Epaminonda's Blog.....: MINUNI ALE ARHITECTURII MONDIALE

1. Centrul Național de Artă Performantă (NCPA) este situat în centrul orașului Beijing, China. Este cunoscută prin porecla sa "ou gigant", datorită formei sale distincte, de formă domeală.

Clădirea este situată ca o insulă în mijlocul unui lac artificial de 35500 metri pătrați. În jurul lacului, un inel verde de 39000 metri pătrați are rolul de a izola clădirea de zgomotul orașului. NCPA a fost proiectat de arhitectul francez Paul Andreu și găzduiește o operă cu capacitatea de 2398 locuri, o sală de concerte cu o capacitate de 2019, o sală de teatru de 1035 locuri și un teatru cu mai multe funcții mici. Două trăsături par a fi caracteristice pentru creaţia Paul Andreu: refuzul de a se limita la un stil specific şi atenţia pentru relaţia între mediul înconjurător, vegetaţie, materialele de construcţie, relaţie care face ca edificiile construite de el să fie o combinaţie perfectă între tradiţia chineză şi modernitate. Lucrările de construcții au început în 2001, iar concertul inaugural a avut loc în decembrie 2007. Locația sa a provocat controverse datorită apropierii sale de Piața Tiananmen, Sala Mare a Oamenilor și Orașul Interzis. Andreu a susținut că, marele oraș internațional Beijing trebuie să includă arhitectură tradițională chinezească modernă și veche. Includerea lacului și a inelului verde făcea parte din soluția de design care să completeze arhitectura veche și să împiedice prea multă contrast. Clădirea este o cupolă elipsoidă de titan și sticlă, proiectată să semene cu un ou care plutește pe apă sau cu o picătură de apă. Andreu a proiectat clădirea pentru a fi o caracteristică iconică care ar putea fi imediat recunoscută.

Cupola are o deschidere maximă de 213 m (în direcția est-vest), o distanță minimă de 144 m (nord-sud) și atinge o înălțime de 46 m. Suprafața totală a clădirii este de 12000 mp. Edificiul este acoperit cu 18000 de plăci de titan, integrate cu mai mult de 1000 de foi de sticlă ultra-albă; o sticlă de fier redusă, cu transmisie de lumină ridicată. Covorul de titan este divizat în două, printr-o perdea curbată din sticlă, lărgind treptat de sus în jos, unde măsoară o lățime de 100 m. Atunci când se iluminează noaptea, se dă impresia că o cortină de scenă este trasă înapoi, în timp ce în timpul zilei perdea de sticlă se scaldă interiorul în lumină. Vizitatorii ajung în clădire prin coridorul subacvatic, un hol care se întinde sub lacul din inelul verde. Tavanul de sticlă permite trecerea luminii din apă, producând un efect strălucitor. Foaierul mare deschis are o podea din piatră din 10 regiuni diferite din China. Pereții interiori sunt căptușite cu zeci de mii de panouri din lemn de trandafir brazilian.

2. Biosfera Montreal, situată pe Insula Sfânta Elena din Montreal, Canada, este un muzeu dedicat mediului. A fost proiectat și creat de arhitectul vizionar Richard Buckminster Fuller, inițial ca pavilionul Statelor Unite pentru Târgul Mondial din 1967.

Biosfera este apogeul a peste douăzeci de ani de obsesia a lui Fuller pentru cupolele geodezice, o structură inventată de el bazată pe eficiență materială, integritate structurală și modularitate. Fuller a dorit să demonstreze că este posibil să se creeze un spațiu locuibil folosind doar o cincime din materialele utilizate în mod normal în arhitectura convențională. Imensa structură semisferică înaltă de 24 metri cu diametrul de 76 de metri este atât de spațioasă, încât a adăpostit ușor clădirea expozițională de șapte etaje, inclusiv o scară rulantă lungă de patruzeci de metri. Semisfera este o structură de oțel acoperită cu panouri acrilice transparente. Pavilionul Statelor Unite a devenit cel mai popular la târg și a fost vizitat de 11 milioane de vizitatori în șase luni. Edificiul s-a proiectat și construit pentru a fi demontat la nevoie. Cu toate acestea, pentru a reduce costurile, tuburile metalice au fost sudate și nu au fost prinse cu șuruburi, așa cum a propus Fuller. Acest lucru a făcut imposibilă demontarea structurii. Așa că, după încheierea târgului, guvernul american și-a donat pavilionul orașului Montréal.

Timp de câțiva ani, Biosfera a fost folosită pentru activități recreative și ca atracție publică. De ceva timp a devenit o oază de plante și păsări. În 1976, în timpul lucrărilor de reparație, foaia acrilică a structurii a luat foc și a fost distrusă complet. În urma incendiului, cupola a fost abandonată timp de cincisprezece ani, până când orașul a decis să o refacă ca un spațiu expozițional de mediu dedicat ecosistemelor de apă din regiunile Marile Lacuri și Saint Lawrence. Muzeul a fost deschis în 1995. Muzeul oferă activități interactive și prezintă expoziții despre problemele majore de mediu legate de apă, schimbări climatice, aer, ecotehnologii și dezvoltare durabilă.

3. Biblioteca Centrală Seattle este sediul central al sistemului public de biblioteci din Seatle (Washington, SUA). Clădirea de 56 metri înalțime și 11 etaje (dimensiuni la sol de 185 x 56,9 metri) a fost proiectată în anul 1999 de compania Office for Metropolitan Arhitecure, condus de arhitectul olandez Rem Koolhaas.

Edificiul s-a dat în folosință în data de 23 mai 2004, are o suprafață totală de 34000 metri pătrați și poate găzdui peste 1,4 milioane de cărți, fiind dotata cu o parcare de 142 vechicule și peste 400 calculatoare pentru accesul publicului. Fațada sa din sticlă și oțel cât și designul său interior sub formă de cutii suprapuse, a atras atenția specialiștilor din sectorul arhitecturii mondiale. Finanțarea construcției bibliotecii a fost garantată printr-un fond de obligațiuni municipale pentru suma de 196,4 milioane USD și o donație în valoare de aproximativ 20 de milioane de dolari de la Bill Gates. S-a lansat un concurs internațional de proiecte, din cei 29 de participanți a cîștigat olandezul Rem Koolhaas. Mărimea Bibliotecii și configurația interioară a acesteia pot face ca vizitatorii să se rătăcească. Prin urmare, la intrarea dinspre a patra poartă de la bulevard se oferă o hartă care detaliază itinerariul traseului interior. Datorită denivelărilor dintre diferitele străzi care înconjoară clădirea, există diferite intrări la niveluri diferite pentru fiecare zonă a clădirii. Biblioteca Centrală a fost proiectată printr-o serie de soluții structurale inovatoare, care subliniau efectul platformelor plutitoare cu care clădirea a fost proiectată și care a permis să reziste la riscul de cutremure al regiunii Seattle.

Consultantul inginer Magnusson Klemencic Associates a proiectat structura, susținută de firma Arup și partenerii, în fazele preliminare ale proiectului. Pentru aceasta, a fost aleasă o structură complexă formată din stâlpi din oțel, plăci mixte și șuruburi cu margini mari pentru a ține suprafețele și a permite luminilor mari să reducă numărul de stâlpi necesari pentru susținerea structurii din interior. Nucleul elevatorului a fost utilizat ca un ecran strucural ca să asigure structura de oțel împotriva riscurilor seismice. Proiectarea structurală a Bibliotecii Centrale din Seattle a fost premiată de Consililul american al companiilor de inginerie cu „Platinum Award” în 2005 pentru soluțiile structurale utilizate. În timpul construcției, s-a efectuat controlul eroziunii și sedimentării pe șantierul bibliotecii. În plus, parcela este amplasată în apropierea unei stații de autobuz și a fost creată o parcare pentru biciclete, pentru a favoriza utilizarea mijloacelor de transport publice sau nepoluante. Vegetația care a fost amplasată în afara clădirii a fost concepută pentru a încerca să reducă efectul insulei de căldură și să reducă la minimum consumul de apă. Apa de ploaie colectată în clădire ar fi folosită pentru irigarea vegetației.Biblioteca Centrală a depășit standardele stabilite de legea 62/999 a Societății Americane de Ingineri pentru încălzire, răcire și climatizare, cu privire la calitatea acceptabilă a aerului din interior. În timpul construcției a fost realizat un plan de control al calității aerului din interiorul lucrării și protejarea materialelor poroase de umiditate. Deși clădirea s-a bucurat de aprecierea publicului larg și a arhitecților specialiști au existat și critici. Criticul de arhitectură Lawrence Cheek a studiat clădirea în anul 2007 găsind-o: “confuză, impersonală, inconfortabilă, opresivă” în ansamblu, cu diverse caracteristici „decisiv neplăcut”, „implacabil monoton”, „prost proiectat” și amănunțit detaliat, „profund înfricoșător și deprimant” și „ieftin finalizat sau disfuncțional”, concluzionând că laudele sale anterioare pentru clădire au fost o „greșeală”.

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

________xxx________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL BOTOȘANI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Expoziția filatelică "Memoria anului 1907" 1907 - 1977

Asociația filateliștilor din RSR - Filiala Botoșani

(Republica Socialistă România) - Județul Botoșani

Răscoala ţărănească din 1907 a început în localitatea Flămânzi, judeţul Botoşani şi s-a răspândit,în perioada următoare, în toată ţara. Principala cauză a fost nemulţumirea ţăranilor legată de inechitatea deţinerii pământurilor, aflat în mâinile a doar câtorva mari proprietari. Majoritatea marilor proprietari funciari preferau să locuiască în oraşe şi nu doreau să se ocupe direct de administraţia proprietăţilor lor. Prin urmare, închiriau domeniile lor unor intermediari (arendaşi), primind în schimb o sumă fixă (arendă). Arendaşii la rândul lor încercau să obţină profituri cât mai mari într-o perioadă cât mai scurtă de timp. În acea perioadă, ţăranii formau până la 80% din populaţia României, şi circa 60% aveau pământ foarte puţin sau nu aveau deloc, în timp ce latifundiarii aveau mai mult de jumătate din pământul arabil. S-a încercat în epocă, în anumite medii, să se dea o tentă antisemită răscoalei, prin afirmaţia că evreii ar fi fost de vină pentru asuprirea cruntă a ţăranilor. În realitate, puţini erau evreii care se ocupau cu arenda, iar în ţară erau şi mulţi arendaşi români. Dacă răscoala ar fi fost o mişcare antisemită, ea ar fi trebuit să se limiteze la nordul Moldovei, unde arendaşii evrei predominau. Ori, răscoala s-a extins în zone cu foarte puţini arendaşi evrei, printre care şi Oltenia, unde s-a atins chiar apogeul şi unde represiunea a fost deosebit de feroce. Adevărul este că răscoala a fost o mişcare socială, şi nicidecum una etnică, o mişcare pentru care proprietarii şi arendaşii, evrei dar şi români sunt în egală măsură răspunzători. Pe medalie este prezentată o reproducere după tabloul “1907” al pictorului Octav Băncilă (1872 - 1944).

Flămânzi este un oraș în județul Botoșani, provincia istorică Moldova, România, fiind situat în partea de sud a județului pe cursul mijlociu al râului Miletin. Orașul este atestat documentar încă din secolul al XVI-lea, pe teritoriul localității descoperindu-se vestigii arheologice datate încă din epoca primitivă. Orașul Flămâzi a fost creat în anul 2004, prin Legea 80/2004 înglobând fostele sate Flămânzi, Nicolae Bălcescu (fost Bosânceni) și Poian, care au încetat să mai fie considerate localități independente.

Orașul mai administrează ca localități subordinate satele Chițoveni și Prisăcani, Localitatea este considerată punctul de plecare pentru Răscoala din anul 1907, în amintirea căreia este ridicat un monument în centrul acesteia. Sus am postat două poze reprezentând Primăria Flămânzi și Monumentul dedicat Răscoalei de la 1907.

Insigna - 50 de ani de la înființarea Teatrului Mihai Eminescu

1958 - 2008 Botoșani

170 de ani de teatru în limba română la Botoșani

Insignă realizată de numismatul

Stelian Brânzei - Botoșani

Insigna de mai sus s-a bătut în data de 15 ianuarie 2009 pentru a marca trecerea a 50 de ani de la înființarea Teatrului “Mihai Eminescu” și a 170 de ani de teatrul în limba română la Botoșani. Insigna s-a bătut doar în cinci exemplare, este confecționată din tablă și are forma rotundă cu diametrul de 58 milimetri. În câmpul insignei este prezentată clădirea teatrului botășenean având deasupra o inscripție orizonatî pe două rânduri: “1958 – 2008 / BOTOȘANI”. Periferic circular pe partea superioară a insignei este aplicată inscripția: “50 DE ANI DE LA ÎNFIINȚAREA TEATRULUI MIHAI EMINESCUde ani de la” și la partea inferioară pe trei rânduri inscripția; “170 DE ANI DE TEATRU ÎN LIMBA ROMÂNĂ LA BOTOȘANI / INSIGNĂ REALIZATĂ DE NUMISMATUL / STELIAN BRÂNZEI – BOTOȘANI”.

La Botoșani prima reprezentație în limba strămoșească a avut loc în 1838, când directorul Școlii Domnești, Nicolini, asociat cu Costachi Caragiali a început o serie de reprezentanții. La 27 noiembrie 1838 se juca in al patrulea abonament „Uniforma lui Velington” comedie într-un act de Otto von Kotzetbue. Afișul a fost scris de mână și în el se anunță că „priveliștea” se va sfârși într-o pantomie în două acte „Troa Diup” și începutul va fi punct la 6 jumătate ceasuri evropenești. În aceeași iarnă trupa lui Nicolini a mai jucat piesa „Ștefan cel Mare” de Gh. Asaki și „Plumper” sau „Amestecătorul în toate” de I.F. Junger. Sala de spectacole era la Școala Domnească, unde încăpeau 40 de scaune. După zece ani, în iarna 1848-1849 mai mulți boieri și cucoane din Botoșani au jucat teatru pentru scopuri filantropice, adunându-se suma de 1045 lei în folosul săracilor. În stagiunea 1857-1858, s-a înființat o trupă teatrală moldovenească în Botoșani, sub direcția lui Costachi Bălăceanu și a pitarului Costachi Vasiliu. La 10 mai 1858, un număr de 70 de boieri și negustori adresează Ministerului de Interne o petiție prin care cereau „înființarea și statornicirea unui teatru la Botoșani”. Pe la 1860 se construiește prima sală de teatru cunoscută sub denumirea „Teatrul Petrache Cristea”, Botoșanii fiind astfel printre orașele din țară care aveau o sală de reprezentanții teatrale după modelul celor din Occident, cu scenă, doua rânduri de loji, parter, orchestră și celelalte accesorii. Sala văruită în alb, era jumătate de elipsă, cu despărțiturile de la loji din scândura vopsite cu alb, fără capitonaj și fără scaune, pe care publicul și le aducea de acasă în seara reprezentanției. În mijlocul plafonului atârna un candelabru uriaș, în care erau înfipte vreo două sute de lumânări de parafină, ce trebuia coborât până jos pentru a putea fi aprinse lumânările. Stalurile un fel de lavițe cu spătar erau rezervate numai bărbaților. Pentru orice femeie ar fi fost o lipsă de respect să apară la teatru în stal. Trei lovituri de butuc în dușumeaua scenei anunțau publicul că reprezentația va avea să înceapă. Într-o astfel de sală, trupele de teatru străine care treceau prin punctul de frontieră Burdujeni spre București și de acolo spre Constantinopol, se abăteau de cele mai multe ori pentru una sau mai multe reprezentanții și la Botoșani, oraș cu un public iubitor de teatru și mai presus de toate cu o generație tânără entuziastă. În fiecare toamnă orașul Botoșani vedea sosind câte o trupă de actori pentru stagiunea de iarnă! Trupele Pascaly, Alexandrescu, Poenaru, Popescu, etc. În 1864, angajat ca sufleur al trupei Vlădicescu-Tardini, era marele poet Mihai Eminescu. El era angajat și ca scriitor de roluri. Pe scena acestui teatru a apărut și actori străini: Adelina Patti- celebra stea de la Oprea din Paris în 1865. Alături de traduceri din germană sau franceză, erau pe atunci în mare „favoare” primele lucrări dramatice din literatura română. Iată ce scrie Veronica Micle despre piesa „Fântâna Blanduziei” de V.Alecsandri, prezentată de Naționalul bucureștean în 1885 cu Aristița Romanescu și Constantin Nottara: „... în Botoșani entuziasmul și ovațiile n-au lipsit”. După 1885, din cauza deteriorării clădirii, spectacolele trupelor ce veneau de la Botoșani se dădeau în „Sala meseriașilor”. Aici în 1900 însoțită de trupa : „Burgtheater” din Viena, a dat două reprezentanții cu piesele „Hedda Gabler” și „Strigoii” de Ibsen, marea tragediană Agatha Bârsescu. În 1901 ia ființă o nouă sală, „Teatrul Popovici” după numele proprietarului. Aici au jucat Aglae Pruteanu în „Nora” de Ibsen si „Dama cu camelii” de Al. Dumas-fiul, Ermette Novelli în „Moartea civilă”, Constantin Tănase în opereta „Husarii la manevră”. Dar necesitatea unui teatru pe măsura orașului care la început de secol era al patrulea ca număr al locuitorilor după București, Iași și Galați, a preocupat mereu pe edilii orașului. În ianuarie 1912 se constituie „Societatea pe acțiuni-Teatrul Eminescu” având 75 de acționari și un capital de 400000 lei. La 23 septembrie același an, s-a pus piatra fundamentală a construcției acestui „templu al artei”, care a fost terminată doi ani mai târziu. Clădirea, după planul arhitectului Grigore Cerchez, în stilul eclectismului de școală franceză, se compară prin proporții și bogăție a ornamentației cu Teatrul Național din Iași. A fost inaugurată oficial în seara zilei de 21 decembrie 1914, cu piesa „Lorica noastră” a Naționalului bucureștean. De asemeni elevii liceelor din localitate au prezentat un program artistic coruri, cântece, dansuri populare și un tablou alegoric pe tema „Sărmanul Dionis”. Pe scena acestui teatru au apărut figuri de seamă ale vieții artistice și culturale românești. Aici a răsunat ultima oară în orașul său natal, cu ocazia „Congresului Ligii Culurale” a răsunat vocea marelui savant Nicolae Iorga, care a ținut conferință despre „Cum trebuie înțeles Eminescu” în care l-a cam combătut pe Călinescu. La 8 aprilie 1944, frumoasa clădire a Teatrului „Eminescu” este parțial distrusă de un bombardament, după care este radical transformată între 1956-1958, când se reconstruiește, astfel încât vechea compoziție nu mai poate fi identificată. În septembrie 1958, se inaugurează noul Teatru „Mihai Eminescu”. Prima stagiune artistică se deschide la 16 octombrie 1958 cu premiera piesei „Mielul turbat” de Aurel Baranga în regia lui Paul Sireteanu și scenografia lui Constantin Piuliță. De atunci Teatrul „Mihai Eminescu” a atras atenția și considerația întregii mișcări teatrale românești, aici prezentându-se în premieră absolută operele lui Nicolae Iorga, Mihail Sorbul, Eugen Lovinescu, Vasile Voiculescu, etc. Aici a văzut lumina rampei opera dramatică a „Luceafărului”, patronul teatrului și al întregii spiritualități românești.

Biblioteca județeană Mihai Eminescu

de lectură publică 1882 - 2003 - Botoșani

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Progresul cultural al Botoşaniului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, impunea înfiinţarea, alături de celelalte lăcaşuri de cultură (liceu, teatru, societăţi culturale) şi a unei biblioteci publice. Acest lucru s-a infăptuit din iniţiativa lui Th. Boian, unul dintre primarii cei mai inimoşi şi luminaţi pe care i-a avut oraşul Botoşani în secolul trecut, prin Hotărârea Consiliului Municipal ce poartă data de 18 martie 1882. În mod oficial, ea a fost inaugurată la 14 noiembrie 1882, în localul Şcolii nr. 1 de baieţi "Marchian". Primul său bibliotecar a fost V. Nadejde, învăţător, viitor membru fondator al Ateneului botoşănean. Pe actele de corespondenţa ale bibliotecii este imprimată o ştampilă, special confecţionată, cu înscrisul "Romania Biblioteca din Botoşani 1882". În 1885, biblioteca publica se contopeste cu cea a Liceului Laurian. Chiar daca, în documentele de arhivă, exista puţine date concrete despre evoluţia lecturii publice în perioada 1886-1904, biblioteca publica este mereu prezentă în viaţa spirituală a comunităţii. In 1917 când biblioteca liceului a ars, va arde şi biblioteca publică cu toată zestrea ei. După război începe refacerea fondului de carte şi în 1920 ea are: 970 volume consultate şi 1720 cititori. In 1931 creşte numărul de volume ale bibliotecii (mai ales prin donaţii), în felul acesta, ea putând să desfăşoare o activitate mai bună: 2368 cititori, 1973 volume consultate. Din anul 1934 găsim în documente denumirea de bibliotecă comunală, funcţionând în localul Primăverii din strada Armeană nr. 11. Multe personalităţi îşi donează acum parte din bibliotecile personale, acestei biblioteci (savantul Gr. Antipa înzestrând-o cu 2000 volume). În 1943 Biblioteca comunală îşi schimbă sediul în casele Tălmaciu, strada Calea Naţională nr. 275. Ea a fost printre primele instituţii culturale din oraş refăcute imediat după eliberare. Ziarul "Clopotul" din 1.02.1945, consemnează: "Nu este o întâmplare că în acest oraş există cea mai mare bibliotecă din nordul Moldovei, conţinând un număr însemnat de cărţi rare şi deosebit de valoroase. După bombardamentul hitlerist, tinerii botoşăneni au adunat din case părăsite, de sub ruine, de pe uliţe, de pretutindeni, cărţi răvăşite", din care, unele se regăsesc în patrimoniul bibliotecii de azi. În mai 1948, conform unui proces verbal de predare-primire a mobilierului şi a unui număr de 15.478 volume, putem vorbi de existenţa unui fond inventariat, o parte din acesta păstrându-se în colecţiile actuale. În 1951, biblioteca publică din Botoşani, ce purta denumirea de "Biblioteca comunală" devine bibliotecă regională, iar în 1952, conform noii împărţiri administrativ-teritoriale, se transformă în bibliotecă raională.În anul 1968, categoria este de bibliotecă municipală, iar din 1974 şi în prezent, bibliotecă judeţeană. Prin decret prezidenţial în noiembrie 1982, la împlinirea a 100 de ani de existenţă bibliotecii i se acordă titlul de Biblioteca Judeţeană "Mihai Eminescu". Cu o creştere medie anuală de 18000 volume, patrimoniul actual este constituit din aproximativ 500000 unităţi bibliotecare (cărţi, periodice, discuri, diafilme, diapozitive, hărţi, standarde, material audio-video etc.), iar numărul utilizatorilor activi a depăşit cifra de 150000. Aceasta dovedeşte că Botoşaniul îşi păstrează tradiţia de oraş cultural. Dorinţa de studiu şi lectură în continuă dinamică, face din instituţia noastră un reper important în viaţa sa spirituală. Prin aşezarea sa geografică oraşul nostru se află destul de departe de marile centre culturale ale ţării. De aceea ne străduim permanent ca prin fondul de publicaţii şi informaţiile obţinute prin mijloace moderne să satisfacem cerinţele cele mai diverse ale utilizatorilor noştri.

Insigna - 68 de ani de la moarte savantului Nicolae Iorga

28 noiembrie 1940 - 28 noiembrie 2008

Insignă realizată de numismatul Stelian Brânzei - Botoșani

Nicolae Iorga, nume real Nicu N. Iorga, a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român, care s-a născut la data de 17 ianuarie 1871 la Botoșani și a decedat la data de 27 noiembrie 1940 la Strejnic, județul Prahova. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, ”rolul lui Voltaire”. Strămoșii lui Nicolae Iorga se pare că erau de origine aromână, veniți din zona Pindului, deși istoricul nu s-a identificat niciodată explicit și fără echivoc cu această etnie. Părinții lui au fost Nicu Iorga, avocat, și Zulnia Iorga, născută Arghiropol. Numele de botez este Niculae, acesta fiind și motivul pentru care, în majoritatea cazurilor, în timpul vieții s-a semnat N. Iorga. Numele Nicolae apare târziu și rar din mîna sa, fiind covîrșitor folosit ulterior, la reeditarea scrierilor sale. Soția lui Nicolae Iorga a fost Catinca. După studii elementare și gimnaziale în Botoșani, termină Liceul Național din Iași în 1888. Absolvă Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma "magna cum laude". Continuă studiile universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani. Iorga devine în 1893, la numai 23 de ani, membru corespondent al Academiei Române. Omul care se descurca fluent în 18 limbi de comunicare a absolvit Universitatea din Iași într-un singur an. În 1894, la 24 de ani, obține prin concurs catedra de istorie la Universitatea din București. Din 1911 este membru activ al Academiei Române. Începînd din 1908 ține cursuri de vară la Vălenii de Munte, județul Prahova. Dotat cu o memorie extraordinară, cunoștea istoria universală și în special pe cea română în cele mai mici detalii. Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu din istoria românilor fără să constați că Nicolae Iorga a trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental. În timpul regimului comunist opera sa istorică a fost în mod conștient ignorată, istoria României fiind contrafăcută în concordanță cu vederile regimului de către persoane aservite acestuia. Iorga a fost autor al unui număr uriaș de publicații, cel mai mare poligraf al românilor: circa 1250 de volume și 25000 de articole. Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orașe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. Cîteva din publicațiile mai importante: Studii și documente cu privire la istoria românilor, în 25 volume (1901-1913), Istoria imperiului otoman în 5 volume. Ca literat, Nicolae Iorga a scris poezii, drame istorice (Învierea lui Ștefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Doamna lui Eremia, Sfântul Francisc din Asisi și altele), volume memorialistice

(Oameni cari au fost, O viață de om, așa cum a fost). Iorga este autorul a 1003 volume, 12755 articole, 4963 recenzii. În 1903 a preluat conducerea revistei Sămănătorul. Ca om politic, a fost co-fondator al Partidului Naționalist-Democrat, în anii 1931-1932 Prim-ministru și Ministru al Educației Naționale. Membru al parlamentului în mai multe legislaturi, Iorga era un reputat orator, temut de adversarii săi politici. Nicolae Iorga a fost fondatorul (1920) și director al Școlii Române din Paris ("Fontenay-aux-Roses"). A editat și condus numeroase ziare și reviste ("Neamul românesc", "Revista istorică", "Revue Historique du Sud-Est-Européen", "Floarea darurilor" etc.). Împreună cu un grup de profesori, fizicieni și alți oameni de știință a ajutat la pornirea mișcării de cercetași din România și la dezvoltarea organizației Cercetașii României. Nicolae Iorga a avut un sfârșit tragic, fiind ridicat de la vila sa din Sinaia și asasinat la 27 noiembrie 1940 de către legionari, fiind considerat responsabil de uciderea Căpitanului, Corneliu Zelea Codreanu în timpul regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea. După aflarea veștii despre asasinarea lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă. (Sursa NET – Vlada Aftene)

Mihai Eminescu 1850 - 1889

Premiul Eminescu - Teiul de aur - Editura Geea

Această medalie este opera gravorului

Mihai Fetița de la Monetăria națională.

Activitatea Premiile Eminescu Teiul de Aur și Teiul de Argint este o manifestare culturală, un adevărat festival literar închinat lui Mihai Eminescu. Este o manifestare botoşăneană, cu implicaţie în toată ţara, pentru că printre laureaţi se numără oameni de cultură şi din alte judeţe. Activitatea are loc anual, începând cu anul 2001, din inițiativa unei femei sufletiste, pe nume Elena Condrei, cu sprijinul financiar al Editurii botoșenene GEEA, înființate în anul 1994. Premiile Eminescu Teiul de Aur și Teiul de Argint se acordă unor personalități române și basarabene care și-au dedicat activitatea poetului nostru național în domeniile: Literatură, Arte vizuale, Colecții și Colecționari.

Insigna - Premiul național de poezie "Mihai Eminescu" 2008

15 ianuarie 2009

Insigna realizată de numismatul

Stelian Brânzei - Botoșani

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Botoșani este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Botoşani. La 20 februarie 2009 se estima că municipiul Botoşani ar avea o populație stabilă de 116110 locuitori. Oraşul este așezat în partea de sud-vest a județului şi este atestat documentar de pisania Bisericii armene Sf. Maria ce datează din anul 1350. Amplasat la intersecția principalelor drumuri comerciale, de-a lungul vremii, Botoşaniul a fost un înfloritor târg al Moldovei și un centru al producției meșteșugărești româneşti. Orașul este atestat documentar de pisania Bisericii armene Sfânta Maria care datează din anul 1350. Sus am postat stemele interbelică, comunistă şi actuală ale oraşului, iar dedesubt pozele câtorva clădiri reprezentative pentru arhitectura orașului, din vremuri diferite

Primăria

Biserica Popăuți

Biserica Sfântu Gheorghe

Casa C. Anchele

Școala Marchian

Gara

Muzeul Județean (Prefectura veche)

Biserica Sfântu Ilie

Calea națională cu Arcul de Triumf

Biserica catolică

Biserica Uspenia

Casa Corpului didactic

Externatul secundar de fete

Casa Văsescu

Cazarma Infanteriei 37

Grădina Belvedere

Hala de carne

Hotelul Regal

Institutul Sofian

Internatul Liceului Laurian

Moara

Monumentul eroilor

Palatul de Justiție

Statuia lui Mihai Eminescu

Uzina electrică

Casa de cultură

Casa memorială Nicolae Iorga

Judecătoria

Liceul August Treboniu Laurian

Mall-ul

Poșta

Prefectura

Județul Botoșani este situat în nordul regiunii Moldova din România, care face parte din regiunea de dezvoltare Nord-Est. Judeţul are suprafaţa de 4986 km.p., numără aproximativ 450000 de locuitori şi are capitala în municipiul cu acelaşi nume, Botoşani. Ca subunităţi administrative este compus din 2 municipii - Botoșani, Dorohoi, 5 oraşe - Bucecea, Darabani, Flămânzi, Săveni, Ștefănești 71 de comune. Deasupra am postat harta, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Botoșani, din vremuri diferite.