Epaminonda's Blog.....: MINUNI ALE ARHITECTURII MONDIALE

1. Sagrada Família, în traducere Sfânta Familie, este o biserică din capitala Cataloniei, Barcelona – Spania, încă neterminată, deși se lucrează la ea din anul 1882. Aceasta nu este finanțată din bani publici, așa cum se obișnuia în Evul Mediu. Sursele de finanțare sunt donațiile private și încasările din biletele de intrare. Bugetul anual al acestei clădiri e mai mare de 20 milioane de euro pe an.

Proiectul original al bisericii Sagrada Familia a fost făcut de arhitectul Antonio Gaudi, care a lucrat la el peste 40 de ani, ultimii săi 15 ani din viață fiind dedicați în exclusivitate acestuia. Estimările inițiale, bazate pe tehnicile de construcție ale începutului secolului 20, preconizau un termen de câteva sute de ani pentru terminarea construcției. Gaudi ar fi comentat, în legătură cu acest termen: „Clientul meu nu se grăbește”. În prezent termenul estimat este anul 2026. După moartea lui Gaudi, în 1926, lucrările au continuat sub conducerea lui Domènech Sugranyes, până în 1936, când au fost întrerupte de războiul civil spaniol. La 7 noiembrie 2010, Papa Benedict al XVI-lea a sfințit biserica și a ridicat-o la rangul de Basilica minor. Biserica are 18 turnuri, în ordinea înălțimii reprezentând pe cei 12 apostoli, cei 4 evangheliști, Sfânta Fecioară și, cel mai înalt turn, pe Iisus Hristos. Turnul central al lui Iisus va avea montat pe el o cruce uriașă. Înălțimea totală, de 170 metri este cu un metru mai mică decât a unui deal de lângă Barcelona, deoarece Gaudi considera că lucrarea sa nu trebuie să fie mai mare decât cea a lui Dumnezeu.

Biserica are 3 fațade: a Nașterii (spre est), a Gloriei (spre sud) și a Patimilor (spre vest). Fațada Nașterii lui Iisus este cunoscutǎ și sub denumirea de fațada Vieții sau a Bucuriei ori a Crăciunului, iar sculpturile de aici sunt inspirate din capitolele din Biblie referitoare la copilăria lui Iisus. Fațada Patimii este denumita așa dupa Patimile lui Iisus, respectiv, durerea, sacrificiul si moartea, acestea fiind reprezentate prin sculpturi dramatice pe aceasta fațada. Ca si celelalte fațade, are trei intrari, ce reprezinta mila, speranța si credința, si 4 turnuri. Fațada Gloriei – este principala fațada a Sagrada Familia si aici va fi intrarea principală în celebra biserică, atunci cand ea va fi complet terminată. Se numeste așa pentru ca sculpturile de aici simbolizează originile omului, problemele sale, drumurile pe care le va urma si scopul acestuia. Ca si celelalte fațade are trei intrari, una principală si doua laterale, dar si o galerie exterioară cu 7 coloane ce simbolizează cele 7 daruri ale Sfântului Duh. Anual biserica este vizitată de peste 3 milioane de turiști.

2. Casele cub, în limba olandeză – Kubuswoningen, sunt un ansamblu de case inovatoare construite în orașul Rotterdam din Olanda, proiectate de arhitectul Piet Blom și bazate pe conceptul de „a trăi sub un acoperiș urban”: locuințe de înaltă densitate dar cu spațiu suficient.

Blom a înclinat cubul casei convenționale cu 45 de grade și l-a așezat pe un pilon în formă de hexagon. Designul său reprezintă un sat în cadrul orașului, unde fiecare casă reprezintă un copac, și toate casele la un loc, o pădure. Ideea centrală a caselor cub din întreaga lume este optimizarea în principal a spațiului de locuit. Casele din Rotterdam sunt situate pe strada Overblaak, chiar deasupra stației de metrou Blaak. Există 38 de cuburi mici și două așa-numite „super-cuburi”, toate lipite între ele.

Deoarece rezidenții sunt deranjați atât de des de curioșii trecători, un proprietar a decis să deschidă un „cub pentru spectacol”, care este mobilat ca o casă normală și își câștigă viața din oferirea de tururi vizitatorilor. Casele conțin trei nivele: intrare la parter, primul etaj cu living și bucătărie deschisă, etajul al doilea cu două dormitoare și baie, iar deasupra adeseori sunt amenajate mici grădini.Pereții și ferestrele sunt înclinate la 54,7 grade. Suprafața totală a apartamentului este de aproximativ 100 de metri pătrați, dar aproximativ un sfert din spațiu este inutilizabil din cauza pereților care se află sub tavanele în unghi.

3. Sediul U.A.R. (Uniunea Arhitectilor din Romania – București) se distinge prin stilul extrem de original, fiind primul edificiu de acest fel de la noi din tara. Practic, vechiul si noul se combina intr-un amestec de caramidă și sticlă. Povestea începe in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, cand pe vechea strada a Vamii se ridica o casa superba, in stilul renasterii franceze. Ministrul Grigore Paucescu, om politic și avocat, a avut grija ca locuinta sa sa se gaseasca in apropiere de Palatul Regal, cu vedere la cea mai importanta Piata a Capitalei.

Resedinta avea o suprafata considerabila si mai multe dependinte. Odata cu trecerea timpului, casa Paucescu a devenit Legatia (Ambasada) Austro-Ungara la Bucuresti. Drept urmare, strada pe care se gaseste imobilul a fost redenumita strada Vienei. Curand, casa a intrat in „umbra” unei alte constructii, de importanta majora – Fundatiunea Universitara „Carol I” (actuala Biblioteca Centrala Universitara), cunoscuta si sub denumirea de Fundatia Regala. Aceasta a fost inaugurata in 1895, insa forma finala a capatat-o abia in 1914. Cu ocazia ultimelor amenăjari la Fundația Regală (anul 1914) o parte din casa Paucescu a fost demolată, suprafața clădirii și forma reducându-se considerabil, aceasta rămânând în continuare remarcabilă. În timpul regimului comunist casa Paucescu a adăpostit Direcția a V-a a Securității Statului. La evenimentele din decembrie 1989 armata română a tras în clădire pe motiv că acolo se ascundeau grupuri de teroriști. Undeva după anul 2000 Uniunea Arhitecților din România a pus ochii pe acest imobil. Toată lumea spera în refacerea clădirii în stilul inițial. Cochilia mizerabilă care ajunsese casa a fost curățată și atât. Din golul interior a început să răsară un imobil de sticlă în cel mai modern stil posibil.

La sfârșitul anului 2003 noul sediu al UAR era gata. Cu timpul edificiul a devenit un element deosebit în peisajul bucureștean, însă recent și alte imobile bucureștene au preluat ideea – vezi noul Hotel Novotel de pe Calea Victoriei. Clădirea a devenit un obiectiv turistic reprezentativ pentru Capitală datorită stilului său architectural nonconformist. Clădirea pleacă ca un monument istoric şi se termină cu o construcţie realizată în cel mai modern stil. Construită într-un stil arhitectural al renaşterii franceze, imobilul mai păstrează din clădirea impozantă de odinioară două faţete care reuşesc să trezească interesul trecătorilor cu privire la aspectul casei de pe vremea lui Păucescu. În anul 2003, clădirea s-a ridicat până la etajul 7, însă într-o notă modernă. În jurul imobilului de sticlă și oțel, realizat de arhitecţii Dan Marin şi Zeno Bogdănescu s-au creat diverse controverse, potrivit cărora noua construcţie a apărut ca urmare a lăsării de izbelişte a monumentului istoric. Casa place tinerilor şi străinilor dar le displace bătrânilor, atrage atenţia trecătorilor care se opresc să o studieze, iar cei mai mulţi dintre străini o duc în ţara lor prin intermediul fotografiilor. „Borcanul“, „Bobocul de sticlă“, „Clădirea cyborg“ sunt denumirile pe care le-a primit în ultimii ani clădirea de birouri din Piaţa Revoluţiei. Potrivit arhitectului, intervenţia a fost făcută cu tact şi respect pentru casa care reprezintă un monument istoric, de aceea înfăţişarea imobilului păstrează din memoriile casei lui Păucescu. Redau mai jos câteva păreri controversate ale privitorilor:

1. “Nu inteleg de ce atat de multa lume e deranjata de cladirea asta. Da, e neobisnuita. Da, aia putea fi o cladire istorica foarte frumoasa fara cateva etaje sticloase deasupra ei. Dar avand in vedere ca s-a pastrat si partea veche poate fi considerata un simbol al evolutiei arhitecturii unui oras ca Bucuresti... Lumea se schimba, orasele evolueaza. Stilul arhitectural se adapteaza acestor schimbari, si cladirea asta o reflecta foarte bine.”

2. “Un kitsch cum rar s-a mai vazut, incat te lasa perplex - o cladire moderna turnata peste una nou, ca din plop, chiar in centrul istoric al Bucurestiului! - Demonstreaza ca desfigurarea si uratirea orasului de cativa ani, ca sa nu mai zic de distrugerea si desfigurarea a numeroase case si cladiri de epoca, se face mana in mana cu cei care ar trebuis a fie paznici la oi (breasla arhitetctilor, urbanisti, istorici, muzeografi si, desiguri, primari, functionari publici etc).

3. “ Având în vedere că fațada era tot ce a rămas cu adevărat întreg din clădire, iar reconstruirea completă a interiorului unei clădiri istorice e de obicei foarte scumpă, cred că rezultatul e ok. (Nu mi se pare că arată grozav rezultatul, dar îmi place ideea de clădire modernă care răsare din coaja unei clădiri neo-renascentiste)

4. "Spune-mi cu cine te insotesti sa-ti spun cine esti” Sediul UAR este elocvent, in acest sens, pentru calitatea arhitecturii romanesti post-decembriste. Asa un compromis... mai bine lipsa. Existau n-șpe mii de variante fericite pentru Casa Paucescu, una dintre perlele Bucurestiului ante si post belic. Din fericire am vazut-o si intreaga si intr-o stare ceva mai buna.”

5. “Nu e un compromis Doamne iart-o de cladire, se vede ca va place sa va simtiti importanti si ca nu aveti studii arhitecturale care sa va consolideze argumentele. Elementele ramase din cladirea veche sunt puse in valoare de "cladirea noua" si viceversa, este o tehnica consacrata, o lege de compozitie arhitecturala pentru astfel de situatii.”

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

_________xxx_________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Regele Carol I

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.

Insigna - Centrul de instrucție al trupelor radiotehnice

Ȋn decembrie 1952 Batalionul 5 Radiolocație elevi din cadrul Școlii de ofițeri de transmisiuni a devenit Şcoala Militară de Radiolocaţie Sibiu. În anul 1953 această școală se mută la Brașov în cadrul Școlii Militare de Artilerie Antiaeriană. Prin ordinul M.F.A. CL 74 din data de 25.07.1955 au luat ființă Trupele Radiotehnice, imediat după crearea la 14 mai 1955 a Pactului de la Varșovia. La aceiași dată Batalionul OILA (obsevare, informare, legături aeriene) din structura Școlii Militare de Radiolocație, devine Centrul de Instrucţie Radiotehnic, dislocat pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, la kilometrul 32 și însăși școala este mutată în București, pe strada Drumul Taberei, nrr. 9 – 11 (acum sediul SMFT). În anul 1960, ca urmare a restructurării armatei, au loc ample modificări privind instruirea personalului de radiolocație. Ȋn anul Centrul de Instrucţie Radiotehnic a fost desfiinţat, apoi reȋnființat la 1 septembrie 1966 și denumit Centrul de Instrucţie al Trupelor Radiotehnice, Ploiești. După anul 1990, Radiolocația a trecut printr-un amplu proces de restructurare și dotare. La data de 9 august 1991 Centrul de instrucție al trupelor radiotehnice devine Centrul de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor din Trupele Radiotehnice. Conform Hotărârilor C.S.A.Ț. 42/13.06.1995 şi 137/26.11.1996 şi Ordinului M.Ap.N. 12/21.02.1997, Centrul de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor din Trupele Radiotehnice devine Şcoala de Aplicaţie pentru Radiolocaţie.

Insigna - Campionatele internaționale ale RPR - 1957 tenis de masă

(Republica Populară Română)

Tenisul de masă sau ping-pong-ul este un sport în care doi sau patru jucători lovesc o minge ușoară de la unii la alții cu ajutorul unor palete. Jocul are loc pe o masă separată în două de un fileu. Un jucător trebuie să lase mingea jucată spre el să cadă o singură dată pe partea sa de masă și trebuie să o trimită înapoi pe partea de masă a adversarului. Jocul se desfășoară cu viteză mare și necesită reflexe rapide. Un jucător bun poate imprima efect mingii, ceea ce face ca ricoșeul din masă sau paleta adversarului să fie imprevizibil. Tenisul de masă este foarte popular, în Asia de Est, fiind unul dintre cele mai populare sporturi din lume ca număr de jucători.

Medalie câștigător - Premiul I - Dumitru Dumitrescu

Cursa ciclistă București - Ploiești - București - 15 sept.1891

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs.

Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR). Medalia de mai sus a fost bătut în anul 1881 și s-a oferit câștigătorilor competiției cicliste de 120 kilometri pe parcursul Bucureşti - Ploieşti – Bucureşti. Cursa a avut loc în data de 11 septembrie 1881 și fost căștigată de ciclistul D. Dumitrescu în 7 ore şi 45 minute, în faţa altor şase concurenţi.

Insigna - Luminița

Luminița a fost o revistă destinată școlarilor mici, fondată în anul 1953 și publicată la București, de-a lungul perioadei comuniste din țara noastră. A fost succesoarea revistei „Pogonici”, care apăruse între anii 1949 și 1953. Revista era editată de Comitetul Central al Uniunii Tineretului Muncitor (ulterior Uniunea Tineretului Comunist). Această revistă avea în grijă publicarea periodicului pentru preșcolari “Arici-Pogonici”. Și această revistă făcea parte din arsenalul vast al propagandei comuniste de “realizarea a omului nou, constructor conștient și devotat al societății socialiste multilateral dezvoltate” – de la vârste cât mai mici.

Insigna - C.S.U. (?)

Nu am idee cam ce ar putea reprezenta insigna postată deasupra. După inscripția C.S.U. aș fi tentat să cred că este vorba despre un club sportiv universitar, dar nu știu din ce sport și din ce localitate. După simbolul prezentat pe ea (volanul stilizat) gândul mă conduce spre un club sportiv automobilistic sau poate altceva legat de marca de automobile Mercedes.

________ooOoo________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII