Epaminonda's Blog.....: Ro - M

În data de 30 septembrie 2024, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema 145 de ani de la acordarea cetățeniei române lui Mauriciu Brociner, primul ofițer evreu din armata română. Aversul monedei prezintă o scenă de luptă din timpul Războiului de Independență, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2024”. Reversul monedei redă portretul și numele lui Mauriciu Brociner, primul ofițer evreu din armata română care a primit cetățenia română și anul naturalizării acestuia „1879”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice:

data emiterii – 30 septembrie 2024
emitent – Monetăria Statului la comanda B.N.R. (Banca Națională a României)
tema – 145 de ani de la acordarea cetățeniei române lui Mauriciu Brociner, primul ofițer evreu din armata română
valoarea – 10 lei
metal (compoziție) – argint
titlu - 99,9 %
forma – rotundă
diametrul – 37 milimetri
greutatea - 31,103 grame
cant – zimțat
calitate – proof
tiarj – 5000 exemplare
preț unitar de vânzare, fără TVA, la magazinele BNR din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 510 lei

Mauriciu Brociner a fost un militar și diplomat, erou al Războiului de Independență a României, care s-a născut în 1854 la Iași și a decedat la data 18 iulie 1946 la București. A fost unul dintre cei patru fii - împreună cu Marcu, Iosif și Andrei - ai lui Idel Ber Brociner, evreu-român cu educație modernă. După ce a urmat studii de comerț la Viena Mauriciu Brociner s-a întors în România și s-a înrolat ca voluntar în Armata Română, în miliții, în 1874. A fost unul din cei o mie de voluntari evrei români care au luptat în Războiul de Independență. La 30 august 1877, în luptele care au dus la cucerirea celor două redute la Grivița, după căderea căpitanului Valter Mărăcineanu sergentul Mauriciu Brociner a preluat comanda batalionului și a înfipt steagul român pe redute drept la care a fost avansat la gradul de sublocotenent fiind primul evreu român care a primit grad de ofițer în timpul războiului, la 15 iulie 1877. După război, în anul 1879, prin decretul regal 255, 883 evrei români care au luptat în război au primit cetățenia română, care până atunci nu se acorda necreștinilor. Eliberat din serviciul militar activ în 1879, Mauriciu Brociner a lucrat ca impiegat de cancelarie la oficiul vamal din Galați și funcționar la Ministerul de Război. În anul 1882, Mauriciu Brociner a intrat în serviciul Curții Regale, devenind director al Mareșalatului Palatului Regal și secretarul Reginei Elisabeta. În anii 1916-1918, când Bucureștiul a fost sub ocupație germană, a îndeplinit rolul de administrator al proprietăților regale rămase sub ocupație. În urma unui conflict cu Alexandru Tzigara-Samurcaș, care fusese numit reprezentant al Curții Regale în teritoriul ocupat, a fost concediat de la Palatul Regal și pensionat forțat în 1920. În 1921 a fost numit consul onorific al României la Frankfurt. Pentru meritele sale a fost decorat cu:

Ordinul “Steaua României” în grad de cavaler
Medalia “Virtutea Militară” clasa I
Ordinul “Sfântul Stanislav” cu spade – ordin rusesc.

În data de 28 octombrie 2024, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema 150 de ani de la nașterea lui Constantin I. Parhon. Aversul monedei prezintă o imagine a Institutului Național de Endocrinologie C.I. Parhon din București, un fragment din decretul de înființare emis de Regele Mihai I, inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „10 LEI”, stema României și anul de emisiune „2024”, iar reversul redă portretul endocrinologului Constantin I. Parhon, aflat în laboratorul de lucru, numele și anii între care a trăit acesta „1874” și „1969”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice:

data emiterii – 28 octombrie 2024
emitent – Monetăria Statului la comanda B.N.R. (BancaNațională a României)
tema – 150 de ani de la nașterea lui Constantin I. Parhon
valoarea – 10 lei
material compoziție – argint
puritatea – 99,9%
forma – rotundă
diametrul - 37 milimetri
greutatea – 31,103 grame
cant – zimțat
calitate – proof
tiraj – 5000 exemplare
preț unitar de achiziție, fără TVA, la magazinele acreditate ale BNR din orașele București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara - 530 lei

Constantin Ion Parhon a fost un demnitar comunist, medic endocrinolog și neuropsihiatru român care s-a născut în data 15 octombrie 1874 în localitatea Câmpulung Muscel și a decedat în data de 9 august 1969 la București. El a îndeplinit funcția de președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române (13 aprilie 1948 – 2 iunie 1952). A mai făcut parte dintr-un comitet interimar prezidențial alături de alți patru membri – Mihail Sadoveanu, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere și Ion Niculi (30 decembrie 1947 + 13 aprilie 1948). Studiile secundare le-a făcut la Focșani, Buzău și Ploiești. A studiat medicina la universitatea din București (1893 - 1900) și a obținut în 1900 titlul științific de doctor în medicină cu teza Contribuțiuni la studiul tulburărilor vazomotorii în hemiplegie.După absolvirea studiilor și obținerea doctoratului, profesează ca medic la Spitalul Rural "Rallet" din județul Dâmbovița (1901 - 1902) și apoi medic secundar la Spitalul Pantelimon (1903 - 1909). În această perioadă, devine docent al Clinicii de boli nervoase din București (1903), urmând și un stagiu de perfecționare la Munchen (1906, apoi, devine medic primar la Ospiciul Mărcuța (1909 – 1912). Este angajat în învățământul superior medical, ca profesor universitar de neurologie și psihiatrie, la Facultatea de Medicină din Iași (1913 - 1933) și de clinică endocrinologică la Facultatea de Medicină din București (1933-1940 și 1944 – 1958). În paralel cu activitatea didactică își continuă activitatea profesională ca director al Spitalului Socola din Iași (1917 - 1930) și apoi al Institutului pentru bolile nervoase, mintale și endocrinologice din București (1930-1940). În anul 1928 este ales membru corespondent al Academiei Române pentru ca apoi (1939) să devină membru titular și președinte de onoare al acestui prestigios for științific. În 1946, regele Mihai înființează Institutul de Endocrinologie cu numele "C. I. Parhon". Primul sediu al acestui institut a fost la Spitalul "Colentina". Ulterior, după naționalizarea în 1948 a spitalelor, sediul Sanatoriului de maici "St. Vincent du Paul", din parohia Bisericii Franceze de la Statuia Aviatorilor, a devenit sediul Institutului. Personalitatea sa bucurat de mare recunoaștere internațională, fiind ales al membru al Academiilor de Științe ale U.R.S.S., R.P. Bulgară, R.P. Ungară și R.D.G., dar și al societăților de endocrinologie de la Paris, Moscova și Praga. El a fost fondatorul Revistei Societății Române de Endocrinologie, Acta Endocrinologica, în 1938 (revista refuncționează din 2005 sub egida Academiei Române). În primăvara anului 1944 a fost primul semnatar al memoriului-protest al intelectualilor pentru ieșirea României din coaliția militară fascistă. Devine președinte al ARLUS-ului (1944-1967). Din 1946 până în 1961 a fost fără întrerupere deputat în Adunarea Deputașilor și apoi în Marea Adunare Nașională. A fost director al Institutului de Endocrinologie (1949 - 1957) și al Institutului de Geriatrie (1952-1957). A fost recompensat cu următoarele distincții:

semnul onorific Răsplată Muncii pentru 25 ani în Servicul Statului (13 octombrie 1941
titlul de Erou al muncii socialiste.

Din publicațiile sale amintesc:

Bătrânețea și tratamentul ei – 1948
Biologia vârstelor – 1955
Opere alese – 5 volume (1954 - 1962)

Încă din perioada anilor 1935 – 1936 printre preocupările profesorilor C.I. Parhon şi Şt. M. Milcu, secondaţi de dr. Marcela Pitiş, era înfiinţarea unui institut in domeniul endocrinologiei care, la acea vreme, fiinţa în modestul serviciu al Spitalului de Boli Mentale şi Nervoase din Bucuresti. La 8 noiembrie 1946 prin Decretul-lege nr. 895 emis de Regele Mihai – se aproba raportul ministrului Sănătăţii, marele neurochirurg prof. dr. Bagdasar, de înfiinţare şi organizare a Institutului de Endocrinologie. La început, noua instituţie a funcţionat în localul Clinicii de Dermatologie a Spitalului Colentina, pentru ca din 1948 să îşi găsească locul în clădirea Sanatoriului Saint Vincent de Paul. Daca iniţial, a funcţionat în sistemul Ministerului Sănătăţii, ulterior a trecut sub tutela Academiei Române, ca apoi sa functioneze sub auspiciile Academiei de Ştiinţe Medicale. De la început, ca o recunoaştere a personalitatii savantului la dezvoltarea ştiinţei naţionale şi internaţionale, institutul s-a numit Prof. dr. C. I. Parhon. In prezent, Institutul National de Endocrinologie C.I.Parhon se afla sub conducerea directă a Ministerului Sănătăţii. Organizarea institutului s-a făcut pe baza unei concepţii profund moderne şi revoluţionare, de avangardă pentru momentul înfiinţării, dar mereu ascendentă in evoluţia ei, cu drept ţel competenţa. În elaborarea bazei teoretice, organizatorice şi funcţionale, un rol determinant l-a avut Şcoala Româneasca de Endocrinologie, in concepţia careia endocrinologia era considerata o ramură a biologiei şi medicinii, o ştiinţă de sine stătătoare, multidisciplinar complexa si de graniţă, nu ca o simplă disciplină a medicinii interne sau a altei discipline. S-a adoptat şi s-a dezvoltat principiul unităţii dintre endocrinologia biologică şi cea medicală, dintre experiment şi clinică, dintre cercetare şi învăţământ. Institutul de Endocrinologie are drept scop organizarea, îndrumarea şi promovarea studiilor şi cercetărilor teoretice şi experimentale în domeniul endocrinologiei aplicate în toate ramurile biologice si sociale. Pentru aprofundarea diverselor ramuri ale endocrinologiei, precum şi pentru a obţine facilitatea şi eficienţa în lucrări, activitatea institutului se desfăşoară în următoarele domenii:

endocrinologie clinică;
morfologie;
fiziologie;
chimie;
endocrinologie comparată;
hormoni, vitamine, fermenţi;
psihologie endocrinologică;
endocrinologie socială şi guşă endemică;
constituţia endocrină.

În data de 23 septembrie 2024, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema 145 de ani de la nașterea Ceciliei Cuțescu-Storck. Aversul monedei prezintă o compoziție grafică sub forma unei palete de pictură, valoarea nominală „10 LEI”, stema României, inscripția „ROMANIA” și anul de emisiune „2024”, iar reversul redă portretul, numele Ceciliei Cuțescu-Storck și anii între care aceasta a trăit „1879”, „1969”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice:

data emiterii – 23 septembrie 2024
emitent – Monetăria Statului la comanda B.N.R. (Bănca Națională a României)
tema – 145 de ani de la nașterea Ceciliei Cuțescu-Ștork
valoarea – 10 lei
metal (compoziție) – argint
titlu - 99,9%
forma - rotundă
diametrul – 37 milimetri
greutatea – 31,103 grame
cant – zimțat
calitate – proof
tiraj – 5000 exemplare
preț unitar de vânzare (fără TVA) la magazinele sucursalelor regionale Bucureşti, Cluj, Constanța, Dolj, Iaşi şi Timiş ale Băncii Naţionale a României – 510 lei

Cecilia Cuțescu-Storck a fost o pictoriță română cu o puternică influență în viața culturală din perioada interbelică, care s-a născut la data de 14 martie 1879 în satul Râul Vadului, comuna Câineni – Vâlcea și a decedat la data de 29 octombrie 1969 în București. A fost adoptată de bunicii materni, de la care a luat numele de familie Cuțescu, dar a rămas foarte foarte apropiată și de părinți, Natalia și Ion Brăneanu. Împreună cu bunicii, Cecilia Cuțescu se mută la București pentru a frecventa prestigioasa Școală Centrală de Fete. Pasionată de artă de la o vârstă fragedă, se ascunde în timpul orelor de școală pentru a picta. La terminarea școlii, familia Cuțescu cere sfatul pictorului polonez Tadeusz Ajdukiewicz, o personalitate cu renume la vremea aceea, care confirmă talentul Ceciliei. Artista este trimisă la Munchen în 1897 unde studiază la Damenakademie cu profesorii Fehr și Schmidt, iar în 1899 se mută la Paris unde frecventează Académie Julien sub tutela lui Jean Paul Laurens si Benjamin Constant. În acest timp expune constant în Franța și în România. La Paris lucrările îi sunt acceptate la Salonul de Toamnă, iar în 1906 are prima expoziție personală la Galerie Hessèle pe Rue Lafitte. La București este co-optată in gruparea Tinerimea artistică, iar lucrările ei au fost expuse alături de cele ale lui Brâncuși. În timpul șederii la Paris, în 1903, se căsătorește cu violonistul Romulus Kunzer, cu care are un fiu, Romeo, devenit și el pictor important, sub numele de Romeo Stork. Căsătoria însa nu durează mult. În 1906 artista revine în țară definitiv și se stabilește la București, iar trei ani mai târziu se căsătorește cu sculptorul Frederic (Friz) Stork. Împreună au două fiice: Gabriela Storck, devenită arhitect, și Cecilia (Lita) Botez, ceramistă. După întoarcerea în țară, devine tot mai interesată de artele decorative și pictura murală monumentală. În 1916, devine profesoară la catedra de arte decorative a Academiei de Arte Frumoase din București, fiind prima femeie profesor la o universitate de artă de stat din Europa. Creează numeroase picturi murale în clădiri publice din București, dintre care cea mai importantă este marea frescă "Istoria Negoțului Românesc", realizată în 1933 în aula Academiei de Studii Economice. O altă operă a sa este pictura "Agricultura, Industria și Comerțul" (1916) aflată în holul de onoare al Bancii Marmorosch-Blank, clădire situată pe strada Doamnei și proiectată de arhitectul Petre Antonescu. În aceeași perioadă artista primește o altă comandă prestigioasă, anume plafonul din Sala Tronului a Palatului Regal, astăzi Muzeul Național de Artă al României. Compoziția alegorică în format tondo se intitulează "Apologia artelor românești". În 1937 este invitată să participe la decorarea Pavilionului Românesc la Expoziția Internațională de la Paris cu compoziția "Petru Cercel și curtea sa". Continuă să expună în țară (la Tinerimea artistică, în saloanele oficiale și la expoziții de stat) și peste hotare, iar în anii 1924 și 1928 reprezintă România la Bienala de la Veneția. În 1937, este aleasă președintă a Sindicatului de Arte Frumoase. În 1948 operele de arta ale soților Storck au fost declarate de utilitate publica, iar în 1951 atelierele celor doi artiști au fost deschise ca muzeu de arta, familia a păstrând spațiul de locuit. În prezent imobilul poate fi vizitat si adăpostește Muzeul de Artă Frederic Stork și Cecilia Cuțescu-Stork. Pentru meritele sale artista a fost distinsă după cum urmează:

Medalia de aur si Marele premiu la Expoziția Internațională de la Barcelona (1929)
Cavaler al Ordinul Meritul Civil, Spania (1930)
Cavaler al Legiunii de Onoare, Franța (1933)
Medalia de aur la Expoziția Internațională de la Paris (1937)
Maestru Emerit al artei în 1957, pentru întreaga activitate artistică.

xxx

"S-A DESCHIS CANTINA

PARLAMENTARĂ" - O EPIGRAMĂ

DE MARGARETA CHITCATII

UN CAREU DE DEFINIȚII REZOLVAT

POTRIVITE ȘI ATRIBUITE

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O INSIGNĂ

ȘI CÂTEVA MEDALII

DIN JUDEȚUL BUZĂU

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Marcel Ciolacu - Prim Ministru

Marcel Ciolacu, nume real și complet - Ion Marcel Ciolacu, astăzi (ianuarie 2025) este un politician român, președinte al celui mai mare partid din România – Partidul Social Democrat (PSD) și Prim Ministru al Guvernului României. Este născut la Buzău, în data de 28 noiembrie 1967, este căsătorit și are un singur copil. A studiat la Liceul de Filologie-Istorie “Mihai Eminescu” din Buzău. Înainte de a fi politician a lucrat la Întreprinderea Electronica Industrială din Bucureşti. Între anii 1991 – 1995 a studiat la Universitatea Ecologică București fiind licențiat în drept. Cunoaște limbile franceză și engleză la nivel mediu. A urmat diverse cursuri de formare profesională:

februarie 2001 – Arta rezolvării conflictelor în administrația publică locală
iunie 2001 – Managementul serviciilor publice în administrația publică locală
decembrie 2001 – Strategii de dezvoltare locale și naționale
august 2002 - Organizarea și funcționarea administrației publice locale, strategia guvernului privind reforma în administrație
februarie 2006 – Program de perfecționare pentru aleșii locali
iunie 2006 – Strategii de dezvoltare locală și regională
august 2007 – Fonduri structurale – instrumente de finanțare pentru dezvoltare durabilă

Comuna Măicănești 1868 - Plasa Marginea de Jos

Districtul Râmnicu Sărat

Produsul de mai sus este o matrice sigilară realizată la comanda Primăriei comunei Măicănești, plasa Marginea de Jos, districtul Râmnicu Sărat, azi în județul Vrancea. Piesa este confecționată din alamă, are forma rotundă cu diametrul de 32 milimetri și este gravată prin incizie, mai târzie și mai uzată, prezentând tăieturi, inclusiv una care străbate toată suprafața. În centrul câmpului sigilar este un cal, în profil, conturnat. Deasupra calului, la dextra (dreapta), broșează o acvilă, cu corpul și capul conturnate, aripile deschise și zborul în jos, iar la senestra (stânga) capul de zimbru, din față, cu o stea cu șase raze între coarne, care sunt orientate spre interior. În exergă și dedesubt este marcată legenda: „COMUNÂ T. / MĂICĂNEȘTI / 1868” și circular: „DIS. R. SARAT. DE S. MAR DE JOS”. Matricea sigilară reprezintă obiectul confecţionat din material dur, care are gravată o reprezentare şi un text ce-l individualizează pe posesor și care servește pentru realizarea amprentei sigilare. Sigiliul este amprenta rămasă pe suportul documentului (în ceară, hârtie, soluţie de aur, tuş sau fum) în urma aplicării unei matrici sigilare. Sigiliul este principalul mijloc de garantare a unor secrete şi de asigurare a autenticităţii unor acte. Sigilile rotunde reprezintă autoritatea unei instituții. Gravarea sigiliilor se poate face în adâncime (incizie), pentru sigilarea în ceară sau cocă, ori în relief (excizie), pentru sigilarea în tuş sau fum. Sigilografia (nume alternativ - sfragistica) a fost fondată în secolul al XVII-lea de Dom Mabillon, părintele erudiției moderne și dezvoltată în secolul al XIX-lea de către Louis-Claude Douët d'Arcq, un mare arhivist și istoric care, împreună cu echipa sa, a scos lucrarea Collection des sceaux des Archives de l'Empire. Franceză la origine, această disciplină nu a întârziat să se extindă în toată Europa, pretutindeni unde, încă din Evul Mediu, se impunea obiceiul de a valida documentele cu sigiliu. Câmpul sigilar este suprafaţa pe care se gravează reprezentarea grafică și textul unui sigiliu. Exerga este spaţiul de la marginea câmpului sigilar, de obicei cuprins între două sau mai multe cercuri (ce pot fi liniare, şnurate, perlate, etc.), în care se gravează textul matricei sigilare. Este important de reținut a nu se confunda sigilografia cu heraldica. Heraldica este disciplina auxiliară a istoriei care studiază stemele, blazoanele, etc.

Comuna Măicănești era o comună de câmp din fostul județ Râmnicu Sărat, reședință a plasei Marginea de Jos, care și-a luat numele de la moșia Măicănești, fiind cunoscută și sub numele Bolboaca, nume care vine de la o baltă („bolboacă”), făcută de râul Râmnic. Pe la 1896 comuna era compusă din satele Măicănești (Bolboaca), Tătaru, Belciug, Grădinile Gârlești și Crângeni, având o populație de 490 de familii, 2.050 locuitori. Din anul 1950 comuna trece la regiunea Putna, din 1952 la regiunea Galați, iar din 1968 la județul Vrancea, din care face parte și în prezent, cu satele Măicănești, Belciugele, Râmniceni, Slobozia Botești, Stupina și Tătaru. Comuna se află în sud-estul județului, la limita cu județele Brăila, Galați și Buzău, aflându-se pe malul drept al râului Râmnicu Sărat, aproape de vărsarea acestuia în râu Siret. Comuna este traverastă de șoseaua națională DN23 (Focșani - Brăila). La recensământul din anul 2021 comune număra 3826 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 4612 locuitori) dintre care: români – 91,17% , romi – 2,93% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională actuală a comunei Măicănești se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 92,1% și restul – nedeclarată sau altă religie. Singurul obiectiv din comuna Măicănești, monument de interes local este Monumentul Eroilor din Războiul Ruso-Turc din 1877 – 1878, ridicat în anul 1912 în fața primăriei comunei.

Matrice sigilară - Districtul Râmnicu Sărat

Arestul de prevenție și corecțiune

Produsul de mai sus este o matrice sigilară realizată la comanda Arestului de prevenție și corecțiune al districtului Râmnicu Sărat. Piesa este confecționată din alamă, are forma rotundă cu diametrul de 39 milimetri și este gravată prin incizie. În câmpul matricii este reprezentat un scut francez modern, despicat, timbrat cu o coroană închisă, compusă dintr-un cerc, încadrat de opt arcuri perlate (din care cinci vizibile), terminate printr-un glob crucifer. Pe scut, în cartierul din dextra (dreapta) este acvila cruciată, cu crucea așezată oblic, având capul conturnat. Cartierul din senestra (stânga) este încărcat cu capul de zimbru, redat din față, cu o stea cu șase raze, dintre care una îndreptată în sus și una în jos, situată între coarne, care sunt orientate spre exterior. În exergă, este redată legenda circulară: „ARESTUL DE PREVENȚIE ȘI CORECȚIUNE DISTRICTUL RÎMN. SĂRAT”. Clădire arestului, monument istoric, urmează a fi renovată, luând destinația de muzeu. Clădirea arestului a funcționat în incinta Penitenciarului din localitate.

Putem presupune că Arestul Județean a apărut la Râmnicu Sărat în 1862, în urma mutării reședinței județului în acest oraș. Găzduit până în 1899 într-un local închiriat, ce aparținea bisericii „Asănăchioaia”, cunoscută și sub numele de „Robeasca”, a beneficiat de ridicarea unei clădirii proprii, în care arestații au fost mutați în toamna anului 1900. Închisoarea a fost vizitată, pe 28 septembrie / 11 octombrie 1901, chiar de regele Carol I, iar pe parcursul secolului al XX-lea a suferit mai multe transformări de ordin juridic, trecând din 1929 în subordinea Ministerului Justiției, în timpul regimului autoritar al regelui Carol al II-lea devenind închisoare politică (lideri legionari), pentru ca, după 1945 acest penitenciar să devină una dintre cele mai crunte închisori de izolare ale regimului concentraționar comunist din România. După desființarea închisorii, în 1963, cădirea a fost transformată în depozit de legume-fructe, pentru ca astăzi să fie redată vizitatorilor sub denumirea – fosta Închisoare din Râmnicu Sărat. Matricea sigilară reprezintă obiectul confecţionat din material dur, care are gravată o reprezentare şi un text ce-l individualizează pe posesor și care servește pentru realizarea amprentei sigilare. Sigiliul este amprenta rămasă pe suportul documentului (în ceară, hârtie, soluţie de aur, tuş sau fum) în urma aplicării unei matrici sigilare. Sigiliul este principalul mijloc de garantare a unor secrete şi de asigurare a autenticităţii unor acte. Sigilile rotunde reprezintă autoritatea unei instituții. Gravarea sigiliilor se poate face în adâncime (incizie), pentru sigilarea în ceară sau cocă, ori în relief (excizie), pentru sigilarea în tuş sau fum. Sigilografia (nume alternativ - sfragistica) a fost fondată în secolul al XVII-lea de Dom Mabillon, părintele erudiției moderne și dezvoltată în secolul al XIX-lea de către Louis-Claude Douët d'Arcq, un mare arhivist și istoric care, împreună cu echipa sa, a scos lucrarea Collection des sceaux des Archives de l'Empire. Franceză la origine, această disciplină nu a întârziat să se extindă în toată Europa, pretutindeni unde, încă din Evul Mediu, se impunea obiceiul de a valida documentele cu sigiliu. Câmpul sigilar este suprafaţa pe care se gravează reprezentarea grafică și textul unui sigiliu. Exerga este spaţiul de la marginea câmpului sigilar, de obicei cuprins între două sau mai multe cercuri (ce pot fi liniare, şnurate, perlate, etc.), în care se gravează textul matricei sigilare. Este important de reținut a nu se confunda sigilografia cu heraldica. Heraldica este disciplina auxiliară a istoriei care studiază stemele, blazoanele, etc.

Matrice sigilară - Primăria comunei Corbu

Județ R.Sărat - Regatul României

Astăzi Corbu este un sat al comunei Cătina din județul Buzău, pe vremea Regatului României, probabil o comună de sine stătătoare din fostul județ Râmnicu Sărat. Satul are 700 de locuitori și este situat în partea de nord vest a județului Buzău, în munții Siriului, pe valea râului Bâsca.

Cătina este o comună din județul Buzău care include și satele: Corbu, Slobozia, Valea Cătinei și Zeletin. Comuna este situată în Munții Siriului, pe valea râului Bâsca Chiojdului. Comuna este legată prin drumuri județene de comuna Calvini dar și de orașele Văleni de Munte, Ploiești sau Cislău, Buzău. La recensământul din anul 2011 comuna număra 2544 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 89,74%, romi – 8,33% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Cătina, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 96,02%, adventiști de ziua a șaptea -2,04% și restul – nedeclarată sau altă religie. Satul de reședință datează din secolul al XV-lea, ceata de moșneni cătineni fiind atestată printr-un hrisov al lui Radu al II-lea Prasnaglava. Atracțiile turistice ale comunei sunt: casa Nicolae Popescu (1900), gospodăria Constantin Păsăroiu (1910) și moara de apă, toate din satul Cătina, dar și biserica din satul Valea Cătinei (datată secolul al XVI-lea). Toate aceste obiective turistice sunt catalogate ca monumente de arhitectură de interes local. Moara de apă din Cătina și biserica din Valea Cătinei sunt reprezentate și pe stema comunei, alături de o ramură de cătină ce simbolizează denumirea localității.

Insigna sportivă - Gloria Buzău (Palatul Comunal)

F.C. Gloria Buzău este un club de fotbal din Buzău, situat în cartierul Crâng aflat în partea de vest a orașului, care actualmente activează în Liga a II-a. Istoria fotbalului în Buzău începe din anul înființării Diviziei C, în anul 1938, când a apărut echipa Avântul (al cărei act de naștere datează dinainte de 1930) activând în anii competiționali 1936-1937 și 1937-1938 în Liga de Sud. După cel de al doilea război mondial, Avântul ICAR Buzău evoluează în 1946-1947 în Divizia C, apoi CFR are două apariții divizionare în 1947-1948 în Divizia B și 1948-1949 în Divizia C, după care Buzăul nu mai este reprezentat, aproape un deceniu, la nivel divizionar. În 1958 apare în Divizia C echipa Victoria Buzău, transferată de la Tecuci,care în vara anului 1959 promovează în eșalonul secund, unde nu rezistă decât un an. Urmează iar o pauză divizionară până în 1966, când Buzăul are o nouă echipă în eșalonul al III-lea, Metalul. În 1971, printr-o acțiune de reorganizare a fotbalului buzoian, ia ființă Gloria care, preluând o parte din jucătorii Metalului și locul în Divizia C, reușește în anul competițional 1971-1972 să ocupe primul loc în serie și, după un baraj disputat la Ploiești, să promoveze în Divizia B. Aici am postat logo-ul clubului F.C.Gloria Buzău, o poză cu stadionul echipei și una cu primăria orașului reprezentată sumar pe insignă. În anul

1974, Gloria a devenit club de fotbal, iar la finele anului 1977-1978 Gloria promovează, pentru prima oară, în Divizia A, pentru două ediții de campionat.

Cea de a prezență a fost între anii 1984-1987. Cea mai bună performanță este locul 5 în ediția 1984 - 1985. În sezonul 1985 - 1986 a participat în Cupa Balcanică, unde a ajuns până în semifinale, fază în care a fost eliminată de echipa greacă Panionis. În Cupa României, cea mai bună performanță a clubului s-a înregistrat în sezonul 2007-2008, când echipa a ajuns în semifinalele competiției,

fiind eliminată de către echipa Unirea Urziceni. Culorile clubului sunt roș-albastru, echipa joacă pe stadionul municipal Gloria de 18000 de locuri. Sus am postat o fotografie a stadionului Gloria Buzău.

Palatul Comunal din Buzău, inaugurat în 1903, este opera arhitectului Alexandru Săvulescu, proiectant şi al Palatului Poştelor din Bucureşti, actualul Muzeul Naţional de Istorie a României. Săvulescu a supervizat lucrările până în 1902, și atunci locul său la conducerea proiectului a fost preluat de Kafșinski. Palatul a fost inaugurat în 1903, în prezența regelui Carol I și principelui Ferdinand. Cea mai importantă sală a Palatului Comunal este sala de recepții, decorată în stil venețian. În ea a avut loc ceremonia de inaugurare a clădirii. Tot acolo se țineau ședințele solemne de învestitură, recepții oficiale sau chiar concerte. Înaintea celui de al Doilea Război Mondial, Liga Culturală organiza anual în această sală un bal de 24 ianuarie. Edificiul este în stil neoromânesc timpuriu, cu importante tonuri de Art Nouveau, împodobit cu una din cele mai ample şi ornate colonade neoromâneşti din întreaga ţară, un moument arhitectural care exprimă în mod remarcabil identitatea locală. Palatul este acum sediul primăriei oraşului, iar numele clădirii vine de la cel al unităţilor admistrative care în urmă cu un secol semnificau oraşe sau districte grupând sate: “comune”, denumire încă folosită pentru unităţile teritoriale rurale. Monumentul de arhitectură este, în opinia mea, cea mai elaborată creaţie a lui Săvulescu, exprimată în faza timpurie a stilului naţional, redând elementele neoromâneşti, în parte într-o matrice Art Nouveau, stilul internaţional la modă în perioada anilor 1900. Art Nouveau-ul este cu uşurinţă detectat pe frontonul clădirii, ornamentele de acoperiş, cornişă sau turn. Motivele arhitecturale locale sunt în general inspirate din cele care se găsesc la casele de negustori sau boieri buzoieni, precum şi forme decorative ce fac trimitere la viţa de vie, simbolizând o importantă componentă a economiei zonei. Ce înseamna neoromânescul timpuriu? Este arhitectura reflectând identitatea naţională modernă în perioada sa de început, ce s-a desfăşurat de-a lungul a două decade, iniţiată în 1886 de arhitectul Ion Mincu cu Casa Lahovary din Bucureşti. Atunci, neavând încă un registru clar de exprimare, a fost deseori sintetizată cu stilurile Mic Paris sau Art Nouveau, prevalente în perioada La Belle Époque. Faza matură, ulterioară, este lansată de Expoziţia Jubiliară Regală de la 1906, prin pavilioanele neoromâneşti de acolo, proiectate după canoane riguroase privind mesajul identităţii naţionale (de exemplu includerea motivului turnului de culă, ornamente inspirate din brâncovenesc şi moldovenesc, sau din arhitectura ţărănească). Şi aceasta a durat alte două decade, când la sfârşitul anilor 1920, noile tehnologii de construcţie în beton armant asociate cu stilurile internaţionale Art Deco şi Moderniste au determinat apusul treptat al neoromânescului, proces ce îl denumesc ca faza lui târzie, sintetizându-se cu noile design-uri, fiind în final, după război, în mare măsură abandonat. Palatul Comunal din Buzău este aşadar unul din cele mai reprezentative edifcii în existenţă al neoromânescului timpuriu. Colonada ce formează galeria de-a lungul faţadei principale şi a alteia laterale, constituie una din piesele sale de rezistenţă, cea mai amplă astfel de galerie în stil neoromânesc, concurând-o la estetica chiar şi pe cea a lui Mincu ce formează cloisterul mănăstirii Stavropoleos din Bucureşti. Coloanele sunt prevăzute cu un amplu fronton ce izvorăşte din capitel, amintind de cel împodobind stâlpii sau colonanele verandelor vechilor conace boiereşti din Muntenia şi partea de sud a Moldovei, de factură otoman-balcanică. Prin unirea frontoanelor coloanelor învecinate, se formează, după cum se poate vedea în fotografia de frontispiciu a articolului, superbe arce frânte trilobate de sorginte brâncovenească, un element esenţial al designului arhitectural neoromânesc. Frontoanele sunt decorate cu monograma PC (Palatul Comunal), înconjurată de vrejuri şi struguri de viţă de vie. Capitelul însuşi este format dintr-o interesantă compoziţie din frunze de viţă de vie, un simbol al paradisului în viziunea naţional-romantică românească, şi de asemenea de o importaţă crucială pentru agricultura ţinutului Buzău. Stilul arhitectural neoromânesc este actualmente cu încetul redescoperit de către publicul din ţară, după lunga perioadă de ignorare şi distrugere a acestui patrimoniu în comunism, urmată de demolările tranziţiei sălbatice post-comuniste. Palatul Comunal din Buzau, prin exemplul magnificei sale colonade descrise şi ilustrate aici, ar putea fi una din emblemele acestui proces de reapreciere şi valorificare urbană, culturală sau turistică a identităţii arhitecturale naţionale.

X Race - 2024

Piesa de mai sus este o medalie specială realizată de compania privată orădeană Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților și / sau câștigătorilor la competiția de aventură X Race Buzău.

X Race este o competiție mixtă de alergare, ciclism și rafting, ea se desfășoară anual pe dealurile județului dar și pe cursul răului învolburat, care dă numele județului și orașului. Dacă despre ciclism și alergare am tot scris ofer acum câteva date despre sportul Rafting.

Rafting sau vâslirea pe ape repezi este un sport acvatic outdoor ce înseamnă coborârea pe râuri repezi de munte, cu bărci pneumatice, în echipe de două sau mai multe persoane. În România, acest sport poate fi practicat pe râurile Bistrița, Timiș, Jiu, Mureș, Someș, Crișuri, Nera, Cerna, Buzău, etc care au un grad de dificultate mediu. Denumirea provine de la așa zisele plute gonflabile (engleză: raft), ce au fost folosite prima dată de către armata americană. Aceste ambarcațiuni fabricate din materiale foarte rezistente pot fi folosite în aproape orice condiții și pot trece peste orice obstacol. Sportul a devenit popular la mijlocul anilor 1970 atunci când rafturile au devenit accesibile pentru publicul larg. Rafting este considerat un sport extrem și costisitor. Ca echipament se folosește: barcă preumatică, costum complet de neopren, cască de protecție, vestă de salvare și padelă.

Municipiul Buzău (nume antic Mousaios) este reședința și cel mai mare oraș al județului Buzău, din regiunea istorică Muntenia, România. La recensământul din anul 2002 orașul avea o populație de 134227 locutori. Orașul se află pe malul drept al râului Buzău, în dreptul ieșirii acestuia dintre dealurile subcarpatice de curbură, într-o regiune cu climă temperată. Buzăul a fost un important târg și sediu episcopal ortodox în Evul Mediu, iar prima sa atestare documentară provine din anul 376 E.N. Sus am postat stemele vechi, interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Buzău, iar dedesubt pozele câtorva reprezentative monumente de arhitectură și cultură buzoiene, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Gara

Catedrala veche a Episcopiei (azi Arhiepiscopie)

Hala

Banca Națională a României - filiala Buzău - sediul vechi

Colegiul național "Bogdan Petriceicu Hașdeu"

Proprietatea Sava Gerota (azi Hotel Coroana)

Mănăstirea Banu

Biserica Greci

Cercul Militar

Biserica Sfinții Îngeri

Județul Buzău este situat în sud-estul României, la curbura Carpaților, fiind traversat de la NV spre SE de râul cu același nume de la care și-a luat numele. Județul se întinde pe o suprafață de 6103 kilometri pătrați, numără aproximativ 495000 de locuitori și are reședința în orașul cu același nume. Ca structură administrativă județul este compus din 2 municipii - Buzău și Râmnicu Sărat, 3 orașe - Nehoiu, Pătârlagele, Pogoanele și 82 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Buzău, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale județului Buzău, alte frumoase locuri de vizitat în acest județ, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.