Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE - CASA DR.GROZA DIN DEVA, MONUMENTUL BEM DIN SIMERIA, LOCALITĂȚILE ANINOASA ȘI CĂLAN DIN JUDEȚUL HUNEDOARA

1. Aici admiri două vechi cărți poștale și fotografii recente reprezentând Casa Dr.Groza din municipiul Deva, județul Hunedoara.

Fostul şef al primului guvern comunist instaurat la 1946 a locuit în Deva, într-o casă cu o arhitectură cubistă, ce atrage atenţia turiştilor care ajung la poalele cetăţii. Clădirea a fost proiectată de arhitectul bucureștean Horia Creangă, nepotul marelui povestitor Ion Creangă, și realizată de o firmă de construcții din Arad, fiind inaugurată în anul 1930. Clădirea este situată pe strada Avram Iancu. Arhitecţii din Deva au numit casa în care a locuit Petru Groza una dintre cele mai reprezentative construcţii pentru municipiu. Vila ridicată de cel care a devenit şeful primului guvern comunist, deşi nu a fost niciodată membru al Partidului comunist, are o arhitectură modernă chiar şi pentru zilele noastre, sunt de părere arhitecţii. Construcţia vilei lui Petru Groza a demarat la începutul anilor 1920 şi s-a încheiat în vremea marii crize economice de la sfârşitul celui de-al doilea deceniu al secolului trecut. „A fost ridicată într-o vreme în care românii resimţeau efectele marii crize. Însă Petru Groza, care era om de afaceri, moşier, avocat şi nu în ultimul rând om politic îşi permitea luxul unei astfel de locuinţe. Se spune că sătenii din împrejurimile Devei veneau la Petru Groza şi se plângeau de sărăcie, iar el le răspundea unora, în glumă, arătându-le casa din Deva şi spunându-le că, uite, nu a mai avut bani nici de acoperiş. Era mândru de casa lui”, a relatat istoricul Simion Molnar.

Vila lui Petru Groza nu are acoperiş clasic, dar nu aceasta a fost particularitatea prin care iese în evidenţă. Potrivit arhitecţilor, imobilul se distinge prin faptul că are patru faţade principale. Indiferent din ce loc ai privi clădirea, armonia arhiecturii acesteia o scoate în evidenţă. Casa lui Petru Groza din Deva a fost reşedinţa acestuia până la moartea sa, în anul 1958. Nu a fost confiscată de regimul comunist ci a fost moştenită de urmaşii fostului demnitar. În prezent, vila impunătoare din Deva nu mai este locuită. Construcţia şi curtea acesteia ocupă aproape un sfert din Parcul municipal Cetate, în centrul istoric al Devei. Ceea ce aminteşte de faptul că aici a locuit fostul om politic este placa memorială, amplasată pe faţada vilei, în anul 2008, la 50 de ani de la moartea omului politic. Această impunătoare clădire a fost vizitată în cursul anilor de către mari personalități din țara și de peste hotare: Octavian Goga cu soția Venturia, Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Cincinat Pavelescu, Ion Agârbiceanu, Victor Eftimiu, Peter Neagoe, Seton Watson, Athanase Joja, patriarhii Justinian, Iustin Moisescu și Teoctist (când era episcop de Arad), mitropolitul Ardealului Nicolae Balan, Alexandru Averescu, prințul Scarlat Calimachi, Gh. Bratianu și multi alții.Nepoţii lui Petru Groza ajung rareori la casa din Deva. Până în anii trecuţi, vila fusese lăsată în grija unui localnic din Băcia, satul unde fostul demnitar s-a născut. Se știe că unul dintre îngrijitorii casei - Petre Popa – ar fi vândut unui necunoscut cinci tablouri de valoare din colecţia lui Petru Groza, semnate de Nicolae Grigorescu şi Nicolae Dărescu. „Le-am dat pe câteva sute de lei, fără să ştiu că ele valorau sute de mii de euro”, povestea Petre Popa, ajuns ulterior într-un azil de bătrâni de la marginea Hunedoarei, cu grave probleme de sănătate. Tablourile înstrăinate de omul de serviciu sunt doar o mică parte din colecţia de obiecte de artă pe care Petru Groza a păstrat-o în reşedinţa sa din Deva.

Petru Groza a fost avocat, moşier cu o avere impresionantă şi om politic, care s-a născut la data de 7 decembrie 1884 în localitatea Băcia din județul Hunedoara și a decedat la data de 7 ianuarie 1958.A fost numit prim-ministru în primul guvern comunist al României, între anii 1945 - 1952 şi apoi, până în 1958, a fost preşedinte al Marii Adunări Naţionale. Petru Groza nu a fost membru al Partidului Comunist Român, dar a fost impus și susținut de câtre URSS. În ultimii ani toate busturile au fost demolate cu excepția celui din satul natal – Băcia.

2. Acest monument (obelisc) s-a ridicat de către autoritățile maghiare, în localitatea, sau proximitatea localității Simeria, pentru a comemora personalitatea generalului comandant polonez Joseph Bem, care a condus lupta revoluționarilor maghiari împotriva austriecilor, în cadrul Revoluției de la 1848. Bătălia a avut loc la Podul de peste râul Strei din vecinătatea localității. Nu am poze sau informații care să ateste că acest monument mai este în picioare sau a fost demolat.

Simeria Veche, în maghiară – Ópiski, este un sat situat în centrul județului Hunedoara, care întră în componența orașului Simeria. Localitatea

Simeria Veche este situată pe malul drept al Streiului, la aproximativ 1 km de vărsarea acestuia în râul Mureș. Este una din primele zece localitati atestate documentar în județul Hunedoara, fiind menționată în anul 1276 sub denumirea de „Piski” sau „Pispeki”. Legenda spune că în Simeria Veche a existat pe vremuri o mânăstire de călugărițe cu numele de „Szent Mária”, de unde toponimul localității s-ar fi transformat în „Simeria”. Denumirea de Simeria Veche o poartă din anul 1900, an în care Ministerul Afacerilor Interne din Ungaria a dispus, pentru a nu se face confuzie de nume, ca noua așezare înființată în jurul nodului de cale ferată (inaugurat în 1866) să se numească Simeria.

În zilele de 8 și 9 februarie 1849 Simeria Veche a fost teatrul luptelor dintre generalii Josef Bem și Anton Freiherr von Puchner, la bătălia de la podul peste Strei participând peste 11000 de combatanți, bătălia încheindu-se cu victoria maghiarilor. Bătălia a fost un punct de cotitură în cursul luptelor dintre austrieci și maghiari, și a pornit evenimentele, în urma cărora forțele austriece au fost alungate din Transilvania, până la sfârșitul lui martie 1849, de către forțele maghiare. În satul Simeria Veche se află o cladire, din secolul XVIII-lea, în care a locuit generalul Jozef Bem în timpul Revoluției de la 1848 - 1849. La mijlocul secolului al XIX-lea, mai sus de podul peste Strei, funcționa o instalație de dragat și spălat nisipul aurifer din albia râului. La balastiera de pe râul Strei, situata la aproximativ 0,5 km de sat s-au descoperit două spade medievale și un topor de factură avară din secolele al VII–lea și al VIII-lea, piese aflate în posesia Muzeului Județean Deva.

Józef Bem a fost un general polonez, comandant al armatei revoluționare maghiare pe timpul Revoluției de la 1848. El s-a născut la data de 14 martie 1795 la Tarnow în Polonia și a decedat la data de 10 decembrie 1850 la Aleppo, astăzi Halab, în Siria. La data de 14 octombrie 1848 a preluat la Viena conducerea revoluției anti-habsburgice. Pe data de 25 octombrie, în ziua capitulării rebelilor, a fugit în Ungaria. Guvernul revoluționar al lui Lajos Kossuth i-a încredințat imediat comanda trupelor revoluționare maghiare din Transilvania. Aici a organizat o armată de 10000 de secui cu care a reușit să înfrângă în bătălia de la Dej (19 decembrie 1848) trupele feldmareșalului austriac Anton von Puchner. În ciuda înfrângerii sale pe data de 4 februarie 1849 la Vízakna (azi Ocna Sibiului), generalul Bem a reușit să cucerească Sibiul și Brașovul, silind trupele austriece să se retragă în Valahia. După ce Casa de Habsburg a chemat în ajutor trupele țariste, generalul Bem a fost înfrânt pe data de 31 iulie 1849, în bătălia de la Albești, lângă Sighișoara. Chemat de Lajos Kossuth să se retragă în Ungaria, a luat parte, pe 9 august 1849, la bătălia de la sud de Timișoara, unde trupele revoluționare maghiare au fost înfrânte de aliații austrieci și ruși. Pe data de 13 august 1849 armata revoluționară a capitulat la Șiria. Comandanții trupelor revoluționare, cu excepția lui Bem, au fost judecați și executați pentru înaltă trădare. Józef Bem a fugit în Imperiul Otoman, unde s-a convertit la islam și a devenit înalt funcționar sub numele de Amurat Pașa.

3. Aninoasa, în limba maghiară – Aninósza, este un oraș din județul Hunedoara ce are în componență și satul Iscroni.

Localitatea a fost declarată oraș în anul 1989 și este situată în partea de sud a județului Hunedoara, în bazinul carbonifer Valea Jiului, de fapt o depresiune destul de înaltă, altitudinea ei medie fiind de 556 metri la confluența Jiurilor față de 800 metri spre marginile de est și vest. Orașul Aninoasa este străbătut de pârâul Aninoasa, de-a lungul căruia se întinde mare parte a orașului. Forma alungită a localității a fost determinată de rețeaua hidrografică. Cel mai important râu este Jiul de Vest care desparte orașul Aninoasa în două unități geografice: Iscroni și Aninoasa. Iscroniul este mult mai mic decât Aninoasa și se întinde în regiunea cuprinsă între podul de peste râu și DN 66. La recensământul din anul 2011 orașul număra 4360 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 85,11%, maghiari – 3,94%, romi – 6,83% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Aninoasa, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 82,38%, romano catolici – 6,37%, reformați – 1,49%, penticostali – 3,05%, martorii lui Iehova – 1,19% și restul – nedeclarată sau altă religie. Clima orașului Aninoasa este una de munte. Temperatura medie în luna ianuarie este cuprinsă între -6 și -3 °C, iar în luna august între 14 și 20 °C. În anul 2013, Aninoasa era considerat cel mai sărac oraș din județul Hunedoara. Orașul a intrat în insolvență în iunie 2013 și a ieșit din procedura de reorganizare un an mai târziu, după ce și-a achitat integral datoriile de aproape 5,9 milioane de lei, cu mult peste bugetul local.

4. Călan (în limba germană Klandorf, în limba maghiară Kalán sau Pusztakalán) este un oraș în județul Hunedoara, format din localitățile componente Călan (reședința), Streisângeorgiu, Batiz, Călanul Mic, Grid, Nădăștia de Jos, Nădăștia de Sus, Ohaba Streiului, Sâncrai, Sântămăria de Piatră, Strei, Strei-Săcel și Valea Sângeorgiului.

Până în anul 1990, Călan era cunoscută pentru renumele apelor termale române AQVE, din apropierea orașului, și prin flăcările secției Semicocs din cadrul Combinatul Siderurgic Victoria, care ardeau, zi-noapte. La recensământul din anul 2011 orașul avea 11279 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 85,42%, maghiari – 4,66%, romi – 1,41% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională a populației orașului se prezintă astfel: ortodocși – 76,58%, romano catolici – 7,03%, penticostali – 4,93%, reformați – 1,1% și restul – altă religie sau nedeclarată.

Atestat documentar în anul 1387, orașul Călan este situat pe locul unei așezări rurale Ydata din Dacia Romană, pe timpul dacilor, Aquae în timpul ocupației romane. Urmele găsite în cele două peșteri din dealul Măgura, păstrate la Muzeul județean din Deva arată că pe aceste meleaguri au existat așezări omenești încă din neoliticul vechi (5500-3500 Î.Hr.). În anul 1760 localitatea purta numele de Puszta Kalan.

În acest hotar s-a construit societatea metalurgică și în jurul ei pe un teren în parte mlăștinos, primele case de colonii muncitorești. În anul 1860, administrația Societății Brașovene de Mine și Metalurgie, avînd în frunte, ca președinte, pe Max Egon, principe de Furstenberg, iar ca vicepreședinte, pe baronul Ludwig von Habersen, a cumpărat în anul 1867 pentru uzină din Călan, un teren de 180 de iugăre, în parte mlăștinos, de la Sandor Bertha, căsătorită cu groful Adam Vas. În anul 1868, a fost angajat inginerul german Otto Gmelin, pentru proiectarea uzinei. În perioada 1949-1952 s-au clădit primele blocuri de locuințe și o școală de ucenici. În anul 1959 în dreapta râului Strei, pe terasa de lângă seculara biserică din Strei Sângeorgiu, a început construirea Orașului Nou Călan.

La 25 mai 1869, se începe executarea fundației primului furnal. În anul 1870 anul începeri activității industriale la Călan, colonia muncitorească era formată doar din 10 case, ajungând în anul 1918 la un număr de 78 de case. După al doilea război mondial, Călanul a devenit un puternic centru al siderurgiei românești, recunoscut prin producția de fontă cenușie, cocs metalurgic și piese turnate. În 1976 s-a dat în folosință casa de cultură, având o sală de spectacole cu aproximativ 400 de locuri, o sală de ședință cu 100 de locuri, bibliotecă, sală de lectură și alte spații destinate activității cultural-artistice. În anul 1981 a fost dată în folosință o nouă policlinică și o nouă bază sportivă cu teren de fotbal, teren de antrenament, tribune de 7000 de locuri.

Pe parcursul activității sale industriale orașul Călan a cunoscut câteva premiere pe plan național și internațional:

cel mai mare furnal din țară la sfârșitul sec.al XIX-lea (380) metri cubi;
prima instalație din lume pentru producerea cocsului și semi-cocsului prin fluidizare (1957)
folosirea primelor suflante pentru furnale proiectate și construite de specialiști români (1952)
fabricarea utilajului de turnare pentru oțelării direct din fontă de prima fuziune în țară (1989)

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

__________xxx__________

CÂTEVA INSIGNE
DIN JUDEȚUL HUNEDOARA

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Set 4 insigne - Cupa drumeților veterani - Buta 1986

Turismul este o activitate relaxantă, mult apreciată de locuitorii Văii Jiului - mari amatori de drumeţii şi buni cunoscători ai frumuseţilor naturii. În anul 1986, la sfârşitul verii, un grup de pasionaţi şi împătimiţi ai drumeţiilor montane, în frunte cu Aurel Dula şi Vasile Pollak, propun organizarea unei întâlniri anuale a veteranilor în ale drumeţiilor montane. La prima întâlnire care a avut loc în 1986 s-a hotărât ca următoarele să aibă loc la o cabană din munţii care înconjoară cu dărnicie Valea Jiului; întâlnirile nu erau însoţite de competiţii sportive, iar spre amintire veteranii vor primi câte o insignă, al cărei desen să reproducă o floare din bogata floră a munţilor noştri. - Prima întâlnire a avut loc la Cabana Buta din masivul Retezat în anul 1986. Pe insignă este redată Floarea Reginei. Piesa are o formă ovală, având dimensiunile 36/26 mm, pe coroana ovală având o lăţime de 4 mm este înscris CUPA DRUMEŢILOR VETERANI - Buta 1986. Au fost identificate până în prezent nouă variante de culoare este vorba despre coroana ovală, respectiv fondul pe care apare floarea.

Floarea de colț este o specie de plantă declarată monument al naturii încă din anul 1933. Floarea de colț (Leontopodium alpinum) – o adevarată perlă a munților noștri, de o frumusețe aparte și totodată cea mai rară din întreaga floră montană, crește în munții calcaroși, în pajiștile de pe versanții abrupți și însoriți sau pe stâncării. Întâlnită în România pe stâncile aproape inaccesibile omului din Munții Vrancei, Munții Bucegi, Munții Făgărașului, Munții Maramureșului, Rodna, Obcinele Bucovinei, Masivul Ceahlău, Retezat, Godeanu, floarea de colț este simbolul iubitorilor de drumeție la munte. În tradiția populară românească, reprezintă un simbol al dragostei și se spune că bărbații își demonstrau dragostea, îndemânarea și curajul, culegând o floare de colț de pe stâncile ascuțite ale munților și oferind-o iubitelor. Această ”steluță” este, totodată, simbolul tinereții, al tuturor virtuților și harurilor sufletului omenesc. Din cer, peste crestele munților și peste colții de stâncă aplecați peste văgăuni și prăpăstii, se pornesc ploi de steluțe albe, catifelate. Sunt florile zânelor, care împodobesc munții. Floarea de colț, denumire alternativă Floarea reginei este o specie de plante erbacee, perene, din genul Leontopodium, familia Asteraceae. Planta este înaltă de 5 – 20 centimetri și are inflorescența compusă din capitule, înconjurate de numeroase bractee lungi, alb - argintii, lânos - păroase. Inflorescența este îmbrăcată cu frunze păroase, unele mai mari, altele mai mici și care iau forma unei steluțe.Aceasta este formată până la zece inflorescențe cu numeroase și minuscule flori, încadrate de 5-15 bactee albe, dispuse radiar, ce dau întregului ansamblu înfățișarea unei flori. Planta este acoperită cu peri catifelați, argintii, ce îi conferă o eleganță deosebită. Perioada de înflorire este iulie - august. Crește în munți calcaroși, în pajiști de pe versanți abrupți și însoriți sau pe stânci.

Cabana Buta (26 locuri de cazare) este situată în Munții Retezat, la o altitudine de 1580 metri. Din Lupeni se merge pe drumul national pana la Uricani (10 km), apoi din Uricani pe drumul local pana la Gura Butei (13 km), urmat de poteca marcata cu cruce rosie pana la cabana, durata 3 - 4 ore. Cabana Buta reprezinta o oaza de liniste departe de agitatia si poluarea mediului urban. De aici se pot organiza excursii deosebite în împrejurimi. Contact: E-mail: cabanabuta@yahoo.com și telefoane: 0254 511223, +40 726 128 629 sau ++40 724 994 703

Insigna - A.C.I.R. fondat 2009 Petroșani

Asociația colecționarilor de insigne din România

Insigna de mai sus s-a bătut la comanda Asociaţiei Colecţionarilor de insigne din România și a fost executată la compania BOGRAVE ADVERTISING BUCUREŞTI, în data de 17.09.2009. Insigna este realizată dintr-un material material compozit turnat emailat, într-un tiraj de de 100 de exemplare având dimensiunile de 29 x 20 milimetri și un sistem de prindere tip broşă cu siguranţă. Insigna a fost pusă în circulaţie cu ocazia constituirii A.C.I.R

Cu ocazia primului Congres Naţional de Insignografie, de la Petroșani, din zilele de 18 – 20 septembrie 2009, a avut loc şi Adunarea Generală de Constituire a Asociaţie Colecţionarilor de Insigne din România (ACIR). Cei 80 de participanţi au votat statutul asociaţiei şi au ales organul de conducere al acesteia. În baza hotărârii Judecătoriei Petroşani, Asociaţia a fost înregistrată la grefa acestei instituţii, în registrul special la nr. 33/16 decembrie 2009. La baza relaţiilor dintre cei 100 de membrii ai asociaţiei stau 3 principii pe care dorim să le păstrăm şi asupra cărora insistăm: prietenia, întrajutorarea colegială şi încrederea reciprocă. La ora actuală conducerea asociaţiei este în căutarea unei sigle care să ne reprezinte. Până în prezent, printr-o bună coordonare din partea ACIR a activităţii s-a reuşit menţinerea reuniunilor noastre timp de 39 de ediţii consecutive, care de 5 ani au fost ridicate la rang de congres, având la bază propunerea regretatului col. Dogaru Ioan. Prin unirea forţelor a două localităţi aflate la mare distanţă (Alexandria - Petroşani), dar legată printr-o voinţă şi o preocupare comună s-a reuşit spre bucuria tuturor relizarea menţinerii expoziţiilor naţionale şi implicit a reuniunilor. De la înfiinţare, ACIR a preluat dificila sarcină de atribuire în fiecare an a premiilor Floarea de colţ, cea mai importantă distincţie care recompensează atât colecţionarii membri ACIR, cât şi persoanele care se implică în menţinerea activităţii insignografice din ţara noastră, sarcină deosebit de onorantă de care ne-am achitat. În ultimii ani premiul Floarea de Colț a fost înlocuit prin înmânarea insignei ACIR – Colecționar emerit. Publicaţia oficială a Asociaţiei este Jurnalul Insignografic, cu apariţie semestrială. Colectivul de redacţie al Jurnalului este format din trei membri şi un fotograf profesionist.

Insigna - Preparația Petrila - Aniversare 50 * 1931 - 1981

Insigna de mai sus, dedicată acestei uzine are o formă aproximativ dreptunghiulară cu dimensiunile 17 x 25 milimetri și reprezintă cele două conuri de alimentare cu apă ale preparaţiei. Desenul insignei a fost realizat de către artistul plastic Schmidt Ladislau în anul 1981. Insigna confecţionată din tombac este plasticată, a fost realizată la Monetăria Statului Bucureşti în 500 de exemplare, care au fost oferite în cadru festiv tuturor angajaţilor acestei unităţi.

Preparația Petrila a fost una dintre cele mai vechi preparaţii de cărbune din Valea Jiului, astăzi fiind aproape demolată. Clădirea a servit ani la rând pentru prepararea cărbunelui şi încă s-au mai arătat nostalgici după acele vremuri. „Ce a construit Ceauşescu, abia dacă reuşesc să demoleze acum. Am lucrat la preparaţie şi apoi la mină, dar sunt mâhnit de ceea ce văd acum. E istoria pe care noi am clădit-o şi mă simt revoltat”, spune un bărbat care s-a disponibilizat de la Mina Petrila şi acum privea trist spre construcţia care se pregătea să sară în aer. Alţii s-au limitat doar la a privi fascinaţi la eveniment. Preparația a fost dată în funcțiune în anul 1927. Din ea se mai păstrează azi două turnuri de apă. În anul 1927 preparația prelucra (spăla) 320 tone huilă pe oră. Ulterior, ea s-a modernizat, în anul 1982 punându-se în funcţiune o uzină nouă. Totul a fost funcţional până în anii 2000, când, din raţiuni ecologice şi economice, s-a renunţat la această preparaţie şi, de atunci, a fost o adevărată ruină. In anul 2003 s-a renunţat la prepararea cărbunelui, din cel puţin două motive (piaţa de desfacere era asigurată de cărbunele energetic, iar pentru termocentrală nu mai era asigurată o astfel de piaţă și poluarea excesivă a Văii Jiului).

Petrila este un oraș din județul Hunedoara care include și localitățile: Cimpa, Jieț, Răscoala și Tirici. Prima atestare documentară a localității parvine din anul 1493. Teritoriul administrativ al orașului Petrila este mărginit la est de masivul Șurianu, la nord de Vârful lui Pătru, la sud de masivul Parâng și la vest de teritoriul municipiului Petroșani. La recensământul din anul 2011 orașul număra 22692 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 88%, maghiari – 4,61% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Petrila, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 75,99%, penticostali – 6,51%, romano catolici – 5,78%, reformați – 2,22%, martorii lui Iehova – 1,23% și restul – nedeclarată sau altă religie. Enumăr câteva dintre atracțiile turistice ale zonei: rezervațiile naturale “Cheile Jiețului” (10 ha) și "Cheile Taia" (2 ha) și Monumentul Eroilor Români.

Insigna turistică - Amicii Parângului 1973

Datorită reliefului variat Valea Jiului a oferit condiții deosebite dezvoltării turismului, ca formă plăcută de petrecere a timpului liber. În perioada de pionierat când turismul se făcea cu rucsacul de spate și cortul, au început să se construiască primele adăposturi (refugii) pentru turiști. Între anii 1885 – 1886 S.K.V. (Siebbenburgischer karpathen verei – Uniunea carpatică ardeleană) a construit primul refugiu în Parâng (refugiu ce există și astăzi în grija Asociației schi turism montan PRO-PARÂNG), care avea regim de autoservire și din 1913 transformat în cabană. De atunci și până azi au existat numeroase asociații și cluburi care aveau ca domeniu de activitate promovarea mișcării în natură, unele având însemne proprii purtate cu mândrie la pălărie sau la raniță. La data de 6 iunie 1973 a luat ființă Clubul de turism montan AMICII PARÂNGULUI, susținut de Întreprinderea de utilaj minier Petroșani. Acest club a bătut o serie de insigne aproape identice dar divers colorate. Insigna postată aici s-a bătut în anul 1973 la Monetăria Statului. Aceasta era confecționată din tombac emailat la cald, avea forma aproximativă a unui triunghi isoscel cu vârful în jos și cu toate laturile ușor curbate. Pe insigna cu dimensiunile 30 x 26 milimetri sunt redate printre altele și trei plante reprezentative ale florei montane: Gențiana albastră (Ghințura), Bujorul de munte (Smîrdarul sau Rododendronul) și Floarea reginei (Floare de colț). Tirajul emisiunii a fost de 400 exemplare. Având în vedere că Floarea de colț nu are habitatul natural în Parâng, la următoarele insigne s-au făcut niște schimbări. La seria de insigne din anul 1992 care marcau și activitatea de orientare turistică a clubului Floarea de colț (cea de jos) a fost înlocuită cu o roză a vânturilor-simbolul orientării turistice. Insigne din seria aceasta s-au realizat în două nuanțe de culori. Aceste insigne au dimensiunile de 30,5 x 30 milimetri iar tirajul a fost de 350 respectiv 50 exemplare.

Smârdarul sau Bujorul de munte este o palntă care face parte din genul botanic Rhododendron, gen extrem de variat ce cuprinde diferite specii care cresc doar la mare altitudine. Fiind o plantă care crește în condiții climaterice și de relief foarte specifice, el nu tolerează transplantări, lucru care face imposibilă introducerea acestuia în grădini. Frumusețea florilor sale - care emană un miros și o aromă asemănătoare vișinelor - și care apar de obicei pe la sfârșitul lunii iunie și la începutul lunii iulie, și raritatea sa, face ca smârdarul să fie o plantă ocrotită și protejată ca atare în perimetrul Parcului Național Bucegi. Smârdarul este peren și își păstrează frunzele verzi tot timpul anului. Smârdarul, numit popular și cocozar, face parte din familia Ericaceae. Florile smârdarului au proprietăți tămăduitoare pentru numeroase afecțiuni, facând din acesta un adevărat panaceu. Din florile sale, aidoma petalelor trandafirului se prepară siropuri, dulceață și ceaiuri medicinale.

Gențiana este o planta declarata monument al naturi aflată pe cale dispariție. Ea creste spontan din zona de campie pana la cea subalpina, la marginea padurilor. Se adapteaza greu daca este scoasa din mediul sau. De aceea e de preferat daca va doriti o Gentiana sa cumparati plante produse in pepiniere. Gentiana infloreste frumos pe timpul verii daca are conditiile necesare. Are nevoie de multa apa pentru a creste bine. Asigurati-va ca nu lasati pamantul sa se usuce intre doua udari. In perioada de inflorire, trebuie fertilizata o data la doua saptamani. Se simte bine la soare, dar tolereaza si semiumbra. Are nevoie de soluri argiloase sau argilo-nisipoase, bogate in humus. Exista si specii cum e Gentiana angustifolia care prefera ternurile calcaroase. Majoritatea speciilor au o rezistenta buna la iernare. Se inmulteste prin semințe dar acestea germineaza greu. Au nevoie de o perioada de frig inainte de a fi semanate. De aceea este recomandabil sa fie puse in pamant toamna tarziu, afara, pentru ca frigul iernii sa le ajute sa rasara in primavara. Exista specii foarte mici, de doar 10 cm cum este Gentiana acaulis si Gentiana verna, dar si unele care ajung la o jumatate de metru cum e Gentiana asclepiadea.

Capra neagră este o adevarată mândrie a țării noastre, a fost declarată
monument al naturii și sălășluiește pe crestele alpine, greu accesibile chiar și celor mai experimentați alpiniști. Despre ea Eugen Jebeleanu spunea; “Au plămădit-o înălțimile muntelui – acolo unde creștetele poartă ocalele nevăzute ale cerurilor – din cutezanțe și din gingășii, au întărit-o stâncile din crită; au agerit-o vânturile și au săgetat-o piscurile și hăurile. Așa a ajuns să împartă cu vulturii împărăția neprihănirilor. Suișurile ei pieptișe, săriturile cele mai pline de cerbicie te țin cu sufletul la gură…” Capra neagra este cel mai „vechi“ mamifer din Romania: ea traia in perioadele glaciare cuaternare, alaturi de mamut si de rinocerul linos. A supravietuit incalzirii climatului retragindu-se in zonele montane inalte, ce constituie si habitatul ei actual: golul alpin si padurile adiacente. In schimb, ceea ce s-a schimbat drastic este distributia caprelor negre pe teritoriul Romaniei. Denumit stiintific Rupicapra rupicapra carpathica, acest animal ierbivor este gregar: traieste in ciopoare de 5 - 30 exemplare, conduse de femele batrine. Masculii adulti de peste cinci ani duc o viata solitara, retrasi in zone greu accesibile. Vârsta unui exemplar poate fi aflata numarind inelele de pe coarne. Durata de viata este estimata la 15-20 de ani. Capra neagra se distinge prin agilitate, putind face salturi de pâna la 2 metri inaltime si 6 metri lungime. Chiar si pe stinci abrupte, poate atinge o viteza de 50 km/ora. La nevoie poate inota, dar traversarea lacurilor alpine o epuizeaza. Printre dusmanii caprelor negre se numara ursii, lupii, râsii si acvilele de munte, dar numarul exemplarelor nu este periclitat de pradatori ci de braconieri.

Insigna - Asociația Aurul Brad - 1934

În anul 2014 s-au împlinit 80 de ani de când s-a înființat echipa de fotbal “Aurul” Brad. Astfel la data de 3 iunie 1934 echipa de fotbal “Mica” Brad a fost afiliată la Federația Română de Fotbal, și având o bază economică solidă asigurată de societatea minieră al cărei nume îl purta, a evoluat rapid ajungând în cinci ani în Divizia B, a Campionatului național. În perioada 1951 – 1956 a evoluat sub numele de Progresul, pentru ca după anul 1957 să revină la numele pe care-l are și azi – Aurul Brad. Pentru scurte perioade de vreme echipa s-a mai numit “Metalul” sau „Dinamo” Barza. Culorile tradiționale ale echipamentului de joc al echipei au fost și s-au păstrat galben și negru. Cu ocazia manifestării sărbătorești de mare succes s-a bucurat expoziția de insigne sportive și mai ales cele aparținând echipei locale.

Deva este un municipiu și reședință a județului Hunedoara, România. Are o populație de aproximativ 57000 de locuitori. S-a presupus că numele Deva este în legătură cu anticul cuvânt dac dava, care însemna „cetate”. Alte teorii susțin că numele s-ar trage de la o legiune romană care s-a transferat pe locul actualului municipiu de la Castrum Deva. Există argumente de ordin lingvistic care arată că toponimul Deva provine din cuvântul slav deva, care înseamnă „fecioară”.Prima atestare documentară a existenței localității Deva datează din anul 1269, fiind menționată prin cuvintele latine castro Dewa. Pe hărțile medievale, ea apare fie sub numele de Deva sau Dewan. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Deva, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale orașului Deva, din vremuri diferite.

Biserica greco-ortodoxă

Castelul Magna Curia

Cetatea

Vedere

Banca austro-ungară

Biserica română unită

Cazarma

Cazina

Teatrul (Cinema Urania)

Gimnaziul industrial de băieți

Hotelul Central

Hotelul Crucea Albă

Internatul Liceului Decebal

Liceul Decebal

Școala de băieți

Școala primară de stat

Tribunalul

Prefectura

Primăria

Statuia lui Decebal - pedestru

Statul ecvestră a lui Decebal

Județul Hunedoara este situat în provincia istorică Transilvania, România, pe cursul mijlociu al râului Mureș, în vecinătatea Munților Apuseni. Specific acestui județ este faptul că își are reședința în municipiul Deva și nu în Hunedoara. Județul se întinde pe o suprafață de 7063 kilometri pătrați și numără aproximativ 486000 de locuitori. Ca subdiviziuni administrative județul este compus din 7 municipii - Deva, Brad, Hunedoara, Lupeni, Orăștie, Petroșani și Vulcan, 7 orașe - Aninoasa, Călan, Geoagiu, Hațeg, Petrila, Simeria, Uricani și 55 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Hunedoara, dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Hunedoara, din perioade diferite, alte locuri de vizitat și câteva trimiteri poștale ilustrate din acest județ.