Epaminonda's Blog.....: MONEDE DOLARI CANADIENI DE COLECȚIE

Moneda dolar canadian de colecţie de mai sus celebrează trecerea a 100 de ani de la fondarea provinciei Columbia Britanică. Moneda prezintă pe avers un stâlp totem – realizare grafică a lui Stephen Trenka, iar pe revers chipul suveranei Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice; valoarea – 1dolar canadian, anul emiterii – 1958, forma - rotundă, diametrul – 36,06 milimetri, greutatea – 23,3 grame, metalul – argint și cupru, calitatea – necirculat și tiraj – 3,04 milioane de exemplare.

Columbia Britanică (British Columbia) este cea mai vestică provincie a Canadei, cunoscută pentru frumusețea naturii , care se reflectă în deviza sa Splendor sine occasu (Splendoare fară diminuare). Denumirea provinciei a fost aleasă de către Regina Victoria a Angliei. Provincia numără aproximativ 4,4 milioane de locuitori și se întinde pe o suprafață de 944735 kilometri pătrați. Capitala Columbiei Britanice este orașul Victoria dar cel mai mare oraș este Vancouver. În data de 2 august 1858 Departamentul colonial britanic a propus iar regina a decretat provincia colonie britanică, cu numele British Columbia.

Deasupra admiri Clădirea parlamentului provincial.

Moneda dolar canadian de colecţie de mai sus celebrează trecerea a 100 de ani de la Conferința Confederației canadiene, de la Charlottetown, Quebec. Designul general al monedei aparține lui Thomas Herpes și reprezintă pe avers irisul francez și ciulinul scoțian, simbolurile florale ale celor două state, iar macheta graficii centrale aparține lui Dinko Vodanovic. Reversul monedei prezintă chipul suveranei Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice; valoarea – 1 dolar canadian, anul emiterii – 1964, forma - rotundă, diametrul – 36,06 milimetri, greutatea – 23,3 grame, metalul – argint și cupru, calitatea – necirculat și tiraj – 7,297 milioane de exemplare.

Pe data de 9 septembrie 1864 în orașul Charlottetown, provincia Quebec, a avut loc Conferința Confederației canadiene, la care au luat parte reprezentații ai unor provincii, discutându-se problemele importante ale confederației, ale drumului acesteia spre formarea viitorului stat modern – Canada.

Moneda dolar canadian de colecţie de mai sus celebrează trecerea a 100 de ani de obținerea independenței naționale față de Regalul Unit al Marii Britanii și Irlandei de nord. Aversul monedei prezintă ca simbol grafic o gâscă deoarece este una dintre păsările cele mai maiestuoase, care călătoresc peste mari întinderi, simbolizînd dinamica - munca rodnică și cerul senin – pacea.

Reversul monedei prezintă chipul suveranei Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Moneda are următoarele caracteristici tehnice; valoarea –1dolar canadian, anul emiterii – 1967, forma - rotundă, diametrul – 36,06 milimetri, greutatea – 23,3 grame, metalul – argint și cupru, calitatea – necirculat, designer - Alex Colville și tirajul – 6,767 milioane de exemplare.

Canada este un dominion britanic, monarhie constituțională, situat în nordul Americii de nord care și-a câștigat independența la data de 1 iulie 1867, față de Marea Britanie. Suprafața statului este 9984670 kilometri pătrați, locul 2 ca întindere după Rusia, populația numără aproximativ 32,5 milioane de locuitori iar, capitala funcționează în orașul Ottawa. Deviză națională unanim acceptată a statului canadian este: De la ocean la ocean. Sus este postată o poză a Parlamentului canadian național.

Elisabeta a II-a, nume real și complet Elizabeth Alexandra Mary, este suverana Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și a încă 15 state, membre Commonwealth, născută în anul 1926, conduce din anul 1952. Cele 15 state, membre Commonwealth sunt Canada, Australia, Noua Zeelandă, Jamaica, Barbados, Bahamas, Grenada, Papua Noua Guinee, Insulele Solomon, Tuvalu, Sfânta Lucia, Sfântul Vincent și Grenadine, Antigua și Barbuda, Belize și Sfântul Kitts și Nevis.

***

VORBE DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

CESARE PAVESE

(9 septembrie 1908 - 28 august 1950)

scriitor, critic literar și traducător italian

_________xxx________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL HUNEDOARA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, medalia, poţi citi în articolul LE HAVRE - FRANŢA.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderant metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani si apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificare asociaţii, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - Institulul de mine Petroșani

Universitatea din Petroşani este o instituţie de învăţământ superior care îşi are începuturile în anul 1948, când, în urma publicării în Monitorul Oficial nr. 177/3august 1948 a Decretului nr. 175/1948 pentru reforma învăţământului, şi a Deciziei ministrului Învăţământului Public privind organizarea învăţământului superior, publicată în Monitorul Oficial nr. 249/26 octombrie 1948, au fost înfiinţate: Institutul de Geologie şi Tehnică Minieră Bucureşti, având două facultăţi (Geologie; Tehnică Minieră); Institutul de Minereuri Feroase Timişoara; Institutul de Minereuri Neferoase Brad; Institutul Cărbunelui - Facultatea de Exploatarea şi Prepararea Zăcămintelor de Cărbuni - la Petroşani; durata studiilor universitare era de 4 ani. În anul 1952 cele două Institute de la Timişoara - continuator al Facultăţii de Mine şi Metalurgie al Şcolii Politehnice Timişoara - şi de la Brad, sunt desfiinţate, iar studenţii au fost transferaţi la Institutul de Mine din Bucureşti, format acum prin contopirea Institutului de Geologie şi Tehnică Minieră din Bucureşti cu Institutele de Minereuri din Timişoara şi Brad. Înfiinţarea Institutului Cărbunelui la Petroşani în anul 1948, va reprezenta un moment important pentru existenţa social-economică şi culturală a Văii Jiului, iar în perspectiva istoriei se va dovedi benefică pentru zona în care fiinţăm, dar şi pentru evoluţia economiei româneşti, în general şi a mineritului, în special. Şcoala superioară de la Petroşani nu a apărut pe un teren arid. Exista deja o tradiţie a învăţământului superior minier în România, care începe odată cu decretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 1 octombrie 1864 privind înfiinţarea, la Bucureşti, a Şcoalei de Ponţi şi Şosele, Mine şi Arhitectură, şi, mai apoi, a decretului domnitorului Carol I din 30 octombrie 1867 de înfiinţare, la Bucureşti, a Şcoalei de Poduri, Şosele şi Mine, cu o durată de cinci ani, având două secţii: a. Secţia de Poduri şi Şosele; b. Secţia de Mine. Şcoala se organizează pe principii moderne începând cu anul 1881; nu se mai pregăteau explicit ingineri mineri, dar nu este mai puţin adevărat că mulţi dintre absolvenţii Şcolii de Poduri şi Şosele – din anul 1888, Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele – recunoscuţi din anul 1890 ca ingineri ordinari clasa a III-a, vor lucra în întreprinderile miniere din ţară.

Doctor Honoris Causa

Universitatea din Petroșani

Ministerul Educației și Cercetării - România

Învăţământul superior minier intră într-o nouă etapă odată cu începutul perioadei interbelice. Astfel, la 10 iunie 1920 regele Ferdinand semnează Decretul-Lege nr. 2521, prin care se aproba „înfiinţarea şi organizarea Şcoalelor Politehnice din România” ca „institute de învăţământ superior tehnic, asemănate ca grad de cultură universităţilor. Ele au drept scop formaţiunea inginerilor şi depind de Ministerul Lucrărilor Publice”. Prima dintre acestea va fi Şcoala Politehnică din Bucureşti, înfiinţată prin completarea şi transformarea vechii Şcoli Naţionale de Poduri şi Şosele. În această structură învăţământul superior minier va funcţiona până în anul 1948. Apoi, Valea Jiului era în acel timp una dintre puţinele zone industriale şi cu un pronunţat caracter urban din România, şi deci avea condiţii pentru a găzdui o asemenea instituţie. Era un puternic centru industrial, cu specialişti de primă mărime şi oferea cadrul pentru un învăţământ aplicat. Institutul Cărbunelui din Petroşani şi-a deschis porţile la 7 decembrie 1948 cu 135 studenţi în anii I (examen de admitere), II şi III (transferaţi de la Facultăţile de Mine de pe lângă Şcolile Politehnice din Timişoara şi Bucureşti). Institutul avea o singură secţie: „Exploatarea şi prepararea zăcămintelor de cărbuni", şi era condus, în calitate de decan, de prof. univ. Vasile Poboran, ajutat de 28 de cadre didactice, din care numai 8 cu funcţia de bază în Institut. În anul universitar 1949-1950 se înfiinţează o secţie nouă: „Electromecanică minieră", iar în anul universitar 1951-1952 secţia de „Topografie Minieră". În anul universitar 1949-1950 Institutul Cărbunelui dă prima promoţie de absolvenţi, formată din 35 de ingineri minieri.

Insigna - Institutul de mine Petroșani - 25
Promoția 1937 - 1958

Odată cu reorganizarea învăţământului superior minier din anul 1952, Institutul Cărbunelui îşi schimbă titulatura în Institutul de Mine Petroşani. Diversificarea profilurilor şi specializărilor, proces care se produce după anul 1990, a produs mutaţii importante în cadrul şcolii superioare de la Petroşani şi, dincolo de continuarea învăţământului cu profil tehnic, începe să capete tot mai multă consistenţă învăţământul universitar în profil economic, matematic, socio-uman, informatic, de administraţie publică. Acest fapt va determina schimbarea titulaturii şcolii superioare de la Petroşani, care va reflecta nu numai o schimbare de ordin administrativ dar şi de conţinut. Astfel, prin Ordinul Ministrului Învăţământului nr. 4894/1991, Institutul de Mine din Petroşani - având în structura sa două facultăţi: Facultatea de Mine şi Facultatea de Maşini şi Instalaţii Electromecanice Miniere, şi un colegiu: Colegiul Universitar Tehnic şi de Administraţie din Petroşani, înfiinţat în anul 1990 - se denumeşte Universitatea Tehnică din Petroşani. Începând cu anul 1995, prin H.G. nr. 568 / 1995 Universitatea Tehnică din Petroşani se denumeşte Universitatea din Petroşani, având în structura sa trei Facultăţi: Facultatea de Mine, Facultatea de Maşini şi Instalaţii Electromecanice, Facultatea de Ştiinţe şi un Colegiu Universitar Tehnic şi de Administraţie.

Set 2 insigne - A.S. Paroșeni Vulcan (Asociația sportivă)

Minerul Paroșeni a fost o echipă de fotbal din localitatea Jiu-Paroșeni, județul Hunedaora, care a existat prin susținerea acordată de exploatarea minieră locală.

Echipa, cu echipamentul sportiv în culori tradiționale albastru și negru, a fost înființată în anul 1972 și a jucat pe teren propriu pe un stadion de 4000 de locuri. În perioadele anilor 1980 – 1985 și 1989 – 1997 a jucat în divizia C, iar în perioada anilor 1986 – 1989 a jucat în divizia B, în primul sezon clasându-se pe locul 6. Începând cu anul 1997 a jucat în divizia D, fuzionând într-un final, prin absorbție, cu echipa Minerul Vulcan și dispărând de pe scena fotbalului. Cât a jucat în divizia B a purtat numele A.S. Paroșeni. Sus am postat un fanion al A.S. Paroșeni Vulcan.

Jiu - Paroșeni, sau Paroșeni cum este cunoscută de locuitorii Văii Jiului această localitate, este situată între municipiile Lupeni și Vulcan, aparținând administrativ acestuia din urmă. În această localitate se găsesc două importante repere ale economiei Văii Jiului: exploatarea minieră omonimă, respectiv uzina electrică. Sus am posta o poză cu sediul central al Exploatării miniere Paroșeni.

Lupeni (în germana Schylwolfsbach, în traducere "Pârâul Lupului pe Jiu") este un municipiu de rang II din judetul Hunedoara, Transilvania, Romania. Are o populație de 30642 locuitori. Este al doilea oraș ca mărime al Văii Jiului, fiind situat în partea de vest a depresiunii Valea Jiului, la o altitudine de 675–725 m față de nivelul mării, la o distanță de 18 km față de Petrosani și cca 110 km de Dev. Așezarea este atestată documentar în anul 1770, dar există mărturii ale existenței oamenilor în această zonă încă din Comuna Primitiva, fapt dovedit de descoperirile din peștera din muntele Straja-Lupeni, unde s-au găsit obiecte vechi de ceramică. In luna august a anului 1929 a avut loc Greva minerilor din Lupeni, urmare a eșecului unor îndelungate negocieri legate de salarizare și condiții de muncă. Aproximativ 6000 de muncitori au fost implicați în protestul provocat de salariile de mizerie și sărăcia extremă în care trăiau minerii transilvăneni, deznodământul confruntării fiind 68 de mineri căzuti sub gloanțele trupelor armatei române trimise de către guvernul țărănist ca să reprime protestul.

Insigna - Hunedoara C.S.H. - 1884

(Combinatul Siderurgic Hunedoara)

Combinatul Siderurgic Hunedoara isi are radacinile inca din 1882-1884, prin infiintarea Uzinelor de fier Hunedoara. Constructia uzinei a inceput in august 1882, primele obiective fiind doua furnale de 110 m.c. Inaugurarea oficiala a avut loc la data de 12 iunie 1884. Aceasta data marcheaza nasterea uzinelor de la Hunedoara, si totodata sfarsitul unei epoci: Iunie 1999 oţelăria Siemens Martin nr 2, este oprită, fatalitatea sau coincidenţa era că oprirea s-a făcut în 12 iunie 1999 - data care ar fi trebuie sa fie aniversarea a 125 de ani de la pornirea uzinei noi- fapt ce a consfinţit oprirea definitivă şi ireversibilă a fluxul primar (cocserie, aglomerare, furnale), a combinatului. Un an mai tarziu de la inaugurare este pus in functiune cel de al doilea furnal la 24 mai 1885. La 23 iulie 1890 este pus in functiune furnalul nr 3 cu un volum de 140 metri cubi si o capacitate de productie de 40 tone fonta pe zi. Un nou furnal, cel cu nr.4, a intrat in functiune la data de 4 august 1895.

Combinatul Siderurgic Hunedoara 90 * 1884 - 1974

Toplița 1754 - Govăjdie 1813 - Hunedoara 1884

(Castelul Huniazilor)

De-a lungul anilor combinatul se dezvolta, construindu-se noi capacitati de productie, se construiesc noi furnale, aglomeratoare, otelarii, laminoare, se dezvolta productia cocso-chimica prin construirea unei uzine cocso -chimice. Dupa anul 1989, combinatul siderurgic se transforma in societate comerciala pe actiuni si isi schimba numele în Siderurgica Hunedoara. Siderurgica Hunedoara în acel moment era cel mai important producător român de profile lungi. Combinatul a fost preluat în anul 2004 de către grupul Mittal Steel din India. Ulterior, combinatul și-a schimbat denumirea, din Mittal Steel Hunedoara în Arcelor Mittal Hunedoara, ca urmare a preluării, în 2006, a grupului siderurgic european Arcelor de către Mittal Steel. Sus am postat logo-urile Combinatului Siderurgic Hunedoara în devenirea sa de până astăzi.

Castelul Huniazilor este cetatea medievală a Hunedoarei, unul din cele mai importante monumente de arhitectură gotică din România. Este o construcție impunătoare, prevăzută cu turnuri, bastioane (fortificații cilindrice sau poligonale, construite de obicei la colțurile unei fortărețe.) și un donjon (turnul principal și cel mai bine fortificat). Acoperișurile sunt înalte și acoperite cu țiglă policromă. Castelul a fost restaurat și transformat în muzeu. Cetatea a fost una dintre cele mai mari și vestite proprietăți ale lui Ioan de Hunedoara. Construcția a cunoscut în timpul acestuia însemnate transformări, servind atât drept punct strategic întărit, cât și drept reședință feudală. Cu trecerea anilor, diverșii stăpâni ai castelului i-au modificat înfățișarea, îmbogățind-ul cu turnuri, săli și camere de onoare. În curtea castelului, alături de capela zidită tot în timpul lui Ioan de Hunedoara, se află o fântână adâncă de 30 de metri. Conform legendelor, această fântână ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea dacă vor ajunge la stratul de apă. Dar după 15 ani de trudă, când au terminat fântâna, stăpânii nu s-au ținut de cuvânt. Se spunea că inscripția de pe zidul fântânii inseamnă „Apă ai, inima n-ai”. În realitate, conținutul descifrat de specialiști este Cel care a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică.

Insigna - Societatea numismatică română - 1903

Expo 27 Insigne - Lupeni 2001

Era la început de veac XX. Cultura şi ştiinţa în România prinseseră aripi de zbor stabile şi de perspectivă, precizându-se domeniile şi principiile de activitate. Se trecea acum la culegerea primelor roade ale frământatului şi cu rol de pionierat secol al XIX-lea, când reprezentanţi de frunte ai renaşterii româneşti se dăruiau, cu întreaga lor fiinţă, intereselor naţionale. Unirea Principatelor şi marile reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza au deschis larg porţile afirmării învăţământului, ştiinţei şi culturii în România. Publicaţii şi societăţi de tot felul luau fiinţă, croindu-şi drum spre mintea şi inima românilor. În acest context de efervescenţă spirituală, o nouă ştiinţă specială se înfiripa în peisajul intelectual românesc. Informaţiile lui C. Bolliac din „Trompeta Carpaţilor”, referitoare la unele descoperiri monetare, dar mai ales lucrările lui D.A. Sturdza şi primele studii de specialitate ale lui M.C. Sutzu, precum şi alcătuirea unor colecţii monetare, aveau să se constituie ca temelie a ştiinţei numismatice din România. Începutul sec. XX va marca pentru numismatica din ţara noastră un moment de o reală însemnătate. Pe data de 28 decembrie 1903, la iniţiativa unui grup de entuziaşti şi pasionaţi ai acestei discipline, lua fiinţă Societatea Numismatică Română (S.N.R.). Adunarea Generală, în şedinţa sa inaugurală, a votat Statutele Societăţii şi a ales Comitetul de conducere în următoarea alcătuire: D.A. Sturdza, preşedinte de onoare; M.C. Sutzu, preşedinte activ; Gr. Tocilescu, vicepreşedinte; Al. Cantacuzino, secretar; lt. col. G. Iordăchescu, casier contabil; dr. G. Severeanu, subsecretar şi D. Panku, C. Alessandrescu, Carol Storck şi E.D. Mirea, membri. O dată cu adoptarea Statutelor se fixa şi ţelul principal al Societăţii, care îşi propunea „să dezvolte ştiinţa şi arta numismatică” în România." În prezent S.N.R. are filiale în aproape toate județele țării. Sus am postat logo-ul Societății Numismatice Române.

Atena era o zeiţă, una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei greceşti, identificată de către romani cu zeița Minerva. Era zeița înțelepciunii, pe care grecii o mai numeau și Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Deasupra am postat o poză cu statuia zeiţei Atena care se găseşte la Muzeul Luvru din Paris.

Numismatica (gr. numisma și lat. nummus, - monedă, ban) este știința auxiliară a istoriei având drept obiect de cercetare tipurile de monede, descrierea lor, descifrarea legendelor, materialul din care sunt monedele confecționate și raporturile dintre diferitele categorii de monedă. O ramură a numismaticii, medalistica se ocupă cu studiul medaliilor. Monedele au apărut din timpuri străvechi, ca obiecte din materiale nemetalice folosite pe rol bani. Neștiutorii includ și studiul bancnotelor lumii în numismatică, ceea ce este greșit. Pentru lămuriri citește mai jos!

Notafilia este denumirea pasiunii de a colecționa, cerceta și studia bancnotele lumii. Moneda de hârtie a fost, fără îndoială, introdusă de negustorii de ceai chinezesc, la începutul secolului al X-lea, pentru încheierea marilor tranzacții folosind bilete la ordin. Administrația chineză adoptă, în mod oficial, bancnotele în anul 1024. Prima mențiune occidentală a unei forme de bancotă a fost făcută de către Marco Polo, la sfârșitul secolului al XIII-lea. Prima bancă din Europa care a emis bancnote a fost Riksbank din Stockholm, în anul 1658.

Sarmizegetusa Regia

Sarmizegetusa Regia (Sarmizegetusa Basileion) a fost capitala statului dac, ridicată la jumătatea secolului I Î.Hr. Este situată în apropierea satului actual Grădiștea Muncelului (județul Hunedoara), pe Dealul Grădiştii, la circa 1200 m altitudine. Este compusă din trei părţi: aşezarea civilă, cu cartierele amplasate pe mai multe terase, cetatea şi zona sacră. În jurul Sarmizegetusei, pe valea râului Grădiştea se găseau mai multe aşezări civile şi pâlcuri de case răsfirate între marile cetăţi dacice. Pentru amplasarea diferitelor construcţii şi asigurarea spaţiului necesar extinderii aşezării, dacii au recurs la tehnica terasării versanţilor muntoşi iar unde au fost nevoie, marile terase le-au sprijinit cu ziduri puternice în tehnica murus Dacicus.

La Sarmizegetusa locuiau regii, înalţii demnitari, funcţionarii cancelariei regale, o parte a aristocraţiei, dar şi meşteşugari, negustori, constructori. I se spune „Regia” (a regilor) pentru a o distinge de metropola romană Ulpia Traiana Sarmizegetusa, construită după cucerirea romană a Daciei şi al cărui nume de „Sarmizegetusa” i-a fost adăugat de împăratul roman Hadrian în anul 118 pentru a simboliza faptul că noua colonie romană prelua simbolic şi de drept, locul vechii capitale a statului dac. Era cu siguranţă cel mai mare centru meşteşugăresc din Dacia, asigurat de o solidă bază de materii prime aflate în imediata apropiere. Capitala statului dac era amplasată într-o zonă apărată în mod natural de munţii Godeanu, iar accesul la ea dinspre valea Mureşului era apărat şi controlat de cetăţile de la Costeşti şi de multe turnuri militare amplasate de-a lungul văii Grădiştii. Odată ajuns la Sarmizegetusa, aspectul acesteia era de-a dreptul grandios: pe aproape 6 km lungime versantul de sud al muntelui era tăiat în terase etajate pe care se ridicau casele, peste care tronau zidurile cetăţii ce se ridicau pe vârful masivului, sanctuare de mari dimensiuni, toate unite de o reţea bine dezvoltată de drumuri şi instalaţii de apă.

Aşezarea civilă era formată din cartiere ce se întindeau pe câteva zeci de terase şi constituia cea mai mare aşezare dacică cunoscută. Ea cuprindea locuinţe, ateliere metalurgice, magazii etc. Din cauza amplasării şi a dimensiunilor oraşului, dacii au trebuit să dezvolte un sistem complex de instalaţii pentru captarea şi transportarea apei potabile (atunci nu se cunoştea principiul vaselor comunicante), dar şi pentru drenarea apelor în exces.

S-au descoperit numeroase conducte, tuburi, un decantor din lemn de brad cu capacitate de circa 3000 de litri şi alte instalaţii care conduceau apa la gospodării şi la ateliere. Apele pluviale erau decantate prin canale de drenaj, care în cazul zonei sacre erau cioplite în piatră. Casele erau în cea mai mare parte a lor construite din lemn şi lut, motiv pentru care s-au păstrat foarte puţine urme arheologice. Pe lângă gospodării s-au mai descoperit ateliere de ceramică pictate, hambare, tuburi de conductă, o cisternă etc. Hambarele erau construite la suprafaţă şi în ele s-au descoperit mari cantităţi de provizii de mei, secară, orz, orzoaică, diferite specii de grâu, secară, linte, muştar, zizanie, bob şi rapiţă.

Cetatea este cea mai mare dintre cetăţile din Munţii Orăştie. Are circa 3 hectare, ziduri din blocuri de calcar construite în sistem murus dacicus. Avea rol de apărare pentru armată şi populaţia civilă, pe timp de pericol. După ce a fost cucerită de romani, aceştia au refăcut-o şi au transformat-o în sediul unui detaşament din Legiunea a IV-a Flavia Felix, care asigura securitatea regiunii.

Complexul de sanctuare este aşezat la circa 100 metri de poarta de est a cetăţii şi este legat de aceasta printr-un drum pavat, denumit şi via sacra. Sanctuarele sunt de formă patrulateră (Sanctuarul mare de calcar, Sanctuarul mic de calcar, cele două Sanctuare patrulatere de andezit şi Sanctuarul mare de andezit) şi de formă rotundă (Sanctuarul mare circular şi Sanctuarul mic circular). S-au păstrat din ele bazele de coloană din piatră, pe care se ridicau coloane de lemn sau de andezit. Sanctuarul mare este reprezentarea în piatră a calendarului dacic. Discul solar, din andezit, reprezintă soarele şi arată caracterul urano-solar al religiei geto-dacice.

Săpăturile arheologice au început în anii 1950, sub conducerea lui constantin Daicoviciu. Atunci au fost scoase la iveală cetatea şi complexul de sanctuare. Au urmat numeroase campanii de săpături în anii '60 - '80. Printre descoperirile arheologice cele mai importante se distinge vasul de cult cu inscripţia DECEBALVS PER SCORILLO (Decebal fiul lui Scorillo, traducere asupra căreia savanţii încă se mai află în discuţii).

Deva este un municipiu și reședință a județului Hunedoara, România. Are o populație de aproximativ 57000 de locuitori. S-a presupus că numele Deva este în legătură cu anticul cuvânt dac dava, care însemna „cetate”. Alte teorii susțin că numele s-ar trage de la o legiune romană care s-a transferat pe locul actualului municipiu de la Castrum Deva. Există argumente de ordin lingvistic care arată că toponimul Deva provine din cuvântul slav deva, care înseamnă „fecioară”.Prima atestare documentară a existenței localității Deva datează din anul 1269, fiind menținoată prin cuvintele latine castro Dewa. Pe hărțile medievale ea apare fie sub numele de Deva sau Dewan. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Deva, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din municpiul Deva, din perioade diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Clădirea Prefecturii

Clădirea Primăriei

Castelul Magna Curia

Cetatea

Decebal călare

Decebal pedestru

Hotelul Sarmis

Casa Dr.Groza

Teatrul orășenesc

Piața Unirii

Trimiteri poștale

Județul Hunedoara este situat în provincia istorică Transilvania, România, pe cursul mijlociu al râului Mureș, în vecinătatea Munților Apuseni. Specific acestui județ este faptul că își are reședința în municipiul Deva și nu în Hunedoara. Județul se întinde pe o suprafață de 7063 kilometri pătrași și numără aproximativ 486000 de locuitori. Ca subdiviziuni administrative județul este compus din 7 municipii - Deva, Brad, Hunedoara, Lupeni, Orăștie, Petroșani și Vulcan, 7 orașe - Aninoasa, Călan, Geoagiu, Hațeg, Petrila, Simeria, Uricani și 55 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Hunedoara, dedesubt pozele câtorva monumente de cultură, arhitectură și ale naturii din acest județ, vederi generale și trimiteri poștale ilustrate de acum sau din alte timpuri.