Epaminonda's Blog.....: ISTORIA JOCURILOR OLIMPICE

A X-a ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă s-a desfășurat în stațiunea de sporturi de iarnă Grenoble, în Franța. La această ediție a jocurilor au participat 1158 de sportivi din 37 de state ale lumii în 35 de probe sportive dintr-un total de 6 sporturi și 10 discipline sportive. Competiția a avut loc în perioada 6 – 18 februarie 1968, iar ceremonia de deschidere a fost inaugurată de cuvântul președintelui francez Charles de Gaulle.

Designul medaliei oficiale, imaginea de mai jos, aparține lui Roger Excoffon, medalia are diametrul de 6 centimetri, este confecționată din aur, argint sau bronz, corespunzător locurilor 1-3, la Administrația franceză a monedelor și medaliilor.

Clasamentul final pe medalii s-a prezentat astfel; locul I – Norvegia cu 14 medalii, locul II – U.R.S.S. cu 13 medalii și pe locul III – Franța cu 9 medalii. În acest clasament România s-a clasat pe locul al 15-lea cu o medalie de bronz, în proba de bob – 2 persoane, prin sportivii Ion Panțuru și Nicolae Neagoe.

Iată ce a declarat după cursă Ion Panțuru: Locul trei de la Grenoble a fost de fapt locul doi. Să vă explic de ce. Locul unu a fost la egalitate cu locul doi, dar regulamentul a spus că suntem pe locul trei, cucerind astfel medalia de bronz. Iată ce a declarat Ion Panțuru după revenirea în țară:"Am fost primiți cu mare fast în țară, cu toate că nu ne așteptam. Am fost așteptați de multă lume la aeroport, oameni simpli veniți ca să ne vadă. (...) Am primit titlul de Maestru Emerit, iar din punct de vedere financiar ne-au dat cât să nu zicem că nu am primit nimic. (...) Medalia de la Olimpiadă a implicat 50% reducere de impozit pe salariu și am avut dreptul la o cameră în plus fără să plătesc spațiul excedentar (pe acea vreme stăteam într-o casă a statului)".

Eroul competiţiei a fost, spre satisfacţia gazdelor, schiorul francez Jean-Claude Killy, câştigător a 3 medalii de aur la toate cele trei discipline ale schiului alpin: coborâre, slalom uriaş şi slalom special. La nici 25 de ani, Killy devine campion olimpic, egalând astfel recordul austriacului Tony Sailer, şi el cu trei medalii în palmaresul J.O. de la Cortina d"Ampezzo, cu 12 ani în urmă.

Italianul Franco Nones obţine titlul olimpic la schi fond, fiind primul campion olimpic la această probă care nu aparţine ţărilor nordice. Mai jos admiri câteva seturi medalistice dedicate Jocurilor olimpice de iarnă de la Grenoble - Franța - 1968.

Insigne pentru discipline sportive

Insigne turistice

Insigne oficiale participanți

Medalii comerciale

Medalia municipalității

Medalii de concurs

Medalii Stațiunile Alpe D'Huez și Chomrousse

Plachetă aniversară 20 de ani

Medalie aniversară 20 de ani

Medalie jubiliară Jean claude Killy

A XI-a ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă s-a desfășurat la Sapporo în Japonia. La această ediție a jocurilor au participat 1006 sportivi din 35 de state ale lumii în 35 de probe sportive din 6 sporturi și 10 discipline sportive. Competiția s-a desfășurat în perioada 3–13 februarie 1972, iar ceremonia de deschidere a avut loc pe stadionul Makomania și a fost inaugurată de cuvântul împăratului nipon Hirohito.

Designul medaliei oficiale, imaginea de mai jos, aparține lui Yagi Kazumi și Ikko Tanaka, medalia are diametrul de 6 centimetri, este confecționată din aur, argint sau bronz, corespunzător locurilor 1-3, la Monetăria Ministerului nipon de finanțe.

Clasamentul final pe medalii s-a prezentat astfel; locul I – U.R.S.S. cu 16 medalii, locul II – R.D.G. cu 14 medalii și pe locul III – Elveția cu 10 medalii. În acest clasament țara gazdă a ocupat doar locul 11. România a participat cu o delegație de 14 sportivi, a realizat 2 puncte și a ocupat locul 18 în clasamentul pe națiuni, la puncte. La această ediție a jocurilor, la proba de trambulină – 70 metri, trei săritori japonezi s-au clasat pe primele trei locuri. Patinatorul olandez de viteză Ard Schenk a câștigat 3 medalii de aur în probele de 1500, 5000 și 10000 de metri.

Mai jos admiri câteva seturi medalistice dedicate Jocurilor olimpice de iarnă de la Saporro - Japonia - 1972.

Insigne publicitare

Insigne țări diferite

Medalii pe discipline sportive

A XII-a ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă s-a desfășurat în stațiunea de sporturi de iarnă Innsbruck din Austria. Este pentru a doua oară când jocurile se desfășoară în acest oraș (prima dată în anul 1964), din acest acest motiv fiind aprinse două torțe cu flacăra olimpică. Orașul american Denver fusese ales drept oraș gazdă dar americanii au renunțat în ultimul moment din cauza protestelor organizate de mișcarea ecologistă care se opunea distrugerii pădurilor. La această ediție a jocurilor au particiapt 1123 de sportivi din 37 de state ale lumii în cadrul a 37 probe sportive dintr-un total de 6 sporturi. Competiția a avut loc în perioada 4 – 15 februarie 1976. Ceremonia de deschidere a jocurilor a avut loc pe stadionul Bergisel din Innsbruck și a fost inaugurată de discursul președintelui austriac Rudolph Kirchschlager.

Designul medaliei oficiale, imaginea de mai jos, aparține lui Arthur Zegler și Marthei Coufalhart, medalia are diametrul de 72 de milimetri, este confecționată din aur, argint sau bronz, corespunzător locurilor 1-3, la Monetăria Hauptmünzamt Viena.

Clasamentul final pe medalii s-a prezentat astfel; locul I – U.R.S.S. cu 27 de medalii, locul II – R.D.G. cu 19 medalii și locul III – S.U.A. cu 7 medalii, Austria clasându-se pe locul VII cu 6 medalii. România a participat cu o delegație de 33 de sportivi, numai bărbați, fără să acumuleze însă vreun punct. Pentru prima dată în programul olimpic, la patinaj artistic a fost inclusă și proba de dans. Patinajul artistic a fost dominat de sovietici, care au câștigat șase titluri și 13 medalii.

Cea mai frumoasă imagine a competiției a fost cea a schiorului austriac Franz Klammer, care a zburat literalmente spre aurul olimpic.

S-a mai remarcat cu 3 medalii de aur și una de argint schioarea germană Rosi Mitt. Mai jos admiri câteva seturi medalistice dedicate Jocurilor olimpice de iarnă de la Innsbruck - Austria - 1976.

Insigne - Austria și România

Insigne - URSS

Insigne țări diferite

Medalie concurs

Monede comemorative 100 șiling

***

VORBE DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

Blaise Pascal (1623 - 1662)

matematician, filozof și fizician francez

A nu-ţi păsa de filosofie înseamnă a filosofa cu adevărat.
Fericirea este un lucru minunat; cu cât o dai mai mult, cu atât mai mult îți aparține. .
Două lucruri îi fac cunoscută omului natura lui în întregul ei: instinctul şi experienţa.

___________xxx__________

CÂTEVA

INSIGNE, MEDALII ȘI

PLACHETE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, medalia, poţi citi în articolul LE HAVRE - FRANŢA.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderant metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani si apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificare asociaţii, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionar explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor pesonalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Insigne și blazoane - Omului anului 2010 - Clasele I,II și III

Comunicații și Informatică - Logistică întrunită

Insignele și blazoanele “Omul anului” sunt cele mai recente distincții conferite de Ministerul Apărării Naționale personalului cu merite recunoscute din cadrul acestei instituții.

Comunicațiile și Informatica Militară sunt sunt a parte a Armatei române care se ocupă de planificarea şi coordonarea realizării infrastructurii, serviciilor de comunicaţii, informatice şi de securitate informaţională, pentru asigurarea comenzii şi controlului în condiţii de eficacitate operaţională şi eficienţă economică, în ţară şi în teatrele de operaţii, simultan cu dezvoltarea capabilităţilor de comandă, control, comunicaţii, computere, informaţii, supraveghere şi recunoaştere (C4ISR) strategice şi întrunite, interoperabile N.A.T.O. şi U.E., pe timp de pace, criză şi război. Domeniile de competenţă ale Comunicațiilor și Informaticii militare sunt; monitorizarea şi evaluarea performanţelor sistemelor de comunicaţii şi informatice, necesare comenzii şi controlului în Ministerul Apărării Naţionale la pace, situaţii de criză şi la război; planificarea dezvoltării sistemelor de comunicaţii şi informatice; elaborarea şi dezvoltarea arhitecturii Reţelei Militare Naţionale de Comunicaţii (R.M.N.C.); realizarea şi implementarea concepţiilor, strategiilor şi proiectelor tehnice privind informatizarea domeniilor de activitate ale M.Ap.N.; coordonarea procesului de formare, instruire, perfecţionare a specialiştilor în domeniul comunicaţii şi informatică; implementarea reglementărilor din domeniul securităţii informaţiilor; coordonarea implementării la nivel naţional a obiectivelor forţei din domeniul Capabilităţilor NEC; coordonarea operării şi mentenanţei sistemelor de comunicaţii şi informatice; elaborarea şi dezvoltarea conceptelor şi politicilor de management informaţional şi urmărirea aplicării acestora la nivelul S.M.G. şi al structurilor subordinate precum și coordonarea Agenţiei militare pentru managementul frecvenţelor radio.

Logistica militară este parte a Forțelor armate române care asigură succesul oricărei operaţiuni de luptă. În vechime s-a mai numit şi intendenţa militară. Logistica este managemetul (gestionarea) fluxului de mărfuri între punctul de origine și punctul de destinație, în scopul de a satisface toate cerințele luptătorilor. Aceasta se ocupă de-a lungul producției și desfacerii (furnizării) cu organizarea, reglarea, prezentarea (punerea la dispoziție), și optimizarea proceselor de trafic de informații, de mijloace financiare, de energie, de bunuri și de personal. „Logistica înseamnă să ai obiectul potrivit, la locul potrivit, în momentul potrivit”. Procesul care asigură un flux coerent și neîntrerupt al produselor și serviciilor de la furnizorii organizației, ținând cont de procesele din interiorul organizației, până la clienții finali. Procesul de logistică se ocupă de operațiuni și resurse din domeniile: - aprovizionare; - achiziții; - stocuri; - depozite; - transport; - servicii clienți; etc. Mai concret, logistica se definește prin planificare integrată, organizare, impozitare și control a tuturor cursurilor de mărfuri și materiale împreună cu cursurile de informații legate de acestea începând de la livratori prin etapele creării de valori (ex. producție și/sau etape de distribuție) până la livrarea produselor către clienți, inclusiv a eliminării deșeurilor și a reciclării. O definiție posibilă a noțiunii de logistică este aplicarea celor 6 P: Cantitatea potrivită a bunurilor potrivite, la timpul potrivit, de calitate potrivită, la costurile potrivite, la locul potrivit. Des mai apare si al 7-lea P cu informațiile potrivite tuturor participanților.

Placheta - România (lupte)

De-a lungul timpurilor, luptele libere la români s-au constituit în forme de manifestare a identităţii naţionale, prin concursuri ad-hoc, în cadrul sărbătorilor populare, unde tinerii îşi măsurau puterile. In privinţa sporturilor de luptă practicate cu diverse ocazii pe teritoriul românesc amintim;

a) „Harţa” – sau turnirul, cunoscut şi practicat în Ţara Românească. Cronicarii vremurilor amintesc de participarea unei echipe de cavaleri români în anul 1414 pe timpul domniei lui Mircea cel Bătrân la Buda (Ungaria) iar Vlad Ţepeş a fost chiar premiat la o astfel de întrecere în Austria. Există chiar şi o baladă, care s-a păstrat de-a lungul timpului şi care redă extrem de expresiv detalii privind această formă de întrecere;

b) „Pehlivănia” – sau lupta corp la corp, cunoscută şi practicată în Dobrogea. In anul 1679 Ion Neculce povesteşte despre o logodnă precizând că românii „s-au veselit două săptămâni cu feluri de feluri de muzici şi de giocuri şi de pehlivani şi de pusei. …adusese şi un pehlivan hindiu harap carele făcea jocuri minunate şi nevăzute pe locurile noastre, iute om era şi vârtos.”

c) „Trânta” – cunoscută ca fiind o componentă de bază din categoria jocurilor atletice autohtone, care prin afinitatea sa în rândul tinerilor şi prin efectele asupra calităţilor fizice şi morale ale practicantţilor a constituit permanent motiv de inspiraţie pentru creatorii de folclor. Aria de de răspândire a trântei a fost largă, aceasta îmbrăcând pe alocuri caracteristici specifice zonei de practicare. Cele mai cunoscute forme de practicare ale trântei au fost: lupta ciobănească; lupta oltenească sau de curea (cu sau fară piedică); lupta dreaptă cu apucare în cruce; lupta cu fixarea brâului și lupta cu piedică. Prin diversitatea formelor sale, prin ecoul căpătat in folclor şi prin personajele pe care ie-a păstrat vii de-a lungul timpului, trânta – putem afirma fară riscul de a greşi – a contribuit la îmbogăţirea tezaurului cultural românesc. Culegătorii de folclor au remarcat adesea frecvenţa cu care apare „lupta pe cinstite” sau trânta în diverse balade sau legende, transmise prin viu grai de-a lungul timpului. Poveştile populare avându-l ca erou pe Făt-Frumos constituie exemple grăitoare privind aprecierea de care se bucura trânta ca modalitate de a soluţiona pe calea cea mai dreaptă orice conflict sau vrajbă. Baladele lui Mihu Copilu, Vidra, Ghiţă Cătănuţă, Gheorghiţă Zătrean, Păunaşul Codrilor etc. reflectă fiecare în parte secvenţe ale „luptei pe dreptate” şi evidenţiază profilul loial, cinstit şi plin de virtute al învingătorului în lupta sa împotriva răului. Mulţi ani mai târziu (în jurul anilor 1960), valanţele creatoare născute prin practica trântei de către tineretul din mediul rural au fost remarcate şi de către conducerea comunistă a României.

Astfel „trânta sub formă de luptă dreaptă cu apucare în cruce…a fost introdusă cu ani în urmă în cadrul spartachiadei tineretului iar din anul 1968 începe să se desfăşoare Campionatul Naţional Sătesc de Trântă dotat cu Cupa U.T.C. în cadrul activităţilor sportive de masă sub egida DACIADEI. Apreciind efectele pozitive ale practicării trântei asupra organismului, precum şi aptitudinile tinerilor de la sate pentru practicarea acestui sport naţional, Ministerul Educaţiei şi învăţământului a hotărât, începând cu anul 1985, introducerea trântei în Programa şcolară de educaţie fizică din mediul sătesc, la clasele VII- VIII şi IX-X.” Campionatul naţional sătesc de trântă s-a desfăşurat în cadrul a patru etape: – etapa locală (pe asociaţie sportivă); – etapa pe comună; – etapa pe judeţ; – finala pe ţară; Competiţia s-a organizat exclusiv pentru tinerii de la sate având vârsta cuprinsă între 14-19 ani, ce concurau în limitele a 6 categorii de greutate (56, 62, 68, 76, 87, + 87kg) iar aceştia nu trebuiau să fie legitimaţi la vreo secţie sportivă de profil, neavând clasificare sportivă. In privinţa regulilor de desfăşurare a competiţiilor de trântă, corpul de arbitri, suprafaţa de luptă, echipament de concurs şi chiar tehnica de luptă s-au remarcat similitudinicu competiţiile de lupte greco-romane. Dacă trânta s-a perpetuat în timp la nivelul mediului rural, dezvoltarea luptelor sportive în România s-a produs în mediul urban. Primul contact al mişcării sportive româneşti cu luptele competiţionale s-a petrecut în ultima decadă a sec XIX sub forma franceză acestora (lupte greco-romane). Această formă de pionierat a luptelor de concurs era făcută cunoscută publicului amator pe arenele circurilor de către luptători străini (în special francezi), profesionişti. Prima menţionare a acestui tip de eveniment se consemnează în anul 1892 când pe arena circului „Sidoli” din Bucureşti se produc primele demonstraţii de lupte profesioniste sub conducerea francezului Doublier care a dat şi primele lecţii particulare. Un an mai târziu, în 1893, cu ocazia unei serbări desfăşurate în parcul Cişmigiu din Bucureşti au avut loc şi primele „întreceri între puternici”. Aceste evenimente aveau un caracter sporadic dar au trezit interesul publicului amator de evenimente sportive şi după o scurtă acalmie, în 1900 şi 1901 am fost iarăşi vizitaţi de luptători străini care şi-au etalat virtuţile şi abilităţile pe arena circurilor. Urmarea imediată a apetitului demonstrat de către publicul român pentru astfel de evenimente a fost organizarea unor aşa-zise „Campionate ale României” numite impropriu astfel, şi care aveau principal obiectiv câştigul financiar. Cu prilejul unui astfel de eveniment în 1902 se face remarcat şi primul luptător român cu reale calităţi, pe numele său Mitică Dona care îşi începe la scurtă vreme activitatea internaţională, participând la o serie de turnee tot în cadrul circurilor. După anul 1905 au început să apară şi primele societăţi sportive cu profil de lupte. Astfel, s-a organizat un concurs de lupte pe plan local de către „Societatea centrală română de arme şi dare la semn” (Societatea Tirul) iar medalia de aur a fost adjudecată de către acelaşi M. Dona. (Sursa NET - Federatia romană de lupte - Apariţia şi dezvoltarea luptelor în România). Luptele sportive sunt de două feluri; libere, în care adversarul poate fi prins (cuprins) de oriunde, și greco-romane, în care adversarul nu pate fi cuprins de sub talie.

Insignă - România (fotbal)

Istoria fotbalului românesc începe cu o menţiune ambiguă. Se spune că la Arad, în anul 1888, “un grup de tineri bătea mingea”, contrar informației înscrie pe insigna de mai sus. Aradul nu era în graniţele României atunci şi nici cuvântul “fotbal” nu era specificat clar în respectivul articol publicat în presa vremii. Eu am postat deasupra o poză memorabilă pentru istoria fotbalului arădean, din anul 1970, cu echipa fanion a orașului - U.T.A. - înainte de fluierul de început al meciului cu echipa Feyenoord Roterdam din Olanda, pe care de fapt a eliminat-o din competiția Cupa campionilor europeni, cu scorurile de 0 -0 acasă și 1 - 1 în deplasare.

Sunt informații că pe teritoriile românești s-a jucat fotbal chiar și mai demult. Marinarii englezi jucau fotbal în zona Dunării în anul 1865, cu 23 de ani înainte ca tinerii arădeni să înceapă “să bată mingea”! Acest amănunt reiese dintr-un document din arhivele marinei militare britanice. Este vorba despre un raport al comandantului navei militare H.M.S. “Cockatrice”, locotenentul de marină Gillson, adresat amiralului Lord Paget, comandantul Flotei mediteraneene din cadrul “Royal Navy”. Actul de naştere al fotbalului românesc este datat 1888, fapt menţionat în toate cărţile de istorie şi statistică din ţara noastră. În presa vremii s-a notat că în împrejurimile Aradului, în zonele Ceala şi Pădurice, “se bătea mingea”. Peste doi ani, tot la Arad, doctorul Iuliu Weiner (a studiat stomatologia la Londra) a adus în ţară o minge şi regulile scrise pe o hârtie. La Arad, pe 15 august 1899, pe terenul viran de lângă Uzina de Vagoane s-a desfăşurat primul meci susţinut de jucătorii înscrişi la “Societatea de fotbal din Arad”. Tot la Arad, pe 25 octombrie a avut loc primul meci internaţional, între o formaţie locală şi echipa Politehnicii din Budapesta, întâlnire câştigată de maghiari cu scorul de 10-0.

Structura organizatorică conducătoare a fotbalului românesc a luat ființă în anul 1909 sub numele Asociația cluburilor de fotbal din România. În timp aceasta a evoluat primind și alte denumiri după cum urmează; 1912 – Federația societăților sportive din România, 1919 – Uniunea cluburilor de fotbal asociație, 1930 – Federația română de fotbal asociație și 1940 – Organizația sportului de fotbal și handbal. Din 1944 si până în prezent forul conducător al fotbalului autohton se numeste Federația romană de fotbal. Din anul 1930 este afiliată la Federaţia Internaţională de Fotbal Amator (F.I.F.A.) iar din anul 1955 este afiliată şi la Uniunea Europenă de Fotbal Amator (U.E.F.A.).

Insigna - Statul Major General - România

Statul Major General (S.M.G.) este structura militară de specialitate, prin care şeful Statului Major General exercită conducerea întregii structuri de forţe a Armatei României şi este investit cu competenţe specifice în domeniul militar. Considerat a fi dintotdeauna organismul superior de concepţie şi comandă al Armatei Române, Statul Major General a avut şi are, prin atribuţii legal consemnate, un rol esenţial în pregătirea armatei şi a naţiunii române pentru apărare.

De la înfiinţare, Statul Major General/Marele Stat Major (S.M.G./M.St.M.) - organism cu activitate permanentă, subordonat Ministerului Apărării Naţionale (Ministerul de Război/Ministerul Forţelor Armate) - şi-a desfăşurat activitatea în baza legilor de organizare a acestui minister, precum şi a legilor şi regulamentelor serviciului de stat major, dovedind realism şi sobrietate în deciziile adoptate şi receptivitate la experienţele, tendinţele şi curentele moderne ale epocii istorice. Primele structuri militare cu atribuţii de stat major au apărut în anul 1831, sub denumirea de Ştabul Oştirii, al cărui şef era ajutorul domnitorului în conducerea treburilor ostăşeşti. Atribuţiile acestui organism erau „construirea şi formarea oastei, aplicarea regulamentului, administraţie, recrutare şi echipare.” După înfăptuirea actului Unirii, în anul 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a luat măsuri pentru crearea unui organ superior de conducere a instrucţiei ostăşeşti. Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83 din data de 12 noiembrie 1859, a fost înfiinţat un Corp de stat major general al Armatei Principatelor Unite, dependent în atribuţiunile sale de ministerele de Război, existente în fiecare principat. La 6 aprilie 1877, odată cu mobilizarea armatei române, prin Înaltul Decret nr. 491, a fost înființat Marele Cartier General, cu atribuţii în conducerea operaţiunilor militare. Ca urmare a experienţei acumulate în timpul Războiului de Independenţă, prin legea din 10 iulie 1878 s-a creat un Consiliu Superior al Armatei, în compunerea căruia se afla şi un Şef al Statului Major al Armatei. Structura şi atribuţiile Marelui Stat Major au fost stabilite prin Înaltul Decret nr. 2945 din 29 noiembrie 1882, când acest organism a fost reînfiinţat. Aflat în subordinea Ministerului de Război, acesta urma a se ocupa cu „studiul chestiunilor de organizare militară, studiul şi pregătirea lucrărilor relative la război, studiul forţelor militare a diferitelor state”.

Vasile P. Sassu

20 ani de luptă pentru democrație 1903 - 1923

Vasile P. Sassu (1878 - 1976) a fost un om politic al perioadei interbelice, fost senator și deputat liberal, preşedinte al organizaţiunei P.N.L. Constanța și deținător al mai multor portofolii ministeriale (agricultură, domenii și justiție). În noaptea de 5 spre 6 mai 1950 Securitatea l-a arestat. împreună cu alți fruntași ai partidelor istorice. și în urma unui simulacru de proces sau aproape fără judecată a fost depus în cea mai dură închisoare – cea de la Sighet.

Cupa Tineretului la sate - 1972 (atletism)

Atletismul apare in Romania la sfarsitul secolului XIX, la initiativa studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din diverse orase. In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism (F.R.A.), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in 1923 se afiliaza la I.A.A.F.(Federația internatională de atletism amator).

Primele campionate naționale ale Romaniei sunt organizate in 1914, la 16 probe, si se adreseaza doar barbatilor. Un an mai tarziu, in 1915, se inaugureaza la Bucuresti primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din 1922, femeile vor avea propriile competitii, iar trei ani mai tarziu vor fi organizate primele Campionate Nationale feminine, precum si primele Campionate pentru juniori. In 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegatie a Romaniei formata din 10 atleti si 2 atlete participa pentru prima data la o astfel de competitie, iar in acelasi an debuteaza Campionatele Universitare din Romania. In 1930, la Atena, atletii romani se claseaza pe locul al doilea, la prima editie oficiala a Jocurilor Balcanice, iar in 1934, la editia inaugurala a Campionatelor Europene, participa 4 atleti romani. In 1937, F.R.A. organizeaza, pentru prima data in Romania, Jocurile Balcanice, iar in 1948 debuteaza seria Campionatelor Internationale ale Romaniei, nelipsite din Calendarele Anuale ale F.R.A.. Incepand cu anul 1952, atletii romani participa cu regularitate la toate marile competitii mondiale si europene si scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului romanesc.

Cupa Tineretului la sate - 1969 (handbal)

Handbalul este un sport de echipă care se joacă cu o minge. Meciul are loc între două echipe a 7 jucători (6 jucători de câmp și un portar) pe durata a două reprize a câte 30 de minute. Scopul jocului este de a marca cât mai multe goluri în poarta echipei adversare. Echipa care a marcat mai multe goluri câștigă meciul.

Primul meci de handbal din România menționat în presă (în ziarul Hermannstädter Tageblatt) a fost probabil cel care a avut loc la începutul verii 1921, la puțin după un an de la primul meci de handbal din lume (la Berlin în februarie 1920). Profesorul de educație fizică din Sibiu Wilhelm Binder (care a predat la școli din Sibiu între 1910-1948) a fost în tribună la acel prim meci de handbal și a introdus handbalul în Sibiu. Binder se familiarizase în 1912 la Leipzig cu sportul premergător handbalului numit Raffball, sport pe care l-a introdus la Sibiu în 1913.În 1928 se organizează la Sibiu prima școală de arbitri de handbal. Federația Română de Handbal se constituie la 7 aprilie 1933, mai întâi ca filială a Federației de Baschet și Volei. După trei ani, devine independentă. Primul meci internațional al României a avut loc în 7 aprilie 1936, împotriva Poloniei, meci pe care România l-a câștigat cu 6 - 4. Primul meci de handbal în sală a avut probabil loc în Sala Obor în 1934.

__________ooOoo_________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ

EMISĂ LA BRUXELLES - BELGIA