Epaminonda's Blog.....: INTRA

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea italiană INTRA, municipalitatea

VERBANIA, provincia VERBANO-CUSIO-OSSOLA, regiunea

PIEMONT, dar și câteva cărți poștale ilustrate din vremuri diferite.

Piața Cavour

Debarcaderul

Biserica San Vittore

Trimiteri poștale

xxx

O CARICATURĂ DE MIHAI MATEI

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL HUNEDOARA

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Set 5 insigne - Drumeții veterani - Brădet 2004

Turismul este călătoria realizată în scopul recreării, odihnei sau pentru afaceri. Organizația Mondială a Turismului (O.M.T.) definește turiștii ca fiind persoanele ce „călătoresc sau locuiesc în locuri din afara zonei lor de reședință permanentă pentru o durată de minimum douăzeci și patru de ore dar nu mai lungă de un an consecutiv, în scop de recreere, afaceri sau altele nelegate de exercitarea unei activități remunerate în localitatea vizitată.” Turismul a devenit o activitate de recreere globală populară. Turismul este ramura economică cea mai puternică pe plan mondial. În 2004 s-au obținut în acest sector, conform O.M.T. circa 623 miliarde de dolari americani. Cu aproximativ 100 milioane de angajați la nivel mondial, turismul se evidențiază și ca cel mai important angajator. Turismul în România se concentrează asupra peisajelor naturale și a istoriei sale bogate. Traversată de apele Dunării, România are un scenariu sensibil, incluzând frumoșii și împăduriții Munți Carpați, Coasta Mării Negre și Delta Dunării. Cu rolul de a puncta peisajele naturale sunt satele, unde oamenii de acolo trăiesc și mențin pentru sute de ani tradițiile. În România este o abundență a arhitecturii religioase și a orașelor medievale și a castelelor, ce accentuează și valorifică potențialul turistic al României. Turismul este o activitate relaxantă, mult apreciată de locuitorii Văii Jiului - mari amatori de drumeţii şi buni cunoscători ai frumuseţilor naturii. În anul 1986, la sfârşitul verii, un grup de pasionaţi şi împătimiţi ai drumeţiilor montane, în frunte cu Aurel Dula şi Vasile Pollak, propun organizarea unei întâlniri anuale a veteranilor în ale drumeţiilor montane. La prima întâlnire care a avut loc în 1986 s-a hotărât ca următoarele să aibă loc la o cabană din munţii care înconjoară cu dărnicie Valea Jiului; întâlnirile nu erau însoţite de competiţii sportive, iar spre amintire veteranii vor primi câte o insignă, al cărei desen să reproducă o floare din bogata floră a munţilor noştri. - Prima întâlnire a avut loc la Cabana Buta din masivul Retezat în anul 1986. Piesele de mai sus s-au realizat în anul 2004 cu ocazia întâlnirii de la Cabana Brădet. Piesele au forma ovală cu dimensiunile de 36 x 26 milimetri și ăn centrul aversului prezintă floarea – Garofița de munte, o comoară a florei montane a acestei zone.

Garofița de munte (Dianthus tenuifolius) este o plantă erbacee cu flori din familia Caryophyllaceae. Ea are tulpini subțiri care uneori pot avea și 300 milimetri, adesea formând tufe. La capătul superior al tulpinii se găsește câte una-patru flori cu diametrul de circa 15–25 milimetri care are cinci petale în stea și colorate în roșu-purpuriu. Petalele sunt dințate și lățite la vârf, cu perișori. Caliciul este îngust, tubulos, acoperit cu câțiva solzi bruni, ascuțiți la vârf. Garofița de munte înflorește în lunile iunie-iulie. Frunzele sunt înguste, așezate în perechi; cele de la baza tulpinii sunt mai numeroase și ierboase. În România planta crește prin locurile ierboase și stâncoase din Carpații Orientali, Meridionali și Apuseni. Garofița de munte este o plantă endemică pentru munții Carpați.Se vorbește de endemism atunci când o specie de organisme își are arealul de răspândire doar pe o anumită suprafață geografică restrânsă, bine definită, precum o insulă, o pădure, un lac sau o altă zonă sau habitat bine determinat.

Cabana Bradet - odata locul de agrement preferat de locuitorii municipiului Petrosani - a ajuns o ruina ce adaposteste tone de deseuri si prea putini mai sunt cei care astăzi urca aici pentru o gura de aer. Baza este napadita de gunoaie ca intreg drumul ce duce spre fosta cabană Brădet. Desi se aflata la nici un kilometru de Petrosani, baza de agrement Bradet a fost abandonata odata cu preluarea in administrare de autoritatile locale. Altadata o adevarata oaza de verdeata, zona este acum o ruina plina de gunoaie si caini comunitari. Drumul care trecea printr-o padurice a devenit aproape impracticabil, iar daca urci cu masina si nu esti foarte atent risti sa nu mai iesi dintre gropile care s-au format. Zeci de metri de zona verde au ajuns gropi de gunoi pentru deseuri rezultate din constructii, in timp ce un deal a devenit pista pentru motociclisti sau biciclisti. Din fostul restaurant nu a ramas mai nimic, iar cabana e distrusa. Au disparut usile, ramele de la geam, chiar si acoperisul cabanei in anumite portiuni, iar fostele camere au fost demolate. Cu toate acestea, zona este vizitata mereu de turisti si oameni ai locului care raman dezamagiti. Autoritatile de la Petrosani vorbesc despre planuri de reabilitare, dupa ce au incercat in repetate randuri sa vanda baza de agrement unui investitor, dar de fiecare data fara succes din cauza pretului mare pe care l-au cerut. In ultimii ani, zona de agrement a fost inclusa intr-un amplu proiect de dezvoltare urbana si revitalizarea centrului civic al municipiului Petrosani, iar autoritatile locale vor sa construiasca din bani europeni un mini-sat de vacanta unde accesul sa se faca cu autobuze ecologice. Toate acestea insa doar daca vor fi bani.

Liga sindicatelor miniere Valea Jiului - 20 ani

Piesa de mai sus este o insignă realizată în data de 23 august 2011 după un proiect semnat Tiberiu Kelemen, cu ocazia jubileului de 20 de ani a Ligii sindicatelor miniere din Valea Jiului. Insigna s-a realizat într-un tiraj de 70 exemplare, are forma rotundă cu diametrul de 61 milimetri și este confecționată din material compozit aurit de către societatea Accesorii Prod din Oradea. Liga Sindicatelor Miniere din Valea Jiului este mișcarea sindicală a minerilor din Valea Jiului. Este o structură sindicală puternică care are ca obiectiv principal apărarea drepturilor minerilor de aici, cât și a familiilor lor. Prezint mai jos un scurt istoric al industriei miniere în Valea Jiului; Pe fondul protectionist creat de statul austro-ungar, în anul 1840, fratii Hoffmann si Karol Maderspach au început exploatarea la suprafata a zacamântului de carbune de la Vulcan, Petrosani si Petrila. În anul 1854 initiatorii exploatarii miniere din Valea Jiului s-au unit în "Societatea de mine din Transilvania-Vest". În anii 1857 - 1858 - Minele acestei societati au fost cumparate de "Societatea anonima de mine si furnale din Brasov", care fiind sprijinita financiar de Wiener Bankverein, Banca Comerciala din Pesta, Deutsche Bank si Banque de Paris et Pays-Bas, a devenit a patra producatoare de fonta a imperiului. În anul 1885 - Germanii Iosif Ritter si G.Gerbert au înfiintat "Societatea de mine de carbuni din Valea Jiului de Sus", cu sediul în Vulcan si cu unele posesiuni în partea nordica a bazinului, la Dâlja, Iscroni si Vulcan si altele în partea vestica la Uricani si Câmpu lui Neag. Societatea va functiona pâna în anul 1930 când va fi absorbita de "Societatea Petrosani". În anul 1890 - A fost înfiintata " Societatea anonima de mine de carbuni din Jiu - Uricani" cu capital privat maghiar, care s-a angajat în construirea caii ferate Petrosani - Lupeni si a arendat perimetrele miniere situate de-a lungul caii ferate în constructie. În anul urmator, 1891, prin asocierea cu o serie de capitalisti francezi, sprijiniti de banca "Credit Lyonnais", societatea îsi schimba numele devenind "Societatea anonima de mine si carbuni din Uricani-Valea Jiului", cu sediul în Lupeni. În anul 1899, împreuna cu firma germana "Oberschlesiche Kokswerke", a înfiintat "Societatea anonima pentru fabricarea cocsului din Uricani-Valea Jiului", care a construit în 1900 prima cocserie din zona, care aproviziona furnalele din Calan. În anul 1894 - "Societatea anonima de mine de carbuni din Salgotarjan", sprijinita financiar de Wiener Bankverein, a cumparat toate minele si drepturile de arenda ale Societatii anonime de mine si furnale din Brasov. Sfârsitul secolului XIX Activitatile miniere din Valea Jiului se desfasurau în cadrul unor perimetre având suprafata totala de 8991,5 ha. Repartizarea pe societati era urmatoarea : Societatea Salgotarjan - 5572,9 ha, Societatea Uricani - Valea Jiului - 2713,1 ha, Societatea Valea Jiului de Sus - 705,5 ha. În anul 1920 - A luat fiinta Societatea comerciala anonima româna "Petrosani", compusa din doua mari grupuri de actionari: grupul alcatuit din fosta societate anonima "Salgotarjan" împreuna cu Banque Comerciale Hongroise si un grup format din 19 mari banci. În anul 1924 - Un grup de 12 banci românesti, împreuna cu societatea "Uricani-Valea Jiului" a constituit Societatea anonima româna "Lupeni" pentru ca în anul 1926 să ia ființă "Societatea carbonifera Lonea", proprietate a statului român. Din anul 1928 datorita crizei economice a început închiderea unor mine : Lonea I (1928), Lonea II (1931), Dâlja si Vulcan ( 1931). În anul data de 29 mai 1931 societatile "Petrosani" si "Lupeni" au fuzionat sub numele Societatea miniera "Petrosani". La Petrila, s-a construit o Preparatie moderna, cu o capacitate de 270 tone/ora, care era considerata ca una din cele mai mari din lume. În data de 20 august 1949 s-a înfiintat Societatea româno - sovietica pe actiuni pentru exploatarea si desfacerea carbunelui "SOVROM - CARBUNE". La data 14 septembrie 1956 s-a înfiintat Combinatul carbonifer Valea Jiului, care a functionat din 1 octombrie 1956 pâna în 1 aprilie 1969 pentru ca din data de 1 aprilie 1969 să devină "Centrala Carbunelui Petrosani", iar din august 1977 "Combinatul Minier Valea Jiului" (CMVJ).

Combinatul minier Valea Jiului - Petroșani

Cărbunele, prin importanţa şi multitudinea utilizărilor sale, începând cu deceniu IV al secolului al XIX-lea, transformă liniştita Vale a Jiului în principala sursă furnizoare de materii prime, atât de necesare dezvoltării transporturilor feroviare, navale – pe Dunăre, industriei energetice şi siderurgice. Punerea în valoare a zăcămintelor de cărbune descoperite aici, marchează începutul revoluţiei industriale şi tehnice, care pătrunde cu repeziciune în tânăra industrie minieră, ce se profilează tot mai accentuat în bazinul carbonifer de pe cele două Jiuri. Asupra marilor bogăţii subterane şi-a îndreptat atenţia cu precădere statul ungar, precum şi unele mari societăţi finanţate de capitalul bancar maghiar, aflat sub controlul celui german, francez, belgian şi englez. În anul 1840, baronul Victor Maderspach, moştenitorul unor mari proprietăţi în Valea Jiului, descoperă pe fundul văilor din proprietăţile sale aflorimentele unor straturi de cărbune. Îndemnat de valorificarea economică a descoperirilor sale, apelează la serviciile fraţilor Karol şi Rafael Hoffman, proprietari de mine la Rusca Montană şi specialişti în minerit, care vin în Valea Jiului pentru a studia din punct de vedere geologic existenţa şi posibilitatea exploatării zăcămintelor carbonifere descoperite. În anul 1840 pe fondul protectionist creat de statul austro-ungar, frații Hoffmann si Karol Maderspach au început exploatarea la suprafata a zăcământului de carbune de la Vulcan, Petrosani si Petrila. În anul 1854 inițiatorii exploatării miniere din Valea Jiului s-au reunit în "Societatea de mine din Transilvania-Vest". Punctele de extracție a minereurilor existente în Valea Jiului au cunoscut puternice reorganizăari (separări, unificari, schimbări de denumri și proprietari) de-a lungul vremii. La 20 august 1949 prin Decretul Lege publicat în Monitorul Oficial nr. 54, a luat fiinţă SOCIETATEA ROMÂNO -SOVIETICĂ-PE ACTIUNI „SOVROMCĂRBUNE” cu sediul la Bucureşti, Direcţia Generală Sovromcărbune îşi mută sediul la Petroşani, unde în baza ordinului nr.8477 din 1952 înfiinţează mai multe trusturi: 1. Trustul Cărbunelui Petroşani (de care aparţinea şi mina Petrila); 2. Trustul Minier Lupeni; 3. Trustul Construcţii Montaj Minier Petroşani; 4. Trustul Cărbunelui Anina; 5. Trustul Cărbunelui Câmpung-Muscel; 6. Uzina de Reparat Utilaj Minier Petroşani (URUMP); 7. Divizia de cercetare Geologică Petroşani; 8. Uzina Electrică Vulcan. La 31 decembrie 1953, Societatea SOVROMCĂRBUNE se lichidează, iar partea română, la 1 aprilie 1954, preia conducerea întreprinderilor subordonate, lichidarea definitivă făcându-se la 1 iunie 1954. La 14 septembrie 1956, prin Ordinul Ministerului Minelor, s-a înfiintat Combinatul Carbonifer Valea Jiului, care a funcționat din 1 octombrie 1956 până în 1 aprilie 1969. La 1 aprilie Combinatul Carbonifer Valea Jiului devine "Centrala Carbunelui Petrosani", iar din august 1977 "Combinatul Minier Valea Jiului".În urma desfiinţării CMVJ (1991) se constituie Regia Autonoma a Huilei din România si începe un proces amplu de restructurare/reorganizare. În data de 20 noiembrie 1998 Regia s-a transformat în "Compania Naţională a Huilei S.A - Petroşani", ocazie cu care s-au desprins exploatările miniere din Banat si au fost transformate în societăți comerciale Centrul de Calcul Electronic Petroșani, Unitatea de Administrare a Căminelor si Cantinelor Valea Jiului si Atelierul de Proiectare Tehnica si Retehnologizare.

Insigna sportivă - Fotbal Club Corvinul

Corvinul Hunedoara a fost un club de fotbal din România, înființat în anul 1921. Prima sa prezență în Divizia A a avut loc în anul 1954, când a retrogradat după numai un sezon. Perioada cea mai bună a echipei a fost la începutul anilor 1980, când conducerea tehnică era asigurată de către Mircea Lucescu. Ceam mai bună performanță a clubului s-a înregistrat în sezonul 1981 - 1982 când s-a clasat pe locul III în campionatul Divizie A. Clubul a fost dezafiliat de la FRF în 2008 pentru datorii față de jucători, după ce indiferența și incompentența au atins cote maxime. Culorile clubului au fost alb și albastru și alte nume ale clubului au fost; U.F.H Hunedoara, I.M.S. Hunedoara, Metalul Hunedoara și Energia Hunedoara. În vara anului 2009 s-a înființat un nou club (F.C. Hunedoara) pentru a menține vie iubirea microbiștilor hunedoreni pentru fotbal. Sus am postat logo-urile clubului de fotbal Corvinul Hunedoara, în devenirea sa.

Insigna - Lupeni 1977 - 2007

Piesa de mai sus este o insignă cu o singură față, realizată în anul 2007, la comanda Sindicatului liber “Exploatarea minieră Lupeni” cu ocazia trecerii a 30 de anii de la greva minerilor de aici. Piesa este confecționată la Monetăria Statului - București din-trun material plastic de culoare roșie, are forma rotundă și diametrul de 18 milimetri fiind realizată în 350 de exemplare. Exploatarea minieră Lupeni face parte din bazinul carbonifer Valea Jiului, județul Hunedoara. Din punct de vedere al aşezării in cadrul oraşului, aceasta se află în extremitatea estică a centrului, pe malul râului Jiu. Exploatarea organizată aici a început la mijlocul secolului XIX, cînd cărbunele a devenit principala sursă de energie. Existenţa cărbunelui în subsol a fost insă cunoscută inainte de mijlocul secolului. In 1782, mineralogul Janos Benko a văzut arzând cărbune intr-un afloriment situat in aproximitate de oraşul Vulcan. In 1788, intr-o tentativă de a opri trupele turce, generalul austriac Landon, a ordonat aprinderea unui afloriment de cărbune situat in aproximitate. Primele prospecţiuni în bazin au fost realizate in 1840. Interesul pentru resursele de cărbune este datorată intensificării activităţii de exploatare şi preparare a minereurilor feroase. In primii ani, gestionarea perimetrului minier a fost asigurată de «Societatea de mine Transilvania - Vest», «Societatea anonimă de mine şi furnale Braşov» şi acţionari austrieci. Pe urmă, rentabilitatea minelor din Valea Jiului s-a datorat achiziţionării in totalitate a exploatărilor de către «Societatea anonimă de mine şi furnale Braşov» şi deschiderii primei căi ferate din Transilvania, Simeria – Petroşani (1867). În toată perioada dinainte de război, producţia de cărbune din Valea Jiului a fost intro creştere continuă. Pentru munca în exploatări au fost angajaţi mineri: polonezi, cehi, austrieci, slovaci, maghiari şi români (din regiunea Munţilor Apuseni şi din Baia Mare). În 1893, o uzină de preparare a cărbunelui a fost deschisă, având ariile de preparare la Coroieşti şi Petrila. Acestea din urmă reprezentând nucleele de preparare a întreprinderii Petroşani. În 1898, au fost deschise primele cuptoare de cocs, tipul « Flammaofen » din ţară. La început, la Lupeni, exploatările au fost toate de suprafaţă; de exemplu exploatările: « Est », « Sud », « Ştefan » şi « Victoria ». Primele exploatări miniere de adâncime au fost deschise în 1930: « Victoria » şi « Ileana II. În 1930, a fost deschisă, cea mai mare staţie de mărunţire şi spălare a cărbunelui. În 1948 minele au fost naţionalizate. După 1990 întreaga activitate industrială a inregistrat o mare scădere, din cauza restructurărilor din sectorul minier. Azi este prevazută închiderea totală a activităţii de minerit în Valea Jiului.

Lupeni (în germană Schylwolfsbach, în traducere "Pârâul Lupului pe Jiu") este un municipiu din judeţul Hunedoara, cu o populaţie de aproximativ 30000 de locuitori. Așezarea este atestată documentar din anul 1770, dar există mărturii ale existenței oamenilor în această zonă încă din Comuna Primitivă, fapt dovedit de descoperirile în peștera din muntele Straja-Lupeni, unde s-au găsit obiecte vechi de ceramică. Sus am postat stema localităţii şi o cladire inconfundabilă - Palatul cultural "Minerul" din Lupeni.

În perioada 1 – 3 august 1977, deci în plină perioadă comunistă în Valea Jiului a avut loc o grevă a minerilor, cea mai mare grevă minerească de după marea grevă din anul 1929. Iată condițiile care au aprins conflictul mineresc din Valea Jiului; La scurt timp după mișcarea pentru drepturile omului Charta 77, inițiată în Cehoslovacia, un protest similar a fost organizat și în România de către dizidentul Paul Goma. La 23 martie 1977, minerul Dumitru Blaj a plecat la București pentru a semna apelul lui Goma. Nota sa adresată scriitorului a fost citită ulterior la Radio Europa Liberă, și ca urmare Blaj a fost criticat în fața colectivului de muncă, degradat pe post de vagonetar, apoi supraveghetor la un depozit de lemne. El a murit în anii ’80 în circumstanțe dubioase. Pe data de 30 iunie 1977 a fost adoptată Legea nr. 3 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistența socială, care interzice plata simultană a salariului și pensiei de invaliditate (erau mulți mineri care au ieșit la pensie cu grad de invaliditate III, și mai lucrau în mină), și prevedea schimbarea limitei de vârstă de pensionare a minerilor de la 50 la 52 de ani. Tot în aceeași perioadă programul de lucru a fost mărit de la 6 la 8 ore.

Minerii erau nemulțumiți și de aprovizionarea proastă cu bunuri de consum, de munca prelungită peste program (inclusiv duminicile), de condițiile de locuit și trai precare. Pe data de 14 iulie 1977, minerul Gheorghe Dumitrache a trimis un memoriu Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Ministerului Minelor și Televiziunii Române, dar nu i s-a răspuns imediat. A fost arestat după încetarea grevei din august, și condamnat la doi ani de închisoare pentru „instigare și ultraj la bunele moravuri.” Greva a constat în deșteptarea minerilor din toate cele 10 exploatări miniere ale Văii Jiului și organizarea de mitinguri, în care minerii și familiile lor își prezentau nemulțumirile. Cel mai mare miting a fost cel din curtea minei Lupeni unde au participat între 10000 și 90000 de oameni, numărul depinde de cine a numărat. Liderii greviștilor au fost muncitorii Constantin Dobre și Gheorghe Maniliuc, dar și inginerul Jurcă, care mai târziu s-a retras. Din București au fost trimiși să poartă tratative doi reprezentanți de frunte ai puterii: secretarul C.C. al P.C.R. – Ilie Verdeț, Gheorghe Pană - președintele Consiliului Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România și ministru al muncii, și Constantin Băbălău - ministrul minelor, petrolului și geologiei. Sunt informații neverificate precum că oamenii de la București ar fi fost un pic și bruscați. Între timp, se infiltrează în zonă și oamenii Securității, dar sunt deocamdată pe poziție de așteptare. Autoritățile întăresc paza obiectivelor importante din zonă, în mod deosebit a depozitelor de arme. La insistența greviștilor, Verdeț îl sună prin telefon pe Ceaușescu, aflat în concediu pe litoral, care până la urmă vine la Lupeni. Când Ceaușescu ajunge în curtea Minei Lupeni, numărul participanților la manifestație se dublează.

Atmosfera este tensionată, dar sunt totuși voci în mulțimea care la sosirea primului om al țării strigă „Ceaușescu și minerii!”, dar treptat se aud lozinci din ce în ce mai ascuțite, ca „Lupeni '29!” (aluzie la greva din 1929), „Jos burghezia proletară!”. Constantin Dobre citește în fața lui Ceaușescu revendicările minerilor, constând din 26 de puncte cu caracter tipic sindicalist, referitoare la programul de lucru, norme, pensii, aprovizionare, locuințe, investiții. Ceaușescu prezent la fața locului timp de circa 3 ore, la început se arată refractar, la care greviștii vociferează, se aud de câteva ori huiduieli, fluierături, se scandează chiar „Jos Ceaușescu!”. El cedează până la urmă, mai ales după ce gardul depozitului de lemne se prăbușește brusc sub greutatea minerilor urcați pe el, producând un zgomot infernal și speriind pe cei prezenți. Ceaușescu promite să îmbunătățească condițiile de muncă și de trai ale minerilor, și în final este aplaudat. Un miner tânăr entuziasmat (poate un om al partidului sau Securității) a propus ca lui Nicolae Ceaușescu să-i fie atribuit titlul de „miner de onoare”. După o asemenea dezamorsare a situației, secretarul general - obosit și epuizat și el - părăsește locul în mijlocul escortei sale. Unele dintre revendicările minerilor s-au pus în aplicare, situația se părea că intră în normal, dar un ochi avizat putea observa că au început să se înăsprească măsurile de supraveghere, pază și securitate a tuturor minelor, inclusiv dislocarea în zonă a unor unități militare, chiar blindate.

Nu peste mult timp au început represaliile împotriva instigatorilor; Capii mișcării greviste au primit închisoare de până la 5 ani de zile pentru următoarele motive; ultraj, vătămare corporală, apologia infracțiunilor, ofensă adusa autorității și lovire. Pentru majoritatea condamnaților la închisoare, pedeapsa a trebuit ispășită la un loc de muncă în afara Văii Jiului, deci deportare și muncă corecțională. Au fost siliți să părăsească domiciliul și să se mută într-o localitate desemnată de autorități cel puțin 300 de greviști, împreună cu familiile lor. Au fost concediați între 2000 - 4000 de mineri. După terminarea pedepsei, cei mai mulți au rămas sub stricta supraveghere a Securității, și hărțuiți ani lungi după evenimente. agenți ai Securității au fost angajați ca muncitori în mine, în scop de culegere de informații, supraveghere și chiar intimidare fizică. Au fost detașați sau angajați în întreprinderile miniere din zonă foști delincvenți de drept comun. Pentru a suplimenta lipsa de forță de muncă, au fost trimiși să lucreze la exploatările miniere și militari în termeni.

Deva este un municipiu și reședință a județului Hunedoara, România. Are o populație de aproximativ 57000 de locuitori. S-a presupus că numele Deva este în legătură cu anticul cuvânt dac dava, care însemna „cetate”. Alte teorii susțin că numele s-ar trage de la o legiune romană care s-a transferat pe locul actualului municipiu de la Castrum Deva. Există argumente de ordin lingvistic care arată că toponimul Deva provine din cuvântul slav deva, care înseamnă „fecioară”. Prima atestare documentară a existenței localității Deva datează din anul 1269, fiind menționată prin cuvintele latine Castro Dewa. Pe hărțile medievale ea apare fie sub numele de Deva sau Dewan. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Deva, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură locale, din vremuri diferite.

Primăria

Monumentul închinat memoriei lui David Ferenc

Prefectura

Strada Regina Maria

Piața Unirii

Muzeul județean Magna Curia

Biserica română-unită

Cetatea

Școala de băieți

Spitalul

Hotel Crucea Albă

Cazarma honvezilor

Gimnaziul industrial de băieți

Banca austro-ungară

Vedere

Județul Hunedoara este situat în provincia istorică Transilvania, România, pe cursul mijlociu al râului Mureș, în vecinătatea Munților Apuseni. Specific acestui județ este faptul că își are reședința în municipiul Deva și nu în Hunedoara. Județul se întinde pe o suprafață de 7063 kilometri pătrați și numără aproximativ 486000 de locuitori. Ca subdiviziuni administrative județul este compus din 7 municipii - Deva, Brad, Hunedoara, Lupeni, Orăștie, Petroșani și Vulcan, 7 orașe - Aninoasa, Călan, Geoagiu, Hațeg, Petrila, Simeria, Uricani și 55 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Hunedoara, dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, din vremuri diferite.