Epaminonda's Blog.....: FILATELIE - DUMITRU DORIN PRUNARIU, DIMITRIE CANTEMIR ȘI VASILE ALECSANDRI

În articolul de mai jos se prezintă câteva interesante piese de filatelie care omagiază personalitățile române: Dumitru Dorin Prunariu, Dimitrie Cantemir și Vasile Alecsandri.

Dumitru Dorin Prunariu (născut 27 septembrie 1952 Braşov) este primul cosmonaut român. La 14 mai 1981 a devenit primul şi singurul român care a zburat vreodată în spaţiul cosmic, însoţit de rusul Leonid Popov.

A participat la misiunea Soiuz 40 din cadrul programului spaţial „Intercosmos” şi a petrecut în spaţiu 7 zile, 20 de ore şi 42 de minute.

Este de profesie inginer aeronautic. A fost pe rând ofiţer inginer în cadrul Comandamentului aviaţiei militare, şef al Aviaţiei civile române, președinte al Agenţiei spaţiale române şi ambasador al României în Federația Rusă.

În anul 1965 s-a propus dezvoltarea colaborării în domeniul cercetării şi utilizării spaţiului extraatmosferic în scopuri paşnice prin studierea posibilităţiilor şi intereselor ştiinţifice şi tehnice ale diferitelor ţări.

În anul 1967, ca urmare a tratativelor asupra conţinutului şi formei unei asemenea colaborări s-a definitivat un program complex care, în anul 1970, a primit numele de programul Intercosmos.

În cadrul acestui program a început să facă selecții pentru programul de zboruri cu echipaj mixt, format dintr-un cosmonaut sovietic și altul din țări socialiste prietene. Inițial, pentru detașamentul cosmonauților s-au oferit voluntar peste 150 de candidați, majoritatea fiind piloți de avioane supersonice și ingineri.

Programul „Intercosmos” era un program bine definit, care avea prevederi foarte clare și o evoluție bine precizată: de la experimente care au fost efectuate în regim automat la bordul diferitelor rachete de mare altitudine sau nave cosmice sovietice, până la experimente complexe efectuate de cosmonauți.

Pentru coordonarea acestei activităţi în România, în anul 1968 s-a înfiinţat Comisia Română pentru Activităţi Spaţiale (CRAS), în compunerea căreia au intrat reprezentanţi din ministerele interesate în cercetarea ştiinţifică şi/sau utilizarea spaţiului extraatmosferic sau în dezvoltarea tehnicilor spaţiale, ca şi specialişti din institute de cercetare ştiinţifică şi de învăţământ superior. Scopurile principale ale CRAS au fost elaborarea planurilor de perspectivă ale cercetării spaţiale precum șifinanţarea acestor cercetări. Domeniile principale de activitate au fost: fizică, medicină-biologie, comunicaţii, meteorologie şi teledetecţie.

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673 la Silişteni în Ţinutul Fălciului, judeţul Vaslui, fiul lui Constantin Cantemir, domn al Moldovei (1685-1693) şi al Anei, născută Bantăş. Primii ani din viaţa lui Dimitrie Cantemir s-au scurs în casa părintească şi la curtea domnească din Iaşi. Intuind înclinaţiile fiului său, Constantin Vodă aduce din Muntenia pe călugărul grec Ieremia Cacavellas, om de mare cultură, căruia îi încredinţează educaţia lui Dimitrie.

Aşa se face că savantul de mai târziu îşi desăvârşeşte pregătirea literară, filosofică, de limba latină şi greacă, de retorică şi logică, încă din fragedă copilărie. În anul 1688, Constantin Vodă ia decizia ca Dimitrie să-l schimbe pe Antioh, fratele său, la Constantinopol, în dubla calitate de învăţăcel şi de ostatic al tatălui său, garantând credinţa domnului.

Aici preocupările tânărului moldovean au cuprins domenii multiple şi o sferă largă de probleme. A învăţat limbile turcă, arabă, persană, franceză şi italiană, a studiat filosofia, etica, logica, istoria, geografia şi muzica. Vastul material documentar studiat de D. Cantemir în decursul celor 22 de ani de şedere la Constantinopol îi va permite să cunoască foarte bine istoria şi cultura popoarelor musulmane, pe care le va înfăşiţa ulterior în lucrările de o mare valoare ştiinţifică.

Prin operele dedicate popoarelor orientale, D. Cantemir s-a afirmat ca primul român orientalist de valoare europeană. În anul 1699 în timpul domniei fratelui săi Antioh (1696-1700 şi 1705-1707), când era reprezentantul acestuia pe lângă Poartă, se întoarce pentru scurt timp în ţară pentru a se căsători cu Casandra, fiica răposatului domn muntean Şerban Cantacuzino. În anul 1705 scrie „Istoria ieroglifică”, o istorie alimentată de rivalitatea dintre Cantemireşti şi Brâncoveneşti. În această perioadă pătrunde în mediul ambasadelor puterilor străine, cunoscându-i pe trimişii regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei, ai ţarului Rusiei şi ai Republicii olandeze.

În anul 1710, turcii îl trimit ca domn al Moldovei pe Dimitrie Cantemir, convinşi că el va fi un apărător fidel al intereselor Imperiului Otoman. Idealul politic însemna pentru Cantemir, pe plan intern, înlăturarea oligarhiei boiereşti, iar pe plan extern, lupta împotriva stăpânirii turceşti. În lupta împotriva turcilor Cantemir s-a aliat cu Rusia considerând că este singura ţară, dintre cele vecine nouă, care poate ajuta efectiv Moldova în lupta ei pentru independenţă. Legăturile lui D. Cantemir cu această putere datau încă din vremea şederii sale la Constantinopol. De pe atunci el făgăduise lui Piotr Andreevici Tolstoi, ambasadorul Rusiei pe lângă sultan, că în caz de război între Rusia şi Imperiul Otoman, Moldova va trece de partea Rusiei. Ca urmare a acestei atitudini încheie tratatul de la Luţk cu Petru I, ţarul Rusiei, vizând pentru Moldova independenţa prin înlăturarea jugului otoman. După încheierea acestui tratat, ţarul Rusiei Petru I i-a făcut o vizită la Iaşi domnului Moldovei. Lupta principală dintre oştile aliate ruso-moldoveneşti şi turci s-a dat între 8-12 iulie 1711 la Stănileşti, pe Prut, încheiată cu victoria turcilor. Curând după înfrângerea ţarului la Stănileşti, D. Cantemir a trebuit să părăsească Moldova, stabilindu-se în Rusia, unde a rămas până la moarte.

În cursul tratativelor care au urmat după bătălia de la Stănileşti, turcii au cerut extrădarea lui D. Cantemir, pe care Petru I a refuzat-o. La plecarea în Rusia, D. Cantemir a fost însoţit, în afară de membri familiei sale, şi de un mare număr de oşteni, ţărani liberi şi mazili, curteni, printre care şi Ion Neculce, cronicarul de mai târziu. În anul 1714, la 11 iunie, D. Cantemir devine membru al Academiei din Berlin, o înaltă societate ştiinţifică înfiinţată de Leibniz şi patronată de regele Prusiei, fiind primul român care devine membru al unui important for ştiinţific din străinătate. Acest fapt va permite afirmarea culturii româneşti pe plan european. La cererea Academiei din Berlin, D. Cantemir scrie în limba latină „Descrierea Moldovei”, în anul 1716, considerată cea mai importantă lucrare a lui Cantemir. În aceeaşi perioadă îi apare lucrarea „Creşterea şi descreşterea curţii otomane”, lucrare care avea să lămurească pe deplin marele interes suscitat în Rusia şi Europa de informaţiile unuia din cei mai buni cunoscători ai istoriei musulmane. În anul 1723, în ziua de 21 august moare bolnav fiind de diabet, la moşia sa Dimitrievka. Este înmormântat la Moscova, alături de prima lui soţie Casandra. Osemintele lui Dimitrie Cantemir, aduse în ţară în 1935, odihnesc astăzi la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Vasile Alecsandri (născut la data de 21 iulie 1821 în Bacău şi decedat la data de 22 august 1890 în localitatea Mirceşti, judeţul Iaşi) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc şi a literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei Cozoni. După unii cercetători, anul naşterii ar putea fi 1821, 1819 sau chiar 1818. Şi locul naşterii sale este incert, deoarece naşterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munţi din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza judeţului Bacău.

Şi-a petrecut copilăria la Iaşi şi Mirceşti unde tatăl său avea o moşie şi unde a revenit pe întreaga durată a vieţii sale să-şi găsească liniştea. Între anii 1828 şi 1834 s-a deschis la Iaşi pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Kogălniceanu şi Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie şi admiraţie şi pentru care a scris Chiriţele şi o mare parte din cânticelele comice.

Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848. Mişcarea revoluţionară din Moldova a avut un caracter paşnic (fiind denumită în epocă „revolta poeţilor”). La 27 martie 1848, la o întrunire a tinerilor revoluţionari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iaşi, a fost adoptată o petiţie în 16 puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza, petiţie redactată de catre Vasile Alecsandri. După înfrângerea mişcării paşoptiste Vasile Alecsandri este nevoit să plece în exil. În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie 1857.

S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Deputat și ministru în mai multe rînduri, a fost ministru al României la Paris între 1885 și 1890. Ca scriitor, a debutat în 1840, cu nuvela Bucheti, publicată în "Dacia literară", și cu pieseta "Farmazonul din Hîrlău". După cîteva încercări în limba franceză, ca poet de limba română apare pentru prima dată în 1843 în Calendar pentru poporul românesc. Alecsandri e un scriitor angajat, inspirat de marile probleme ale epocii și, în același timp, un artist subtil, observînd lumea înconjurătoare fără scepticism, dar și fară exagerate iluzii, tinzînd în domeniul expresiei spre o senină clasicitate. Pastelurile, o parte din legende și proza memorialistică au rezistat cu succes trecerii timpului. Alecsandri călătorește cu diferite prilejuri prin Moldova, Muntenia, Bucovina și Transilvania, în partea europeană a Turciei, în Italia, Austria, Germania, Franța, Spania, Anglia, nordul Africii, din plăcere personală, pentru a o însoți pe Elena Negri, plecată în căutarea unei clime mai favorabile sănătații sale zdruncinate, sau cu însărcinări oficiale. Fiecare din aceste călătorii, lasă urme în creația sa, în proză sau în versuri și se tipărește pe ecranul experienței omenești ce-i definește personalitatea publică și intimă.

Descoperirea poeziei populare, care are loc cu ocazia unei asemenea călătorii, va marca profund destinul său de scriitor și va avea consecințe incalculabile asupra întregii dezvoltări a literaturii noastre din secolul trecut și de mai târziu. Prin traducerile în limbile franceză, germană, engleză ale poeziilor populare sau ale unora din poeziile originale, Alecsandri se numară și printre primii noștri scriitori moderni a căror operă a devenit accesibilă străinătății. Poeziile, cărora autorul însuși le-a acordat, în conformitate cu gustul și cerințele epocii, calitatea principală în cuprinsul operei, au fost structurate, în cîteva cicluri mai mult sau mai puțin unitare sub aspectul tematicii, al principalelor caracteristici stilistice și al epocii în care au fost scrise. Primele sunt cele inspirate din poezia populară, "Doinele". Al doilea grup de poezii, "Lăcramioare", apărute pentru prima dată în volumul din 1853, cuprinde partea cea mai mare a poeziei erotice a lui Alecsandri, Jurnalul poetic al dragostei pentru Elena Negri, Lăcrămioarele demonstrează mai curînd muzicalitatea versului alecsandrinian, decît aderența lui la lirica de confesiune; expresia e de aceea adeseori stîngace.

Ciclurile de poezii intitulate "Suvenire" (1853) și "Margăritarele" (1863) au mult mai puțină unitate decît cele precedente. Deceniul al șaptelea al secolului al XlX-lea reprezintă un moment de cotitură în viața și creația lui Alecsandri. Pastelurile, Legendele și Ostașii noștri lărgesc și aprofundează, în același timp, inspirația folclorică, ce va rămîne una din constantele creației sale. Pastelurile, poezii descriptive, apărute, în marea lor majoritate, mai întîi în Convorbiri literare reconstituie în cheie poetică succesiunea anotimpurilor într-un peisaj românesc. Poet grațios și echilibrat, discret, dar vibrînd în fața frumuseții, atent la armonia ansamblului și fin cizelator de imagini surprinse fugitiv în evanescența anotimpurilor (Iarna, Sania, Malul Siretului), sensibil la farmecul naturii genuine, dar și la sugestiile rafinate ale unui obiect de artă, Alecsandri rezistă cel mai bine trecerii timpului tocmai în asemenea poezii în care manifestă calitatea reală a talentului său, răspunzînd totodata unei nevoi de armonie înnăscută sufletului omenesc.

Titu Maiorescu, într-un text din 1886, sintetizează într-o formulă pregnantă și acceptabilă pînă azi însemnătatea operei lui în ansamblu: “În Alecsandri vibrează toată inima, toată mișcarea compatrioților săi, cîtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară, el ni l-a deschis; iubirea omenească și dorul de patrie în limitele celor mulți dintre noi el le-a întrupat; frumusețea proprie a pămîntului nostru natal și a aerului nostru el a descris-o; […] Cînd societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iași și București, el a răspuns la această dorință, scriindu-i comedii și drame; cînd a fost chemat poporul să-și jertfească viața în războiul din urmă, el singur a încălzit ostașii noștri cu raza poeziei. A lui liră multicordă a rasunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. “.

Din anul 1860 se stabileşte la Mirceşti unde rămâne până la sfârşitul vieţii, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din ţară în misiuni diplomatice. Vasile Alecsandri s-a stins din viaţă la data de 22 august 1890, după o lungă suferinţă, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mirceşti.

xxx

DOUĂ EPIGRAME PROPRII

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

____________xxx____________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Regele Carol I al României și regina Elisabeta

Comemorarea cunuriei 1869 (Castelul Hohenzolern)

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.

Să ne amintim împreună câteva din realizările domniei regelui Carol I:

A domnit 48 de ani (cea mai lungă domnie din istoria noastră).
Numai venirea pe tronul vacant a unui principe dintr-o prestigioasă dinastie europeană a salvat fragila construcţie instituţională începută la 1859 de oameni de stat patrioţi.
În timpul domniei lui, România obţine independenţa faţă de Imperiul Otoman, devenind astfel un stat suveran.
La data de 29 iunie / 11 iulie 1866: Adunarea Constituantă adoptă prima Constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate ale timpului.
În anul 1867 se introduce sistemul monetar naţional, în anul 1870 fiind bătute în țară primele monede de aur, argint și aramă, odată cu înființarea Monetăriei Statului.
În anul 1867 Principatele Unite au pavilion separat la Expoziţia Universală de la Paris.
La data de 15 septembrie 1867, Carol I devine membru de onoare al Societății Academice Române, instituită prin Decret Domnesc în 1867, devenită Academia Română, la 30 martie/12 aprilie 1879. Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române între 1879 şi 1914, regele a lăsat acesteia, prin testament, suma de 600 000 de lei.
În anul 1867, ia fiinţă şcoala Normală „Carol I“, finanţată din caseta personală a Domnitorului.
La data de 11 mai 1868 este înfiinţată Societatea Filarmonică Română.
La data de 31 octombrie 1869 se inaugurează oficial linia de cale ferată Bucureşti-Giurgiu, respectiv prima gară a Bucureştilor, Gara Filaret. În 1906, reţeaua de căi ferate a României avea să ajungă la 3180 km.
În timpul domniei Regelui Carol I se inaugurează Palatul Universității din București (14 decembrie 1869), Palatul Universității din Iași (21 noiembrie 1897) și Teatrul Național din Iași (1 decembrie 1896).
La data de 25 septembrie 1872 se inaugurează Gara de Nord din Bucureşti (numită, până în anul 1888, „Gara Târgoviştii“).
Anul 1872 marchează începutul funcţionării Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti şi al Şcolii fiilor de militari din Iaşi.
La data de 26 decembrie 1872 este introdus în Bucureşti tramvaiul cu cai.
La data de 15 decembrie 1875 îşi începe activitatea Banca de Bucureşti (cu capital francez). La data de 4 iulie 1876 este fondată Societatea Naţională de Cruce Roşie a României.
În anul 1879 a fost dată în folosinţă prima linie de cale ferată care a legat Transilvania de Bucureşti, prin inaugurarea liniei Ploieşti – Predeal şi joncţiunea cu calea ferată Braşov – Predeal.
La data de 17/29 aprilie 1880 se înfiinţează Banca Naţională a României, a 16-a bancă centrală din lume.
Între anii 1880–1883 este amenajat cursul Dâmboviţei.
În anul 1882 este introdus iluminatul electric la București.
La data de 1 decembrie 1882 se deschide Bursa din București, în clădirea Camerei de Comerț din strada Doamnei. În Monitorul Oficial al României din luna decembrie a anului 1882 au fost publicate cotațiile bursiere ale primelor companii românesti tranzacționate.
La data de 25 septembrie 1883 are loc inaugurarea Castelului Peleş din Sinaia, leagănul Dinastiei române, ridicat de Regele Carol I cu bani provenind din caseta personală.
În anul 1884 este introdusă, în Bucureşti, prima linie telefonică.
La data de 1/13 mai 1885 este recunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopole.
În anul 1885 se deschide Grădina Botanică la Cotroceni.
La data de 23 aprilie 1887, Catedrala mitropolitană Iași este sfințită, în prezența Familiei Regale a României.
În anul 1888 este inaugurat Ateneul Român.
La data de 14 martie 1895 se inaugurează, în Bucureşti, Fundaţiunea Universitară „Regele Carol I“, actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Regele Carol I“.
În septembrie 1895 a fost inaugurat Podul Carol I de la Cernavodă, construit la inițiativa regelui. La data aceea, podul peste Dunăre era cel mai lung pod din Europa continentală.
La data de 8 iunie 1897 se aşază piatra fundamentală a Palatului „Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie“, în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Palatul este inaugurat în anul 1900, prima şedinţă a Consiliului de Administraţie în noul sediu având loc la 15 iunie.
În 1901 este inaugurat Palatul Poştelor din Bucureşti (actualul Muzeu Naţional de Istorie a României).
La data 27 ianuarie 1903 este fondată, la Bucureşti, „Confederaţia Patronală UGIR (Uniunea Generală a Industriaşilor din România)“, ce îşi propunea dezvoltarea economică şi modernizarea societăţii româneşti.
În anul 1904, România ocupă locul al patrulea în Europa, în raport cu numărul populaţiei (după Elveţia, Germania şi Suedia), la numărul de telegrame trimise (peste 2 milioane şi jumătate).
La data de 6 iunie 1906 are loc inaugurarea Expoziţiei Naţionale Române din Bucureşti.
În anul 1906, sub domnia lui Carol I se construiesc 40 de spitale rurale, dintre care unele sunt în funcţiune şi astăzi.
În 1908 se înfiinţează „Observatorul Astronomic“ cu planetariu („Observatorul Popular“).
La data de 1 decembrie 1912 a fost întemeiată ,,Federaţiunea Societăţilor Sportive din România” (F.S.S.R.), care cuprindea douăsprezece comisii (atletism, fotbal, rugby, scrimă, ciclism, tir, canotaj, tenis, natație, gimnastică, oină, sporturi de iarnă). Primul președinte al federațiunii a fost Principele moștenitor Ferdinand.

Elisabeta de Neuwied (cunoscută ca Regina Elisabeta sau Elisaveta a României, nume complet: Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied,născută în data de 29 decembrie 1843 în Neuwied, Germania şi decedată la 18 februarie 1916 la Curtea de Argeş) a fost întâia regină a României, soţia lui Carol I, primul rege român din renumita dinastie germană Hohenzollern. A fost o patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poetă, eseistă şi scriitoare. Mai este cunoscută și sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, ca patroană a artelor - Carmen Sylva, iar ca fondatoare de instituţii caritabile a fost supranumită de oamenii din popor Mama răniţilor.

Castelul Hohenzollern, important obiectiv turistic german, a fost construit în secolul al XI-lea și complet distrus în anul 1423 pentru ca în 1461 să fie reconstruit.Reședință a regilor prusaci și a împăraților germani, castelul este situat pe un munte, la o altitudine de 855 de metri. Aflat la aproximativ 50 km sud de Stuttgart şi la aproape 100 km vest de Ulm, Castelul Hohenzollern reprezintă azi atracţia turistică a zonei, fiind unul dintre cele mai vizitate castele din Germania. Are toate atuurile: e reşedinţa unei mari dinastii germane şi europene, a fost restaurat după planurile unei fortăreţe medievale, adăposteşte o colecţie regală impresionantă şi bucură ochii oricărui privitor, prin aşezarea sa pe un deal înalt şi împădurit, între munţi şi văi pitoreşti. Din localitatea Hechingen, drumul iese spre castel, mai întâi întâlnind câmpuri mănoase, apoi dealul Zollern, oprindu-se la parcare; de aici, urcă în serpentine spre poarta de intrare. Pentru cei care vor să scurteze drumul pe jos prin pădurea bătrână, o potecă în trepte leagă zona de staţionare de accesul în castel, pe partea opusă a dealului. Intrarea între zidurile fortificate se face printr-o poartă regală („Poarta Vulturului”), pe frontispiciul căreia e înfăţişat prinţul Frederick I, călare pe armăsarul lui. Dincolo de ea, o spirală îngustă şi crenelată se înalţă pe deal aproape 25 m, pentru ca vizitatorul să ajungă în faţa turnului estic, ce străjuieşte trecerea în curtea castelului. Înainte de vizitarea lui, eşti îndemnat să faci un tur de onoare al zidului fortificat exterior, din două motive: primul ar fi să admiri de la înălţime contururile munţilor şi scena romantică a regiunii, al doilea – să faci cunoştinţă cu cei mai de seamă reprezentanţi ai dinastiei Hohenzollern, ale căror statui din bronz sunt înşirate în jurul castelului. Curtea castelului este lungă şi destul de îngustă, în raport cu zidurile înalte ale clădirii şi cu şi mai zveltele turnuri. În mijlocul ei a fost postat un tun istoric, ce nu scapă fotografiilor vizitatorilor. De pe partea dreaptă a curţii, primele părţi ale castelului sunt ocupate de capela nouă, restaurantul şi magazinul, apoi se intră în Sala Ancestrală, unde începe şi turul turistic. Din prima sală se intră în Sala Contelui (sala de baluri), sub care se află tezaurul regal, găzduit pe locul fostelor bucătării. Trecerea în aripa opusă a castelului este una elegantă, prin biblioteca lungă a acestuia. Se traversează în continuare Sala Marchizului, dormitoarele şi Salonul Albastru, decorat artistic şi având o frumuseţe aparte. Tot pe partea stângă a curţii sunt localizate Capela Sf.Mihail şi grădina castelului. Membrii familiei Hohenzollern au adus în castel multe obiecte personale, picturi şi sculpturi valoroase, arme şi armuri, îmbrăcăminte şi mobilier de epocă, argintărie, precum şi câteva piese de excepţie din tezaurul regal: bijuterii, sceptre şi coroana regală prusacă, creată pentru împăratul William al II-lea, în 1889. În castelul cu creneluri amintind de prima reşedinţă a cavalerilor medievali, acestă coroană reprezintă simbolul suprem al puterii dinastice a familiei Hohenzollern. Dintre elementele de atracţie ale turului prin castel merită amintite: uriaşul arbore genealogic pictat pe pereţii sălii strămoşeşti (în care se poate observa şi numele regilor României), arcele suple ale salonului pentru baluri, picturile murale din bibliotecă, însemnele heraldice de pe cartea de onoare a castelului, portretele de familie, cazematele şi pivniţele subterane legate prin pasaje secrete medievale. Transformat în muzeu şi întreţinut în continuare de membrii familiei Hohenzollern, castelul de pe Dealul Zollern aparţine, din punct de vedere istoric şi cultural, Germaniei. Modernitatea nu a dus la stingerea moştenirii dinastice, ci a contribuit la păstrarea ei, cu mijlocele-i aflate la îndemână. Pentru ramurile întinse ale arborelui genealogic, pereţii casei Hohenzollern păstrează suficient spaţiu liber, ca să înscrie generaţiile viitoare.

Semn de armă - Ministerul Justiției

Semnul de armă este un simbol metalic, aproximativ ca o insignă, care se poartă pe epoletul oricărui militar, indiferent de gradul acestuia, între nasture şi insemnul de grad. A se vedea poza epoletului militar de maior intendent din perioada comunistă. Semnul de armă este specific fiecarei arme, a evoluat în timp, devenind un fel de simbol al mândriei profesionale al oricărei specialităţi militare.

Justiția este teoria legală sau filosofică prin care se administrează corectitudinea. Ca și în majoritatea disciplinelor bazate pe filozofie, conceptul de justiție diferă în fiecare cultură. O teorie timpurie a justiției a fost stabilită de filosoful grec antic Platon în lucrarea sa Republica. Susținătorii teoriei divine spun că dreptatea pleacă de la Dumnezeu. În secolul al XVII-lea, teoreticieni precum John Locke au susținut drepturile naturale ca derivate ale justiției. Gânditorii în tradiția contractului social afirmă că justiția este derivată din acordul reciproc al tuturor celor interesați. În secolul al XIX-lea, gânditorii utilitari au declarat că justiția este ceea ce are cele mai bune consecințe. Justiția reprezintă o instituție fundamentală a unui stat În conformitate cu dispozițiile Constituției României, autoritatea judecătorească este alcătuită din instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Maagistraturii. Acestea sunt reprezentate în teritoriu de următoarele organisme: Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii, Direcția Națională Anticorupție, Institutul Național al Magistraturii, curțile de apel, tribunalele și judecătoriile.

Ministerul Justiției este organul de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului, care contribuie la buna funcționare a sistemului judiciar și la asigurarea condițiilor înfăptuirii justiției ca serviciu public, apărarea ordinii de drept și a drepturilor și libertăților cetățenești.

Insigna - Deputat românia 2016 - 2020

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, prin deputat se înțelege o persoană aleasă pentru a face parte, pentru o anumită perioadă, dintr-un organ reprezentativ al statului. În România deputatul este parlamentar, adică membru al Camerei Deputaților.

Statutul deputaţilor este prevăzut în Constituția României, Regulamentul Camerei Deputaților și în Legea nr. 96/2006. Calitatea de deputat este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al guvernului. Deputaţii de bucură de imunitate şi de garantarea libertaţii de exprimare a opiniilor publice şi votului. Imunitatea parlamentară poate fi ridicată la cererea ministrului justiţiei, cu încuviinţarea Camerei, după ascultarea deputatului în cauză. Deasupra am postat logo-ul Camerei Deputaților.

Insigna - Doina

Insigna “Doina”, prezentată mai sus, se pare că promovează o manifestare muzicală (a se vede cheia sol), probabil un festival sau concurs muzical. În tradiția muzicală a românilor se cunosc mai asemenea festivaluri- concurs: Doina Gorjului, Doina Covurluiului sau Doina Bărăganului, dar un festival sau concurs cu numele simplu – Doina – nu se cunoaște.

Insigna - Comitetul național român UNICEF

(Fondul Națiunilor Unite pentru Copii)

Istoricul activitatii desfasurate sub sigla Fondului Natiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) incepe cu Comitetul National care, inainte de 1989, a functionat fara acreditare. Organismul era de tipul unei comisii guvernamentale, subventionate de stat, singura legatura cu UNICEF fiind felicitarile pe care le putea vinde sub acest nume. Acreditarea a fost acordata Comitetului National Roman pentru UNICEF in 1991, acesta devenind un organism neguvernamental cu menirea de sprijinire, prin colecta de fonduri, a organizatiei-mama. Pana in mai 1997, UNICEF international nu a avut decat cuvinte de lauda la adresa activitatii romanilor. In paralel, s-a infiintat si biroul de reprezentanta UNICEF in Romania. Scopul: acordarea de asistenta tehnica si financiara pentru implementarea programelor de protectie a copiilor. Biroul de reprezentanta dispune de un buget alocat de UNICEF international. Banii sunt cheltuiti pentru finantarea unor proiecte, derulate in colaborare cu diversi parteneri cum sunt Guvernul, institutii publice, institutii private, organizatii neguvernamentale.

Insigna 7 ani vechime - Regimentul 19 Infanterie

Insignele militare regaliste pentru vechimea continuu de 7 ani conțineau simboluri ale regalităţii şi se deosebeau de la o unitate la alta, pe când în regimul comunist, dar şi în prezent se emiteau şi se emit insemne (ordine sau medalii) unice, ca reprezentare grafică, pe toata armata, împărţite în trei clase (1, 2 şi 3) pe care se înscria şi se înscrie vechimea neîntrereupă în muncă de 5, 10, 15, 20 de ani sau mai mult. Este necesar de precizat că acordarea acestor insemne de vechime era însoţită şi este însoţită de o mică majorare a retribuţiei lunare sau de o avansare în grad la exceptional (dacă persoana era bine văzută, a se înţelege - apreciată, de către şefi.

Regimentul 19 Infanterie a fost o unitate militară, continuatoare a tradițiilor de luptă ale Regimentului 2, fiind dislocată în garnizoana Caracal, cu un efectiv de peste 2500 oameni la mobilizare. Unitatea a existat sub această denumire în perioada 14 / 27 august 1916 – 28 noiembrie 1918, în subordinea Brigăzii 4 Infanterie. E de reținut că Regimentul 2 s-a constituit la București din vitejii panduri ai lui Tudor Vladimirescu la data de 12 iunie 1830. De-a lungul timpului a suferit mai multe transformări organice precum și numeroase redenumiri cauzate de restructurări ale sistemului militar românesc. Tradițiile de luptă ale acestei structuri au fost continuate de Regimentul 2 Linie, Regimentul 2 Infanterie, Regimentul 2 „Romanați” nr. 19, Regimentul 19 Infanterie, Regimentul 19 Mecanizat „Ziridava”, Brigada 19 Mecanizată „Ziridava” pentru ca în prezent ele să fie moștenite de Batalionul 191 Infanterie "Colonel Radu Golescu". Regimentul 19 Infanterie a luptat pe toate fronturile și în toate conflictele militare. În anul 1945 era dislocat în garnizoana Bârlad, în anul 1956 era dislocat la Bistrița sub numele Regimentul 106 Infanterie, în anul 1958 era dislocat în garnizoana Arad – Cetate, imediat după plecarea rușilor iar în 1959 își recapătă vechiul nume (R.19 Inf) și indicativul numeric UM 01380 Arad. În 1994 pe structura regimentului se formează comandamentul Brigăzii 19 Mecanizată, denumită ulterior și “ZIRIDAVA”. În anul 1995 ia ființă Batalionul191 Infanterie "Colonel Radu Golescu", pe structura Batalionului 1 Infanterie al Regimentului 19 Mecanizat, fiind dislocat în Cazarma 718 „GAI” din municipiul ARAD. Tot în anul 1995 Batalionul 191 Infanterie "Colonel Radu Golescu", și Brigada 19 Mecanizată “ZIRIDAVA” intră în subordinea Corpului 5 Armată „General ION DRAGALINA”. În anul 2002 Batalionului 191 Infanterie „Colonel Radu Golescu” îi revine aleasa cinstire și marea răspundere de a continua glorioasele tradiții de luptă ale structurilor predecesoare: Regimentul 2 Linie (Infanterie), Regimentul 2 Infanterie, Regimentul 2 „Romanați” nr. 19, Regimentul 19 Infanterie, Regimentul 19 Mecanizat „Ziridava” și Brigada 19 Mecanizată „Ziridava”. În cadrul Batalionului 191 Infanterie „Colonel Radu Golescu” ființează, începând cu 1998, și modulul românesc din Batalionul Mixt româno-ungar de Menținere a Păcii.

____________ooOoo____________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII