Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE– JUDEȚUL NEAMȚ: APELE MINERALE ȘI BANCA PETRODAVA DIN PIATRA NEAMȚ, BISERICA SCHITULUI AGAPIA VECHE ȘI ORAȘUL BICAZ

Foarte aproape de municipiul Piatra Neamț, în partea sa de nord, se află Muntele Cozla, loc de plimbare și recreere pentru localnici.

În anul 1882, pe acest munte medicul orașului Piatra Neamț, a descoperit ape minerale sodice și cloruroase. Descoperirea inițială a fost făcută întâmplător. Aflat în vizită la un pacient din mahalaua Bordeie, doctorul Ștefan Predescu primește pentru degustare apă dintr-un bazin natural format în apropiere de casa gazdei.

Doctorul își dă seama că pe munte se formase un depozit mineral salin și începe să cerceteze zona pentru a găsi un izvor. Sunt descoperite astfel 5 izvoare. La invitaţia primarului urbei, soseşte aici, la începutul lui septembrie 1882, chimistul Petru Poni, profesor la Universitatea din Iaşi, în vederea studierii acestor ape minerale. În aprilie 1883, acesta publică într-o broşură intitulată “Analiza apelor minerale de la Piatra”, rezultatul analizelor chimice de la cele cinci izvoare de pe dealul Cozla.

După ce rezultatele analizelor au fost experimentate de doctorul Apostolide medicul primar al judeţului şi Ştefan Predescu, medicul oraşului, cu rezultate dintre cele mai favorabile, se trimit broşuri cuprinzând analiza lui Petru Poni şi experimentele făcute de cei doi medici locali la 115 medici şi la 130 autorităţi civile din ţară, în vederea popularizării acestora. În curând, în anii care au urmat, izvoarele tămăduitoare de pe Cozla sunt tot mai mult vizitate de bolnavii din ţară sau folosite în multe spitale din România în vindecarea bolilor aparatului digestiv în general, bolilor de ficat, de splină şi ale sistemului circulator. Recomandarea era ca apa izvoarelor să se bea întotdeauna dimineaţa, pe stomacul gol.

Având compoziţia apropiată de cea a apelor de la Kissingen, Seddliz, şi Pulna din Germania, aceste ape minerale au fost apreciate şi cu ocazia expoziţiei universale de la Paris, din anul 1900, când s-a obţinut o preţioasă medalie de bronz. Datorită acestora, în 1889 orașul este recunoscut ca stațiune balneară. Deşi aceste ape au atras la Piatra Neamţ mii de turişti, în timp, exploatarea neraţională și alunecările de teren au dus la colmatarea lor.
Banca “Petrodava”, azi Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni din municipiul Piatra Neamț este o frumoasă clădire, cu statut de monument istoric, situată în zona centrului istoric al orașului, în apropierea Curții Domnești, pe Strada Ștefan cel Mare, nr.3.

Edificiul este destul de vechi și prezintă ornamente foarte frumoase la exterior. Clădirea, în fapt cea mai spectaculoasă din punct de vedere arhitectonic din Piatra-Neamţ, a fost ridicată între 1928-1930 de către antreprenorul Carol Zani, după un proiect al fostului arhitect-şef al capitalei, Roger Bolomey. Construită pe cinci niveluri, aceasta a aparţinut în perioada 1930-1948 primei bănci private din Piatra-Neamţ – Banca Petrodava. Ulterior, după naţionalizare, ea a trecut în proprietatea Băncii Naţionale a României, până în anul 2004, când a fost inclusă în domeniul public al judeţului Neamţ, iar din anul următor a devenit muzeu. Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni a fost inaugurat pe data de 24 iunie 2005, de Ziua municipiului Piatra-Neamţ, în preajma aniversării a 120 de ani de la descoperirea staţiunii eponime a culturii Cucuteni şi a 70 de ani de la înfiinţarea Muzeului de Istorie şi Arheologie.

La fel ca Muzeul Arheologic de sit Cucuteni din județul Iași, conservă și găzduiește piese ale aceleiași culturi neolitice, foarte valoroasă pentru patrimoniul național. În cadrul acestuia pot fi admirate în jur de 800 de exponate, ce sunt rezultatul a multor ani de cercetări și descoperiri ale arheologilor în zona Cucuteni. De asemenea, alături de această expoziție mai sunt prezentate piese ce aparțin culturilor Petrești, Gumelnița sau Vinca. Muzeul se află în subordinea Complexului Muzeal Județean Neamț și, cu siguranță merită să se afle și în planul nostru de călătorie.
Schitul Agapia Veche este situat în satul cu același nume din județul Neamț, la o depărtare de 9 kilometri de vestita Mănăstire Agapia.

Începuturile schitului Agapia Veche datează din a doua jumătate a secolului al XIV-lea când un sihastru, pe nume Agapie, împreună cu ucenicii săi au construit aici un modest schit de lemn. De la sihastrul Agapie, Mănăstirea Agapia și-a primit frumosul nume de Mănăstire a dragostei creștine, iar odată cu întemeierea acestei așezări monastice în munții din jur, valea cu pârâul și mai apoi satul și comuna au primit același nume: Agapia. Un loc deosebit de frumos este „Livada Părinților” situat la aproximativ 500 de metri de biserica Mănăstirii Agapia Veche unde s-a aflat prima construcție a schitului, distrusă într-o zi de Paști de o avalanșă de zăpadă și pe care, în prezent, se află o cruce. Tot de la Agapia Veche sunt și moaștele sfinților părinți Rafail, Partenie și Ioan de la Râșca. Din anul 1803 schitul de la Agapia Veche împreună cu Mănăstirea Agapia devin obști de maici la inițiativa Mitropolitului Veniamin Costache.

În anul 1938, pentru a păzi hotărârea ctitorilor și a nu tulbura liniștea acestui loc sfințit, Patriarhul Nicodim Munteanu face un legământ prin care nimeni din afara obștii Schitului Agapia Veche să nu poată intra în incintă între apusul soarelui și răsăritul acestuia. Cei care vor să înnopteze la Agapia Veche sunt cazați doar o singură noapte în casa de oaspeți situată la poartă, și care are o capacitate de aproximativ 40 de persoane. O drumeție pe poteca umbrită de brazi care duce la schitul Agapia Veche este asemenea unei călătorii în timp, unde vei avea ocazia să descoperi și să cunoaști începuturile monahale în munții „lui Agapie”, împreună cu alți pelerini ce urcă încet cărarea ce duce la schit. Biserica schitului este o construcţie din lemn, pe fundaţie de piatră, în formă de cruce. Spaţiul din interior este împărţit în altar, naos, pronaos şi pridvor închis. Altarul este luminat de o fereastră la est. Catapeteasma este din lemn de stejar frumos sculptat. Naosul are absidele foarte pronunţate şi este luminat de câte o fereastră la sud şi la nord. Pe naos este turla deschisă, cilindrică, luminată de patru ferestre. Naosul se delimitează de pronaos prin doi stâlpi laterali, cuprinşi în ziduri, ce susţin arcada pe care se reazemă turla. Pronaosul este luminat de două ferestre la sud şi alte două la nord. Din pridvor se intră în pronaos printr-o uşă simplă din lemn, în două canaturi, cu geamuri în partea superioară. Pridvorul, închis, este luminat de două ferestre la vest. Toate ferestrele sunt duble, din lemn, dreptunghiulare, terminate în arc, cu grilaje metalice la exterior.

Intrarea se face prin sud, pe uşă din lemn de stejar, sculptată în exterior, înfăţişându-i pe Cuviosul Agapie, Sfânta Cuvioasa Teodora, Sfânta Cuvioasa Paraschiva, pustnicul Eufrosin iar în interior pe Sfântul Rafael, Sfântul Partenie şi Petru Rareş. Uşa este dublată de o alta uşă masivă, întărită metalic, care în exterior are sculptat pe Sfântul Nicodim. Biserica este tencuită în interior şi pictată, iar în exterior este căptuşită cu draniţă. Pardoseala este din parchet. Acoperişul, cu draniţă, are streaşină foarte largă. Pictura a fost executată în tehnică frescă, între 17 august 1992 şi 10 iulie 1994, de Arhimandritul Vartolomeu Florea şi de ucenicii săi, din Mănăstirea Sihăstria.

Bicaz este un oraș în județul Neamț, Moldova, România, care are o populație de aproximativ 6500 de locuitori.

În afara localității de reședință, el mai cuprinde localitățile Capșa, Dodeni, Izvorul Muntelui, Izvorul Alb, Potoci și Secu. Orașul se situează în vestul județului, la poalele Munților Ceahlău, pe malurile Bistriței, acolo unde se află barajul ce formează lacul Izvorul Muntelui. Bicazul este străbătut de șoseaua națională DN 15 (Piatra Neamț - Toplița).

La Bicaz, din acest drum se ramifică șoseaua națională DN 12C, care urcă pe valea râului Bicaz, trece prin cheile Bicazului și duce la Gheorghieni. Localitatea Bicaz a fost menționată pentru prima dată în istorie în hrisovul din 12 august 1611 emis de către Constantin Movil Voievod ca sat închinat Mănăstirii Bisericani. De-a lungul timpului datorită activităților ce se bazau pe creșterea animalelor și prelucrarea lemnului Bicazului i-a sporit populația devenind comună.

După secularizarea averilor mănăstirești când moșia mănăstirii Bisericani a trecut în proprietatea statului, în 1884 se va constitui în zona Bicaz, un Domeniu Regal cu o suprafață de aproximativ 13000 ha. În acest context Bicazul devine un important centru forestier cu 1800 locuitori cu mai multe gatere acționate hidraulic și o fabrică de cherestea. Înființarea șantierului ce urma să contruiască Barajul, canalul de aducțiune și Fabrica de ciment a accelerat dezvoltarea comunei Bicaz, ca de altfel întreaga zonă.

Numărul locuitorilor veniți din întreaga țară a crescut în fiecare an după 1950 ajungându-se în anul 1959 cu un an înainte de terminarea barajului la un număr de 12134 de persoane. Au fost construite blocuri de locuințe în cartierele Merceni și Dodeni, o bibliotecă, clădirea Clubului Cimentiștilor, spitalul și liceul din cartierul Ciungi. Îndeplinind funcțiile și calitățile unui oraș, schimbarea de statut administrativ a localității Bicaz de la comună la oraș, a fost hotărâtă prin Decretul nr. 299 din 27 august 1960.

La recensământul din anul 2011 orașul număra 6543 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 8428 locuitori) dintre care: români – 91,57%, romi – 3,01% și restul – necunoscută sau altă etnie.

Componența confesională a orașului nemțean Bicaz astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 92,25% și restul – nedeclarată sau altă religie. Principalele atracții turistice ale orașului sunt:

Muzeul de istorie și etnografie, găzduit de clădirea fostului Teatru, construită în 1909 după planurile arhitectului Carol Zane
Barajul Bicaz
Lacul Izvorul Muntelui
Portul Bicaz

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

POTRIVITE ȘI ATRIBUITE

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN CAREU

DEFINIȚII REZOLVAT

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_____________xxx_____________

O PLACHETĂ, CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL TULCEA

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Farul Sulina - 1983

Farul de la Sulina (cel nou) este un far de aterizare situat în aval de orașul Sulina, pe extremitatea digului de sud al canalului Sulina, la gura de vărsare a acestuia în Marea Neagră. Farul este poziționat în punctul φ = 45º08'53"N, λ = 29º45'33"E, și este unul din cele șapte faruri care asigură navigația în zona litoralului românesc. Farul, pus în exploatare în anul 1983, este administrat de Forțele Navale Române prin Direcția Hidrografică Maritimă. Farul nou de la Sulina este o structură din beton armat de culoare albă, cu o cupolă albă în vârf, având o înălțime totală de 49 de metri, din care turnul propriu-zis măsoară 47,2 metri. Înălțimea luminii este de 48 de metri. Fascicolul luminos este de culoare albă cu grup de trei sclipiri, perioada 16,2 s și sector de vizibilitate de 240º (165º-045º). Farul de la Sulina are menirea de a ajuta navele care navighează pe timp de noapte să se orienteze asupra intrării pe canalul Sulina, lumina sa este vizibilă de la o distanță de 19 mile maritime. Farul este prevăzut cu reflector radar activ. Farul nou de la Sulina, sau cum il mai numesc navigatorii farul de aterizare ,a fost construit intre anii 1977-1983, dupa efectuarea probelor farul a intrat in exploatare la data de 1 decembrie 1985.A fost construit aproape de capatul digului de sud al gurii Canalului Sulina,de echipele de specialisti si muncitori romani din cadrul G.S.L.H. Sulina printre care s-a numarat si ing. Radu Zaim,care a contribuit atat la constructia Bazinului A.Z.L.Sulina cat si la constructia Hotelului Sulina. Fundatia acestuia se sprijina pe piloni din otel -beton, ingropati in nisip la 30 de metri adancime pana la un filon calcaros, ce strabate fundul marii din Peninsula Crimeia pana in Delta Dunarii. Farul se sprijină pe 35 de piloti de 30 m adancime. Cladirea anexă se sprijină pe 5 piloți asa zisi de probă. La trecerea a 30 de zile de la turnarea acestora, s-a spart capul pilotilor și de armatura dezvelită, s-au sudat doua grinzi metalice care s-au incarcat cu placi groase de metal si s-au facut probe la compresiune. Cei 5 piloti erau dispusi in teren, avand forma zarului de table "5".Dupa efectuarea probelor, s-a considerat că este suficient de bine proiectat si s-a trecut la executarea tuturor pilotilor proiectati. După executia pilotilor,s-au spart capetele acestora si s-au unit intr- un asa numit radier general. Priectant general a fost un colectiv de la IPTANA Bucuresti. La constructia farului, au participat si militari in termen din detasamentele de constructii. Constructia acestuia a fost absolut necesara deoarece farul observator din oras nu mai facea fata nevoilor navigatiei datorita prelungirii digurilor Canalului Sulina in mare, fiind stins la data de 6 ianuarie 1986 si transformat in muzeu din anul 2003 ,este unul din obiectivele turistice principale din Sulina.

Sistemul de semnalizare maritimă de pe țărmul românesc al Mării Negre asigură desfășurarea navigației în bune condiții și este alcătuit din șapte faruri principale (de aterizare) la Mangalia, Tuzla, Constanța, Midia, Gura Portiței, Sfântu Gheorghe şi Sulina; trei grupuri de lumini portuare la Mangalia, Constanța şi Midia; cinci instalații sonore de semnale de ceață (nautofoane) la Mangalia, Tuzla, Constanța, Midia şi Sulina. Medalia este realizată în două variante de metal compoziție și are următoarele caracteristici tehnice:

emitent – Monetăria Statului
tema – Farul Sulina
forma - rotundă
diametrul - 37 milimetri
material (compoziție) - argint cu titlul de 999‰ sau aliaj de cupru
greutate - 31,1 grame (cea de argint), necunoscută (cea din aliaj de cupru)
calitate – proof
tiraje – 60 bucăți (cea de argint) și 40 bucăți (cea din aliaj de cupru)
prețuri unitare de achiziție de la magazinele bucureștene ale Monetăriei Statului, cu TVA inclus, - 2000 lei (cea de argint) și 950 lei (cea din aliaj de cupru)

Sulina, în limba greacă - Σουλινάς-Soulinás, este un oraș în județul Tulcea. Orașul nu este legat direct de rețeaua de drumuri din România și poate fi vizitat numai pe calea apelor, fie pe Dunăre, fie pe Marea Neagră. Sulina este orașul din România situat la cea mai mică altitudine medie, de numai 4 m deasupra nivelului mării și în extremitatea estică a țării. Orașul se întinde de-a lungul Dunării, cu cea mai mare parte a habitatului pe malul drept. Spre deosebire de restul Deltei Dunării, împrejurimile orașului sunt formate din soluri nisipoase și sărate, parțial umede, brăzdate de canale. În zonele uscate și sărate vegetația este cea specifică dunelor, ca de exemplu cătina roșie (Tamarix ramosissima). În zonele mlăștinoase predomină stuful (genul Phragmites), papura (genul Typha), izma broaștei (Mentha aquatica), cucuta de apă (Cicuta virosa), cornaciul (Trapa natans) și mai rar nufărul alb (Nymphaea alba). Zona extravilană se remarcă prin absența copacilor de mari dimensiuni, existând un singur pâlc de salcâmi (Robini pseudacacia) la intrarea în oraș. Altfel, în oraș se pot întâlni sălcii (Salix babylonica), plopi, frasini (Fraxinus excelsior) și corcoduși (Prunus cerasifera), pomii fructiferi consacrați fiind mai rari. La capitolul legendar există presupunerea că Sulina ar fi existat încă din secolele VI - VII î.Hr., ca „meleag al vestiților traci cimerieni”. La capitolul istoriei verosimile, se știe că Grecii și Romanii antici traversau Delta Dunării în expedițiile lor pe Dunăre și mare, fără ca vreun port să fie semnalat sau să fi lăsat vreo urmă arheologică în actualul areal al Sulinei, și fără ca să fie cert că navigația era atunci posibilă pe brațul ulterior denumit Sulina, pe atunci mai întortocheat de meandre și mai neînsemnat ca debit decât azi.
La capitolul „istoriei dovedite și scrise”, documentele prezintă Sulina începând cu perioada bizantină, prima mențiune datorându-i-se lui Constantin Porfirogenetul, care, în lucrarea sa De Administrando Imperii, îl pomenește cu numele de Solina. Tot cronicile bizantine menționează că flota grecească a trecut pe aici în cadrul expedițiilor de apărare împotriva bulgarilor, premergătoare bătăliei de la Ongal (anul 680). Apoi, Sulina poate fi întâlnită în mai multe portulane și hărți italiene din secolele XIV și XV, printre care se numără harta întocmită de Pietro Visconti în anul 1327 și portulanul genovez din secolul al XIV-lea, tipărit de către cărturarul Dimitrios Tagias. Cele mai multe informații despre localitatea Sulina încep să apară din secolul al XVIII-lea, când turcii aleg drumul apei până la Constantinopol, trecând pe brațul Sulina, devenit la acea vreme cel mai ușor navigabil. La 1800, Sulina număra 8722 de suflete fiind formată cosmopolit din români, turci, greci, armeni, evrei, ruși și italieni în egală măsură și numită de scriitorul Jean Bart (Eugeniu P. Botez), fost căpitan al portului Sulina, „Europolis”. Sulina a căpătat statut de oraș în secolul al XIX-lea, odată cu stabilirea Comisiei Europene a Dunării, care a transformat localitatea dintr-un sat de pescari într-un oraș important pentru traficul fluvial european. Palatul Comisiei Europene a Dunării și Farul din Sulina sunt două din monumentele importante ale orașului, datând din anii 1860 și 1870. În timpul celui de-al doilea război mondial, conform informațiilor oferite de Muzeul Farului Comisiei Europene a Dunării, Sulina a fost distrusă în proporție de peste 80% de bombardamentele sovietice.
Aici se găsește un cimitir maritim, unic în țară și chiar în Europa. Cimitirul din Sulina este o „rezervație istorică”, în care își au locul de veci înalți funcționari ai Comisiei Europene a Dunării, danezul Magnusen - inginer-șef al lucrărilor din Sulina, inginerul Carl Kühl un cuplu tânăr îndrăgostit – o prințesă și-un prinț grec de demult, dar și mulți oameni ai apelor. Sunt și nume exotice, cu povești amplificate în legendă. Caz unic, în perimetrul lui sunt înmormântați cetățeni de 21 de naționalități, aparținând cultelor creștin, musulman și iudaic. Unele monumente funerare sunt adevărate opere de artă, iar poveștile unora dintre cei înhumați aici sunt tulburătoare. Un alt obiectiv turistic este Farul Vechi din Sulina - astăzi muzeu - a fost construit între anii 1869 - 1870. Având o înălțime de 17,34 metri și o formă tronconică, farul găzduiește cabinetul de lucru al lui Eugeniu Botez, cunoscut sub pseudonimul literar Jean Bart. Tot la parterul farului se află o altă sală dedicată Comisiunii Europene a Dunării, organism internațional constituit în urma Tratatului de la Paris din 30 martie 1856.
Sulina mai are și kilometri de plajă la Marea Neagră, însă aceasta nu atrage un număr mare de turiști. Mai nou acestă plajă este folosită pentru nudism, în locurile ei izolate. Plaja, în mare parte nu este amenajată, ceea ce îi oferă un aspect virgin. Plaja este cea mai lată porțiune de acest fel de pe litoralul Mării Negre și are o granulație asemănătoare cu cea din Mamaia. Este o alternativă la stațiunea Vama Veche. La recensământul din anul 2011 orașul număra 3663 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 4601 locuitori) dintre care: români – 81,92%, ucrainieni – 1,22%, ruși lipoveni – 9,88%, greci – 1,69% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului tulcean Sulina astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 91,48% , ortodocși de rit vechi – 3,82% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Cupa Internațională Delta Dunării - Babadag 2024 - Ediția a V-a

Produsele de mai sus sunt niște medalii speciale realizate de compania privată orădeană Alex Sztankovits pentru a fi conferite participanților și / sau câștigătorilor competiției de karate-kumite Cupa Internațională Delta Dunării desfășurate în sala polivalentă din orașul Babadag, județul Tulcea.

Evenimentul este organizat de clubul de karate Nippon Budo Sport Tulcea, sub auspiciile Federaţiei Române de Karate Kzokushin în parteneriat cu Consiliul Judeţean (CJ) Tulcea, Primăria Babadag şi Direcţia Judeţeană de Sport Tulcea.

Babadag, în limba turcă Babadağ, în trecut și Babatag, este un oraș din județul Tulcea. Orașul este situat în depresiunea pârâului Tabana, între dealuri cu înălțimi de până la 250 metri, din rocă granitică și calcaroasă, acoperite zonal de pădure. Zona este mărginită de lacul Babadag, lacul Razelm și dealurile Coiun Baba (în turcă "tatăl oilor"), Sultan Tepe (în turcă "dealul Sultan") și lanik Bair (în turcă "dealul Ars"). La recensământul din anul 2011 orașul număra 8940 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care; români – 69,91%, romi – 13,63%, turci – 4,41% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională a populației orașului astăzi se prezintă aproximativ astfel; ortodocși – 70,32%, musulmani – 17,69% și restul – nedeclarată sau altă religie. Pe teritoriul orașului a existat o așezare de epocă romană numită Vicus Novus, menționată într-o inscripție din vremea Imperiului roman (anul 178). În zona centrală a orașului actual s-au găsit de asemenea vestigii de epocă romană care dovedesc atingerea unui nivel cvasi-urban de dezvoltare (conducte pentru apă din ceramică arsă încastrate în zidărie etc). Prima atestare documentară a orașului este din anul 1263. În epoca medievală, după cucerirea Dobrogei de către Imperiul Otoman, (începutul secolului al XV-lea), locuirea devine din ce în ce mai importantă în zonă. La un moment dat așezarea capătă un caracter urban, denumirea turcească a orașului fiind Babadag (Muntele Tatălui). Pentru o perioadă orașul a fost centru administrativ al Dobrogei, fiind cel mai dezvoltat oraș dobrogean. Din epoca medievală în oraș se mai pot vedea geamia turcească din secolul al XVI-lea alături de mormântul lui Gazi-Ali-Pașa și cișmeaua Kalaigi, mausoleul lui Sari Saltuk Dede, Casa Panaghia precum și vase de ceramică, monede, arme și multe alte vestigii păstrate în colecții muzeale sau particulare. Pe strada Măcin se află mausoleul lui Sari Saltuk Dede. Un alt obiectiv turistic este Muzeul de Artă Orientală, găzduit de clădirea „Panaghia”, din secolul al XIX-lea, în stil oriental. La 5 kilometri spre Tulcea, se găsesc ruinele unei fortărețe romane din secolele al IV-lea – al V-lea D.Hr. La circa 8 kilometri de Babadag, pe un deal stâncos de lânga localitatea Enisal, se pot vedea ruinele cetății numită local Heracleea, de fapt o cetate genoveză (numită probabil Bambola sau Stavrichi) construită la sfârșitul secolului al XIII-lea și care a fost ocupată succesiv de către genovezi (sfârșitul secolului al XIII-lea – prima jumătate a secolului al XIV-lea), a fost probabil sediul unui important principe local, Dimitrie (Demetrius Princeps tartarorum), apoi a fost ocupată de o garnizoană a Țării Românești și ulterior cucerită de către otomani (care au denumit-o Yeni Sale), cetatea pierzându-și treptat importanța în decursul secolului al XV-lea, fiind apoi abandonată.

Școala gimnazială "Grigore Antipa" Tulcea 1966 - 2016

50 ani de existență și activitate

Școala Gimnazială ,,Grigore Antipa” din municipiul Tulcea (până în 1999 - Școala nr. 6) a fost înființată în anul 1966 în urma eforturilor generoase ale localnicilor din zonă fiind situată pe Strada Victorie la nr. 64. Din septembrie 2017 școala a devenit structură a Liceului Tehnologic “Ion Mincu.” Este o școală mică, situată în zona centrală a orașului. În anii ’80, în perioada exploziei demografice, școala funcționa în trei schimburi. În prezent funcționează cu 4 grupe de preșcolari (o grupă program normal, 3 grupe program prelungit), 5 clase învățământ primar și 3 clase gimnaziu. Școala reprezintă o comunitate multiculturală, ca întreaga zonă geografică. Învață împreună elevi români, ucraineni, ruși-lipoveni, aromâni, turci, rromi. Școala noastră este o școală incluzivă și dorim ca toți copiii să se simtă bine primiți și valorizați. În prezent în școală lucrează 25 de cadre didactice- profesori pentru învățământul preșcolar, primar, gimnazial. Formarea continuă reprezintă un obiectiv major în dezvoltarea profesională a cadrelor didactice. Școala a fost reabilitată în anul 1988, apoi în 2005 când cea mai mare realizare a fost încalzirea centrală. De-a lungul timpului, managerii, echipa didactică, au urmărit și realizat îmbunătățirea, modernizarea bazei materiale. În prezent școala dispune de 9 sali de curs, laborator de informatică, sală de motricitate, bibliotecă (7319 volume carte si 33 volume electronice), oficiu și sală de mese pentru preșcolari și elevii de la after school, cabinet medical, cabinet de psihologie și logopedie. Prioritatea şcolii este pregătirea elevilor pentru o lume în schimbare, formându-le capacități, deprinderi si competențe de comunicare, digitale, sociale și civice care sa le permită să-și găsească menirea socială. Elevii sunt educați pentru a avea un comportament ecologic, un stil de viață sănătos. Cooperarea, munca în echipă, respectul reciproc, ataşamentul faţă de copii, libertatea de exprimare, prietenia sunt valori primordiale cultivate de întregul colectiv profesoral.

Grigore Antipa a fost un naturalist, biolog, zoolog, ihtiolog, ecolog, oceanolog și profesor universitar român, care s-a născut la data de 27 noiembrie 1867 la Botoșani și a decedat la data de 9 martie 1944 la București. Mulțumită fratelui său mai mare, Nicolae, care era parazitolog, a obținut o bursă regală și a făcut studii universitare la Jena (Germania) și apoi în Franța și Italia. În anul 1932 a înființat Institutul Bio oceanografic din Constanța, devenit după 1949 Stațiunea de Cercetări Maritime și Proiectări Piscicole, înglobată în 1970 în Institutul Român de Cercetări Marine. Între anii 1892 – 1944 a fost directorul Muzeului Național de Istorie Naturală. Principiile și inovațiile sale muzeologice, privind organizarea acestui muzeu, modul de expunere, aranjamentul și explicarea colecțiilor, au stârnit interesul specialiștilor străini. Datorită acestei prezentări deosebite, numeroase muzee europene și americane au solicitat sprijinul savantului român pentru organizarea colecțiilor lor muzeistice. Grigore Antipa a fost membru al Academiei Române și a mai multor academii din străinătate. A întemeiat școala românească de hidrobiologie și ihtiologie.

Fotbal Club Delta Tulcea

Fotbal Club Delta Tulcea este un club de fotbal din municipiul Tulcea. Acesta a fost înființat în anul 1973, iar echipa sa de seniori a evoluat în Liga a III-a, luând startul inclusiv în sezonul 2018 – 2019, dar retrăgându-se în pauza de iarnă. Acesta a fost desființat în anul 2019. În 2023 însă, echipa a fost înscrisă din nou în Liga a IV-a Tulcea. În sezonul 2006–07, Delta a terminat pe locul întâi în seria sa din Liga a II-a, dar nu a putut promova în Liga I din cauza faptului că nu a obținut licența din partea FRF. Din cauza nepromovării în Liga I mai mulți jucători importanți și antrenorul Constantin Gache, au plecat la alte echipe. La finalul sezonului 2012-2013 al Ligii a II-a echipa s-a retras din campionat și s-a desființat din cauza problemelor financiare, însă pe 25 august 2013 clubul s-a reînființat sun numele Delta Dobrogea Tulcea și s-a înscris în Liga a IV-a Tulcea. De-a lungul vremii echipa s-a mai numit și F.C.M. Delta Dinamo Tulcea. Echipa a jucat pe stadionul municipal Delta Tulcea, care avea 12000 de locuri. În meciurile de acasă echipa juca în echipament sportiv alb iar tricourile cu mâneci albastre, în deplasare juca în echipament albastru (tricou) cu negru (jambiere și șort). Echipamentul de joc de rezervă al echipei era complet rosu.

Tulcea

Produsul medalistic de mai sus reprezintă Stema municipiului Tulcea în timpul comunismului. Atrage atenția scutul central în care sunt reprezentate Stema RSR, Steagul PCR și Tricolorul național. Acest scut este înconjurat de trei câmpuri colorate diferit. În câmpul inferior – albastru se prezintă doi pești cu referire la bogația piscicolă a municipiului și județului și o ancoră – cu referire la navigația fluvială dunăreană. În câmpul cafeniu – dreapta sus se prezintă silueta unui combinat cu referire la marea industrie a orașului, iar în câmpul roșu – stânga sus se prezintă Monumentul Independenței din oraș.

Monumentul Independenţei din municipiul Tulcea reprezintă principala atracţie turistică a municipiului, datorită amplasării sale care oferă o vedere panoramică oraşului de la gurile Dunării. Monumentul Independenței a fost ridicat în cinstea militarilor români care au luptat în Războiul de Independență (1877-1878) și pentru a evoca unirea Dobrogei cu România. Piatra de fundaţie a primului monument dedicat Războiului de independenţă şi reunirii Dobrogei la statul român de pe colnicul Hora a fost pusă de domnitorul Carol I cu prilejul vizitei la Tulcea, din 17 – 18 octombrie 1879. Iată actul de fundaţie: „Anul 1879, luna octombrie, în şaptesprezece zile, de către Alteţa sa Regală Carol I, Domnul României, s-a pus această piatră fundamentală a monumentului erigiat în oraşul Tulcea pe muntele Horei în amintirea anexării Dobrogei către România, dându-se binecuvântarea religioasă de Prea Sfinţia Sa Părintele Iosif – Episcopul Dunării de Jos, faţă fiind domnii Mihail Kogălniceanu – ministrul de interne, colonel D. Leca – ministrul de resbel, George M. Ghica – prefect al Judeţului Tulcea, general Al. Angelescu – comandantul diviziei militare din Dobrogea şi Dimitrie Theodoroff – întâiul primar al oraşului Tulcea”. Lucrarea a fost începută de sculptorul Giorgio Vasilescu şi terminată de sculptorul Constantin Bălăcescu în 1899, dar inaugurarea oficială a avut loc mult mai târziu, în 1904, în prezenţa regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Monumentul a fost conceput sub forma unui obelisc din granit de Ravena, înalt de 22 de metri, având la bază un soclu cu două trepte surmontat de un piedestal. La baza obeliscului erau fixate două elemente sculpturale: un dorobanţ cu arma pe umăr, cu o goarnă în mână şi un vultur cu aripile deschise. Scara monumentală a fost placată cu calcar de Babadag. Monumentul Independenţei din Tulcea a fost distrus în timpul primului război mondial de trupele de ocupaţie bulgare; a fost refăcut în anul 1933; dar din lipsa fondurilor băneşti necesare s-a renunţat la cele două elemente sculpturale - dorobanţul şi vulturul. Cu ocazia centenarului Independenţei de stat a României monumentul a fost refăcut în forma sa iniţială din 1899 – adăugându-se cele două elemente sculpturale operă a arhitectului Cristea Grosu - şi inaugurat la 9 mai 1977. Pe fațada principală a obeliscului, cea dinspre oraș, pe o placă sunt gravate cuvintele:”Ridicatu-sa acest monument de către cetățenii tulceni ai țării, în anul MDCCXCIX spre vecinica amintire a readucerii Dobrogei la căminul strămoșesc prin vitejia armatei române.” Mai sus, stema regală a României este ornată cu lauri. O altă placă, de piatră de data acesta, amplasată la baza monumentului, are gravată pe ea cuvintele: ”S-a pus acestă placă din granit astăzi 14 noiembrie 1998 de către noi locuitorii județului Tulcea la sărbătorirea a 120 de ani de reunire a Dobrogei cu România spre cinstirea înaintașilor înfăptuitori și luare aminte a celor nouă următori.”

Liceul de Artă "George Georgescu" Tulcea

Carpe diem (Alegeți odată)1991 - 2006

15 ani de învățământ liceal

iceul de artă George Georgescu din Tulcea este o importantă instituție de învățământ liceal general și artistic din oraș, situată pe Strada Slt. Gavrilov Corneliu, la nr. 166. În politica sa educationala, Liceul de Arta are în centru elevul, care este sustinut si încurajat în a-si forma deprinderi si a asimila cât mai multe cunostinte - pe de o parte - si de a face performanta, pe de alta parte. Activitatea elevilor Liceului de Arta, este cunoscuta la nivelul comunitatii, prin numeroasele manifestari artistice la care participa acestia (concerte, recitaluri, spectacole, expozitii). După câteva decenii de existență, Liceul de Arte “George Georgescu” s-a impus ca una dintre cele mai importante școli vocaționale din țară. În anul 1958 se înființează la Tulcea Școala de Muzică și Arte Plastice, care în toamna anului 1991 devine LICEUL DE ARTĂ „GEORGE GEORGESCU”. Instituția dispune de săli pentru desfășurarea orelor de specialitate și ateliere, de o sală de concerte, un studio de înregistrare, și de o bibliotecă cu aproximativ 6000 de volume de specialitate. Cursurile școlii sunt frecventate de elevi, la specializările muzică (muzică instrumentală, secție teoretică, canto clasic, muzică tradițională), arte plastice (design vestimentar, scenografie, pictură de șevalet) și artă teatrală. În anul 1993, liceul intră în circuitul competițional muzical, național și internațional, prin inițierea Concursului de interpretare «George Georgescu». Competiția reunește, an de an, sute de elevi din țară și din străinătate. Alte manifestări artistice de referință organizate de Liceul de Artă sunt:

Concursul de Pictură «Alexandru Ciucurencu »,
Concursul de Acuarelă «Constantin Găvenea»,
Concursul de machete de afișe.
Acestora li se adaugă concerte, expoziții, recitaluri și alte evenimente culturale deschise publicului tulcean iubitor de artă.

Sub îndrumarea profesorilor elevii liceului participă anual la festivaluri și concursuri organizate în țară și în străinătate, cu rezultate notabile. Din multele promoții de până acum ale LICEULUI DE ARTE „GEORGE GEORGESCU” TULCEA, o mare parte dintre absolvenți s-au îndreptat către învățământul superior de specialitate – muzică, arte plastice, arhitectură și artă teatrală.

George Georgescu a fost dirijor român, academician, director al Orchestrei Filarmonice din București, unul din cei mai mari reprezentați ai stilului dirijoral clasic caracteristic școlii germane, care s-a născut la data de 12 septembrie 1887 la Sulina și a decedat la data de 1 septembrie 1964 la București. Și-a început cariera artistică studiind vioara și violoncelul la București, apoi la Școala superioară de Muzică din Berlin. Din 1910 a făcut parte ca violoncelist din cvartetul de coarde de sub conducerea violonistului Henri Marteau. În 1916 suferă un accident și este nevoit să abandoneze cariera de violoncelist. La sugestia cunoscutului dirijor Arthur Nikisch, care îi recunoaște calitățile muzicale neobișnuite, George Georgescu începe să studieze arta dirijorală și, în 1918, înregistrează un succes remarcabil la pupitrul Orchestrei filarmonice din Berlin. Întors în țară preia direcția tinerei orchestre filarmonice din București. Cu fiecare nou concert, orchestra câștigă în maturitate și calitate interpretativă. Georgescu include în repertoriul orchestrei, alături de marii clasici ai compoziției, și operele compozitorilor români, în primul rând ale lui George Enescu. George Georgescu dirija adesea în străinătate, fie împreună cu orchestra filarmonică din București, fie invitat la pupitrul unor renumite orchestre simfonice (Austria, Cehoslovacia, Italia, Franța, Polonia, SUA etc) După cel de-al doilea război mondial este îndepărtat de la conducerea Filarmonicei din București până în 1947 (ca și colaboraționist) când, la intervenția lui George Enescu își reia activitatea muzicală, la pupitrul orchestrei radiodifuziunii române. După 1956 George Georgescu revine la conducerea acestei orchestre, prestigioasele sale calități artistice neputând fi ignorate. În 1960 este decorat cu Ordinul Muncii clasa I și primește și titlul de Artist al Poporului. Până la dispariția sa din viață în 1964, întreprinde și alte turnee de concerte în străinătate, lucrând neobosit la perfecționarea interpretativă a orchestrei de sub conducerea sa.

Tulcea (în turcă Tulça) este municipiul de reședință și cel mai mare oraș al județului Tulcea, Dobrogea, România. Este situat pe 7 coline din Dealurile Tulcei, pe o vatră populată continuu începând din perioada culturii Gumelnița (2900 - 2200 î.C.), continuând cu așezarea greacă Aegyssus (secolul VIII î.C.), cu portul și orașul roman din secolele I - II d.C., cu orașul numit Tulcea din vremea lui Mircea cel Bătrân. Sub stăpânirea otomană orașul decade, un reviriment înregistrându-se odată cu deschiderea canalului Sulina. Prima atestare documentară a orașului este din anul 1506. Între anii 1420 – 1877 a fost sub stăpânire otomană. Orașul de la gurile Deltei Dunării numără în prezent aproximativ 73700 de locuitori. Sus am postat stema actuală și o poză cu Gara feroviară din Tulcea. Dacă dorești să îți faci o părere și mai completă despre orașul Tulcea dă o căutare pe google la....epaminonda's blog Trei zile nu-s de-ajuns…și nu vei regreta. Lectură plăcută! Mai jos am postat câteva fotografii cu monumente de cultură și arhitectură tulceană, din vremuri diferite, dar și o trimitere poștală ilustrată.

Grădina Publică - Bustul Nenițescu

Catedrala Sfântul Nicolae

Bustul lui Spiru Haret

Biserica Armenească

Biserica Sfinții Împărați

Biserica Greacă

Biserica bulgară Sfântu Gheorghe

Agenția austriacă Danubiana

Banca de scont

Filiala locală a Băncii Naționale a României

Tulcea este un județ situat în nordul provinciei istorice Dobrogea, România și are reședința în municipiul Tulcea. Ca subunități administrative județul are în componența sa un municipiu - Tulcea, 4 orașe – Măcin, Babadag, Isaccea și Sulina precum și 46 de comune. Județul Tulcea se întinde pe o suprafață de 8499 kilometri pătrați și în anul 2011 număra 201462 locuitori. Sus am postat stema și harta județului Tulcea iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județ, câteva trimiteri poștale și vederi generale din vremuri diferite.