Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE – MUNICIPIILE URZICENI ȘI FETEȘTI, BISERICA “VOLNA” ȘI JUDECĂTORIA DIN URZICENI

1. Urziceni este un municipiu al județului Ialomița, oraș de mărime mijlocie ale cărui principale activități sunt agricultura,industria și serviciile.

Municipiul Urziceni este situat în sectorul estic al Câmpiei Române, la confluența dintre râurile Ialomița și Sărata. Orașul se află, aproximativ, la jumătatea distanței dintre București, Ploiești, Buzău și Slobozia, la intersecția unor importante căi de comunicație rutieră (drumurile naționale 1 și 2) și feroviară (magistralele feroviare 700 și 701). Urziceni a fost într-o vreme reședința județului Ialomița, fiind numit căpitănia Scaunului, până în 1832, când reședința județului s-a mutat la Călărași.

În anul 1950, orașul a devenit reședința raionului Urziceni, din regiunea Ialomița, apoi (după anul 1952) din regiunea Ploiești și în final (după anul 1956) din regiunea București. În anul 1968, orașul a pierdut statutul de centru administrativ regional, fiind subordonat județului Ilfov. În 1981, o reorganizare administrativă regională a dus la transferarea orașului înapoi la județul Ialomița, iar în anul 1995 a primit statut de municipiu. La recensământul din anul 2011 municipiul număra 15308 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 88,07%, romi – 2,88% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura actuală confesională a populației municipiului Urziceni se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 90,46% și restul – nedeclarată sau altă religie. Mai jos enumăr câteva dintre atracțiile turistice ale localității: Conacul Ion Ionescu (1905), conacul Gălățeanu (1931), biserica catolică (1916) și Casa Mihai Hovaghinian din strada Panduri (1926).

2. Biserica Volna, denumire actuală Biserica “Adormirea Maicii Domnului” din municipiul Urziceni, județul Slobozia, este un lăcaș de cult ortodox și monument istoric, situat în partea de nord-vest a orașului, pe strada Regele Ferdinand, la nr. 61.

Volna a fost numele unui vechi cartier al Urziceniului. Biserica a fost zidită din cărămidă, în perioada 1859 -1862, pe locul alteia mai vechi, de dimensiuni mai mici, care s-a dărâmat. Cheltuiala construcţiei şi a înzestrării cu cele trebuincioase a fost suportată de ctitorii Nicolae Brătianu şi Scarlat Fălcoianu, proprietarii unei părţi din moşia Urziceni. Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a avariat structura şi pictura lăcaşului de cult, iar lucrările de restaurare s-au efectuat între anii 1951-1952. Pictura în tempera a fost făcută de pictorul Alexandru Leon Biju din Bucureşti. Slujba de resfinţire a fost oficiată în ziua de duminică 9 decembrie 1952, de către Episcopul Vicar Patriarhal Teoctist, viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. În anul 1969, biserica a fost învelită cu tablă galvanizată. Inundațiile din anul 1975 și cutremurul din anul 1977 au produs însemnate avarii bisericii. Sub supravegherea preoţilor Alexandru Vasile (paroh) şi Gheorghe Radu (preot II), în anul 1991 s-au efectuat reparaţii capitale exterioare, în anul 1994 s-au finalizat reparaţii capitale interioare şi s-a refăcut pictura, în frescă, stilul neobizantin, de către pictorul Pandele Borină. Sfântul lăcaş de cult are configuraţia unei nave prelungite, zidurile sunt de cărămidă şi este acoperită cu tablă zincată. Posedă o turlă pe pronaos şi are un pridvor. În exterior este văruită în alb. Parohia are două case parohiale: una în curtea bisericii, construită în 1962-1963 şi alta, în apropierea bisericii, donată de doamna Constanţa Florea din Câmpina. Pictura bisericii se remarcă şi prin portretele inedite, fiind înfăţişaţi Mihai Eminescu, Horia, Cloşca şi Crişan, Ştefan cel Mare și Sfânt şi Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu.

3. Judecătoria municipiului Urziceni, din județul Ialomița, este instituția unde se împlinește actul de justiție și dreptate socială pentru cetățenii municipiului dar și pentru locuitorii comunelor învecinate arondate.

Spre deosebire de localul vechi al Judecătoriei, localul nou prezintă condiții propice desfășurării în bune condițiuni a actului de justiție. Sediul actualei Judecătorii este situat pe Strada Ialomiței, la nr.9 în Urziceni.

4. Fetești este un municipiu din județul Ialomița, care mai include localitățile Buliga, Vlașca și Fetești-Gară. Orașul se află în sud-estul extrem al județului, pe malul stâng al brațului Borcea al Dunării. Orașul are ieșire curentă la autostrada București – Constanța, având astfel legături cu toată țara.

Prin Fetești trece și calea ferată București-Constanța, dealtfel în oraș este unul din capetele podului de peste de Dunăre (Cernavodă). Din această magistrală se bifurcă altă linie pe direcția Țăndărei – Făurei.

Localitatea a fost menționată pentru prima dată în anul 1528 într-un document emis de domnul Țării Românești, Radu de la Afumați. În decursul timpului orașul a fost reședință de raion în cadrul regiunii Ialomița (începând cu anul 1950), în cadrul regiunii Constanța (din anul 1952), regiunea București (după anul 1956), pentru ca din anul 1968 să revină în județul Ialomița, reînființat.

Din anul 1995 orașul are statut de municipiu. La recensământul din anul 2011 orașul număra 30217 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 83,625, romi – 5,4% și restul – necunoscută sau altă etnie.

Structura confesională a populației orașului astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 88,09% și restul – nedeclarată sau altă religie.

xxx

O EPIGRAMĂ

DUPĂ O IDEE A DOMNULUI

PROFESOR CHIȘCARU NICOLAE

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

________xxx________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA MEDALII ȘI

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Elisaveta - Regina României - Vatra luminoasă

Medalia de mai sus s-a bătut în anul 1908 în amintirea Fundației “Vatra Luminoasă”. Medalia este turnată din bronz aurit, are formă ovală, este prevăzută cu toartă, are dimensiunile de 22 x 15 milimetri și este opera lui Tony Szirmay. Pe avers este reprezentat bustul Reginei Elisabeta spre dreapta, în centrul ovalului perlat. Pe revers, în centrul câmpului pe patru rânduri este aplicată inscripția: “VATRA / LUMINOASĂ / REGINA / Elisaveta” și împrejur periferic inscripția: “RECUNOȘTINȚĂ SPRIJINITORILOR FUNDAȚIEI”. Jos central este aplicată o steluță.

Elisabeta a Romaniei, Principesă de Wied – pe numele său complet

Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied – (născută 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania – decedată 18 februarie 1916, Curtea de Argeş) este numele sub care a mai fost cunoscută Regina Elisabeta a României, întâia regină a României, soţia lui Carol I Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege român al dinastiei Hohenzollern, a fost o patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poet, eseist, scriitor. Este, de asemenea, cunoscută sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, ca patroană a artelor purta pseudonimul Carmen Sylva, iar ca fondatoare de instituţii caritabile a fost supranumită de oamenii din popor Mama răniţilor. S-a născut pe 29 decembrie 1843 în castelul Monrepos din Neuwied (astăzi în unul din cele 16 state federale ale Germaniei, Rheinland-Pfalz) pe Rin şi a murit pe data de 2 martie 1916 în Bucureşti. Mormântul său se găseşte la Mănăstirea Curtea de Argeş, unde sunt îngropaţi toţi Regii României. Elisabeta era fiica lui Hermann, prinţ de Wied. În 1869 Principesa Elisabeta de Wied se căsătoreşte cu Domnitorul Carol I al României, devenind astfel prima regină a României. Prinţesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Karl von Hohenzollern, care a guverant sub numele regal de Carol I de România. În acea vreme Principalitatea era sub tutela Imperiului Otoman. După Războiul de Independenţă din 1877 şi Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat în 1881 şi Elisabeta a devenit prima Regină de România. În timpul războiului din 1877, Elisabeta a înfiinţat spitale, servicii de ambulanţă şi îngrijire şi a procurat medicamente pentru răniţi. Regina Elisabeta s-a implicat energic în sprijinirea artelor şi a societăţii filantropice, prin intermediul cărora a încurajat doamnele din înalta societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri şi în gestionarea actelor caritabile. În absenţa unui sistem de caritate, Societatea Regina Elisabeta a reginei, fondată în 1893, a tratat benevol circa 17.000 de pacienţi pe an, a distribuit medicamente gratuite şi a monitorizat starea familiilor nevoiaşe. Regina a avut şi iniţiativa de a identifica potenţialul meşteşugurilor româneşti. Ea însăşi se înveşmânta adesea în portul naţional românesc, socotit până atunci strai al ţăranilor, şi a încurajat doamnele din suita ei să facă la fel, dându-i astfel o valoare socială deosebită. Regina a organizat la castelul regal de la Sinaia un centru de meşteşuguri naţionale. A făcut o datorie din a încuraja tinerii talentaţi să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina şi-a făcut un anturaj de artişti în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescu şi a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu şi poetul Vasile Alecsandri.Elisabeta a ştiut şi beneficiul major al turismului într-o ţară care nu era încă în circuitul turistic internaţional. A iniţiat în acest domeniu o campanie vioaie de publicitate pentru a-şi face cunoscută în străinătate ţara sa adoptivă. Trenul Orient Express făcea o haltă la Sinaia şi călătorii erau găzduiţi la castelul regal. Ca parte a aceleaşi campanii, România a participat la Expoziţia Universală de la Paris în anii 1867, 1889 şi 1900 cu multe articole lucrate tradiţional de femei, cum ar fi broderii şi tapiţerii, iar în 1912, regina a organizat la Berlin expoziţia Die Frau im Kunst und Beruf (Femeia în artă şi meşteşuguri). Talentul său lingvistic desăvârşit, a ajutat-o să publice diverse opere în limbile franceză, germană şi engleză sub pseudonimul Carmen Sylva, prin lucrările sale făcând cunoscută în străinătate România; astfel a atras atenţia lui Pierre Loti şi Mark Twain, care evocând-o a spus despre ea: “Acea prinţesă şi poetă germană încântătoare, adorabilă, îşi aduce aminte că florile codrului şi câmpiile “i-au vorbit”". În ciuda romantismului său accentuat, se poate spune fără şovăială despre Carmen Sylva că a reuşit, într-o societate patriarhală atunci când sistemul de valori european era doar o faţadă, să iniţieze o mişcare de emancipare a femeilor din România: cel mai bun exemplu al acestei mişcări este protejata ei, Elena Văcărescu. Regina Elisabeta a murit cu puţin timp înainte ca România să declare război Germaniei şi a fost îngropată la mănăstirea de la Curtea de Argeş. A fost poetă şi prozatoare, o admiratoare sinceră a poetului român Mihai Eminescu, pe care l-a recompensat cu ordinul Bene Merenti, însoţit de o importantă sumă de bani dar cuprins de o furie anti dinastică poetul a refuzat să ridice premiul. Era o pasionată cititoare a poemelor sale, după cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă de Titu Maiorescu lui Eminescu. Relaţiile dintre Mihai Eminescu şi regele Carol I, erau destul de tensionate după ce Mihai Eminescu a folosit, ca să-l caracterizeze pe rege formula cu valoare derogativă Carol îngăduitorul într-un editorial din gazeta conservatoare Timpul. Mihai Eminescu era adeptul unei monarhii autoritariste, dar Constituţia de la 1866 dădea regelui doar puterile unei monarhii constituţionale, măsură de precauţie care urma să împiedice orice nouă tentativă de dictatură regală după precedentul istoric al domniei prinţului pământean Alexandru Ioan Cuza. Pseudonimul său literar era Carmen Sylva, ceea ce se traduce din limba latină prin “Cântecul pădurii”. Se fotografia în faţa maşinii de scris şi este cunoscut faptul că în prima reclamă publicitară din lume de tip testimonial pentru o companie producătoare de maşini de scris apărea chiar regina României. Casa regală a României, nefiind prea bogată (a se vedea celebra poveste privind Coroana de oţel), îşi completa veniturile din publicitate!

A fost supranumită regina scriitoare, a scris poeme, basme, povestiri, romane, lucrări cu caracter memorialistic. A tradus din opera lui Pierre Loti. Reşedinţa ei preferată era Castelul Peleş, unde îşi ţinea şi biblioteca. Regina Carmen Sylva şi-a devotat întreaga ei viaţă desăvîrşirii spirituale, şi carierei de scriitor. A scris în mai multe limbi, fiind fluentă şi perfect inteligibilă în germană, franceză, engleză şi română. Cunoştea la perfecţie limba latină şi limba greacă. A colaborat la scrierea mai multor cărţi cu doamna ei de curte, Mite Kremnitz, una dintre iubitele lui Mihai Eminescu. Mite era cumnata lui Titu Maiorescu, şi a devenit eroina principală a unui roman de dragoste scris de Eugen Lovinescu, Mite (1934), despre povestea de dragoste dintre cei doi, la fel de faimoasă ca relaţia cu Veronica Micle. Titu Maiorescu era căsătorit cu Klara Kremnitz, dar după moartea prematură a acesteia, în urma unui cancer la sân îşi notează în Jurnal interesul său pentru Mite. Prin intermediul lui Mite Kremnitz, Carmen Sylva l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. Într-o scrisoare pe care Titu Maiorescu i-o trimite lui Mihai Eminescu şi care conţinea asigurări că volumul de Poesii îngrijit de Maiorescu şi publicat în 1883 la editura Socec, acesta îi transmite poetului că la curtea de la Castelul Peleş doamnele de curte şi regina însăşi au învăţat deja poeziile sale pe de rost! Iubitoare şi creatoare de artă şi literatură, era o bună cunoscătoare şi interpretă de muzică – canto, pian, orgă; avea în acelaşi timp şi calităţi de pictor. Excelentă amfitrioană, femeie rafinată şi cultă, Elisabeta creează un salon pentru oamenii de cultură în care se găsesc, printre alţii, Vasile Alecsandri, Elena Văcărescu, Mite Kremnitz, Titu Maiorescu. Îi admira atât pe Mihai Eminescu, considerându-l un mare poet romantic, cât şi pe George Enescu. Pe acesta l-a ajutat în drumul devenirii sale de mare compozitor, prin construirea lângă Castelul Peleş a unei săli de concerte special concepută pentru el şi prin dăruirea unei viori construită de celebrul lutier italian Amati. “Azilul orbilor Regina Elisabeta” În 1909, Regina Elisabeta a înfiinţat “Azilul orbilor Regina Elisabeta” pe strada Vatra Luminoasă din Bucureşti, care funcţionează şi în prezent, acest centru având un liceu pentru cei cu deficienţe vizuale, o postliceală sanitară etc. Regele Carol a sprijinit acţiunea umanitară a Reginei, adresându-i d-lui Ion I.C. Brătianu, Preşedinte al Consiliului de miniştri, pe 26 noiembrie 1909, o scrisoare prin care dorea ca statul să se implice în activităţile acestui aşezământ, regele “punând la dispoziţie suma de 500 000 lei pentru achitarea datoriilor în fiinţa şi terminarea clădirilor trebuincioase”. Şi Regina a adresat lui Ion I.C. Brătianu pe 25 noiembrie 1909 o scrisoare în care scria: “în via dorinţă de a veni în ajutorul orbilor, am luat acum câţiva ani iniţiativa de a înfiinţa un azil menit a le da adăpost statornic deprinndu-i în acelaşi timp la o muncă folositoare.(…) Sunt încredinţată că acest aşezământ va răspunde şi în viitor menirei sale umanitare şi că deapururea infirmii se vor bucura într-însul de o adevarată alinare”. (sursa:Arhivele Naţionale ale României). A scris enorm, peste o mie de poezii, nouzeci de nuvele strânse în patru volume antologice, treizeci de opere dramatice şi patru romane. A scris în limba germană, uneori chiar cu caractere gotice. Opera ei a fost transpusă în limba română de Mihai Eminescu, George Coşbuc, Mite Kremnitz sau Adrian Maniu. Se poate menţiona ca un fapt divers că s-a afirmat adesea că poemul Pestre vârfuri al lui Mihai Eminescu ar fi doar versiunea modificată în limba română a unui poem scris în limba germană de poeta Carmen Sylva. (Femeia secolului XXI - net)

Vatra Luminoasă" este un cartier situat în sectorul 2 al capitalei, undeva în partea de est, de ambele părți ale străzii cu același nume, între Șoseaua Iancului la nord, str. Maior Ion Coravu la sud, șoseaua Mihai Bravu la vest și Bulevardul Pierre de Coubertin la est. Se referă în mare parte la cartierul rezidențial de case "tip ieftin", de la case alipite între ele, tip "englezesc", la case duplex, un fel de vilișoare construite de "Casa de Construcții" înaintea celui de-al doilea război mondial, pentru muncitori, vândute apoi si funcționarilor publici. Regina Elisabeta a României a dorit încă din 1898 să pună bazele unei colonii pentru orbi, în care ei să trăiască la un loc cu familiile lor, nevăzători şi văzători. Ca să obţină finanţări pentru proiectul său, regina a făcut apel pentru donaţii inclusiv la casele regale din Europa. Suverana României i-a scris chiar şi preşedintelui american Theodore Roosevelt, corespondând cu bănci, societăţi petroliere şi personalităţi publice. În 1906 a avut Expoziţia de la Filaret cu obiecte lucrate de orbi - de regulă împletituri, dar şi cu Tiparniţa lui Teodorescu (nevăzătorul care inventase o tipografie în limbajul Braille). În acest stand se afla un registru cu numele celor care donau pentru Vatra Luminoasă. Pe prima pagină a registrului, Regina Elisabeta notase: „O PARA PENTRU VATRĂ LUMINOASĂ! CU MULŢUMIREA ORBILOR! ELISABETA“. Demersurile reginei dau roade şi este cumpărat un teren în afara oraşului Bucureşti, care astăzi este cartierul Vatra Luminoasă. În anul 1906 se deschide primul atelier de împletituri, iar lucrările la edificiul Fundaţiei Vatra Luminoasă au fost inaugurate de familia regală la 5 octombrie 1908. Pentru funcţionarea celor două aşezăminte - Azilul Orbilor Vatra Luminoasă şi Şcoala primară pentru orbi Regina Elisabeta - au fost construite corpurile de clădiri din strada Mărcuţa-între-vii nr. 20, astăzi strada Vatra Luminoasă nr. 108. „Regina nu voia doar o instituţie caritabilă pentru orbi, ci şi una economică şi culturală. Îşi imagina un cartier cu case pentru orbi, cu o şcoală la care ar fi putut fi primiţi şi adulţii neştiutori de carte, cu ateliere pentru diferite meserii, unde ar fi putut lucra nevăzătorii, ei devenind astfel utili atât lor, cât şi societăţii“, se arată în istoricul Liceului Tehnologic Special Regina Elisabeta din Bucureşti. Cei 80 nevăzători îngrijiţi la fundaţie aveau la dispoziţie patru pavilioane, cu locuinţe pentru interni, o şcoală, o cantină, o curte de circa 1500 metri pătrați și o grădină de circa 10000 metri pătrați, unde era amenajat un teren de sport. Regele Carol trece fundaţia în administraţia statului român pentru a uşura situaţia financiară a aşezământului. Mulţi oameni nefericiţi au binecuvântat gestul regal. Acesta a fost practic punctul de plecare al organizării nevăzătorilor din ţara noastră. Activităţile de protecţie socială, de pregătire profesională, de şcolarizare din Aşezământul Vatra Luminoasă au atins un prestigiu atât de înalt încă din primii ani, încât, în 1920, Primăria Capitalei a schimbat numele străzii Mărcuţa-între-vii în Vatra Luminoasă. Societatea a ajuns să-şi înfiinţeze numeroase filiale în ţară şi în străinătate. Pentru a omagia contribuţia familiei regale la edificarea şi dezvoltarea Societăţii Orbilor, la 31 octombrie 1925, în curtea Aşezământului Vatra Luminoasă, în prezenţa primului-ministru Ion I. C. Brătianu, a fost dezvelit bustul Reginei Elisabeta“, este relatat în acelaşi istoric al liceului. Liceul funcţionează şi în zilele noastre, ca instituţie specială pentru nevăzători, ce dobândesc aici pregătire teoretică sau practică, în funcţie de orientarea lor profesională. „ era deviza compusă de Regina Elisabeta pentru primul aşezământ de ocrotire a celor lipsiţi de scumpul simţ al vederei. Iar în spatele statuii sale din curtea centrului şcolar stă scris în marmură: «Să schimbăm mentalitatea veche despre posibilităţile de muncă şi învăţătură ale orbilor». Iată ce a reuşit, comprimat în câteva cuvinte, prima regină a României, în legătură cu ceea ce va deveni Fundaţia Culturală Vatra Luminoasă. Ulterior cartierul a fost construit in primii ani de dupa cel de-al doilea razboi mondial, prin ‘46-’48, de catre comunisti. Asa isi aduc aminte locuitorii, istoria ne spune usor altceva: “La 10 noiembrie 1938, bucurestenii au participat la inaugurarea celor 75 de locuinte noi pentru muncitori, construite in Vatra Luminoasa, si la punerea pietrei fundamentale a unui grup de alte 50 de locuinte, de catre Casa Constructiilor, cartierul extinzandu-se cu timpul si devenind una dintre asezarile civilizate ale Capitalei, prin inlocuirea caselor modeste cu prispa si cerdac.”. In vremea comunistilor a fost destinat muncitorilor adusi din toata tara pentru construirea noii lumi socialiste. Casele erau date in rate, si muncitorii plateau foarte mult timp pentru ele. Zona era initial formata din vile micute, cu doua etaje si cateva camere, in care erau inghesuite la gramada cat mai multe familii.

Insigna - Al IV-lea concurs și festival internațional al cântecului - 1971

Insigna de mai sus s-a bătut în anul 1971 la Brașov pentru a celebra a IV-a ediției Concursului și Festivalului international al cântecului organizat la Brașov. Este vorba despre viitorul Festival brașovean “Cerbul de Aur”. Pentru prima dată Cerbul de Aur a avut loc în 1968 din dorinţa Guvernului Român pentru a demonstra că şi România este o ţără deschisă. Festivalul a fost conceput iniţial ca o copie a faimosului San Remo. Nicolae Ceauşescu a ales Braşovul ca şi locaţie pentru festival pentru că este un oraş încărcat de istorie. Ediația a IV-a festivalului a avut loc în perioada 5 – 7 martie, a debutat cu un cockteil la Casa Armatei și s-a încheiat cu un grandios spectacol folcloric. La această ediție a festivalului locul I a fost obținut de Anne Louise Hanson din Suedia, locul II de Helena Vondracikova din Cehoslovacia și locul III de Corina Chiriac din România și Lili Castel din Belgia. După patru ediţii consecutive, festivalul a fost intrerupt timp de 21 de ani, fiind reluat abia în 1992.

Cerbul Carpatin, denumirea științifică - Cervus elaphus, este un mamifer ierbivor, trǎieşte aproximativ treizeci de ani şi face parte din familia cervidae şi categoria rumegǎtoare, fiind cel mai mare reprezentant al copitatelor. Este un animal sǎlbatic, timid, sfios care este vânat pentru carne, coarne şi piele. Cerbul carpatin este animalul cu înfǎţişarea mândrǎ, elegantǎ dar puternicǎ. Cerbul mascul este de talie mare, greutatea lui variazǎ între 150-300 kilograme, pe când greutatea cuitei este de numai 80-150 kilograme. Deşi cerbul are o greutate mare aleargǎ în trap cu gâtul lungit sau în galop cu capul pe spate, astfel cǎ poate alerga mai iute decât calul. Pieptul cerbului este lat, puternic, cu umeri rǎsǎriţi, gâtul mare niţel îndoit şi turtit lateral. Capul cerbului este lung cu ochi blânzi şi pǎtrunzǎtori, iar picioarele subţiri şi uşoare. Coarnele sunt mai mult sau mai puţin ramificate , cu o lungime de 2 metri, cu crengi, vârfurile lor fiind albe, strǎlucitoare asemǎnǎtoare fildeşului, cântǎrind 16 kilograme, iar la cerbul adult coarnele pot avea şi şapte ramificaţii. Greutatea coarnelor nu-l împiedicǎ la fuga prin pǎdure, ele nu sunt numai podoaba bǎrbǎteascǎ dar sunt şi o armǎ de apǎrare. Cornele se schimbǎ anual la masculi începând din luna februarie,la cei mai bǎtrâni, iar în luna aprilie la cei tineri. Aşa cum se ştie coarnele cu mai multe ramificaţii sunt vestite şi reprezintǎ decoraţia muzeelor. Cerbul carpatin coabiteazǎ în cârduri, aceste cârduri se formeazǎ dupǎ boncǎnit, adicǎ dupǎ împerechere, cârdurile de masculi sunt conduşi de un cerb tânǎr, iar cele de ciute merg separat şi sunt conduse de ciuta cea mai bǎtrânǎ. În cârdurile ciutelor se aflǎ viţeii şi cerbii de doi ani. Ciutele nasc dupǎ patruzeci de sǎptǎmâni de sarcinǎ la mijlocul verii câte unu sau doi viţei. La viţei primul rând de coarne sunt ca nişte suliţe lungi de douǎzeci-patruzeci centrimetri fǎrǎ rozete, care cad în luna mai a anului urmǎtor, adicǎ la vârsta de doi ani. Cerbii mai vârstnici sau cei mai Cerbii mai vârstnici sau cei mai puternici trǎiesc solitari. Cerbul trǎieşte în interiorul arcului carpatic, în zone bine împǎdurite dar cu multǎ linişte şi bǎlţi de apǎ pentru scǎldat. Hrana este formatǎ din muguri sau lǎstare tinere, scoarţǎ de copac, copaci tineri, sau frunze verzi acoperite de zǎpadǎ, ceea ce face sǎ deterioreze mult pǎdurea.Cel mai mare duşman al cerbului este omul care prin vânat a reuşit sǎ rǎreascǎ specia sau chiar sǎ-o stârpeascǎ, dar sǎ nu iutǎm şi de duşmanii de temut ca lupul, râsul şi ursul. În Germania cerbul a dispǎrut, iar în Scoţia şi Irlanda mai trǎiesc câteva exemplare. La noi în ţarǎ mai trǎiesc aproximativ treizeci şi şapte mii de exemplare de cerbi. Coarnele unui cerb din munţi Carpaţi cu o greutate de treizeci şi trei de kilograme şi patruzeci şi patru ramuri au fost arǎtate de lordul Powercourt Societǎţii Zoologice din Londra.

Insigna - Centrul principal de transmisiuni

A 50-a aniversare 1948 - 1 oct - 1998

Transmisiunile militare constituie o importantă armă (specialitate) din cadrul trupelor de uscat ce asigură legături stabile, secretizate și nesecretizate, prin telefonie, radio, radioreleu și comunicare date (computere), între toate eșaloanele militare, pe timp de pace și război, în scopul obținerii victoriei în luptă.

Nevoia comunicării la distantă a existat o dată cu începuturile societătii umane, însă conditiile n-au fost cele favorabile decât la începutul secolului al XIX-lea. De la telegraful lui Samuel Finley Breeze Morse din 1837 ori telefonul lui Alexandre Graham Bell din 1876 si până la societatea informatională de astăzi drumul a fost lung si anevoios, saltul tehnologic a fost urias, iar efectele în plan economic si social incomensurabile. Toate aceste realizări tehnice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au pătruns în armatele timpului, inclusiv în armata tânărului stat român. Astfel, încă din anul 1855 s-a înfiintat o scoală absolvită de primii 7 telegrafisti iar în primăvara anului 1873 au fost trimisi pentru documentare în Franta, Belgia si Austria ofiteri români, pe probleme referitoare la instruirea militarilor, la organizarea si functionarea primelor subunităti de telegrafisti. În acelasi an, pe 14 iulie, prin Înaltul Decret nr.1303 s-a hotărât ca în organica batalionului de geniu din armata noastră, în cadrul primei companii de minări să fie înfiintată si o sectie de telegrafisti militari, acesta fiind actul de nastere al transmisiunilor Armatei României. Drumul parcurs în arma transmisiunilor a fost sinuos, deloc neted, cu spectaculoase ascensiuni, dar si cu inexplicabile căderi sau stagnări, toate direct legate de capacitatea de întelegere, întelepciunea si, nu în ultimul rând, de complexitatea situatiei, din punct de vedere politic si militar, în care s-a aflat tara. Sigur că în orice activitate umană, primul pas este cel mai greu. Iată însă cum a fost făcut acest prim si curajos pas în transmisiunile militare. "Sectiunea de telegrafisti militari" înfiintată la 14 iulie 1873 avea: 1 sef de sectie, 15 manipulatori, sefi de ateliere (sergenti sau caporali) si 30 lucrători telegrafisti. De perfectiunea pregătirii teoretice a telegrafistilor se ocupau atât ofiterii de geniu, cât si unii lucrători specialisti ai Directiei Postelor si Telegrafelor. Activitătile practice de specialitate se desfăsurau sub conducerea directă a comandantului companiei de minări, căpitanul Grigore Giosan, un destoinic si priceput ofiter, primul ofiter telegrafist din Armata României. Un pas important s-a făcut în anul 1874 când, prin Înaltul Decret nr.1132 din 28 mai, numărul sectiilor de telegrafie militară creste la patru, asigurându-se dotarea corespunzătoare a fiecăreia dintre ele. Aceste sectii, la numai câtiva ani de la înfiintare, au participat la Războiul de Independentă din 1877-1878 asigurând nevoile de conducere a trupelor si, în repetate rânduri, au fost citate pentru destoinicia si priceperea de care au dat dovadă. Concluziile rezultate din prima parte a campaniei 1877-1878 au scos în evidentă necesitatea ca sectiile de telegrafie să fie conduse centralizat, pentru a putea crea un sistem închegat de legături. În consecintă, în anul 1877, prin Decretul nr.1957 din 19 octombrie, cele 4 sectii de telegrafie din companiile de geniu au fost reorganizate în Compania 6 Telegrafie - prima companie de telegrafie din Armata României. În acelasi an, la 5 decembrie, Compania 6 Telegrafie a trecut în subordinea directă a Marelui Cartier General Român, participând în continuare la luptele de la Vidin până la încheierea armistitiului cerut de guvernul turc. Războiul de Independentă din 1877-1878, desi a constituit un examen deosebit de greu pentru tinerele si putinele subunităti de transmisiuni, a dus totusi la cristalizarea unor principii, este drept cu multe stângăcii si neclarităti, asupra modului de organizare a transmisiunilor si a subunitătilor de telegrafie militară, asupra valorii si înzestrării subunitătilor destinate asigurării legăturilor Comandamentului suprem, corpurilor de armată si diviziilor. Momentul a avut importanta lui, întrucât a marcat începutul preocupărilor pentru studierea unor principii teoretice de organizare a transmisiunilor. În aceeasi perioadă de timp, a apărut, pentru prima dată, necesitatea realizării unor legături si pentru alte arme, în afară de infanterie, cum a fost cazul artileriei care a fost a doua armă ce a beneficiat de legături telegrafice, destinate conducerii focului. Perioada de după Războiul de Independentă si până la primul război mondial este marcată de multe căutări, teoretice si practice, pentru aprofundarea si statuarea principiilor si procedeelor de organizare si de asigurare a legăturii în campanie si pe timpul manevrelor, de organizare, înzestrare si întrebuintare în luptă a subunitătilor de transmisiuni militare. Este perioada în care se trecea de la mica specialitate militară de transmisiuni - telegrafisti - la conturarea transmisiunilor ca specialitate distinctă, în cadrul căreia, alături de telegrafisti, se creează subunităti de telefonisti, de telegrafie fără fir (T.F.F.), de curieri, etc. Apar acum primele regulamente si primele manuale de specialitate. După primul război mondial Structura sistemului de transmisiuni a evoluat si se bazeaza acum pe centre de transmisiuni, centre înaintate de transmisiuni si centre de informatii, axe transversale si retele de transmisiuni. Toate acestea arată progresele însemnate pe care le-au făcut, treptat, trupele de transmisiuni sub toate aspectele: organizatoric, al înzestrării si al folosirii în luptă. Se profilează de acum, cu pregnantă, existenta unei arme cu totul specifice, cu un pronuntat caracter de diferentiere fată de celelalte arme. Separarea definitivă a transmisiunilor de arma geniului, prin înfiintarea Comandamentului transmisiunilor, a scolilor de ofiteri si subofiteri si a Centrului de instructie al transmisiunilor, s-a produs la 1 iulie 1942, prin Decretul nr.3818. Asa cum am mai arătat, momentele grele - care reclamă o conducere fermă si permanentă - au fost, întotdeauna, favorabile dezvoltării armei. După încheierea celui de-al doilea război mondial, structurile de transmisiuni din armata noastră au suferit numeroase transformări cantitative si calitative, nu toate justificate de cerintele conducerii trupelor la pace si la campanie. În perioada 1945-1989, în organizarea la vârf au existat succesiv Brigada de Transmisiuni, Comandamentul Transmisiunilor si Comandamentul Trupelor de Transmisiuni, având rol de reglementare a domeniului (regulamente, instructiuni, dispozitii, manuale, etc.) pentru întreaga armată, cât si rol executiv operativ pentru organizarea, realizarea si exploatarea sistemelor de transmisiuni de la toate esaloanele. Prin reorganizarea Comandamentului Infanteriei si Tancurilor si transformarea sa în Statul Major al Trupelor de Uscat, ulterior în Statul Major al Fortelor Terestre, în decembrie 1993 s-a înfiintat si Sectia Transmisiuni, Luptă Electronică si A.C.T. redenumită în 1997 Sectia Comunicatii si Informatică a acestui esalon. În aprilie 1997 o dată cu reorganizarea Statului Major General, în concordantă cu structurile similare din armatele statelor membre NATO, din fostul Comandament al Transmisiunilor, Informaticii si Electronicii iau fiintă Directia Comunicatii si Informatică din Statul Major General si Comandamentul Transmisiunilor subordonat Statului Major General, iar Sectia de război electronic revine la Directia Operatii. Astfel, pentru prima dată are loc o separare între nivelul de reglementare, coordonare, planificare în comunicatii / informatică si nivelul de executie.

Insigna vânătorească - Cocoșul de munte

Cocoşul de munte trăieşte la noi în ţară pe tot cuprinsul lanţului carpatin, preferând pădurile de răşinoase sau în amestec cu foioasele. Este o pasăre greu de văzut în habitatul său natural deoarece este foarte precaută. „Rotitul”, dansul nupţial al cocoşului de munte – spectaculos printr-un ansamblu de mişcări şi sunete – are loc pentru atragerea perechii, la începutul primăverii, singura perioadă de altfel când te poţi apropia de el. Prezenţa lui în Parcul Natural Bucegi întregeşte tabloul simbolurilor montane alături de floarea de colţ, capra neagră, ursul brun. Cocoşul de munte este o specie caracteristică zonelor de pădure de conifere, dense, înalte şi întunecate, dar care au şi luminişuri deschise. Lungimea corpului este de 54 - 90 cm şi are o greutate medie de 4300 grame pentru mascul şi până la 2000 grame pentru femelă. Anvergura aripilor este cuprinsă între 87-125 centimetri. Are un penaj brun pestriţ. Se hrăneşte cu ace de conifere, muguri şi conuri mici de brad şi molid, fructe, insecte şi larve. În captivitate trăieşte până la 18 ani. În perioada împerecherii masculii devin agresivi, putând ataca chiar şi omul. În timpul rotitului, masculii îşi desfac coada în evantai şi scot sunete puternice ce atrag femelele. Cuibul este construit pe sol, în locuri camuflate din pădurea de conifere, într-o adâncitură căptuşită cu vegetaţie. După împerechere, masculii nu au niciun rol în creşterea puilor. Femela depune de obicei 5-12 ouă la sfârşitul lui aprilie şi începutul lunii mai, cu o dimensiune medie de 56,9 x 41,3 milimetri. Incubaţia durează în medie 26-29 de zile şi este asigurată numai de către femelă. După eclozare, puii îşi părăsesc cuibul după 24 de ore şi îşi urmează mama. Puii încep să facă salturi în zbor la 10-14 zile şi devin zburători la circa 25-30 de zile, însă rămân împreună cu familia până toamna, când formează grupuri mari cu alte familii în vederea iernării.

Casa de economii și consemnațiuni 1897 - 1997

100 de ani de la punerea pietrei fundamentale a Palatului CEC

În regimul comunist exista o singură instituție de economisire a banilor, aceasta fiind Casa de Economii și Consemnațiuni, prescurtat C.E.C.. Încă de pe băncile școlii copii erau îndrumați să economisească, din puținul lor, pe formularul Foaie de economii C.E.C.. C.E.C.-ul a promovat mai multe instrumente de economisire pe formularul Libret de economii C.E.C.. Uneori se acordau dobânzi un pic mai avantajoase și câștiguri în bani sau alte bunuri (apartamente, mașini etc) ori se organizau tombole cu câștiguri pentru a atrage populația spre activitatea de economisire. În programele de radio, televiziune ori jurnalele cinematografelor deseori se prezentau reclame publicitare pentru economisire la C.E.C.. Pe coperțile caietelor, pe cutiile cu chibrituri ori pe alt suport material se prezentau interesante reclame grafice pentru activitatea de economisire a banilor prin C.E.C.. Sus am postat logo-ul vechi și cel actual al C.E.C..

Sus am postat un exemplar Foaie de economie C.E.C., mai multe instrumente de economisire pe Librete de economii C.E.C. și câteva reclame grafice pentru activitatea de economisire la C.E.C..

Deasupra este reprezentat un Libret de economii CEC din anul 1935, poză primită prin amabilitatea domnului Septimiu Marinescu, căruia îi mulțumesc și aici. Remarcați stema mijlocie a Regatului României (pe mijlocul carnetului) și stemele provinciilor românești (pe margini).

Palatul Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie (cunoscut îndeobște ca Palatul C.E.C., după denumirea ulterioară a instituției), este o clădire din București, situată în Calea Victoriei, față în față cu Palatul Poștelor, construit în aceeași perioadă. Piatra de temelie a Palatului C.E.C. a fost pusă în data de 8 iulie 1897, în prezența regelui Carol I al României și a reginei Elisabeta. Până în 1875, în acel loc se aflaseră mănăstirea și hanul "Sfântul Ioan cel Mare". Realizată după planurile arhitectului Paul Gottereau, cu elemente specifice din arhitectura franceză de la sfârșitul secolului XIX, Palatul C.E.C. a fost terminat în anul 1900. În prezent, palatul găzduiește sediul C.E.C. Bank, urmașa vechiului C.E.C. (Casa de Economii și Consemnațiuni). Palatul, construit în stil eclectic se termină cu o cupolă de sticlă și metal. Intrarea este încununată de un fronton în semicerc sprijinit de câte o pereche de coloane de stil compozit. Cele patru volume de colț, decorate cu frontoane și steme, sunt acoperite de cupole în stil renascentist. O cupolă mult mai mare acoperă holul central al edificiului, în care funcționează diferite ghișee ale instituției. Ornamentația judicioasă a fațadelor, echilibrul volumelor care îl compun fac din acest palat un interesant monument de arhitectură al orașului. În octombrie 2006, Guvernul României a aprobat transferarea Palatului C.E.C. către Primăria municipiului București, clădirea urmând a fi transformată în muzeu de artă, C.E.C. Bank putând să păstreze imaginea Palatului C.E.C. încă 20 de ani. C.E.C.-ul ca instituție a fost înființat în anul 1864 printr-o lege inițiată de către Alexandru Ioan Cuza.

________ooOoo________

O OBLIGAȚIUNE ROMÂNEASCĂ