Epaminonda's Blog.....: Ro - M

CELE MAI RECENTE MONEDE

COMEMORATIVE (JUBILIARE)

EMISE DE CĂTRE

BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI

În data de 19 mai 2014 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă de argint dedicată aniversării a 125 de ani de la înfiinţarea Şcolii Superioare de Război. Aversul monedei redă o compoziție grafică ce cuprinde imaginea clădirii Academiei Militare, actualul sediu al Universității Naționale de Apărare Carol I, anul înființării acesteia, „1889“, valoarea nominală „10 LEI“, stema României și anul de emisiune „2014“; la exterior, circular, inscripţiile „ROMANIA“ și „125 DE ANI DE LA INFIINTAREA SCOLII SUPERIOARE DE RAZBOI“. Reversul monedei prezintă portretul regelui Carol I și cel al generalului Ștefan Fălcoianu, principalul artizan al înființării Școlii Superioare de Război, inscripțiile în arc de cerc „Carol I“ și „St.Falcoianu“ și stema instituției; la exterior, circular, inscripțiile „UNIVERSITATEA NATIONALA DE APARARE CAROL I“ și „LABOR IMPROBUS OMNIA VINCIT“, deviza acesteia.

Caracteristicile monedei sunt următoarele: valoare nominală – 10 lei, metal – argint, puritatea – 99,9%, formă - rotundă, diametru – 37 milimetri, greutate – 31,103 grame, calitate -proof, cant – zimțat, tiraj – 250 de exemplare și preț unitar de vânzare fără TVA – 310 lei.

Universitatea Națională de Apărare „Carol I” este continuatoarea școlii de stat major fondate în anul 1889, de către generalul Ștefan Fălcoianu cu denumirea inițială Școala Superioară de Resbel. În anii 1889-1897, Școala Superioară de Război a funcționat în clădirea din strada Știrbei Vodă, unde își are acum sediul Direcția națională anticorupție. În toamna anului 1897, Școala Superioară de Război s-a mutat în clădirea din actualul bulevard Nicolae Bălcescu (vis-a-vis de Sala Dalles), unde a funcționat împreună cu Marele Stat Major, până în anul 1914, și de sine stătătoare până în decembrie 1939, când s-a mutat în actuala clădire, ale cărei lucrări de construcție au început în data de 16 august 1937, după planurile arhitectului Duiliu Marcu, constructor fiind antrepriza "Inginer Emil Prager". În 29 august 1948, prin Decretul nr. 1803 al Prezidiului M.A.N., Școala Superioară de Război a fost desființată, cu motivarea lui Emil Bodnăraș, ministrul Apărării Naționale, că este o "instituție învechită și depășită de mersul evenimentelor", iar în locul ei, pentru pregătirea superioară și politică a cadrelor armatei s-a înființat Academia Militară. În 14 septembrie 1949, prin Decretul nr. 371 al Prezidiului M.A.N., după modelul Academiilor militare sovietice, s-au înființat patru academii militare distincte: Academia Militară (de comandă și stat major), Academia Militară Politică, Academia Tehnică Militară și Academia Spatelui Armatei, ca instituții de învățământ superior distincte, cu structuri organizatorice separate. Această situație nu a durat mult. În 12 septembrie 1953, în baza Decretului nr. 368 al Prezidiului M.A.N. s-a desființat Academia Spatelui Armatei, care s-a contopit cu Academia Militară. În 19 august 1957, prin Decretul nr. 400 al Prezidiului M.A.N., a fost desființată și Academia Militară Politică, care s-a contopit cu Academia Militară sub noua titulatură de Academia Militară Generală (A.M.G.). În 13 iunie 1959, prin Decretul nr. 214 al Prezidiului M.A.N., Academia Militară Tehnică s-a contopit cu Academia Militară Generală, care astfel a devenit o instituție complexă, subordonata nemijlocit ministrului Forțelor Armate, cu cinci facultăți: Facultatea de arme întrunite și tancuri; Facultatea de arme (artilerie terestră, artilerie a.a., chimie, geniu, transmisiuni, aviație); Facultatea militară politică; Facultatea tehnică militară și Facultatea de servicii. În anul 1976, prin Hotărâre a Consiliului Apărării, s-a reînființat Facultatea Politică Militară, ce avea ca obiectiv pregătirea specialiștilor-ofițeri cu studii militare superioare în domeniul activității educative din unități, mari unități și comandamente. În 17 mai 1990, pin Hotărârea Guvernului României nr. 550 activitatea de învățământ din Academia Militară a fost reorganizată, precizându-se că aceasta "este o instituție de învățământ superior subordonată ministrului Apărării Naționale și pregătește ofițerii-studenți pentru a deveni comandanți și ofițeri în statele-majore (...)". Prin aceeași hotărâre, s-a reînființat Academia Tehnică Militară, ca instituție separată de Academia Militară. În 23 aprilie 1991, prin Hotărârea Guvernului României nr. 305, Academia Militară a primit o nouă denumire: Academia de Înalte Studii Militare. În data de 28 august 2003, prin Hotărârea Guvernului României nr. 1027, denumirea Academiei de Înalte Studii Militare a fost schimbată în Universitatea Națională de Apărare, pentru ca în data de 25 august 2005, prin Hotărârea de Guvern nr. 969 Universitatea Națională de Apărare să primească denumirea de Universitatea Națională de Apărare „Carol I". Sus am postat logo-ul și o fotografie cu sediul central al Universității naționale de apărare "Carol I".

Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut 10 aprilie 1839 la Sigmaringen şi decedat 10 octombrie 1914 la Sinaia) a fost domnitorul apoi regele României, care a condus Principatele Române şi apoi România, după abdicarea lui Alexandru Iona Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit la Sinaia castelul Peleş, care a rămas una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării.

Mai jos am inserat o parte a Testamentului regelui Carol I al României; "Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, mă gândesc, înainte de toate, la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las, şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene: m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi care fiecare să împlinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului. Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul Domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit, fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor. Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut totdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni…. Mulţumesc din suflet tuturor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă, iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni. Trimiţând tuturor o ultimă salutare plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească, din când în când, de acela care s-a închinat cu tot sufletul iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă: am trăit şi mor cu deviza mea, care străluceşte în armele României. „Nihil sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu)…Am hotărât…(să donez) …suma de douăsprezece milioane lei (în acțiuni sau bani ) pentru diferite aşezăminte, fundaţiuni sau (societăți de ajutoare), iar această sumă va fi distribuită precum urmează…Înălţând rugăciuni fierbinţi către Atotputernicul ca să ocrotească de-a pururea România şi să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, mă închin cu smerenie înaintea voinţei lui Dumnezeu şi iscălesc cea din urmă hotărâre a mea: în numele Tatălui şi al Fiului şi a Sfântului Duh, Amin." Sus am postat un portret al regelui Carol I realizat de către pictorul german Johannes Zehngraf și jos chipul aceluiași rege, de pe un afiș al vremurilor, realizat de către Costin Petrescu.

Ştefan Fălcoianu (1835 - 1905) a fost un general, om politic, istoric, matematician, membru al Academiei Române, şef al Statului Major General, precum și primul director al CFR. A urmat Şcoala Militară de Ofiţeri din Bucureşti (1854 - 1856), Şcoala de Ofiţeri de stat major din Paris (1860-1862), Şcoala Politehnică din Paris (1862-1864), obţinând titlul de inginer militar. Pe lângă cariera militară, Ştefan Fălcoianu a deţinut diferite funcţii în administraţie: şef al Comisiei Guvernamentale de trasare a frontierei româno-bulgare (1878); secretar general al Ministerului Lucrărilor Publice; director general al Telegrafului şi Poştei (1876-1877); preşedinte al Consiliului de Administraţie CFR (1895-1899). Dintre realizările remarcabile din domeniul feroviar ale lui Ştefan Fălcoianu amintesc elaborarea, împreună cu Gh. Duca şi C. Olănescu, a legii pentru exploatarea căilor ferate ale statului; înfiinţarea Şcolii Superioare de Mişcare din Bucureşti; calea ferată Buzău – Mărășești, prima linie din România realizată cu forţe proprii de ingineri şi tehnicieni români, inaugurată la 31 octombrie 1881; contribuţii la elaborarea legii pentru unificarea tuturor căilor ferate ale statului. Bun organizator, în funcţiile de ministru şi şef al Statului Major General, se implică în elaborarea şi aplicarea Legii asupra organizării comandamentelor militare (1882), a Legii asupra administraţiei militare (1883), adoptarea Legii asupra serviciului de stat major (1883) şi a Regulamentului asupra serviciului de stat major. În timpul mandatelor sale se înfiinţează cele patru corpuri de armată (Craiova, București, Galați și Iași) în locul diviziilor militare teritoriale, încep lucrările pentru Cetatea Bucureştilor şi a regiunii fortificate Focșani–Nămolosa- Galți, se înfiinţează Consiliul Superior al Armatei, Comitetul Consultativ de Stat Major, comitetele consultative ale armelor şi creează funcţiile de inspectori generali de arme. Tot sub conducerea sa a fost organizat Statul Major General pe baza normelor moderne, de tip prusian, şi a învăţămintelor din 1877-1878, din 1894, Marele Stat Major devenind direcţie specială in cadrul Ministerului de Război, subordonată direct ministrului. Printre preocupările sale se numără şi perfecţionarea instrucţiei şi a pregătirii de luptă, fiind revizuite principalele acte regulamentare destinate forţelor terestre. Susţinut de ministrul de război, generalul artillerist Gheorghe Manu, realizează opera vieţii sale, Şcoala Superioară de Război, astăzi Universitatea Naţională de Apărare, înfiinţată la data de 8 august 1889, în clădirea Statului Major General din strada Ştibey-vodă nr. 79, din Bucureşti, unde el insuşi a predat "Istoria războiului din 1877-1878" şi a ţinut o serie de prelegeri: Conferinţă asupra disciplinei, subordonării şi îndatoririlor ierarhice, Despre scrisori şi raporturi şi altele. A fost fondator al revistei "România Militară", revista Statului Major General, astăzi “Gândirea Militară Românească”. Ca senator, a luat poziţie, de mai multe ori, în problemele întăririi capacităţii defensive a României, combătând ideea inutilităţii fortificaţiilor ce se executau pentru apărarea ţării.

În data de 2 iunie 2014 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic un set de trei monede – 100 lei, 10 lei și 1 leu - dedicat aniversării a 150 de ani de la înfiinţarea Senatului României, cu reprezentări grafice aproape identice. Aversul monedelor redau o reprezentare parțială a Palatului Parlamentului din București, o imagine din timpul unei ședințe a Senatului, stema României, anul de emisiune „2014”, valoarea nominală „10 LEI” și inscripția în arc de cerc „ROMANIA”. Reversul monedelor prezintă portretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza și al mitropolitului Nifon - primul președinte al Senatului, numele acestora, inscripția în arc de cerc „150 DE ANI DE LA INFIINTAREA SENATULUI” și „1864”, anul evenimentului aniversat. Prețul unitar de vânzare fără TVA al unui set este de 1870 lei iar doar al unei singure monede de argint, și tot fără TVA este de 310 lei.

Caracteristicile monedei de 100 lei sunt următoarele: valoare nominală – 100 lei, metal – aur, puritatea – 90%, formă - rotundă, diametru – 21 milimetri, greutate - 6,452 grame, calitate - proof, cant – zimțat și tiraj – 150 de exemplare.

Caracteristicile monedei de 10 lei sunt următoarele: valoare nominală – 10 lei, metal – argint, puritatea – 99,9%, formă - rotundă, diametru – 37 milimetri, greutate – 31,103 grame, calitate - proof, cant – zimțat și tiraj – 400 de exemplare.

Caracteristicile monedei de 1 leu sunt următoarele: valoare nominală – 1 leu, metal – tombac cuprat, formă - rotundă, diametru – 37 milimetri, greutate – 23,5 grame, calitate - proof, cant – zimțat și tiraj – 150 de exemplare.

Clădirea Parlamentului naţional al României din capitala Bucureşti, cunoscută şi sub numele de Casa Poporului sau Casa Republicii, lungime – 270 m, lăţime – 240 m, înalţime - 86 m cu 12 nivele, adâncime la subsol - 92 m cu 8 nivele, suprafaţă construită – 66000 mp, suprafaţă desfăşurată – 330000 mp, deţine 3 recorduri Guinness: pentru cea mai mare clădire pentru uz civil, cea mai scumpă clădire şi cea mai grea clădire din lume, pentru realizarea clădirii folosindu-se: 1000000 m.c. de marmură 5500 de tone de ciment, 7000 de tone de oţel, 20000 de tone de nisip, 1000 de tone de bazalt, 900000 m.c. lemn esenţe diferite, 3500 de tone de cristal, 200000 m.c. de sticlă, 2800 de candelabre, 220000 m.p. de covoare şi 3500 m.p. de piele, la construcţie au participat 200 arhitecţi şi aproximativ 20000 muncitori care au lucrat în trei ture, 24 ore pe zi, arhitect şef fiind Anca Petrescu, clădirea ocupă locul 2 în lume la capitolul clădiri administrative după Pentagon şi locul 3 în lume ca volum construit cu 2550000 mc după Pavilionul de montaj al rachetelor cosmice de la Cape Canaveral -SUA şi piramida Quetzalcoatl din Mexic, costurile clädirii fiind estimate la 1,75 miliarde dolari SUA în anul 1989 şi 3 miliarde de euro în anul 2006, data începerii construcţiei 1983.

De-a lungul vremii, Senatul şi-a dovedit vocaţia democratică şi s-a afirmat ca o instituţie fundamentală a României moderne, ca un puternic forum de dezbatere parlamentară, contribuind la menţinerea echilibrului între structurile politice, la apărarea drepturilor şi libertăţilor democratice, la promovarea idealurilor naţionale. Evoluţia societăţii româneşti şi a structurilor sale politice spre un sistem parlamentar de natură democratică a parcurs mai multe etape în decursul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, în strânsă legătură cu procesul de modernizare socială şi de unificare naţională. Constituirea statului român unitar, prin Unirea Principatelor Române în 1859, a reprezentat un moment de referinţă pentru reorganizarea democratică a structurilor politice şi administrative. Ampla reformă legislativă şi instituţională, înfăptuită sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), a conferit statului naţional român o fizionomie modernă, cu legi, norme şi structuri politice similare cu cele din ţările democratice europene. Senatul a apărut pe scena politică din ţara noastră la iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în anul 1864, când, prin plebiscitul din 23-26 mai/4-7 iunie, românii s-au pronunţat asupra unui document cu valoare constituţională – “Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 7/19 august 1858”. Statutul prevedea instituirea unei noi Camere parlamentare, alături de Adunarea Deputaţilor. În cadrul acestui sistem bicameral, primul Senat al României, care avea şi atribuţii privind controlul constituţionalităţii legilor, a funcţionat ca un “corp ponderator”, ca un factor de echilibru între puterile statului. El era alcătuit din membri de drept (capi ai bisericii şi ai unor autorităţi publice) şi membri numiţi de domnitor (reprezentaţi ai judeţelor şi înalţi funcţionari ai statului).

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la data de 20 martie 1820 la Bârlad şi decedat la data de 15 mai 1873 la Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi al statului naţional România. Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, cînd Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptînd oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. Născut în Bârlad, Moldova, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pămînt în judeţul Fălciu, Moldova) şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungînd la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844. În anul 1848, Moldova şi Muntenia au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Muntenia revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul verii. Tînărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic. Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinţ străin. Profitînd de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) şi în Muntenia pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian). Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor provincii româneşti, procesul fiind strâns legat de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor în ambele principate. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămîntul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Valahiei, aducîndu-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizînd unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România. Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întîmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat. După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani (locţiitori ai sultanului în teritoriu), până la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Valahia, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi. Neputîndu-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfîrşit prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Valahiei. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punînd la 24 ianuarie 1859, bazele statului naţional modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859. Conform deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 este înfiinţată Comisia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţământului (1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întâmpinînd rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţămîntului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Legea secularizării averilor mănăstireşti a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietăţile şi averile anumitor Biserici şi mănăstiri şi a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării ”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. În faţa acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocînd, mai tîrziu, însăşi căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 şi, pe lîngă cele enumerate mai sus, poate fi menţionată şi confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfîntul Munte Athos şi pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc,) pentru ca monahii din Sfîntul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut ca la sfîrşitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a ţării, cea ieşeană.” Dezbaterile înverşunate care au avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă agrară propus de conservatori şi adoptat de majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privinţa adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluţionare de la 1848. De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întîmpinau opoziţia conservatorilor, încă stăpîni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de navigaţie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstireşti au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme. Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorităţii în adunare. Sancţiunea poporului prin plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului paşoptist, desfiinţîndu-se relaţiile feudale în agricultură şi procedîndu-se la o împroprietărire a ţărănimii clăcaşe. Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pămînt a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dînd un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea. În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărîtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcţie în care guvernul ştia că nu avea să întîmpine opoziţie pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul naţional. Apoi au fost elaborate şi promulgate Legea contabilităţii, Legea consiliilor judeţene, Codul Penal şi Legea instrucţiunii publice, precum şi crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înfiinţează Şcoala Naţională de Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi este inaugurată, în premieră, o Şcoală de Medicină Veterinară. Analizînd suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne. Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărîtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgînd de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrîns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfîrşit abia după ce Carol de Hohenzollern -Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:

după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimîntate că reforma agrară nu va mai avea loc; la 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a mişcării separatiste a cerut anularea unirii Moldovei cu Valahia; Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza. Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormîntat iniţial la Biserica Domnească de lîngă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. Sus am postat un portret cu chipul domnitorului Alexandru Ioan Cuza de pe o litografie a vremii după Carol Popp de Szathmari.

Mitropolitul Nifon, nume de mirean Nifon Rusailă (1789 - 1875) a fost un cleric ortodox român, care a deținut funcția de mitropolit al Ungrovlahiei (1850 - 1865) și apoi de mitropolit-primat al României (1865 - 1875). A fost primul președinte numit al celei de a doua camere a Parlamentului României – Senatul. Mitropolitul Nifon a îndeplinit funcția de Președinte al Divanului Ad-hoc din București (1857) și al Adunării elective care a ales domn pe Alexandru Ion Cuza (24 ianuarie 1859). În timpul păstoririi lui, au avut loc cunoscutele reforme bisericești ale lui Alexandru Ion Cuza (Secularizarea, Legea sinodală, Legea pentru numirea de mitropoliți și episcopi eparhioți).

***

______________xxx_______________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA MEDALII ȘI

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani si apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificare asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Nicolae Titulescu * 1884 - 1941 * Mare jurist și diplomat român

Casa memorială Nicolae Titulescu * Titulești - Olt * 1910 - 1982

Nicolae Titulescu (născut la data de 4/16 martie 1882 la Craiova şi decedat la 17 martie 1941 la Cannes, în Franţa) a fost un cunoscut diplomat şi om politic român, în repetate rânduri ministru al afacerilor străine, de două ori fost președinte al Ligii Naţiunilor, precursoarea Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) de astăzi. Provine dintr-o familie de moşieri, părinţii săi fiind avocaţi.

La scurta vreme, dupa ce în 1907, rasculatii au incendiat casa lui Gheorghe Burca, Nicolae Titulescu s-a casatorit cu Caterina Burca. Acest eveniment l-a determinat pe tatal fetei sa renunte la refacerea conacului si sa-i propuna lui Nicolae Titulescu sa-si construiasca o casa pe masura pozitiei sale. Construirea casei a fost terminata în 1910, asa cum se observa din inscriptia de pe pavimentul de la intrare. În semn de respect fata de arhitectura noastra traditionala, Nicolae Titulescu a decis înaltarea unei case în care regasim multe elemente de arhitectura specifice cultelor oltenesti. Casa are patru intrari si doua fatade, cu terase semirotunde pentru fatada dinspre râu si cu terase dreptunghiulare la fatada principala. Ambele terase sunt strajuite în partea stânga a cladirii de un turn cu trei niveluri. Din terasa etajului, situata catre râu, care creste de peste doua decenii un arbust a carui specie a ramas neidentificata pâna astazi. El reprezinta una dintre atractiile turistilor ajunsi la Casa Titulescu. În perioada anilor 1907-1941, Casa Titulescu a servit ca loc de odihna si recreere pentru familia Titulescu. Sediul administrativ al mosiei se afla într-o cladire construita alaturi de catre mama lui N. Titulescu in 1899. Dupa 1940 (pâna in 1949) casa Titulescu a fost în administrarea Academiei Române, care, conform vointei testamentare a lui Nicolae Titulescu, a înfiintat între 1945 si 1949 o biblioteca sateasca si o scoala populara. In 1949 casa a intrat in posesia mai multor institutii. Astazi, Casa Titulescu este Muzeul Memorial Nicolae Titulescu.

Centenarul nașterii Dr.Mihai Ciucă * 1883 - 1983 * Săveni

Expoziția filatelică și numismatică "Medicina '83" - Săveni

Casa muzeu Dr.Mihai Ciucă

Mihai Ciucă (născut 18 august 1883 la Săveni, jud.Botoșani – decedat 20 februarie 1969 la București) a fost un om de știință român, cercetător și profesor în domeniul bacteriologiei, a bolilor infecțioase și a vaccinurilor, membru al Academiei Române.

Cupa tineretului de la sate - 1971 - handbal

Comitetul județean U.T.C. - Locul II

Handbalul este un sport de echipă care se joacă cu o minge. Meciul are loc între două echipe a 7 jucători (6 jucători de câmp și un portar) pe durata a două reprize a câte 30 de minute. Scopul jocului este de a marca cât mai multe goluri în poarta echipei adversare. Echipa care a marcat mai multe goluri câștigă meciul. Este un sport relativ tânăr, apărând în Europa la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Originile lui sunt însă mult mai depărtate și le găsim în unele jocuri cu caracter popular practicate în evul mediu și în jocurile dinamice folosite în școlile din centrul și nordul Europei la începutul secolului XIX. În toate variantele lui, jocul de handbal a apărut mai întâi în școli ca material didactic, rod al imaginației creatoare a unor eminenți profesori de educație fizică. Părintele handbalului modern este considerat a fi profesorul german de educație fizică Karl Schelenz, care a introdus reguli și care a folosit un teren de aceeași mărime cu cel de fotbal. Pe atunci o echipă avea 11 jucători.

Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret şi rezerva de militanţi a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii Tineretului Comunist din România. În timpul Republicii Populare Române, organizaţia s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.) Ea a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1967 număra 2250000 de membri, adică 11,78% din populația României.

Cupa tineretului de la sate - 1972 - atletism

Comitetul județean U.T.C. - Locul III

Atletismul este unul din cele mai populare sporturi din lume din lume. El cuprinde diverse probe de alergări și de marș, de sărituri și aruncări, sau probe combinate, la care participă atleții. Termenul provine din cuvântul francez athlétisme. Atletismul se practică în cadrul Jocurilor Panelenice din Grecia antică. Atletismul modern se constituie ca sport în Anglia, la mijlocul secolului al XIX-lea. Atletismul apare ca sport înscris la toate edițiile jocurilor olimpice modern, începând cu ediția a I-a, Atena – 1896. În anul 1912 se înființează Federația Internațională de Atletism Amator și în anul 1934 are prima ediție a Campionatelor europene de atletism, la Torino Italia.

Deasupra am aplicat două fotografii cu carnetul și drapelul organizației Uniunii Tineretului Comunist, sub egida căreia se organizau toate manifestările sportive și cultural artistice ale tinerilor, pe vremea regimului comunist.

Placheta - Fruntaș - Protecția muncii

Protecția muncii reprezintă ansamblul de acțiuni și măsuri pentru prevenirea riscurilor profesionale, protecția sănătății și securitatea lucrătorilor, pentru eliminarea factorilor de risc și accidentare prin informarea, consultarea, instruirea, protejarea lucrătorilor și a reprezentanților lor. În țara noastră măsurile de protecția muncii sunt reglementate prin Legea 319 din 2006 - Legea securității și sănătății în muncă si a normelor de aplicare a acesteia, norme de protecția muncii și instrucțiuni specifice de securitate și sănătate în muncă. Toate societatile comerciale sunt obligate sa asigure angajatilor lor conditiile necesare impuse de lege cu privire la Protectia Muncii. In cazul in care societatile nu detin toata documentatia necesara iar angajatii nu sunt instruiti specific cu privire la activitatea pe care o depun, angajatii risca amenzi intre 3500 si 7000 ron.

Insignă - Mitralierist de frunte - fond roșu

R.P.R. - (Republica Populară Română)

Insignele militare...de frunte de pe timpul Republicii Populare Române au precedat sistemul de insigne militare generale "militar de frunte" și cele specifice "specialist de clasă" pentru toate specialitățile militare, clasificate pe trei clase; clasa I, II și III, care se mențin și în prezent în armata română.

Insignă - Mitralierist de frunte - fond negru

R.P.R. - (Republica Populară Română)

______________ooOoo______________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII

1 pound 1948 - Fiji

George VI, nume real Albert Frederick Arthur George, a fost suveranul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord precum și al statelor membre ale commonwealthului britanic, care a trăit în perioada anilor 1895 - 1952 și a domnit în perioada anilor 1936 - 1952.