Epaminonda's Blog.....: ALIO

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea spaniolă ALIO, provincia

TARRAGONA , comunitatea autonomă CATALONIA, dar

și o veche trimitere poștală ilustrată.

Clădirea sindicatului agricol

Biserica Sfântul Bartolomeu

Trimitere poștală ilustrată

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_______________xxx_______________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

România - Parteneriatul pentru pace 1994 * 10 - 11 ianuarie 1997

România - Consiliul de cooperare nord-atlantică 1991 - 20 decembrie 1996

Parteneriatul pentru Pace este o iniţiativă majoră introdusă de N.A.T.O. (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord) la Întâlnirea la nivel înalt a Consiliului Nord-Atlantic, desfăşurată la Bruxelles în ianuarie 1994. Scopul Parteneriatului este acela de a întări stabilitatea şi securitatea din întreaga Europă. Invitaţia la Parteneriatul pentru Pace a fost adresată tuturor statelor participante la Consiliul de Cooperare Nord Atlantic (N.A.C.C.), precum şi altor state prezente la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.), care sunt capabile şi îşi doresc să participe la acest program. Cele 22 de ţări participante în prezent la parteneriat un grup divers din punct de vedere geografic, care include state din Europa de Vest, foste republici sovietice din Caucaz, Asia Centrală şi din alte regiuni, precum şi ţări care aspiră la obţinerea statutului de membru al Alianţei. Activităţile pe care şi le asumă fiecare stat partener se bazează pe programe individuale de Parteneriat care sunt elaborate în comun. Programul de parteneriat se axează pe cooperarea în probleme de apărare, dar depăşeşte cadrul dialogului şi cooperării, în scopul consolidării unui parteneriat real între fiecare ţară Parteneră şi N.A.T.O.. Cu timpul a devenit o caracteristică permanentă şi importantă în arhitectura securităţii europene şi ajută la extinderea şi intensificarea cooperării politice şi militare din întreaga Europă. Programul susţine creşterea stabilităţii, diminuarea ameninţărilor la adresa păcii şi constituirea unor relaţii mai strânse de securitate, bazate pe cooperarea practică şi pe angajamentul faţă de principiile democratice, susţinute de Alianţă. Documentul Cadru include sarcini specifice pe care fiecare participant trebuie să şi le asume în cooperarea cu N.A.T.O. în vederea îndeplinirii obiectivelor întregului program. Acestea sunt următoarele:

să faciliteze transparenţa în procesul de planificare a apărării naţionale şi a bugetului;
să asigure controlul democratic al forţelor de apărare;
să-şi menţină capacitatea şi disponibilitatea de a contribui la operaţiunile întreprinse sub autoritatea Naţiunilor Unite şi/sau responsabilitatea O.S.C.E.. (Organizația pentru securitate și cooperare în Europa)
să dezvolte relaţii militare cooperante cu N.A.T.O., în scopul planificării, instrucţiei şi exerciţiilor comune, pentru a întări capacitatea participanţilor la parteneriat de a desfăşura misiuni de menţinere a păcii, precum cele de căutare şi salvare, operaţiuni umanitare şi altele asupra cărora se va conveni ulterior;
să dezvolte, pe termen lung, forţe mai bine pregătite, capabile să opereze alături de cele aparţinând membrilor Alianţei Nord Atlantice.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) este una dintre principalele organizaţii internaţionale la nivel mondial. Aceasta este o alianţă politică şi militară, formată din 30 de ţări membre din Europa şi America de Nord. Aceste ţări cooperează în domeniul securităţii şi al apărării. Astfel, NATO oferă o legătură unică între cele două continente pentru cooperarea politică şi de securitate. NATO este destinat asigurării protecţiei statelor membre prin mijloace politice şi militare. Alianţa încurajează totodată consultarea şi cooperarea cu ţările non-NATO într-o gamă largă de domenii legate de securitate, cum ar fi reforma apărării şi menţinerea păcii. Prin dialog şi parteneriate, NATO contribuie la prevenirea conflictelor în interiorul şi în afara frontierelor statelor sale membre. Alianţa promovează valorile democratice şi militează pentru rezolvarea paşnică a disputelor. În cazul în care eforturile diplomatice eşuează, aceasta deţine capacitatea militară necesară în vederea îndeplinirii operaţiilor de gestionare a crizelor şi a celor de menţinere a păcii, în mod individual sau în cooperare cu alte ţări şi organizaţii internaţionale. NATO prezintă de asemenea o a treia dimensiune, care constă în activităţi în domeniul planificării urgenţelor civile şi sprijinul acordat aliaţilor şi partenerilor în cazul producerii dezastrelor, precum şi în promovarea cooperării în domeniul ştiinţei şi mediului. Fiecare ţară membră are o delegaţie permanentă la sediul politic al NATO din Bruxelles. Aceasta este condusă de un ambasador, care reprezintă guvernul ţării sale pe timpul consultărilor şi în procesul decizional care se desfăşoară în cadrul Alianţei. Consiliul Nord Atlantic este principala structură politică de luare a deciziilor Alianţei. Acesta se întruneşte la diferite niveluri şi este prezidat de secretarul general al NATO, care sprijină statele membre în vederea ajungerii la un acord privind aspectele de importanţă deosebită. Orice decizie a fiecăruia dintre comitetele NATO este luată prin consens. De aceea, “o decizie a NATO” reprezintă expresia voinţei colective a tuturor ţărilor membre. NATO are foarte puţine forţe permanente proprii. Atunci când Consiliul Nord Atlantic decide desfăşurarea unei operaţii, statele membre contribuie la aceasta cu forţe, pe bază de voluntariat. Forţele se reîntorc în ţările de unde provin, după încheierea misiunii. Structura militară de comandă are rolul de a coordona şi conduce aceste operaţii. Această structură este compusă din state majore şi baze situate pe teritoriul diferitelor ţări membre. Activitatea zilnică, structurile civile şi militare şi programele de investiţii ale NATO sunt finanţate din bugetele comune, la care statele membre contribuie în conformitate cu o formulă agreată de participare la acoperirea costurilor.

Consiliul de cooperare nord-atlantic (NACC) s-a creat în anul 1991. El a funcționat alături de Parteneriatul pentru pace (PfP), creat în anul 1994. Din anul 1997 misiunile și denumirea NACC s-a schimbat în Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC). EAPC este o instituție NATO post-Război-Rece, un forum multilateral creat pentru a îmbunătăți relațiile dintre țările NATO și cele non-NATO din Europa și acele părți ale Asiei pe periferia europeană. Din acest consiliu, pe lângă statele membre NATO, fac parte și 21 de state nemembre ale NATO. Statele membre se întâlnesc periodic să coopereze și să meargă împreună la chestiuni politice și de securitate.

România - Ministerul Public

Ministerul Public este constituit din totalitatea unităților de parchet din țară și reprezintă, alături de instanțe, autoritatea judecătorească în România. În România, Ministerul Public este parte a autorității judecătorești, iar apariția sa este strâns legată de cea a instanței supreme sub formula Înaltei Curți de Casație și Justiție, concepută ca un element principal al statului unitar român modern, de tip european. Înalta Curte de Casație și Justiție a fost instalată la 15/28 martie 1862, dată fixată prin decretul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza, care a desemnat componența primei Curți de Casație și Justiție a României și a primului său Parchet. Primul procuror general a fost Mihail Kogălniceanu, care însă nu a acceptat demnitatea, demisionând a doua zi. Ulterior, funcția a fost ocupată de numeroase personalități ale dreptului și culturii românești. Constituția României statuează că, alături de instanțe, Ministerul Public este parte componentă a autorității judecătorești. Procurorii au următoarele atribuții:

supraveghează sau efectuează urmărirea penală;
sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată;
exercită acțiunea penală;
exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege:
încheie acordul de recunoaștere a vinovăției, în condițiile legii;
formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești;
orice alte atribuții prevăzute de lege.

Ministerul public este format din 246 unități de parchet:

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
15 parchete de pe lângă curțile de apel
42 de parchete de pe lângă tribunal
188 de parchete de pe lângă judecătorii

Un loc aparte în Ministerul Public îl au parchetele militare care, ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, cu modificările și completările aduse prin Legea de punere în aplicare nr. 255/2013, sunt următoarele:

parchetele militare de pe lângă tribunalele militare, situate în București, Cluj Napoca, Iași și Timișoara;
parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel București.

Insigna - Instructor fruntaș (de pionieri)

Organizația Pionierilor a fost o organizație comunistă a copiilor români de vârstă școlară (8-14 ani). Era precedată de apartenența la organizația Şoimii Patriei și succedată de apartenența la Uniunea Tineretului Comunist. La sfârșitul celui de al doilea război mondial ia naștere organizația „Pionierii României”, pentru care a fost creată în 1945 revista „Înainte”.

Insigna - Membru al Organizației de pionieri

Doi ani mai târziu, în 1947, pionierii au fost încadrați în UAER - Uniunea asociațiilor de elevi din România. Pe 30 aprilie 1949, într-o ședință festivă la care a participat toată conducerea de partid și stat, 500 de copii au rostit, în incinta Teatrului Giuleşti (pe atunci Palatul cultural Gheorghe Gheorghiu-Dej), angajamentul de pionier. În perioada 1949-1966 mișcarea pionierească a fost subordonată Uniunii Tineretului Comunist.Mai jos e reprezentată o revistă Star spre viitor a pionierilor și șoimilor patriei, editată de Consiliul Național al Organizației Pionierilor. C.C. al P.C.R. va adopta, la plenara din aprilie 1966, hotărârea: „Cu privire la îmbunătățirea activității Organizației Pionierilor”, prin care se stabilea ca aceasta să aibă organe de conducere proprii (consilii pionierești la diferite nivele, în frunte cu Consiliul Național al organizației).

În luna noiembrie a aceluiași an, a avut loc prima conferință națională a Organizației Pionierilor, la care au fost adoptate principalele documente statutare: „Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din Republica Socialistă România” și „Regulamentul Consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România”. În 1984, la aniversarea a 35 de la crearea organizației, aceasta avea 2695000 membri. În Statutul Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România era foarte clar stipulat faptul că este o organizație revoluționară de masă a copiilor, uniunea tuturor detașamentelor și unităților de pionieri din Republica Socialistă România, care îi ajută pe pionieri să cunoască și să înțeleagă politica Partidului Comunist Român, îi mobilizează să participe, după puterile lor, la înfăptuirea acesteia. "Organizația Pionierilor educă școlarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei și devotamentului nemărginit față de poporul nostru, față de Republica Socialistă România, față de Partidul Comunist Român, ajută pe toți copiii să cunoască tradițiile și trecutul glorios de luptă ale poporului și ale clasei muncitoare pentru eliberare națională și socială, să îndrăgească frumusețile și bogățiile țării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obținute în construcția socialismului." Intrarea în cadrul organizației se făcea într-un cadru festiv, prin rostirea următorului angajament: „Eu, ...(numele si prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor." Imnul (neoficial al) organizației era "Am cravata mea, sunt pionier". În orașele mari s-au constituit case ale pionierilor. La București Palatul Cotroceni a fost Palat al Pionierilor în perioada 1949-1976, iar în 1985 a fost inaugurată noua clădire a Palatului Pionierilor (astazi Palatul naţional al copiilor). Organizația Pionierilor acorda distincții individuale și colective. Cele individuale erau: tresele, titlurile „Pionier de frunte”, „Cutezătorul”, „Pionier fruntaș în munca patriotică”, „Meritul pionieresc” și insigne pe genuri de activitate. Cele colective constau în diplome cum ar fi: „Unitate fruntașă”, „Detașament fruntaș” și „Grupă fruntașă”.

Deasupra am postat uniforma, ecusonul, cravata, centura, eghileții și drapelele Organizației de pionieri, iar mai jos o diplomă de grupă fruntașă de pionieri și un carnet de evidențiere a activității pionierului (cl.V-VIII).

Primii care au avut ideea inregimentarii ideologice a copiilor si chiar au pus-o in practica au fost fascistii italieni. In "Noua Roma" anuntata de Mussolini dupa preluarea puterii in Italia la 22 octombrie 1922, baietii au fost inregimentati pe categorii de vârsta in patru organizatii fasciste, toti fiind purtatori de uniforme si insigne si trebuind sa se supuna unor ritualuri specific militare: "Fiii lupului" pentru baieteii de la patru la opt ani, "Ballila" pentru cei intre opt si 14 ani, "Avantguardisti" pentru adolecentii intre 14 si 18 ani si, in fine, "Giovanni Fascisti" pentru tinerii peste 18 ani, inainte de a deveni membrii ai partidului fascist italian. Cei ce si-au trait copilaria si adolescenta in anii comunismului vor recunoaste cu usurinta cum "Fiii Lupului" au devenit "Soimii Patriei", "Ballila" s-au numit "Pionieri", iar "Avantguardisti" si "Giovanni Fascisti" au fost sursa de inspiratie a viitorilor utecisti, care, spre deosebire de modelul fascist italian, nu au avut o uniforma proprie.

Orice clasa forma un detasament de pionieri, la fel cum orice scoala generala forma o unitate de pionieri, iar structurile se esalonau ierarhic pâna sus, in umbra "conducerii superioare" a partidului comunist. Desigur, nu doar comunistii români au preluat si amplificat modelul fascist de indoctrinare a tinerilor: nazistii au creat mult mai celebra organizatie "Hitlerjugend", care a dat jertfe perfect fanatizate chiar si pe ruinele fumegânde ale Berlinului, iar sovieticii au dat fenomenului inrolarilor comsomoliste o dimensiune de masa si un caracter obligatoriu. In România comunista, a nu fi mai intâi pionier ("Soimii patriei" au aparut ulterior) si apoi membru al UTC echivala cu o cvasiexcludere de facto din comunitatea scolara, cu povara unui paria, stigmatizat pentru intreaga cariera viitoare. Sigur, era ceva foarte, extrem de grav in privinta respectivului daca nu era membru sau, si mai rau, fusese exclus din rândul pionierilor sau al utecistilor, deoarece chestia asta ramânea definitiv "la dosarul" nefericitului. Uniforma de pionier, cu toate accesoriile si eghiletii specifici diferitelor functii ierarhice de "conducere" (comandant de detasament, comandant de unitate etc.), ceremoniile ritualice cu trompete si formule de raport, juramintele de credinta si angajamentele urlate in public, defilarile si serbarile in fata parintilor, taberele de vara cu regim preferential si program special, muncile patriotice prestate ostentativ au fost ingredientele menite sa transpuna in viata retetele leniniste de "spalare a creierului". In conditiile in care orice alternativa era interzisa in epoca, sistemul a functionat cateva decenii bune, dar, contrar tezelor leniniste, doar pe moment: liderii politici actuali ai fostelor tari cu regim comunist au fost inevitabil pionieri, utecisti si majoritatea chiar membri ai partidului comunist. (Sursa Net – Calin Hentea)

C. Simionescu - Pr.II - 16 oct.1927 (ciclism)

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Maestrul emerit al artei

Emerit este un titlu de onoare care s-a acordat oamenilor de ştiinţă, artiştilor, profesorilor, învăţătorilor, medicilor şi sportivilor care s-au distins în activitatea lor. Titlul a fost instituit la 11 august 1950 prin decret și, din nou, prin decretul nr. 190 din 27 iunie 1977 privind distincțiile de stat în Republica Socialistă România. Exemple:

om de știință emerit,
artist emerit, maestru emerit al artei, colectiv artistic emerit,
profesor universitar emerit, profesor emerit, învățător emerit,
medic emerit, medic veterinar emerit, zootehnist emerit
maestru al sportului emerit.

Titlul de „artist al poporului” era echivalent cu „artist emerit”. Aceste „titluri” aveau ca formă de recunoaștere exterioară niște insigne care se purtau la rever. Ele aduceau, mai ales în deceniile 5 și 6 ale secolului al XX-lea, o serie de avantaje materiale și sociale.

____________ooOoo____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII