Epaminonda's Blog.....: MINUNI ALE ARHITECTURII MONDIALE

“Casa Nautilus”, cunoscută și sub numele “Casa Scoică” este un edificiu arhitectonic, casă modernă și neconvențională de locuit din municipiul Naucalpan de Juarez, statul Mexic. Casa este opera arhitectului mexican Javier Senosian și este inspirată de creațiile lui Gaudi și Frank Lloyd Wright. Autorul proiectului casei încadrează edificiul în noul stil de bio-arhitectură. Designul casei este foarte inovativ, neobișnuit și îndrăzneț. Casa capricioasă sculpturală prezintă o intrare izbitoare într-un perete colorat de vitralii.

Fiecare element a fost ales cu grijă pentru a coincide cu tema organică a clădirii. Senosiain descrie: "Viața socială a acestei locuințe curge în interiorul lui Nautillus fără nicio diviziune, o zonă armonică în trei dimensiuni, unde se poate observa dinamica continuă a celei de a patra dimensiuni atunci când se mișcă în spirală pe scări cu un sentiment de plutire peste vegetație". Casa Nautilus este acum locuită de o familie cu doi copii, care se plictisise de traiul într-o locuință convențională și au dorit să se mute într-un cămin inedit, care împletește arhitectura modernă cu arta contemporană.

Încăperile sunt dominate de suprafețele netede iar scările sunt în spirală, ceea ce te face să te simți ca și cum ai trăi înăuntrul unei melc. Casa este organizată armonios, sub forma unui zone deschise, iar atunci când proprietarii se deplasează pe scările în spirală, au mărturisit că au au o senzație de plutire deasupra vegetației bogate.Cele mai spectaculoase elemente al construcției sunt intrarea (care este tăiată într-un perete confecționat din vitralii colorate) și formele curbate, neconvenționale ale pereților. Imobilul este prevăzut cu o puzderie de ochiuri mozaic de sticlă, iar efectul de curcubeu crează un abient uimitor în interior. Detaliile unui mediu colorat fără limite spațiale sunt doar una din trăsăturile neobișnuite ale casei. Baia este realizată din pereți de nisip, gresie albastră și ferestre rotunde înalte. Dintr-o nișă din perete iese un jet de apă asemeni unui izvor ce strălucește pe o stâncă.

În toate camerele lumina pătrunde abuziv prin ochiurile de geam din pereții laterali dar și din tavane. Structura a fost creată cu rame de oțel acoperite cu plasă de sârmă subțire peste care s-a turnat un strat subțire de beton de până la patru centimetri. Această tehnică a permis realizarea curbelor naturale și rotunjite ale pereților. Ceea ce dă rigiditate structurală edificiului este forma de spirală transversală continuă a curburii duble, structură aidoma cochiliei unui melc mare. Se înțelege că tot mobilierul și electrocasnicele care echipează această casă sunt făcute la comandă pentru a se armoniza perfect în structura acestei locuințe.

Marea Moschee din orașul Djené, statul african Mali, este cea mai mare clădire din argilă din lume. Ea este considerată de specialiști ca fiind cea mai mare clădire din spațiul sudano-sahelian, cu influențe islamice. Nu se cunoaște data exactă când a fost ridicată moscheea, dar se crede că a fost construită probabil cel mai devreme în 1200 și cel mai târziu prin 1330. Conform lucrării Tarikh al-Sudan (Istorua Sudanului) din 1655 a lui Abd al-Sadi, edificiul ar fi fost întemeiat în anul 1240 de către sultanul Kunburu, fiind de fapt fostul său palat convertit în moschee, suferind ulterior mici modificări. Din punct de vedere arhitectural, moscheea era construită în stil sudano-sahelian ce are drept caracteristici principale folosirea unor materiale precum argila, lutul, lemnul sau paiele. În timpul domniei șeicului Amadu Lobbo (1818-1845), întemeietorul Imperiului Massina, moscheea a fost demolată și reconstruită, tot în stil sudano-sahelian dar având planul modificat. În anul 1906, William Ponty, guvernatorul colonial al Africii Occidentale Franceze a fost de acord să reconstruiască moscheea, la cererea șeicului Almamy Sonfo, după modelul vechii moschei a sultanului Kunburu. Contrucția a fost finanțată de către autoritățile franceze și s-a încheiat un an mai târziu, în anul 1907. Lucrările au fost conduse de către Ismaila Traore, șeful breslei zidarilor din oraș. Până în anul 1990, au fost introduse diferite inovații pentru modernizarea edificiului, precum introducerea unui sistem de alimentare cu energie electrică și cu apă sau instalarea unor difuzoare în minarete pentru chemarea la rugăciune. Cu toate acestea, autoritățile orașului s-au străduit să păstreze aspectul tradițional al moscheii. În prezent ea este un monument național al statului Mali și este înscrisă încă din anul 1988 pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Edificiul este construit pe o platformă ce măsoară aproximativ 75 de metri lățime și 75 de metri lungime și are înălțimea de de 3 metri. Pereții sunt alcătuiți din cărămizi realizate din lut și paie, îmbinate printr-un mortar făcut din nisip și pământ.

Structura conține bârne din lemn ieșite în afara edificiului ce au rolul de a stabiliza construcția și de a fi folosite pe post de schele pentru a ușura renovarea clădirii la înălțime. Curtea moscheii măsoară aproximativ 20 de metri lungime și 46 de metri lățime, ocupând jumătatea vestică a clădirii. Există șase intrări cu șase seturi de scări, intrarea principală fiind cea din partea nordică a moscheii. Acoperișul este susținut de 90 de stâlpi masivi din chirpici cu schelet de palmier iar ferestrele sunt puține la număr și sunt situate în partea de sud și de nord a sălii. Acest fapt face ca interiorul locașului să fie unul întunecat. Peretele estic al moscheii este cel al qiblei sau al direcției de rugăciune spre orașul sfânt Mecca. Aici se află turnurile sau minaretele, în număr de trei, înalte de aproximativ 16 metri. În minaretul central se află mihrabul sau nișa de unde imamul conduce rugăciune, iar în partea dreaptă se află minbarul sau amvonul în care se urcă vinerea pentru a oferi cetățenilor diferite predici. De asemenea, și celelalte minarete conțin câte un mihrab, dar numai cel central este folosit de către imam. Minaretele au în vârful lor câte un ou de struț, fiind un simbol tradițional al fertilității. Tot în interior există două seturi de scări, în partea de nord și de sud-vest a moscheii, ce duc pe acoperiș. Acolo există numeroase guri de aerisire ce au rolul de a elimina căldura. Anual, din cauza ploilor, moscheea se degradează și este nevoie de o renovare masivă. În timpul acestui proces de reconstrucție participă întregul oraș finalizând în cele din urmă clădirea cu un mare festival.

Fântâna Chand Baori din vecinătatea orașului indian Jaipur, este unul dintre cele mai importante obiective turistice ale țării. Fântâna este inedită prin cele 11 etaje ale sale și numărul 3500 de trepte. Fântâna este una dintre cele mai adânci de pe teritoriul Indiei și a fost folosită, ani de-a rândul de către locuitorii zonei ca și adăpost împotriva caniculei. Ea a fost construită între anii 800-900 după Hristos în timpul dinastiei Nikumbha, la cererea regelui Chanda. Inedita fântână este de fapt o dedicație pentru Zeița Hashat Mata, responsabilă de fericirea și bucuria întregului popor. Climatul din regiune este extrem de arid și secetos, plouă foarte rar, așa încât proiectanții fântânii s-au gândid la o soluție eficientă pentru ca apa să poată fi conservată cât mai mult timp posibil. În partea de jos aerul rămâne cu 5-6 grade Celsius mai rece decât la suprafață și o parte a puțului are un pavilion și o cameră de odihnă creată special pentru familia regală. Dacă străbați cele 3500 de trepte ajungi la o adâncime de 20 de metri, iar acolo se observă apa de culoarea smaraldului. La momentul actual, zona se bucură de surse de apă moderne, așa încât apa din Fântâna Chand Baori are numai rolul de a-i încânta pe vizitatorii curioși.

Complexitatea geometrică a lucrării dezvăluie faptul că proiectanții au luat în calcul toate aspectele, inclusiv vremea neprielnică. Pe timpuri, oamenii aveau acces la apă chiar și atunci când condițiile meteo nu erau favorabile. Locuitorii puteau coborî cu ușurință, pe oricare dintre pereții căptușiți cu trepte, fără teama că s-ar putea produce accidente. În prezent, autoritățile încearcă să conserve cât mai mult aceasă capodoperă arhitecturală nemaiîntâlnită, există mai multe organizații care iau măsuri pentru a proteja cât mai mult această comoară a timpurilor străvechi. Vizitatori din întreaga lume se bucură anual de minunea arhitecturală, unică prin aspectul său, dar și prin modul în care structura a rezistat în timp. La momentul actual, semnele de uzură sunt minime, până astăzi treptele din piatră au trecut cu brio testele trecerii anilor. Numărul turiștilor care vizitează Chand Baori crește de la an la an, aceștia putând admira unul dintre cele mai inedite locuri de pe Pământ.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

__________xxx__________

O MEDALIE
ȘI CÂTEVA INSIGNE
DIN JUDEȚUL CARAȘ-SEVERIN

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna turistică - Drumeții veterani - Herculane 2009

Insigna ,,Drumeţii Veterani – Herculane 2009” este confecționată de firma “Accesorii Prod din Oradea” într-un tiraj de 100 exemplare în cinci variante de culoare, din material compozit turnat emailat. Are forma ovală cu dimensiuniele de 38 / 27 milimetri fiind prevăzută cu un sisitem de prindere tip broșă.

Pe insignă este reprodusă planta din flora spontană denumită Vinca Herbacea frecvent întâlnită primăvara în zona montană. Vinca Herbacea, denumire populară Saschiu, Brebenoc, Cununiță sau Merișor este o planta erbacee, perena care creste in habitatele de stepa si este relativ rezistenta la seceta. Are frunze lanceolate, persistent lucioase si flori cu o corola cu cinci lobi de culoare albastru-violet. Înflorește în luna aprilie și face flori albastre. Preferă locurile umbroase unde formează pâlcuri compacte, Florile apar în aprilie și mai, la subsuoara frunzelor, fiind dispuse pe codite lungi. Are tulpini târâtoare de aproximativ un metru pe care se formează rădăcini adventiva la nivelul nodurilor, iar frunzele sunt așezate pe tulpini aeriene de 20-25 centimetrii. Fructul este o foliolă. Este folosită ca plantă ornamentală dar și ca plantă medicinală, utilizată pentru scăderea tensiunii. Se recoltează partea aeriană, începând din aprilie până în octombrie, de când este în plină înflorire, frunzele prea putin rămânând tinere. Uscarea se face cât mai curând, în locuri ferite de lumina directă a soarelui, dar călduroase și bine aerisie, întinzându-se într-un strat subțire și fiind întoarse la 2-3 zile.

Băile Herculane este un oraș din județul Caraș-Severin, Banat, România. Are o populație de aproximativ 6000 de locuitori. Este situat pe Valea Cernei, la 5 km de principala arteră rutieră ce leagă vestul țării de București – DN6 (E70). Bazele stațiunii au fost puse în anul 102 d.Ch. de Împaratul Traian, romanii introducând cultul balnear preluat de la greci pe care apoi l-au dezvoltat. Romanii au construit aici, la Therme Herculi (Ad Aquas Herculi Sacras), temple, băi, monumente și statui, închinate zeilor Hercules, Aesculap și Hygieia. Atestarea documentară a stațiunii datează din anii 153 D.Hr, fapt consemnat într-o tabulă votivă din băi: „Zeilor și divinităților apelor, Ulpius Secundinus, Marius Valens, Pomponius Haemus, lui Carus, Val, Valens, trimiși ca delegați romani să asiste la alegerea în calitate de consul a fostului lor coleg Severianus, întorcându-se nevătămați, au ridicat acest prinos de recunoștință”. În perioada civilizației romane, stațiunea de pe Valea Cernei a constituit un important punct de atracție pentru aristrocația Romei antice. Impresionați de excepționala putere tămăduitoare a apelor sacre de pe Valea Cernei, romanii sosiți în Dacia le-au închinat un adevărat cult balnear sub semnul tutelar al lui Hercules. Deasupra am postat stema și o fotografia cu sediul Primăriei - Băile Herculane.

In anul 1871 ducele Karls a facut cadou Bailor Herculane Statuia lui Hercules cu pielea leului de Nemeea pe umeri, confectionata din fier de tun (poza de deasupra). Pe soclul statuii este scris; "Herculi pro salute imperatorum severi et Antonini P II Conservatori Augustorum Dominorum nostrorum CI Gallus C.V. legatus eorum PR. PP. CUM SUIS" 198-211 e.n. Baile Herculane" ceea ce înseamnă; “Lui Hercules cu omagii i s-a ridicat acest altar pentru imparatii Severus Antonius Pius, C.I. Gallus, devotata augustilor nostri imparati, trimisul acestora ca guvernator al Provinciei impreuna cu ai sai 198-211 e.n. Baile Herculane."

Insigna - Anina (minerit) 200 ani 1772 - 1972

În anul 1790, Mathias Hammer descoperă prima bucată de cărbune (huilă), punând piatra de temelie a viitorului oraş Anina. Se presupune că denumirea localităţii derivă de la pădurea de anin în care a fost descoperit cărbunele. Calitatea superioară a cărbunelui şi rentabilitatea exploatării lui au determinat dezvoltarea mineritului în această zonă, Anina devenind un important centru economic şi social.

Anina (germană - Steierdorf, maghiară - Stájerlak) este un oraș din județul Caraș - Severin, provincia istorică Banat, România, având o populație de aproximativ 9172 de locuitori. Orașul se situează în inima Munților Aninei, fiind preponderent minier, aici extrăgându-se odată huilă. Localitatea a fost declartă oraș în anul 1952. În anul 2002, în Peștera cu Oase de lângă Anina, au fost descoperite cele mai vechi rămășițe ale omului modern din Europa, numit Ion din Anina, cu o vechime de circa 40000 ani. Structura populației pe etnii se prezintă astfel: români – 80,56%, germani – 5,65%, romi – 2,72%, maghiari – 1,32% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională actuală a populației orașului Anina se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 69,77%, romano catolici – 11,58%, penticostali – 5,35%, baptiști – 3,44% și restul – nedeclarată sau altă religie. În poza de sus este reprezentată Casa de Cultură a orașului Anina.

Insigna - 50 ani de box la Reșița 1926 - 1976

Boxul (sau pugilismul) este un sport străvechi, în care doi concurenți, cu greutăți similare, luptă cu ajutorul pumnilor, pe durata a mai multor reprize. Victoria este obținută in urma punctelor date pentru lovituri de catre juriu, sau atunci când adversarul este doborât la pâmânt și nu reușește să se ridice înainte ca arbitrul să termine de numărat până la 10, (Knockout sau KO) sau când adversarul este prea rănit pentru a continua (Technical Knockout sau TKO). Următoarele lovituri sunt nepermise; lovirea sub centură, ținerea, împiedicarea, lovirea cu piciorul sau genunchiul, lovirea cu capul, umărul, antebrațul, cotul, strangularea adversarului și apăsarea cu brațul sau cotul a feței adversarului, apăsarea capului adversarului înapoi peste corzi, lovirea cu mănușa deschisă, cu partea interioară a mănușii, cu încheietura sau latul mâinii, loviturile pe spatele adversarului și în special orice lovitură pe ceafă sau pe spatele capului sau în zona rinichilor. În cazul în care adversarul este doborât (la podea), arbitrul va începe imediat să numere secundele. Boxerul care nu respectă instrucțiunile arbitrului sau acționează împotriva regulamentului de box, boxează într-o manieră nesportivă sau comite faulturi, poate fi la discreția arbitrului, atenționat, avertizat sau descalificat. Dacă un arbitru intenționează să avertizeze un boxer, va opri meciul și va explica încălcarea. Arbitrul va arăta apoi spre boxer și spre fiecare din cei cinci judecători. Un arbitru care a acordat un avertisment pentru un anumit fault, de exemplu pentru ținere, nu mai poate da o atenționare pentru același tip de greșeală. O a treia atenționare pentru același tip de fault va duce în mod obligatoriu la acordarea unui avertisment. Numai trei avertismente pot fi date aceluiași boxer într-un meci. Cel de-al treilea avertisment aduce automat descalificarea. În fiecare repriză, un judecător va acorda puncte fiecărui boxer, în funcție de numărul de lovituri obținute de fiecare. Pentru ca o lovitură să aibă valoare de punctaj, ea trebuie să ajungă, fără a fi blocată sau apărată, direct cu partea articulațiilor degetelor din mănușa închisă, de la oricare mână, pe oricare parte frontală sau laterală a capului sau trupului deasupra centurii. Valoarea loviturilor punctate într-un meci va fi stabilită la sfârșitul acelui meci și va fi trecută în contul boxerului care a avut un rezultat mai bun în funcție de gradul de superioritate. Acordarea punctelor se va face pe baza următorului principiu: un punct pentru fiecare lovitură corectă. Punctele sunt înregistrate când cel puțin 3 (trei) din cei 5 (cinci) judecători înregistrează simultan o lovitură care după părerea lor a ajuns corect pe „suprafața țintă”. Nu se vor acorda puncte în plus pentru doborârea adversarului.

Mai jos îţi prezint câteva repere calendaristice ale începutului practicării sportului box în România; 1909 – La Câmpina are loc prima aparitie a sportului cu manusi din tara noastra. Bucurestiul nu avea sa ramana mult in urma Campinei. In toamna aceluiasi an, in frumoasa gradina Cismigiu, doi boxeri straini – francezul Martuin si irlandezul O’Hara – uimeau bucurestenii cu luptele lor bine regizate; 1919 – Virgil Salvan este primul boxer roman care a participat la o competitie internationala. El a participat la intrecerile pugilistice din cadrul jocurilor interaliate care au avut loc pe Stadionul Parshing din Paris; 1921 – ia fiinta la Bucuresti primele sectii de box, ele numindu-se “Boxing Club”, care il avea antrenor pe francezul Rene Delcourt, si “Tirul”; 27 septembrie 1924 – in sala F.S.S.R. din strada Clemanceau nr.6 din Bucuresti are loc prima reuniune de box din tara noastra care a fost organizata si condusa dupa cerintele regulamentului. S-au disputat atunci 6 meciuri a 6 reprize fiecare.

Insigna - Cupa UTC (Uniunea Tineretului Comunist)

Caraș-Severin Daciada

Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret și rezerva de militanți a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii Tineretului Comunist din România. În timpul Republicii Populare Române, organizația s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.) Ea a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1967 număra 2250000 de membri, adică 11,78% din populația României.

Mai sus admiri steagul şi carnetul de membru UTC.

Născută în urma unei "indicaţii" venite direct de la cabinetul 1, “Daciada” a fost gândită drept o mişcare sportivă de amploare, organizată din doi în doi ani, având finale pe întreaga ţară la toate disciplinele sportive. A apărut la ideea lui Nicolae Ceauşescu şi a fost botezată astfel parcă special pentru a satisface nevoia conducătorului ţării de a sublinia încă o dată originea daco-romană a naţiunii. Practic, obiectul Daciadei îl constituia sportul de masă. Sub imensa "pălărie" a acestei competiţii se reuneau toate disciplinele sportive, practicate teoretic numai de amatori. Dar amatori erau toţi, deoarece, indiferent că era vorba de fotbal, handbal, oină, popice sau aero-modelism, toţi sportivii trebuiau în mod obligatoriu să fie încadraţi în câmpul muncii, în timp ce activitatea de performanţă ar fi apărut doar în urma pregătirii din timpul liber. O aberaţie, desigur, mai ales că toţi sportivii care au avut rezultate internaţionale înainte de decembrie ’89 au fost cât se poate de profesionişti. Însă, pentru că ideologia comunistă nu permitea oficial deviaţionisme de tipul sportivului profesionist, toţi performerii şi-au mascat adevărata activitate sub forma unor încadrări în serviciu în funcţie de cluburile la care activau. La Steaua erau trecuţi în Armată, la Dinamo, în Ministerul de Interne ş.a.m.d. Sus am postat logo-ul competiţiei sportive naţionale "Daciada".

Prima fabrică de motoare electrice din România

UCM Reșița (Uzina de Construcții Mașini) fondta 1771-1922 - 2002 - 80 ani

Prima locomotivă din România - 130 ani 1872 - 2002 Reșița

Complexul metalurgic Resita a fost fondat în 3 iulie 1771 prin darea în exploatare a primelor furnale şi forje şi reprezintă cea mai veche unitate industrială din România şi una din cele mai vechi din Europa. U.C.M. Resita S.A. s-a infiintat in anul 1991 din fosta Întreprindere de Construcţii de Maşini Reşiţa (I.C.M. Resita). Dupa Legea privatizarii (nr. 58/1991) la 10 iunie 1993, proprietatea a fost transferata in proportie de 70% catre Fondul Proprietatii de Stat si in proportie de 30% catre Fondul Proprietatii. Sus am postat logo-ul Uzinei de construcții de mașini din Reșița. Când intri pe poarta U.C.M. Reșița (Uzina de construcții mașini) te impresionează dimensiunea de dezvoltare a uzinei, care are 25 de hectare de hale şi se întinde pe o suprafaţă de 130 de hectare. La U.C.M. totul este uriaş: halele de producţie, utilajele care ajung şi la 15 metri lungime şi înălţime, echipamentele pentru hidrocentrale care se produc aici şi care ajung să cântărească şi 120 de tone. U.C.M. este un mamut industrial care s-a extins în toate direcţiile timp de două veacuri şi jumătate şi a devenit practic sinonim cu oraşul Reşiţa, platformele industriale ale uzinei fiind amplasate în trei regiuni diferite ale oraşului. Platforma veche este situată în partea de sus a oraşului şi are o secţie de motoare navale, una de servomotoare, alta de tratament termic, de mecanică grea, de generatoare mari, sculerie şi secţia diesel, unde se făceau motoare. Platforma a doua care este praf şi pulbere acum, unde erau sectoarele aşa -zise calde, oţelărie, turnătorie, neferoase, forje. Toate piesele turnate din oţel sau fontă, alamă, bronz. Acum nu mai e aproape nimic. A mai rămas doar platforma Câlnicel din cadrul U.C.M., care a fost construită între anii 1975 - 1983. Cuprinde trei secţii, o secţie de prelucrări mecanice mari, secţia de sudură, secţia de generatoare. Începând din anul 1922 atelierul de întreţinere şi reparare maşini electrice existente în Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa - UDR - (denumirea din aceea perioadă a uzinelor din Reşiţa) a început să producă şi maşini electrice noi pentru terţi. Etapa marchează apariţia celei dintâi fabrici de maşini electrice din Romania.

Aici s-au produs diferite motoare trifazate de curent alternativ, motoare şi dinamuri de curent continuu, generatoare trifazate pentru centrale electrice, motoare de curent continuu pentru tramvaie, motoare trifazate pentru laminoare, grupuri convertizoare, transformatoare, etc. În anii 1930-1932 la UCM Reşiţa se realizau primele maşini electrice în construcţie sudată, pionierat în tehnică, iar începând cu 1952 respectiv 1960 producea şi generatoare electrice pentru turbine cu abur, respectiv generatoare electrice pentru turbine hidraulice. UCM Reşiţa a păstrat în profil maşinile electrice de putere mare şi speciale, în general cu caracter de unicat sau cel mult de serie mică. Înainte de anul 1989 uzina de la Reşiţa dădea de lucru la peste 14000 de oameni, însă odată cu prăbuşirea economiei interne de după Revoluţie şi un management privat care într-un deceniu n-a reuşit să o rentabilizeze, în companie mai sunt astăzi 1590 de salariaţi şi aceia trăiesc cu grija că-şi vor pierde locurile de muncă. U.C.M. a fost fondată în data de 3 iulie 1771 prin darea în exploatare a primelor furnale şi forje şi reprezintă cea mai veche unitate industrială din România şi una din cele mai vechi din Europa. Sus am postat logo-ul U.C.M. Reşiţa.

În anul 1862 se construieşte aici prima locomotivă Tender STEG cu 10 roţi cuplate (vezi poza de mai sus).

Reșița (în maghiară Resicabánya, în germană Reschitz, în cehă Rešice, in croată Ričica), este capitala județului Caraș Severin din România, provincia Banat, care numără aproximativ 84000 de locuitori. Istoric, localitatea este atestată din secolul al XV-lea cu numele de Rechyoka și Rechycha. Cercetările arheologice au descoperit în acest spațiu urme de locuire din perioada neolitică, dacică și romană. Este menționată în 1673 cu numele Reszinitza, ai cărei locuitori plăteau impozite către pașalâcul Timișoarei, iar în anii 1690 - 1700 izvoarele o amintesc ca depinzând de Districtul Bocșei împreună cu alte localități din Valea Bârzavei. Conscripția din anul 1717 o menționează cu numele Retziza, având 62 gospodării impuse de către stăpânirea austriacă nou instaurată aici. Ea devine din 3 iulie 1771 locul de întemeiere a celui mai vechi și important centru metalurgic de pe continentul european. Odată cu nașterea uzinelor, se pun bazele Reșiței industriale. Sus am postat stemele comunistă și actuală ale orașului Reșița, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură reșițene și câteva trimiteri poștale din vremuri diferite.

Prefectura

Primăria

Catedrala ortodoxă

Universitatea Eftimie Murgu

Vederi

Fabrica de alcool

Fabrica de amoniac

Fabrica de preparare a cărbunelui

Gara veche

Intrarea în mină

Palatul Cultural

Podul peste Bârzava

Sinagoga

Vila direcțională

Caraș-Severin este un județ situat la limita provinciilor Banat și Transilvania din România, care are ca reședință orașul industrial Reșița. Situat în partea de sud-vest a României, județul Caraș-Severin are o suprafață de 8514 kilometri pătrați, 3,6% din suprafața țării, ocupă locul al treilea, ca mărime între județele țării, numără aproximativ 333000 de locuitori și cuprinde 2 municipii - Reșița și Caransebeș, 6 orașe - Bocșa, Oravița, Moldova Nouă, Oțelu Roșu, Anina, Băile Herculane și 69 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică Caraș și Severin, comunistă și actuală ale județului Caraș - Severin, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Caraș-Severin, din vremuri diferite, precum și alte frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.