Epaminonda's Blog.....: FABRICI ȘI SORTIMENTE ROMÂNEȘTI DE BERE

Berea în România este cea mai populară băutură alcoolică, fiind produsă pe teritoriul țării cel puțin din secolul al XIV-lea. În anul 2020, în România erau 68 de berării active, iar consumul de bere pe cap de locuitor era de 86 de litri pe an. Cele mai mari companii producătoare de bere din România sunt Ursus Breweries, deținută de Asahi Group Holdings Ltd – cu trei fabrici de bere (Brașov, Buzău, Timișoara), și Heineken România (denumită anterior Brau Union România), care deține patru fabrici de bere în Constanța, Craiova, Miercurea Ciuc și Târgu Mureș. Alte companii importante sunt Bergenbier, deținută de Molson Coors, care are locații la Blaj și Ploiești și Tuborg România (denumită oficial United Romanian Breweries), parte a Grupului Carlsberg, care are o fabrică de bere în Pantelimon. Alte companii naționale sunt European Drinks, care deține o fabrică de bere în Sudrigiu, Romaqua Group, care deține o fabrică de bere în apropiere de Alba Iulia, Albrau, cu sediul în Onești, care produce propriile mărci de bere, precum și mărci pentru lanțurile de supermarketuri sau hipermarketuri din țară, și Martens (fosta fabrică de bere Robbere) Galați, deținută de Bierbrouwerij Martens din Belgia din 1998, care produce, de asemenea, atât mărci de bere dedicate, cât și mărci proprii. Alte două companii mai mici care operează preponderent regional sunt Bermas, cu sediul în Suceava și Imex, cu sediul în Satu Mare.

În această serie de articole voi prezenta câteva fabrici românești și sortimente de bere produse la noi în țară (acum și aici din județul Bistrița Năsăud).

Puțini mai știu astăzi că Bistrița a ocupat cândva un loc fruntaș printre producătorii de bere din România.

Începuturile acestui meșteșug sunt consemnate în documentele orașului încă din secolul al XV-lea.

Fierbătoria de bere era amplasată pe strada Dornei, la nr. 19, având chiar și clienți renumiți.

În 1549, Alexandru Lăpușneanu, domnul Moldovei, solicita Bistriței să-i trimită meșteri berari, care să-i facă bere bună și să pună ierburi alese pentru ca băutura să fie mai gustoasă.

Mai aproape de timpurile noastre, în 1980, pe Calea Moldovei nr. 21 (zona magazinului Selgros de azi) pe poarta Fabricii de Bere Bistriţa, nou construită, ieșea berea "Bistrițeana".

Devenită în scurt timp cunoscută la nivel național, aceasta era nelipsită din staţiuni, chiar și în cele de pe litoral.

După 1989, fabrica a fost privatizată și redenumită "Bere Malţ" S.A., fiind create noi sortimente de bere, toate cu nume specifice județului nostru.

La fel ca pentru multe alte întreprinderi de stat, anii '90 au reprezentat începutul declinului Fabricii de Bere Bistrița, anul 2002 marcând și intrarea sa în faliment.

Puţini ştiu că pe vremea comuniştilor în Bistriţa se fabrica una dintre cele mai apreciate beri din ţară numită „Bistriţeana”.

Sortimentul, la care se folosea apă de la izvoarele de la Cuşma, a pierdut lupta cu democraţia, fabrica fiind preluată de privaţi şi închisă la scurt timp.

Fabrica de bere de la Bistriţa a „murit” în 2010, când clădirile care i-au aparţinut au început încet, încet să fie demolate.

Aceasta era situată în partea de sus a oraşului, pe Calea Moldovei numărul 21.

Construcţia fabricii a fost finalizată în 1979, urmând ca aceasta să scoată prima bere în 1980, care purta numele „Bistriţeana”. Fabrica se afla în subordinea Întreprinderii de Bere Cluj.

Berea „Bistriţeana”, produsă în Bistriţa unde funcţiona una dintre cele mai mari fabrici din ţară a ajuns în scurt timp cunoscută în România, fiind foarte apreciată mai ales în staţiuni, dar şi la malul mării. Nu este de mirare dacă ne gândim că apa utilizată pentru producerea berii era adusă de la izvorul de la Cuşma, apreciat şi el pentru apa proaspătă. La doar un an mai târziu, fabrica mai scotea două tipuri de bere „Codrişor” şi „Cuşma”. Cele trei tipuri de bere aveau concentraţii alcoolice care variau între 12% şi 17%. Dintre cele trei tipuri de bere, cea mai scumpă era „Codrişor”, costând cu aproape 2 lei mai mult decât „Bistriţeana”. Berea bistriţeană nu a trecut însă testul democraţiei, întreptându-se încet dar sigur spre faliment şi mai apoi, după ani buni spre demolare. Fabrica îşi reia producţia în anul 2000, scoţând pe piaţă berea Falken. Doi ani mai târziu, societatea comercială Bere Malţ SA Bistriţa intră în reorganizare judiciară şi mai apoi faliment, din cauza datoriilor enorme la bugetul de stat, care treceau de 8,4 milioane de lei.

xxx

"ACUM ÎN DIRECT" -

O CARICATURĂ DE

MARGARETA CHITCATII

UN CAREU DE DEFINIȚII REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

POTRIVITE ȘI ATRIBUITE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL CARAȘ-SEVERIN

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Cupa UTC - Daciada - Caraș Severin

Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret şi rezerva de militanţi a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii Tineretului Comunist din România, iar mai jos carnetul de membru și drapelul U.T.C..

În timpul Republicii Populare Române, organizaţia s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.) Ea a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1967 număra 2250000 de membri, adică 11,78% din populația României. Prin Uniunea Tineretului Comunist s-a urmărit înregimentarea tineretului din fabrici, universități, școli, unități militare, în vederea transformării acestuia într-un susținător fidel al regimului dictatorial. Tineretul era supus unei educații în spiritul marxist-leninist și unui învățământ politic. Se încerca chiar anularea gândirii individuale a tinerilor. Aceștia luau cunoștință numai despre realizările mult exagerate ale partidului. Ideologii comunişti împărtăşeau credinţa că orice ființă umană poate fi transformată radical în urma unui intens proces de manipulare prin propaganda de masă. Această credinţă a comuniștilor era întărită de supoziţii sumbre despre natura umană şi a societăţii. Exista siguranța că, pe scară largă, la nivel social, utilizând instrumente coercitive şi de control, omul poate fi schimbat, supus, subordonat, mai ales tineretul în formare. Marxism-leninismul amesteca fascinaţia faţă de mulţime cu teama şi neîncrederea faţă de aceasta. Acest lucru se observă foarte bine în atitudinea faţă de tineri. Din cauza legăturilor slabe cu vechiul regim, aceștia apăreau ca ipostazierea perfectă a „omului nou” şi ca masă de manevră ideală. Totuși, erau trataţi cu infinită suspiciune. Reţeaua de organizaţii comuniste s-a întins cu precădere spre categoriile de populaţie de care regimul îşi lega interesele. Totodată, acestea erau suspectate ideologic: tinerii, ţăranii, intelectualii, soldaţii şi muncitorii. După spusele lui Lenin, pentru regimul comunist, aceste organizaţii aveau menirea de a funcţiona pe post de „curele de transmisie” între Partidul Comunist şi popor. Stalin a adoptat aceleaşi idei. El considera că, din rândul organizaţiilor de masă, trebuie să facă parte: asociaţiile fără partid ale femeilor, organele de presă, uniunile de tineret, sindicatele, cooperativele, organizaţiile de fabrică şi uzină. Uniunea Tineretului Comunist din România a fost constituită după modelul sovietic. Prin această organizaţie se reuşea îndoctrinarea masivă a tinerilor, precum şi implicarea acestora în activităţile regimului. Se urmărea ca, după terminarea studiilor, tineretul să servească partidului. Uniunea Tineretului Comunist din România a fost constituită după modelul sovietic. Prin această organizaţie se reuşea îndoctrinarea masivă a tinerilor, precum şi implicarea acestora în activităţile regimului. Se urmărea ca, după terminarea studiilor, tineretul să servească partidului. Uniunea Tineretului Comunist a fost o organizație de tineri creată de către Partidul Comunist din România. Prin aceasta se urmărea înregimentarea tineretului român, din fabrici, universități, școli, unități militare, în vederea transformării acestuia într-un susținător fidel al regimului dictatorial. În cadrul UTC, tineretul român era supus unei educații în spiritul marxist-leninist și unui învățământ politic. Se încerca chiar anularea gândirii individuale a tinerilor. Aceștia luau cunoștință numai despre realizările mult exagerate ale partidului. În mai toate scrierile din perioada comunistă, cu privire la Uniunea Tineretului Comunist, se evidenția importanța pe care aceasta o juca în rândul tuturor tinerilor. UTC se afla sub conducerea Partidului Comunist Român. Conducerea comunistă aprecia UTC ca fiind acea organizație care reușește mereu să-și găsească loc în fruntea luptei maselor de tineri. Aceștia, alături de întregul popor, au acţionat pentru afirmarea năzuinţelor de unitate şi independenţă naţională, de progres social şi prosperitate economică a patriei.

Născută în urma unei "indicaţii" venite direct de la cabinetul 1, “Daciada” a fost gândită drept o mişcare sportivă de amploare, organizată din doi în doi ani, având finale pe întreaga ţară la toate disciplinele sportive. A apărut la ideea lui Nicolae Ceauşescu şi a fost botezată astfel parcă special pentru a satisface nevoia conducătorului ţării de a sublinia încă o dată originea daco-romană a naţiunii. Practic, obiectul Daciadei îl constituia sportul de masă. Sub imensa "pălărie" a acestei competiţii se reuneau toate disciplinele sportive, practicate teoretic numai de amatori. Dar amatori erau toţi, deoarece, indiferent că era vorba de fotbal, handbal, oină, popice sau aero-modelism, toţi sportivii trebuiau în mod obligatoriu să fie încadraţi în câmpul muncii, în timp ce activitatea de performanţă ar fi apărut doar în urma pregătirii din timpul liber. O aberaţie, desigur, mai ales că toţi sportivii care au avut rezultate internaţionale înainte de decembrie ’89 au fost cât se poate de profesionişti. Însă, pentru că ideologia comunistă nu permitea oficial deviaţionisme de tipul sportivului profesionist, toţi performerii şi-au mascat adevărata activitate sub forma unor încadrări în serviciu în funcţie de cluburile la care activau. La Steaua erau trecuţi în Armată, la Dinamo, în Ministerul de Interne ş.a.m.d. Sus am postat logo-ul competiţiei sportive naţionale "Daciada". „Primii în sport, primii în producţie”, era motto-ul anilor 80 pe buzele tuturor şi se referea la Daciada, o competiție cu şase milioane de participanţi sau „bunul întregului popor”, cum îl numeau liderii partidului comunist. Prima Daciadă, în total fiind șase, a avut loc în 1978. Vizitele lui Nicolae Ceauşescu în China şi Coreea de Nord i-au deschis acestuia apetitul pentru manifestaţii grandioase şi demonstraţii de masă. Un moment important în organizarea mişcării sportive l-a reprezentat şedinţa Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din 1976, în cadrul căreia a fost examinat programul privind dezvoltarea activităţii de educaţie fizică pe perioada 1976-1980. Partidul fixa cincinale nu doar pentru activitatea economică, ci şi pentru cea sportivă. Astfel, cincinalul sportiv 1976-1980 prevedea „stimularea activităţilor sportive de masă, asigurarea participării tineretului, maselor largi populare, în formele cele mai variate, la practicarea tuturor sporturilor, acţionându-se în acest fel pentru mai buna utilizare a timpului liber”. În numele Daciadei s-au construit săli de sport, stadioane, s-a investit în infrastructură și s-a propagat mesajul la nivel național. Multe dintre bazele sportive create atunci au dăinuit peste ani, cu minime investiții, altele au intrat în paragină. Ca să ajungi să participi la Daciada, trebuia să întrunești anumite condiții, iar una prioritară era să fii cetățean model. Sportul era destinat maselor de oameni, deși după competiții se alegea elita. Dar fenomenul era încurajat și propagat de la vârste fragede peste tot. Devenise o adevărată onoare să fii ales și susținut să participi la un astfel de eveniment. Regulamentul Daciadei a fost aprobat în august 1977 şi prevedea că rolul acestei manifestaţii este să asigure:

dezvoltarea intensă şi multilaterală a educaţiei fizice şi sportului de masă, oameni puternici şi sănătoşi, apţi pentru muncă;
ridicarea nivelului general al activităţii sportive de performanţă la nivel mondial, care să ducă la creşterea prestigiului României în lume.

Alexander Tietz - 120 de ani de la naștere

Banatul Montan 218

Alexander Tietz a fost un cadru didactic, etnograf și scriitor român de limbă germană, care s-a născut la data de 9 ianuarie 1896 la Reșița și a decedat la data de 10 iunie 1978 tot la Reșița. Urmează școala primară la Reșița, iar gimnaziul la Timișoara (1908-1916). În paralel, din 1913, a urmat și clasa de violoncel a școlii de muzică din Timișoara. După ce ia bacalaureatul în 20 iunie 1916, urmează studii de germanistică la Budapesta și Cluj (1916-1920). Profesează ca suplinitor la Reșița (1 septembrie 1920-1923), apoi, după ce își ia diploma de profesor (20 martie 1923) este numit pe 4 octombrie 1923, de Ministerul Instrucțiunii, ca șef al catedrei de limba germană la gimnaziul de stat din Reșița. A lucrat ca profesor până la pensionare, în 1959. Din anii 1920 datează primele sale preocupări de etnograf, prin articole publicate în ziare și reviste privind graiurile reșițene Reschitzaer Redensarten. Debutul literar a avut loc în 1939 în publicația Reșița cu o serie de 13 articole în limba română cu titlul "Crăișori din sălașul meu". În 1940 Alexander Tietz a început să culeagă povești populare, zicale și povestiri germane satele cărășene, din 1942 extinzându-și cercetările la folclorul românesc, cașovar și sârbesc din Banat. A cules peste 1000 de texte ( povestiri, basme, balade ș.a.) în călătoriile sale în zeci de localități, de la informatori români, germani, slovaci, crașoveni, sârbi, italieni. Folclorul cules din Banat în anii 1940-1950 îl publică în 4 cărți în perioada 1956-1974. Moare la Reșița, în 1978, fiind victimă a unui accident de circulație. Binecunoscutul etnograf, pedagog și scriitor reșițean Alexander Tietz este reprezentantul cel mai marcant al mișcării culturale germane a secolului al XX-lea în Banatul Montan. Alexander Tietz a fost unul dintre cei mai recunoscuți pedagogi germani reșițeni din același secol, care a insuflat elevilor săi dragostea pentru locul natal, pentru cultură, turism și protecția mediului. Numele său este purtat atât de Colegiul Național „Diaconovici – Tietz” din Reșița, cât și de Biblioteca Germană „Alexander Tietz” din cartierul reșițean Lunca Pomostului.

De-a lungul timpului Banatul, deşi un teritoriu relativ mic şi destul de unitar, a suferit nenumărate împărţiri şi divizări administrative, în funcţie de interesele de moment ale stăpânitorilor săi. Mai ales în ultimul secol, aceste împărţiri au ajuns să ţină cont din ce în ce mai puţin de specificul său şi de dorinţele locuitorilor. Banatul istoric are o suprafaţă totală de 28.526 kmp, care în 1919-1920 au fost împărţiţi între trei state astfel: 18.966 kmp au revenit României (66,5%), 9.276 kmp se află acum în Serbia (32,5%) şi 284 kmp în Ungaria (1%). De formă patrată, Banatul are limite naturale în trei părţi (Mureşul la nord, Tisa la vest şi Dunărea la sud), o limită convenţională fiind doar cea de la est, care îl desparte de Transilvania şi Oltenia. Divizat după 1779 în comitate şi după 1920 în judeţe, Banatul a suferit unele separaţii care ar fi putut foarte bine să fie evitate, ţinând cont de suprafaţa sa relativ mică, asemănătoare cu cea a Belgiei sau Olandei. Din păcate, de multe ori interesele de la centru au urmărit atât tăierea sa în unităţi teritoriale distincte şi fără legături între ele, conduse în spirit centralist, cât şi detaşarea unor zone de margine, care au fost alipite în mod discreţionar altor regiuni. Acum, când falimentul împărţirii în judeţe începe să fie recunoscut şi la nivel oficial, acest lucru poate fi observat cel mai bine tocmai în regiunea noastră. În vremea administraţiei maghiare, Banatul a fost divizat în trei comitate, care acopereau fâşii verticale de teritoriu mergând de la nord la sud. Cel vestic se numea Torontal, fiind acum în cea mai mare parte a sa inclus în Serbia (Voivodina) şi Ungaria. Partea centrală o ocupa comitatul Timiş, cuprinzând regiunea Timişoara, dar şi teritorii din sud, actualmente în Banatul sârbesc (Vârşeţ, Biserica Albă). Zona estică o forma comitatul Caraş-Severin. După 1920, divizarea în judeţe (termen până atunci necunoscut în Banat, unde în perioada medievală fuseseră districte, cu suprafaţă mult mai mică) s-a făcut pe orizontală. Partea nordică a devenit judeţul Timiş-Torontal (ca un ecou al pretenţiilor teritoriale faţă de treimea din Banat cuprinsă în alte ţări), iar judeţul Caraş-Severin a fost în scurt timp divizat la rândul său în cele două componente. Această situaţie s-a menţinut până în anul 1950. Trecerea de la judeţe la regiuni nu a însemnat imediat refacerea unităţii Banatului, însă succesivele modificări ale acestora au adus în cele din urmă forma dorită, care a existat în intervalul 1960-1968. Lăsând la o parte aspectele negative ale perioadei comuniste, putem spune că în sfârşit organizarea administrativă din acei ani respecta realitatea istorică. Revenirea la judeţe în 1968 a lovit din nou puternic în unitatea regiunii. Doar judeţul Timiş face parte din Banat în mod integral. Caraş-Severinul cuprinde trei localităţi (Bucova, Bouţari şi Cornişoru) care aparţin Transilvaniei (Hunedoara). La rândul său, judeţul Hunedoara a primit satele bănăţene Sălciva şi Pojoga, iar Mehedinţiul a primit oraşul bănăţean Orşova şi încă 11 localităţi (Baia Nouă, Coramnic, Dubova, Eibenthal, Ieşelniţa, Jupalnic, Ogradena, Plavişeviţa, Sviniţa, Tişoviţa, Tufări), limita istorică între Banat şi Oltenia fiind în realitate la Vârciorova. De asemenea, aproape tot malul stâng al Mureşului a fost inclus în judeţul Arad, care în cea mai mare parte nu aparţine Banatului. Unele probleme apar la delimitarea nordică, întrucât Mureşul, care reprezintă limita naturală a Banatului, trece prin mijlocul oraşelor Arad şi Lipova. Lipova este un vechi oraş bănăţean, iar zona Aradului din stânga Mureşului este formată din trei foste sate bănăţene (Aradu Nou, Sânnicolau Mic şi Mureşel). Din acest motiv, considerăm că soluţia adoptată în 1960-1968 a fost cea corectă, alipindu-se Banatului o fâşie de teren din dreapta Mureşului, care mergea până la Curtici, Şiria şi Săvârşin.

Asociația sportivă Gloria Reșița

Gloria Reșița este un club de fotbal din cetatea otelului – Reșița ce a fost fondat în anul 1951. Echipa a participat 14 sezoane în liga-II-a (divizia B) și 14 sezoane în liga-III-a (divizia C). Sezonul 1974/75 , Gloria Reșița câștigă campionatul județului Caraș-Severin și promovează în divizia C , tot în acest sezon se califică până în 16-imile Cupei României fiind eliminată în această fază a competiției după ce pierde 0-3 meciul jucat împotriva echipei CFR Cluj Napoca. Gloria Reșița în colaborare cu alte echipe reșițene a participat în liga-III-a sub numele de AFCM Reșița două sezoane : 2012/13 - loc 4 și 2013/14 - loc 10 după sezonul regular și loc 8 la finalul sezonului după disputarea play/out). Colaborarea se dovedește a fi un eșec astfel că în toamna anului 2014 se renunță la echipa de seniori. Acasă echipa juca pe stadionul propriu – Gloria, de 3500 locuri. Culorile tradiționale ale echipamentului de joc al echipei au fost:

acasă - șort și jambiere albe, tricou alb cu dungi albastre verticale
în deplasare - șort și jambiere albastre, tricou cu dungi albastre verticale

Oravița Titans Tournament B.J.J. 2023

Piese de mai sus este o medalie specială realizată de compania privată orădeană Alex Sztankovits pentru a fi conferită membrilor și / sau participanților la competiția de arte marțiale B.J.J. Oravița Titans Tournament, în traducere – Turneul titanilor B.J.J. de la Oravița, județul Caraș-Severin. Organizatorul evenimentului este clubul Titans Team Oravița, coordonat de Marțian Lepa, în colaborare cu Primăria Oravița, Banat Farming și Asociația Educația 2008+. Parteneri: Titans Fight Team HQ Timișoara și Asahi Dojo Reșița BJJ. Competiția a avut loc în sala de sport a Liceului Mihai Novac din Oravița și la ea participă sportivi de toate vârstele și greutățile.

Jiu-Jitsu Brazilian, cunoscut și ca BJJ, după prescurtarea din limba engleză (Brazilian Jiu-Jitsu), este un sport de contact care se bazează pe lupta la sol și care prin folosirea tehnicilor articulare și a strangulărilor îl forțează pe oponent să renunțe la luptă. Pe principiul folosirii cât mai eficiente a tehnicii și în special a pârghiilor, în dauna atributelor fizice (greutate, forță explozivă, alonjă etc.), un practicant fără atribute fizice de excepție are șanse de reușită ridicate în luptă, în fața unui adversar superior din punct de vedere fizic. Stilul a fost creat la începutul secolului 20 de către familia Gracie, în Brazilia. Sportul BJJ este înrudit cu artele marțiale și are nuclee de suținători în orașele: Sibiu, București, Arad, Constanța, Brașov, Targoviste, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, Pitești și altele. Jiu Jitsu Brazilian a început să fie practicat în mod organizat în țara noastră începând cu luna decembrie a anului 2004, atunci când Tudor Mihăiță a pus bazele clubului Absoluto, în București. Începând cu anul 2006, în România a luat ființă Organizația Română de Jiu Jitsu Brazilian (ORBJJ), condusă de Robert Mund și afiliată la organizația Behring Jiu Jitsu.

Oravița (în maghiară Oravicabánya, mai demult Németoravica, în germană Deutsch-Orawitz) este un oraș în județul Caraș-Severin, Banat, România, care include și localitățile; Agadici, Brădișorul de Jos, Broșteni și Răchitova. Prima atestare documentară cu actualul nume este din anul 1697 în Conscriptia lui Marsigli. Urme de locuire se găsesc însă începând cu perioada neolitică, continuând cu perioada daco-romană, când în zonă au existat exploatări miniere, și pe toată perioada evului mediu fiind suficiente mărturii asupra unei așezări cu denumiri diferite. Orașul Oravița s-a format prin unirea localităților Oravița Montană cu Oravița Română. În perioada interbelică acest oraș a fost reședința județului Caraș. La recensământul din anul 2011 orașul număra 11382 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 12858 locuitori) dintre care: români – 84,45%, romi – 2,35% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului cărășean Oravița astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 78,59%, romano catolici – 3,575, penticostali – 2,5%, baptiști – 1,96% și restul – nedeclarată sau altă religie. Orașul are câteva motive de mândrie:

Clădirea Teatrului din Oravița a fost construită în stil baroc vienez în anii 1816 – 1817
Calea ferată Oravița – Baziaș a fost prima cale ferată construită pe cuprinsul României, dată în funcțiune la data de 20 august 1854. În prezent linia mai este funcțională doar pe sectorul Oravița - Iam
Calea ferată Oravița – Anina este una din cele mai frumoase linii de cale ferată din Europa, doar ca nu este pusă deloc în valoare. A fost dată în folosință în anul 1863 și este cea mai veche linie ferată montană din România. O caracteristică a gării din Oravița, este aceea că are peronul la primul etaj.
Primele baraje de greutate din Romania construite în perioada 1723 – 1733 pentru spălarea minereurilor pe pârâul Oravița, cunoscute sub numele de Lacul Mare și Lacul Mic.
Cea mai veche farmacie montanistică, “La Vulturul Negru” fondată în 1793 și atestată din 1796, conform plăcii montate la intrare, se află la str. 1 Decembrie 1918 nr. 17.

Sus am postat stema actuală a orașului și o poză cu primăria localității.

Placheta - A.C.P.A.M. Reșița

(Asociația Crescătorilor de Păsări și Animale Mici)

Piesa medalistică de mai sus este o plachetă realizată în amintirea Expoziției Asociației crescătorilor de păsări și animale mici (A.C.P.A.M.) Reșița, anul 1962. La această formă de organizare au aderat pasionații de creștere a păsărilor și animalelor mici din județul Caraș Severin. Membri asociației participă în mod regulat la expoziții naționale și internaționale de păsări și animale mici, cucerind numeroase premii.

Insigna de membru al formației corale Oțelul Reșița

Dorința unor oameni de a-și afirma apartenența la un grup sau o categorie socială sau de a păstra memoria unui eveniment, s-a materializat adesea prin făurirea unor insigne. Meșterii le-au înzestrat pe toate cu frumusețe, însă cu suflet au fost dăruite doar acelea care au fost purtate cu emoție și dragoste, de oamenii din a căror voință s-au născut. O parte din sufletul celor care le-au pus în piept, la rever, sau pe cap, la pălărie, a trecut miraculos în alama și emailul lor, transformându-le în lucruri ce împrăștie în jur magie, în creații dotate cu o „radioactivitate” pe care doar colecționarii adevărați o pot detecta. Insignele cu suflet au, fiecare, câte o poveste de spus, iar poveștile lor adunate pot reînvia atmosfera unor epoci uitate și pot construi punți peste timp între cei ce le văd și le ating astăzi și cei care le-au purtat și le-au lăsat în urma lor cândva, demult. O superbă insignă în formă de liră, având inscripția ”Aczelhang Resicza” (în traducere aproximativă – Oțelul Reșița) este mărturia existenței unui cor de la începutul secolului trecut (anul 1905), foarte apreciat. Acest cor de 120 de mebri a fost invitat la marele festival de la Bucureşti, prilejuit de aniversarea a 40 de ani de la urcarea pe tron a regelui Carol I. Deşi a ajuns chiar în dimineaţa începerii reprezentației de la Arenele Romane, corul a avut onoarea de a deschide festivalul. S-au intonat cu acel prilej piesele „Urare României” de I. Costescu şi „Răsunetul Ardealului” de Ion Vidu. Deplasarea uriașei delegații a fost posibilă datorită solidarității muncitorilor de toate etniile, care au acceptat să îi înlocuiască la locul de muncă pe colegii lor români, pe timpul cât au fost plecaţi. Pentru participarea la marele festival, dirijorul Iosif Velceanu a fost mutat disciplinar de autorități la o şcoală din Timişoara, locul său fiind preluat de dirijorul Otto Sykora, urmat de E. Bambach. Ce nu i-au putut lua niciodată autoritățile dirijorului Velceanu au fost aplauzele primite și medalia de aur obţinută la Bucureşti.

Municipiul Reșița (în maghiară Resicabánya, în germană Reschitz, în cehă Rešice, in croată Ričica), este capitala județului Caraș Severin din România, provincia Banat, care numără aproximativ 84000 de locuitori. Istoric, localitatea este atestată din secolul al XV-lea cu numele de Rechyoka și Rechycha. Cercetările arheologice au descoperit în acest spațiu urme de locuire din perioada neolitică, dacică și romană. Este menționată în 1673 cu numele Reszinitza, ai cărei locuitori plăteau impozite către pașalâcul Timișoarei, iar în anii 1690 - 1700 izvoarele o amintesc ca depinzând de Districtul Bocșei împreună cu alte localități din Valea Bârzavei. Conscripția din anul 1717 o menționează cu numele Retziza, având 62 gospodării impuse de către stăpânirea austriacă nou instaurată aici. Ea devine din 3 iulie 1771 locul de întemeiere a celui mai vechi și important centru metalurgic de pe continentul european. Odată cu nașterea uzinelor, se pun bazele Reșiței industriale. Sus am postat stemele comunistă și actuală ale orașului Reșița, iar mai jos pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură din vremuri diferite, din acest oraș, dar și trimiteri poștale ilustrate.

Biserica romano catolică

Fabrica de locomotive

Instalația de aglomerare

Uzina de Fier

Galeria ereditară

O intrare în mină

Gara

Hotel Național

Vila Koch

Caraș-Severin este un județ situat la limita provinciilor Banat și Transilvania din România, care are ca reședință orașul industrial Reșița. Situat în partea de sud-vest a României, județul Caraș-Severin are o suprafață de 8514 kilometri pătrați, 3,6% din suprafața țării, ocupă locul al treilea, ca mărime între județele țării, numără aproximativ 333000 de locuitori și cuprinde 2 municipii - Reșița și Caransebeș, 6 orașe - Bocșa, Oravița, Moldova Nouă, Oțelu Roșu, Anina, Băile Herculane și 69 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică Caraș și Severin, comunistă și actuală ale județului Caraș - Severin, iar dedesubt pozele câtorva locuri monumente de cultură și arhitectură din acest județ din vremuri diferite.