Epaminonda's Blog.....: Ro - M

1. În anul 1881 Statul român a pus în circulație moneda de 5 lei cu chipul de profil, a regelui României Carol I, cu barbă și fără perciuni. Pe aversul monedei, în interiorul unui cerc perlat la exterior, este reprezentată stema mare a Regatului României, încadrată de cifra 5 și litera L mare de tipar, reprezentând valoarea monedei – 5 lei, în partea din dreapta jos un spic de grâu, și circular inscripțiile: ”ROMÂNIA” (numele statului), “1881” (anului emiterii monedei) și “B” (simbolul monetăriei unde s-a turnat moneda). Pe revers, în cadrul unui cerc perlat la exterior, este reprezentată efigia regelui spre stânga și inscripțiile: “CAROL I REGE AL ROMÂNILOR” (circular pe marginea monedei) și KULLRICH (numele gravorului – sub gât).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: valoarea nominală – 5 lei, anul emiterii – 1881, material compoziție – argint 90% și cupru 10%, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 25 grame, cant – zimțat, tiraj – 570000 exemplare și gravor – Kullrich.

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.

2. În data de 26 februarie 2018 Bănca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă cu tema 150 de ani de la nașterea lui Ștefan Luchian. Aversul monedei redă o compoziție care prezintă imaginile a două lucrări ale pictorului Ștefan Luchian: în prim-plan, pe șevalet, ,,Anemone”, iar în plan secund ,,Fântâna de la Brebu”; inscripţia în arc de cerc „ROMANIA”, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2018”. Reversul monedei prezintă autoportretul lui Ștefan Luchian, inscripția „STEFAN LUCHIAN” și anii între care a trăit pictorul, ,,1868-1916”.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoare nominală: 10 lei; metal: argint; puritate: 99,95; formă: rotundă; diametru: 37 milimetri; greutate: 31,103 grame; calitate: proof; cant: zimțat; tiraj: 200 exemplare și preț unitar de vânzare fără TVA – 375 lei.

Ştefan Luchian a fost un pictor român, supranumit “poetul plastic al florilor”, care s-a născut la data de 1/13 februarie 1868 la Ștefănești, județul Botoșani (pe Prut), ca fiu al maiorului Dumitru Luchian şi al Elenei Chiriacescu, și a decedat la data de 28 iunie/11 iulie 1916 la București. Tatăl său a fost comandantul Batalionului nr. 3 de grăniceri si bun prieten cu Alexandru Ioan Cuza. În aprilie 1873, Ştefan Luchian împreună cu familia sa s-au mutat la București într-o casă, pe care au cumpărat-o pe strada Popa Soare nr.15, în vechea şi pitoreasca mahala a Mântulesei. Vocaţia viitorului pictor s-a declarat încă din copilărie. Artistul a început să picteze încă din vremea în care a urmat cursurile primare la Şcoala din Tabaci. Mai apoi a continuat ca elev al Liceului Sfântul Sava, unde a făcut trei clase gimnaziale. Ştefan Luchian a rezistat cu încăpăţânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la şcoala militară, astfel că s–a înscris în septembrie 1885 la clasa de pictură a Școlii Nașionale de Arte Frumoase (Şcoala de belle-arte), pe care a absolvit-o în anul 1889. Aici a obţinut medalia de bronz pentru un Cap de expresie şi un Studiu după natură. Profesorii săi au fost Gheorghe Tăttărescu, Theodor Aman și Constantin I. Stăncescu. Paralel cu Şcoala de Arte Frumoase a urmat şi cursurile clasei de flaut a Conservatorului bucureștean. Luchian a dorit toată viaţa să cânte la vioară şi aşa cum a declarat el însuşi, a suferit toată viaţa că nu putea să execute tremurătura coardei. În toamna anului 1889 a plecat la Munchen şi a studiat două semestre la Academia de Arte Frumoase, unde i-a avut profesori pe Johann Caspar Herterich și Ludwig Herterich.

A revenit în ţară în 1890 unde a participat la prima expoziţie a societăţii de artă Cercul artistic.Anul următor a plecat la Paris la Academia Julian, unde a studiat la atelierul lui William-Adolphe Bouguereau. Din cauza morţii mamei sale petrecută pe data de 9 februarie 1892, Ştefan Luchian a revenit la Bucureşti şi s-a dedicat picturii. În anul 1893 s-a mutat pe strada Aristide Briand unde şi-a amenajat un atelier, iar în octombrie a expus pentru a doua oară la Cercul Artistic. În 1896 s-a produs o mişcare de secesiune, împotriva preşedintelui „Salonului Oficial”, C. Stăncescu, intitulată „ Salonul artiștilor independenți”, după modelul salonului parizian. Luchian a fost principalul iniţiator al „Expoziţiei artiştilor independenţi”, care s-a deschis chiar în faţa Salonului Oficial. În această perioadă starea materială a artistului s-a degradat, cu toate că averea (modestă de altfel) pe care o moştenise de la părinţii săi, i-a permis ca timp de câţiva ani să trăiască fără griji. Tot în acest timp, devenit un obişnuit al cercurilor literare şi artistice bucureştene, Luchian a reuşit să fie apreciat pentru discuţiile pline de combativitate şi duh la care a participat. A fost un obişnuit al cercului poetului Al.Macedonski şi a frecventat cafenelele artistice şi literare “La Fialkopvski” şi "Kũbler". Curând din păcate, a fost victima unor şarlatani care l-au lăsat pe drumuri. Pentru a-şi întregi veniturile, în perioada 1897 – 1990 s-a asociat cu alţi pictori şi a pictat biserici (Catedrala Sf. Nicolae din Tulcea, Catedrala Sf. Alexandru din Alexandria și Biserica Brezoianu din București. A decorat de asemenea salonul unui vapor fluvial, precum şi saloanele lui V. Antonescu, ministru de justiţie din Bucureşti, cu panouri pictate cu marchize şi peisaje de „stil”. Semnificativ de menţionat este că Antonescu i-a plătit doar o parte din bani, iar pentru restul sumei datorate i-a trimis nişte pantaloni uzaţi pe care Luchian i-a refuzat indignat. S-a înscris la concursul pentru ocuparea catedrei de pictură a Şcolii de Belle-Arte din Iași, de la care s-a retras însă, protestând împotriva maşinaţiunilor de culise. În 1901, măcinat de mizerie, a făcut o expoziţie de grup la Ateneu împreună cu o serie de pictori cu care nu avea nimic în comun. După un periplu de schimburi de locuinţă, s-a internat grav bolnav la Spitalul Pantelimon. A continuat totuşi să lucreze cu frenezie şi până în anul 1915 a expus neîntrerupt la diverse expoziţii. Deşi o prezenţă eminentă în viaţa artistică a timpului, Luchian nu a cunoscut pentru multă vreme succesul. Astfel, la expoziţia sa din 1905 singurul cumpărător al unui tablou a fost pictorul Grigorescu şi pentru a putea plăti chiria, Luchian a cedat Ateneului lucrarea Vechiul meu atelier. Un grup restrâns de admiratori şi prieteni totuşi l-au aclamat, dar condiţia sa materială a continuat să fie dintre cele mai precare. Între anii 1905 - 1909, creaţia artistică a lui Ştefan Luchian a atins apogeul, operele sale fiind expuse în marea majoritate a expoziţiilor din această peioadă. A fost perioada în care Luchian a realizat cele mai de seamă picturi ale sale, atât în ceea ce priveşte compoziţiile, precum şi în ceea ce priveşte portretele, florile şi peisajele. Suferinţa cauzată de boală s-a contopit cu cea a omenilor împilaţi şi umili, cu iubirea pentru frumuseţile României, cu dragostea de om şi de natură. În anii care au urmat, boala s-a agravat şi de la sfârşitul anului 1909 şi până la sfârşitul vieţii a fost ţintuit în fotoliu. A fixat însă în memorie „splendorile scânteietoare” ale peisajului românesc, pe care l-a redat într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate şi de fineţe, de sinteză cromatică şi arhitecturală a formelor, de colorit strălucit şi delicat totodată.

Tehnicii uleiului Luchian i-a alăturat, pentru peisaj şi pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care a ajuns la o măiestrie neegalată. Fluiditatea contururilor şi delicateţea catifelată a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian începuse să picteze flori mai dinainte, dar abia din el şi-a concentrat în această direcţie toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viaţă şi pentru frumos. Iată de ce „florile” lui Luchian au acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină interioară, acea simplitate gravă care fac din multe dintre ele - este de ajuns să menţionăm Anemonele - adevărate capodopere. Pe măsură însă ce boala a avansat şi incapacitatea fizică a artistului a devenit notorie, s-a răspândit zvonul că Luchian a permis altora să picteze în numele său. Scandalul declanşat a dus la arestarea lui Luchian sub acuzaţia de fraudă, dar acesta a fost eliberat în scurt timp. Arghezi a fost mândru să fie unul dintre puţinii săi apărători, în acest caz. Luchian este înmormântat la Cimitirul Bellu. Către sfârşitul vieţii nu a mai putut ţine penelul cu degetele paralizate, astfel că ajunsese să pună pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii.

Opera “Anemone”, este pictata in ulei pe panza, de pictorul Stefan Luchian, intre anii 1911 si 1913. Cu câțiva ani în urmă opera se afla in sufrageria lui Traian Basescu, pe vremea cand locuia in vila Lac 3. Pana sa ajunga la Vila Lac 3, in custodia statului, “Anemone” a facut parte din mai multe colectii private. Ultimii care au detinut lucrarea, inainte sa ajunga in custodia statului comunist, au fost membrii familiei academicianului Emanoil Pantazi, diplomat in perioada interbelica si mare iubitor de arta. Acesta si-a donat colectia de arta Academiei Romane prin testament, in decembrie, 1941. A pastrat insa pentru el 6 tablouri, printre care si “Anemone”. Nepotul lui Pantazi a fost obligat in 1981 sa le doneze pe toate sase statului roman, impreuna cu locuinta, in schimbul permisiunii de a merge in Canada la fiul sau emigrant. Opera a fost scoasă la licitație pentru suma infimă de 150000 de euro. Nu se știe cine este persoana care a adjudecat-o.

Opera “Fântâna de la Brebu” este realizată în anul 1908, tehnica pastel pa carton și are dimensiunile de 700 / 495 milimetri. Compoziţia este concepută pe două planuri pe verticală. În prim plan, iarbă verde, filtrată pe alocuri de lumina soarelui; în mijloc, fântâna mică de piatră cu cumpănă. Deasupra fântânii atârnă o găleată prinsă cu o funie de cumpănă; alături de fântână, un copac a cărui coroană bogată, verde, se desfăşoară amplu pe tot registrul superior al lucrării; în dreapta, centura cu trei picioare de sprijin a cumpenei. Planul al doilea este barat de la registrul inferior până spre mijloc de zidul vechi de piatră al arhondaricului din care se văd fragmentar ferestrele şi scările de piatră din faţa uşii, precum şi acoperişul teşit de culoare brună.

3. În data de 26 noiembrie 2018 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din aur, o monedă din argint, o monedă din alamă pentru colecționare și, totodată, va pune în circulație o monedă aniversară din alamă, având ca temă 100 de ani de la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Aversul tuturor monedelor redau o imagine a Marii Adunări de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918; inscripțiile în arc de cerc „ROMANIA” și „MAREA ADUNARE DE LA ALBA IULIA”, valoarea nominală „.... LEI (BANI)”, stema României și anul de emisiune „2018”. Aversul monedei de 50 bani pentru colecționare diferă de cea aflată în circulație prin faptul că undeva în dreapta are inscripționată litera „N”, într-un cerc, ca semn distinctiv. Reversul comun tuturor monedelor prezintă portretele lui Ștefan Cicio-Pop, Gheorghe Pop de Băsești, Iuliu Maniu, Vasile Goldiș și Iuliu Hossu, personalități care au contribuit la înfăptuirea Marii Uniri; inscripția în arc de cerc „100 DE ANI DE LA MAREA UNIRE” și data evenimentului aniversat „1 DECEMBRIE 1918”. Caracteristicile tehnice ale monedelor sunt următoarele:

Moneda de aur: valoare nominală – 500 lei, puritate - 99,9%, formă – rotundă, diametru – 35 milimetri, greutate – 31,103 grame, calitate – proof, cant – neted, tiraj – 200 exemplare și preț unitar de achiziție fără TVA – 7615 lei.

Moneda de argint: valoare nominală – 10 lei, puritate - 99,9%, formă – rotundă, diametru – 37 milimetri, greutate – 37 grame, calitate – proof, cant – zimțat, tiraj – 200 exemplare și preț unitar de achiziție fără TVA – 330 lei.

Moneda de 50 bani pentru colecționare: material – alamă (Cu80Zn15Ni5), formă – rotundă, diametru – 23,75 milimetri, greutate – 6,1 grame, grosime la chenar – 1,9 milimetri, calitate – proof, cant – inscripționat cu cuvântul ROMÂNIA de două ori, cu steluță între cele două cuvinte, tiraj – 5000 exemplare și preț unitar de achiziție fără TVA – 10 lei.

Moneda de 50 bani în circulație este identică cu cea de colecționată doar că este realizată la calitatea necirculată și îi lipsește cercul cu litera N, de pe avers, partea dreaptă.

Iuliu Hossu (30 ianuarie 1885 – 28 mai 1970) a fost episcop al Bisericii Greco-Catolice şi Cardinal, un apărător al drepturilor românilor din Austro-Ungaria. A obţinut doctorate în Filosofie şi Teologie la Roma, iar în decembrie 1917 a fost numit Episcop de Gherla. La Marea Adunare de la Alba Iulia a citit mulţimii Declaraţia de Unire. A făcut parte din delegaţia trimisă la Bucureşti pentru a prezenta Regelui Ferdinand hotărârea de Unire, împreună cu Miron Cristea, Alexandru Vaida-Voievod şi Vasile Goldiş.

Gheorghe Pop de Băsești (născut la data de 1 august 1835 în localitatea Băsești, Comitatul Sălaj - decedat la data de 23 februarie 1919) a fost un politician român din Transilvania, care între anii 1881 - 1902 a fost vicepreședinte, iar între anii 1902 - 1908 președinte al Partidului Național Român din Transilvania.

Iuliu Maniu (8 ianuarie 1873 – 5 februarie 1953) a fost cel mai important politician transilvănean. S-a alăturat luptei naţionale a românilor din Austro-Ungaria încă din studenţie. Spiritul său combativ a servit cauzei naţionale, mai ales în timpul mandatului de deputat în Parlamentul de la Budapesta. În timpul războiului a luptat pe frontul italian, iar la sfârşitul anului 1918 a coordonat organizarea politică şi militară a românilor din Austro-Ungaria. A fost unul dintre iniţiatorii Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918. După război a organizat instalarea administraţiei româneşti în Ardeal, în calitate de preşedinte al Consiliului Dirigent, guvernul de tranziţie al Transilvaniei.

Vasile Goldiș a fost un deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918. El s-a născut la data 12 noiembrie 1862 în localitatea Mocirla, azi Vasile Goldiș, județul Arad, într-o familie de preot, și a decedat la data de 10 februarie 1934 la Arad. Între anii 1873 – 1881 este elev al Liceului Teoretic din Arad pe care îl absolvă ca șef de promoție, remarcîndu-se cu aptitudini deosebite pentru istorie, literatură și filozofie. La 1 octombrie 1881 se înscrie și urmează cursurile Facultății de Litere și Filozofie, cu bursă din partea Episcopiei Ortodoxe Române din Arad, la Universitatea din Budapesta și Viena. În anii studenției activează în cadrul societăților studenților români Petru Maior și România Jună. Lucrează ca profesor în disciplinele studiate la Caransebeș și Brașov. În anul 1893 devine membru al Partidului Național Român și colaborator activ al ziarului Tribuna din Sibiu. În perioada 1906 – 1910 a fost deputat de Radna în parlamentul maghiar, unde a intervenit de numeroase ori împotriva diverselor legi asupritoare de naționalități. La 1 decembrie 1918 Vasile Goldiș a rostit la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia un discurs în care a relevat inevitabilitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare și necesitatea unirii Transilvaniei cu România. În 2 decembrie 1918 devine ministru al Instrucțiunii Publice în Consiliul Dirigent de la Sibiu și din 17 decembrie ministru fără portofoliu în guvernul central de la București. În anul 1919 a fost numit membru de onoare al Academie Române. În perioada interbelică a făcut parte din mai multe guverne de la București.

Ștefan Cicio Pop a fost avocat și un om politic român, membru al PNR și mai apoi vicepreședinte al PNȚ, deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent, deținător al portofoliului apărării și al internelor, care s-a născut la data de 1 aprilie 1865 la Șigău, Cluj și a decedat la data de 16 februarue 1937 în localitatea conop, judeșul Arad. A studiat la Liceul maghiar de stat din Dej, Liceul maghair de stat din Sibiu, și la universitățile din Budapesta și Viena, din anul 1891 – doctor în drept. La vârsta de 40 de ani, în anul 1905, este ales deputat de Șiria în Dieta Ungariei, unde susține cu consecvență timp de 14 ani cauza românilor din Transilvania. A participat la Marea Adunare de la Alba Iulia, pe care a condus-o în calitatea sa de președinte al Consiliului Național Român Central și vicepreședinte al Marii Adunări. A fost ales de Marea Adunare de la Alba Iulia ca membru al Marelui Sfat Național al Românilor din Transilvania, iar mai apoi, membru al Consiliului Dirigent.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O PASTILĂ DE UMOR

_________xxx_________

O MEDALIE,
O PLACHETĂ ȘI
CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Ziua Regalității - 153 de ani - 2019

Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu)

Regii României (Carol I, Carol II, Ferdinand și Mihai)

Medalia de mai sus s-a bătut în anul 2019 pentru a marca Ziua Regalității în România - împlinirea a 153 de ani de când Carol I a fost proclamat Domn al României (1866). Pe avers în interiorul unei coroane circulare striate periferice este reprezentată Mănăstirea Curtea de Argeș, locul unde odihnesc pentru veci regii României, pe o coloană verticală – cele 4 monograme regale. Aversul conține și următoarele inscripții: “ZIUA REGALITĂȚII” – pe un sector circular periferic dreapta, “153 DE ANI” – liniar, pe trei rânduri, în partea stângă și “2019” – anul emiterii medaliei. Pe revers în interiorul unei coroane circulare striate periferice sunt reprezentate chipurile celor patru regi ai României: Carol I, Ferdinand, Carol II și Mihai, în centru, în cadru unui romb fiind reprezentată coroana regală a României. Lângă chipul fiecărui rege este reprezentată monograma sa și inscripția cu numele și anii între care a domnit. Reversul conține și următoarea inscripție: “NIHIL SINE DEO” – deviza casei regale a României, în limba latină, ceea ce se traduce NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU. Medalia are următoarele caracterisitici tehnice: material – argint, puritatea – 92,5%, forma – rotundă, diametrul – 50 milimetri, greutatea – 49 grame, calitatea – proof și tirajul – 100 bucăți.

Mănăstirea Curtea de Argeș este o mănăstire din România situată în oraşul cu același nume din județul Argeș. Ansamblul cuprinde biserica episcopală, unul dintre cele mai apreciate monumente de arhitectură din Țara Românească. Mănăstirea a fost construită de către domnitorul Neagoe Basarab (1512 - 1517) pe locul vechii mitropolii de la 1359. Pictura interioară, realizată de zugravul Dobromir, a fost terminată în anul 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumaţi. Fragmente ale picturii originale sunt păstrate la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti. Reparată de câteva ori, biserica a fost restaurată între anii 1875 - 1886 de către arhitectul francez Andre Lecompte du Nouy, discipol al lui Eugene Viollet le Duc, care i-a adus şi unele modificări care au diminuat uşor, după părerea specialiştilor, valoarea istorică a monumentului. Considerată drept una dintre minunile arhitecturale ale României, mănăstirea poartă, dincolo de cunoscuta legendă a Meşterului Manole, o serie de adevăruri istorice prea puţin cunoscute. “Pe Argeş în gios, / Pe un mal frumos, / Negru-Vodă trece / Cu tovarăşi zece: / Nouă meşteri mari,/ Calfe şi zidari / Şi Manoli - zece, / Care-i şi întrece...” Cine nu ştie frumoasa baladă a meşterului Manole?! Dar câţi dintre noi ştiu adevărul din spatele legendei şi cum îşi leagă Manole numele de edificiul ridicat pe locul fostei Catedrale Mitopolitane. “În ziua de Adormirea Maicii Domnului, în anul 1439, pe locul actualei Mănăstiri, era sfinţită Catedrala Mitropolitană, în prezenţa ctitorului ei, Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti. Din nefericire, în anii 1444 şi 1446 au avut loc două cutremure care au afectat grav această catedrală, magnitudinea celui din 1446 fiind estimată de specialişti la 7,5 grade pe scara Richter. Vlad Dracul nu a apucat să refacă catedrala, fiind asasinat împreună cu fiul sau Mircea, în 1447, de către boierii Dăneşti sprijiniţi de Iancu de Hunedoara.”, explică directorul Muzeului Curtea de Argeş. Construcţia Mănăstirii Curtea de Argeş a început în 1514, din dorinţa lui Neagoe Basarab de a zămisli aici un lăcaş de o frumuseţe fără seamăn. Contribuţia legendarului meşter Manole la ridicarea construcţiei nu e doar folclor. “În tinereţe, Neagoe Basarab a fost la studii în Italia şi la Constantinopol. La Constantinopol, sultanul Baiazid al II-lea îi încredinţează administrarea construcţiei unei moschei, sarcină de care el s-a achitat strălucit. Constructorul-şef al moscheii este Manoli din Niaesia, care apare, astfel, alăturat de Neagoe Basarab. Se pare că Manoli era armean, astfel explicându-se anumite elemente de arhitectură armeană şi georgiana din construcţia Mănăstirii”, explică directorul Muzeului Curtea de Argeş. Din dorinţa lui Neagoe Basarab, la construirea monumentului s-a folosit, pe lângă calcar de Albeşti, şi marmură adusă tocmai din arhipeleagul grecesc. Iar realizarea acestui lucru n-a fost tocmai simplă, mai cu seamă că insulele se aflau sub control otoman, iar sultanul interzicea folosirea marmurei în biserici, tocmai pentru a nu permite lăcaşelor creştine să se se ridice la nivelul moscheelor. “Neagoe i-a scris sultanului Selim să-i aprobe importul de marmură, minţindu-l cu privire la destinaţia marmurei. Angrenat în campanile din Orient, sultanul a aprobat importul, deşi mai târziu a aflat destinaţia reală a marmurei greceşti”. Un lucru greu de acceptat şi încă destul de puţin cunoscut a fost evidenţiat de marele istoric, arheolog, epigrafist şi folclorist român din secolul XIX, Grigore G. Tocilescu, care a spus că a identificat pe cărămida cheii de boltă, scris cu caractere osmane, numele lui Allah (Grigore G. Tocilescu- Biserica Episcopală a Mănăstirii Curtea de Argeş restaurată în zilele M.S. Regelui Carol I şi sfinţită din nou în ziua de 12 septembrie 1886). “Din nefericire, nu avem imagini cu această cărămidă şi, mai ales, nu ştim ce s-a întâmplat cu ea după reconstruire” mai spune directorul muzeului. În luna decembrie a anului 1610, când oraşul Curtea de Argeş era cucerit de trupele tânărului principe transilvan Gabriel Bathory (de 21 de ani), mănăstirea a fost de-a dreptul devalizată. “În cele aproximativ două luni de ocupare a oraşului, Mănăstirea şi bisericile au fost cumplit jefuite, acoperişul Mănăstirii (din plumb) fiind topit pentru necesităţile oştirii, ceea ce a dus la degradarea monumentului”. Edificiul a fost refăcut ulterior de Matei Basarab şi Şerban Cantacuzino. Înaintea celebrei fântâni din apropierea mănăstirii, lângă sfântul lăcaş susura un izvor care astăzi nu mai este şi despre care prea puţină lume ştie. “Izvorul lui Manole, aflat iniţial în curtea Mânăstrii, a secat, însă din iniţiativa învăţatului episcop al Argeşului, P.S.Iosif, se construieşte, peste drum de Mănăstire, o nouă fântână, cunoscută azi sub numele de Fântâna lui Manole”. Arhitectura lăcaşului suferă, în decursul timpului, câteva modificări. Francezul Emile Andre Lecomte de Nouy îşi pune amprenta pe transformarea sa într-o construcţie regală. “După ce M.S. Regele Carol (pe atunci Principe) vizitează întreagă ţară călare, alege Podul lui Neag ca loc de trăit, iar Curtea de Argeş drept loc de murit. În acest scop va ridica, în prima locaţie, Castelul Peleş, în timp ce la Curtea de Argeş decide reconstruirea Mănăstirii Argeşului după metoda lui Eugène Emmanuel Viollet-le-Duc. Acesta îl refuză pe rege din motive de vârstă şi sănătate, dar îl recomandă pe Emile Andre Lecomte de Nouy, discipolul sau. Acesta va reconstrui Mănăstirea încercând să o transforme dintr-o construcţie princiară, într-una regală, văzându-se foarte bine această idee la reconstrucţia modestului aghiazmatar gândit de Neagoe (semn al smereniei şi umilinţei sale pe care un occidental nu putea să o înţeleagă)”. Totodată, are loc şi o schimbare a arhitecturii turlelor, mai scunde şi cu circumferinţă mai mare. Şi tocmai datorită acestui aspect au putut să reziste la cutremurele ce au urmat. La fel de puţin se cunoaşte faptul că în cursul reconstrucţiei, pereţii Mănăstirii au fost demolaţi până aproape de bază. “Fresca ce era nedeteriorată a fost scoasă de arhitectul francez, noua frescă a Mănăstirii fiind realizată de un grup de artişti din care făcea parte şi fratele sau. Bucăți ale frescei vechi se păstrează și azi în muzeele României. În curtea Mănăstirii Argeşului a existat un paraclis - singurul edificiu ridicat de domnitorii fanarioţi în Curtea de Argeş - care avea o pictură deosebit de valoroasă. Din păcate, acesta a fost demolat de Lecomte de Nouy, pentru a face loc parcului destinat familiei regale. “În parcul creat au fost plantate specii rare, găsindu-se şi azi un arbore-lalea (Liliondendron tulipifera). În apropierae Mănăstirii, spre răsărit, avea să se construiască, din ordinul lui Carol, o frumoasă Reşedinţa Regală, ridicată dintr-o cărămidă specială. “Datorită calităţilor sale deosebite, cărămida respectivă era folosită, la vremea aceea, la zidirea forturilor Bucureştiului. În epoca respectivă, presa l-a atacat dur pe M.S. Regele Carol, acuzându-l de deturnarea materialelor (cărămizii)”. Reşedinţa Regală ridicată de rege a funcţionat până la abolirea monarhiei, ca instituţie în subordinea Casei Regale a României.“Această reşedinţă a fost un motiv de fricţiuni între familia regală şi ierarhii de la Argeş, care revendicau aripa de nord a construcţiei. Casa Regală n-a acceptat însă acest lucru şi, mai mult, în 1939 M.S. Regele Carol al II-lea decide închiderea pentru cult a mânăstirii. Lăcaşul urma să aibă numai rolul de necropolă regală. Episcopiei i-a fost dat terenul de la intrarea în curte în scopul construirii unei noi biserici episcopale. (sursa Net – Adevărul.ro – Cristina Stancu). Ajungand Domn al Tarii Romanesti, Neagoe Basarab, scrie el insusi intr-una din pisaniile sale care se afla pe fatada de apus a bisericii, ca, gasind acea straveche biserica (adica vechea Catedrala a Mitropoliei de la Arges) daramata si neintarita, i s-au "deschis ochii inimii" si a hotarat aceasta biserica din temelie a o zidi si a o inalta si a o intari. Astfel această informație s-a strecurat in miscatoarea legenda populara a Mănăstirii Argeșului, în care se spune: "Un zid parasit.. Si neispravit.. La loc de grindis.. La verde-alunis.. Cainii cum il vad.. La el se raped.. Si latra-a pustiu.. Si urla-a mortiu." Prin urmare, Neagoe Basarab (1512-1521), dornic de a-si dovedi autoritatea, credinta si patriotismul, dar si avutia, hotara zidirea acestei marete manastiri, menita sa intreaca in frumusete tot ce se facuse pana atunci. Manastirea Curtea de Arges, prin maretia, perfectiunea proportiilor cat si prin bogatia decoratiei acesteia a gasit un puternic ecou in sufletul cantaretilor populari care i-au invaluit obarsia in umbra legendei. Asa cum glasuieste balada populara culeasa de Alecsandri, zidirea Manastirii Curtea de Arges s-ar datora "Mesterului Manole", care impreuna cu "noua mesteri mari, calfe si zidari" au lucrat cu multa truda si cu pretul unor mari sacrificii la ctitoria voievodului Neagoe Basarab. Acele ruine, aflandu-le Neagoe Basarab, cu ajutorul unui ciobanas, "din fluier doinas", ar fi hotarat: "Iata zidul meu! Aici aleg eu.. Loc de minastire.. Si de pomenire" si de indata ar fi indemnat pe mesterii ce-l insoteau, zicandu-le: "Curand va siliti.. Lucrul de-l porniti.. Ca sa-mi ridicati.. Aici sa-mi durati.. Manastire 'nalta.. Cum n-a mai fost alta" ceea ce acestia pana la urma, cu pretul vietii lor, chiar au si facut. Manastirea Curtea de Arges nu este insa o legenda: ea este expresia sentimentelor celor mai sincere ale poporului roman despre jertfa lui, pe care a pus-o si la baza acestei manastiri, dupa cum a pus-o si la baza tuturor marilor opere de constructie din tara noastra, in trecut si prezent. Manastirea din Curtea de Arges nu este numai un simplu locas de inchinare, ci este un simbol al jertfei poporului roman. Zidirea manastirii a durat trei ani (1515-1517). Domnul Neagoe, care avea bune cunostinte despre arhitectura bisericeasca, a dat si ideea planului bisericii si sfaturi si indemnuri mesterilor, in fruntea carora se distinge legendarul Manole. Manastirea a fost sfintita la data de 14 - 15 august 1517. La aceasta slujba, dupa descrierea facuta de Gavriil Protul de la Muntele Athos, a fost prezent insusi Neagoe Basarab. Au mai fost de față la sfințire Teolipt – Patriarhul Constantinopolului, insotit de mare sobor, toti arhimandritii si egumenul manastirilor de la Muntele Athossi tot "clerosul" din Tara Romaneasca, in frunte cu Mitropolitul Macarie si mult popor venit din aproape toate colturile tarii. "Pentru intaia data un patriarh din Constantinopol, se afla pe pamantul romanesc; el fiind însoțit de episcopii de Sares, de Sarde, de Midia si de Melenic. Prezenta patriarhului de Constantinopol, a altor ierarhi, preoti si calugari de peste hotare, alaturi de mitropolitul tarii si de clerici romani, la sfintirea Manastirii Argesului, a fost prilej si chip de afirmare a unitatii Ortodoxiei, cum nu se mai vazuse inca. Manastirea Curtea de Arges, asa cum a iesit din mana mesterilor lui Neagoe Basarab, apartine, in ceea ce priveste linia ei arhitectonica, stilului bizantin, in timp ce elementele decorative ce-i impodobesc exteriorul, dezvaluie influente ale artei armene, persane, georgiene si arabe. Cu toate acestea, aici totul alcatuieste o perfecta si armonioasa unitate. Mai tarziu au venit insa peste aceasta manastire multe necazuri si primejdii. In iarna anului (1610-1611), Gabriel Bathory cu oastea lui, au jefuit din biserica si din morminte tot ce era pretios, luand si acoperisul de plumb si cositoral bisericii, si lasind-o expusa la stricaciuni. Razboaiele dintre rusi si turci de la 1769-1774 si 1787-1791 au adus Manastirii Curtea de Arges alte jefuiri si stricaciuni. Un cutremur la 29 octombrie 1802, apoi un foc, un alt cutremur la 28 ianuarie 1838, alte incendii in ianuarie 1866, la 23 aprilie 1867 si la 2 decembrie acelasi an, au adus manastirii noi deteriorari si pagube mari. Manastirea Curtea de Arges, alaturi de oraselul de langa, intre timp, au dobandit cinstea de resedinta episcopala, la anul 1793 luand fiinta aici Episcopia Argeșului, care a functionat pana in 1949, cand s-a unit cu Episcopia Ramnicului Valcea. La Manastirea Curtea de Arges, a functionat, cu mici intreruperi, timp de peste 100 de ani, Seminarul teologic "Neagoe Voda", continuat apoi de Seminarul Teologic Special pentru Transilvania pana in anul 1977. Daca privim din orice parte biserica Manastirii Argesului, ea ne apare ca un ansamblu unitar si armonios, un joc de linii, de inflorituri ingenioase in piatra, de lumini si umbre rasfrante care-i dau spontaneitate, suplete si eleganta. Aici își odihnesc somnul de veci voievozii Neagoe Basarab și Radu de la Afumați dar și cuplurile regale Carol I – Elisabeta și Ferdinand – Maria. In capela-paraclis din centrul palatului se pastreaza moastele Sfintei Mucenite Filoteia. Istoria Manastirii Curtea de Arges reprezinta o parte importanta din insasi istoria Bisericii Ortodoxe Romane, care in mod continuu, de-a lungul veacurilor, s-a identificat cu sufletul si viata poporului roman. Manastirea Curtea de Arges, alaturi de Biserica strabuna a poporului nostru, a indeplinit si un rol patriotic: acela de a mobiliza constiinta poporului si a tarii in fata pericolului. Sursa – Net - Arhim.dr. Chesarie Gheorghescu

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.

Ferdinand I este unul dintre cei mai importanți regi ai României, personalitatea sa fiind strâns legată de realizarea Marii Uniri, visul de veacuri al românilor, despre care ne aducem aminte cu emotie. Om de o vastă cultură, poliglot și botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer devotat românilor, sub domnia sa înregistrându-se cea mai înfloritoare perioadă a statului românesc modern. Născut la data de 24 august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și importanța continuității statului roman sub formă de regat într-un context politic internațional instabil. Când avea 19 ani a făcut prima sa vizită în România, ulterior a revenit în Germania pentru a-și desăvârși studiile liceale și universitare. Anul 1893 l-a găsit absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen. Chiar în același an s-a stabilit la Bucuresti pentru a-și îndeplini menirea de moștenitor al tronului României. El devenise de fapt moștenitor al tronului Regatului Românie după ce atât tatăl său cât și fratele mai mare au renunțat la tron. Odată sosit la București, tânărul prinț german se declara cucerit de flora României, o adevarată provocare științifică pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nu rămâne insensibil nici la frumusețea proverbială a româncelor, fiind cucerit de Elena Văcărescu. Aventura celor doi idealiști a fost oprită brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit să-și întrerupă relația cu Elena Văcărescu la intervenția și insistențele Consiliului de Miniștri al României, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu femei de sânge regal. Ferdinand nu are încotro și pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decât verișoara sa de gradul trei. Ferdinand și Maria au avut împreună 6 copii, trei fete și trei băieți. Cel mai mare dintre băieți a devenit urmîtorul rege al României, Carol al II-lea.La vârsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al României depunând jurământul solemn și luându-și în fața țării angajamentul că va fi un "bun român". Ferdinand a iubit România și poporul roman. Din admirație și respect pentru religia națională a românilor, Ferdinand renunță la cultul catolic și se botează creștin-ortodox. Atașamentul și dragostea lui Ferdinand pentru mica și fermecătoarea, la acea dată, tara din Est nu aveau să se limiteze la acest gest. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru România, Regele Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", sau "Întregitorul". Visul lui Ferdinand a fost în egală măsură același cu al românilor - crearea României Mari. La acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanșarea primului război mondial. Deși era german a ales să acționeze în acel război de partea Antantei (14 august 1916) luptând împotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. La Castelul Hohenzolernilor din Prusia era mare derută și nemulțumire, Ferdinand a fost renegat iar steagul heraldic al familiei a fost coborât în doliu. În ciuda entuziasmului și speranțelor românilor, situația pe front era dezastruoasă, armata română, slab echipată și înarmata înregistra mari pierderi. Puterile Centrale au ocupat și Dobrogea și Bucureștiul a intrat sub ocupație germană. Ferdinand și întregul guvern român a fost nevoit să se refugieze la Iasi. Luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, purtate de Armata Română au schimbat cursul evenimentelor. Jertfa și eforturile românilor au dus la oprirea înaintării germane în Moldova. În momentul în care bolșevicii au pus mâna pe putere în Rusia și au cerut instituirea păcii (1918), România se afla înconjurata de armatele Puterilor Centrale. Regatul Romaniei a fost forțat de Germania să semneze la București un tratat de pace dezavantajos pentru țara noastră, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze. Când trupele Triplei Alianței au avansat pe frontul din Salonic dezmembrnd armata bulgară, România a reintrat în razboi. Imperiile Rus și Austro-ungar se dezintegrau. Avantul militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducând la mult așteptata unire cu Bucovina, Basarabia si Transilvania. În urma înfrangerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolșevic Bela Kun, trupele române au ajuns să ocupe Budapesta, iar Ferdinand se întoarcea ca un învingător în fruntea armatei, într-un București entuziasmat. În anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia. Viața politică din timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus pe atunci de frații Ion și Vintilă Brătianu. Unirea cu Ardealul a lărgit, în mod ironic, baza electorală a opoziției ale cărei partide principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc. Regele a fost cu adevărat un "bun român" așa cum a jurat. Unii istorici îl consideră ca cel mai strălucit rege, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă și introvertită. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania și Bucovina de Nord. A înfăptuit reforma agrară împărțind pământ țăranilor, prioritate având veteranii de război și familiile celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării. În ciuda succesului în război și al creării României Mari, Ferdinand se confrunta cu mari probleme de ordin personal. Fiul său cel mare, prințul Carol al II-lea, mare amator de lux și desfrâu, trăia o viață scandaloasa, căsătorindu-se clandestin cu Ioana "Zizi" Lambrino, cu care avea un copil nelegitim. Prințul a ajuns totuși să se căsătorească cu Elena, fiica regelui Constantin al Greciei și acest mariaj eșuând repede. Carol fuge cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris. Regele se vede nevoit să îl desemneze drept urmaș la tron pe nepotul său, prințul Mihai de România, pe atunci un copil, Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, fiind dezmoștenit de Regele Ferdinand. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoși pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormantat la Curtea de Argeș alături de Regele Carol I și Regina Elisabeta. În timpul scurtei sale domnii, România a atins un nivel de dezvoltare nemaiîntâlnit pănă atunci. Agricultura era o forță, țara noastră fiind supranumită "Grânarul Europei". S-a dezvoltat comerțul concomitent cu exploatarea zăcămintelor de petrol, economia țării noastre fiind printre cele mai puternice și stabile din întreaga lume, totul sub conducerea unui rege care, între problemele personale și războaiele care au răvășit țara, a găsit totuși timp să se dedice și știintei și cunoașterii, fiind președinte și protector al Academiei Române din 1914 până la trecerea sa la cele veșnice (20 iulie 1927).

Carol al II-lea, Rege al României, Principe de Hohenzollern - Sigmaringen

(născut 15 octombrie 1893 şi decedat la 4 aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940, când a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său Mihai. Cunoscut şi sub numele de Carol Caraiman, nume ales de tatăl său Ferdinand şi folosit de Carol după ce a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală a României (între 1925 şi 1930) în urma renunţării lui Carol la calitatea de Prinţ Moştenitor. Carol este fiul cel mare al regelui Ferdinand al României şi al soţiei sale, regina Maria.

Regele Mihai I s-a nascut la 25 octombrie 1921, la Sinaia. A fost fiul Regelui Carol al II-lea si al Reginei-Mama Elena. A incetat din viata, in ziua de 5 decembrie 2017, la resedinta privata din Elvetia. Din iunie 1930, dupa plecarea Reginei-mama in exil, Regele Mihai a ramas in grija tatalui Sau. A urmat cursurile unei scoli organizate de acesta la palat, alaturi de copii reprezentand toate colturile tarii si toate categoriile sociale. A devenit din ce in ce mai inchis in sine si mai ganditor. Singurele saptamani fericite erau cele petrecute la Florenta, la mama sa. In adolescenta, Principele mostenitor a urmat cursuri de sport si a inceput pregatirea militara. La varsta de saisprezece ani a devenit sublocotenent in armata romana. Dupa decesul Regelui Ferdinand din 1927 si ca urmare a faptului ca Principele Carol a renuntat la statutul de Principe Mostenitor, Principele Mihai a fost proclamat Rege. Fiind minor, s-a instituit o Regenta, compusa din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea si Presedintele Inaltei Curti de Casatie, Gh. Buzdugan. La 8 iunie 1930, Principele Carol a revenit in tara si a preluat tronul. Mihai I a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. In urma abdicarii tatalui Sau, la 6 septembrie 1940, a devenit Regele Mihai I. In timpul razboiului, Regele i-a imbarbatat pe ostasii romani care au luptat pentru reintregirea tarii. Nu a fost insa de acord cu depasirea liniei Nistrului. In ciuda refuzului Maresalului Antonescu, la 23 august 1944 Regele a hotarat trecerea Romaniei alaturi de aliatii sai traditionali. Acest act de curaj a scurtat razboiul cu 6 luni si a crutat vietile a sute de mii de oameni. Din 1944, Majestatea Sa Regele s-a opus din toate puterile instaurarii autoritatii comuniste. In cele din urma, a fost obligat sa abdice la 30 decembrie 1947. Exilul Regelui Mihai si al Reginei Ana a inceput odata cu revenirea de la nunta din Atena. Au locuit pana la sfarsitul anului 1948 la vila Sparta, locuinta Reginei-mame Elena. Din 1949, Regele Mihai si Regina Ana s-au mutat la Lausanne si apoi in Anglia, unde au locuit pana in 1956. Pentru a-si castiga existenta, Regele si Regina au construit o ferma de pui si un mic atelier de tamplarie. Familia Regala s-a intors in Elvetia in 1956. Regele Mihai a semnat un contract cu compania aeriana "Lear Jeats and Co", la Geneva. Familia s-a mutat la Versoix, un mic oras de pe malul lacului Léman, la cativa kilometri de Geneva. Aici a locuit peste patruzeci si cinci de ani si tot aici se afla, pentru moment, casa familiei. In anul 1958, Regele a oprit colaborarea cu "Lear", iar un an mai tarziu, a infiintat o companie de electronica si de mecanisme automate denumita METRAVEL, pe care a vandut-o cinci ani mai tarziu. Din biroul sau de la Versoix si, incepand cu 2001, din cel de la Bucuresti, Regele Mihai a militat pentru intrarea Romaniei in NATO si in Uniunea Europeana. Majestatea Sa a incurajat respectarea drepturilor omului, dezvoltarea economiei de piata, pastrarea culturii nationale, respectarea adevarului istoric, respectarea si garantarea proprietatii private, consolidarea statului de drept si a democratiei in tara noastra. Regele Mihai si Regina Ana au locuit din 2004 la Aubonne, in Elvetia. De marile sarbatori crestine si, in functie de angajamentele Lor publice, Majestatile Lor au ales sa fie alaturi de cei dragi fie la Castelul de la Savarsin, fie la Palatul Elisabeta.

Coroana regală a României s-a confecţionat din oţelul unuia dintre tunurile turceşti capturate de români la Plevna, în timpul războiului din 1877. Tunul era unul foarte modern pentru vremea sa, fiind de fabricaţie germană, marca Krupp. Coroana de oţel a României a fost confecţiontă la Arsenalul Armatei, situat pe Dealul Spirii. Decizia de a se confecţiona o coroană de oţel, în locul uneia de aur, are o înaltă semnificaţie politică şi filosofică, reflectând, în acelaşi timp şi concepţia lui Carol I despre monarhia modernă. Aceasta are forma obişnuită a coroanelor regale: un cerc frontal din oţel decorat cu romburi şi perle din oţel. De la marginea superioară a cercului se ridică opt fleuroane mari continuate cu opt cercuri perlate care se unesc în mijloc într-un glob în care se află Crucea "Trecerea Dunării". Cu aceiaşi coroană s-a încoronat şi Regele Ferdinand, la Alba Iulia, în 1922.

Insigna - Cicloturism

Până la instaurarea comunismului, turismul românesc organizat se desfăşura prin intermediul asociaţiilor şi cluburile de turism existente. Primul Club Alpin a luat fiinţă în Braşov la 10 mai 1873. Cea mai veche asociaţie este S.K.V. – Siebenbürgischer Karpaten Verein, înfiinţată la Sibiu la 28 noiembrie 1880 şi dizolvată în 1944. Această asociaţie a avut cei mai mulţi membri (germani, români, maghiari şi alte naţionalităţi) şi cele mai multe secţii, a construit cele mai multe drumuri şi cabane (59), a editat 56 de Anuare, a înfiinţat un corp de călăuze brevetate şi primele echipe de salvare în munţi. La 2 aprilie 1926 a luat fiinţă Turing-Clubul României, având mai multe secţii în ţară. A construit cabane, a efectuat marcaje turistice şi a publicat Calendar săptămânal, transformat în Enciclopedia Turistică Românească. Sub egida T.C.R. au apărut şi alte publicaţii. Grupul Alpin Brav, transformat în 1937 în Clubul Carpatin Român, a fost înfiinţat de câţiva elevi de la liceul Mihail Viteazul, căpătând personalitate juridică la 18 martie 1936. Acesta a construit cabana Brav, devenită Caraiman. Asociaţia turistică România Pitorească a luat fiinţă în Bucureşti la 21 mai 1930. A construit cabana Ciucaş, a tipărit un an revista România Pitorească şi apoi Buletinul România Pitorească. Clubul Alpin Român s-a construit la 18 martie 1934. A construit Căminul Alpin – Buşteni, un refugiu la intrarea în Valea Coştilei şi şi-a cumpărat un sediu în Bucureşti. A tipărit Buletinul Alpin şi apoi Buletinul Clubului Alpin Român. A practicat alpinismul şi căţărarea, înfiinţând în 1938 prima şcoală de căţărare modernă în România, fiind organizat pe trei secţii. Asociaţia Piatra Craiului a fost creaţia unui pensionar militar. A închiriat de la călugări cabanele „Decebal” şi „Bucegi”, din apropierea peşterii Ialomiţei. Activitatea acestor asociaţii a fost în general alpinismul. Ele au fondat în 1934 Federaţia Societăţilor de Turism şi Alpinism, iar din februarie 1936, data înfiinţării O.N.T. (Oficiul Naţional de Turism), în parte au fost patronate şi de acesta. În cadrul O.N.T. au existat Birouri județene și Birou național de turism pentru tineret (B.T.T.).

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Placheta - Emanuel de Martonne 1873 - 1955

Emmanuel de Martonne (1873 – 1955) a fost un geograf și pedagog francez, binecunoscut în România interbelică pentru contribuțiile sale esențiale la trasarea granițelor României Mari, precum și la studierea riguroasă, pentru prima dată în istoria științei, a geografiei României, a Munților Făgăraș, de a căror frumusețe sălbatică, neatinsă și pură a fost profund impresionat, numindu-i Alpii Transilvaniei. El este autorul unui Tratat de geografie fizică (1909) și al volumelor Geografie universală (1931), consacrate Europei Centrale. El a condus publicația Atlasul Franței și a fondat Institutul de Georgrafie de la Sorbonne. Pasionat de climatologie, el este celebru pentru descoperirea bazelor evapotranspirației potențiale, utilizată azi de botaniști și agronomi. Prin publicațiile sale savant francez devenea cel mai bun specialist al studierii geografiei carpato-dunărene. În anul 1918 este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) în cadrul tratativelor de încheiere a păcii după primul război mondial, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute României și Poloniei prin tratatele de pace. El a călătorit pe teren și conform principiului viabilității frontierelor, a obținut extinderea frontierei Poloniei spre est și a României spre vest cu câțiva kilometri, pentru ca importante căi ferate (de exemplu Timișoara – Arad – Oradea – Satu Mare să nu se întretaie de mai multe ori cu granița. El a conceput principiul viabilității conform căruia stabilirea granițelor trebuie să depindă nu numai de grupările etnice, ci și de motive geografice (relief, ape, accesibilitate) și de infrastructurile teritoriului. Opunându-se astfel delegaților americani și britanici, el a contribuit, în mod semnificativ, a desenarea granițelor din 1918 – 1921 (dintre care cele trasate între România, Serbia și Ungaria mai sunt valabile și astăzi). În semn de recunoaștere a acestor multiple merite, Academia Română îi conferă titlul de membru de onoare în anul 1912. În calitate de secretar al Comitetului de Studii și de membru în patru comisii speciale pentru trasarea frontierelor, geograful francez Emmanuel de Martonne a sprijinit cauza României în timpul Conferinței de pace de la Paris (1919-1920), cu argumente științifice solide, fondate în mai mulți ani de cercetări de teren realizate atât în Regatul României, cât și în teritoriile românești din cadrul Monarhiei austro-ungare și al Imperiului țarist. De Martonne a colaborat în permanență cu membrii delegației României la Conferința de Pace și a prezentat argumentele acestora, precum și ale sale, inclusiv experților britanici și americani, convingându-i de justețea solicitărilor respective. Nu Martonne a făcut Unirea, Unirea au făcut-o românii, dar anumite detalii, care sunt foarte semnificative i se datorează. Argumentația sa făcut de pe poziția unui savant deja recunoscut, a omului care era o autoritate în geografia teritoriului românesc și a celui sud-est european. Ca fondator al geografiei umane, studiind simultan două tipuri de geografie – cea umană și cea fizică – era convins că explicația fenomenelor constatate în geografia umană are legătură directă cu geografia fizică, cu specificul spațiului unde locuiește un popor.

Insigna - Trăiască Partidul Liberal

Această piesă s-a bătut la comanda Partidului Liberal, ca simbol electoral al acestei formaţiuni politice. Piesa este executată din alamă, are forma rotundă cu diametrul de 33 milimetri. Aversul redă în câmpul central, în prim plan, un ţăran, în picioare, salutând; în jur un lan de grâu; în fundal soarele răsărind; și marginal deasupra inscripţia: TRĂIASCĂ PARTIDUL LIBERAL. Pe revers este montat un ac de prindere a insignei la rever.

Partidul Național Liberal, denumire alternativă Partidul Liberal este unul din principalele partide din România și totodată cea mai veche formațiune politică din țară. A fost înființat sub acest nume la data de 24 mai 1875. Din cele 87 de guverne ale României, 30 au fost conduse de premieri liberali. De numele și istoria Partidului Național Liberal se leagă cele mai importante evenimente din istoria modernă a României:

instaurarea monarhiei constituționale (1866),
obținerea independenței de stat (1877),
ridicarea României la rang de regat (1881),
războiul de întregire a neamului și crearea României Mari (1918),
adoptarea Constituției din 1923, și relansarea economică după criza din 1929–1933.

În toată această perioadă, liberalismul a devenit fundamentul ideologic pe care s-a construit România modernă.

Sfânta Cuvioasă Parascheva

Asociația femeilor creștine ortodoxe

Parohia Sfânta Vineri - București

Privegheați și vă rugați

Medalionul prezentat mai sus a fost realizat în anul 1923 în semn de omagiu pentru Sfânta Cuvioasa Parascheva. Medalionul este confecționat din bronz argintat, are forma ovală cu dimensiunile de 17 x 29 milimetri. Pe avers este reprezentată Sfânta flancată de două ramuri de măslin, cu o cruce în mâna stângă și o ramură de măslin în mâna dreaptă, având aplicată deasupra inscripția pe 2 rânduri: “CUV. / PARASCHEVA”. Pe revers, în cadrul unei elipse verticale și centrale, deasupra este reprezentat Ochiul Atotvăzător și dedesubt pe trei rânduri inscripția: ”PRIVEGHEAȚI / ȘI / VĂ RUGAȚI”. Pe marginea medalionului este aplicată inscripția: “ASOC. FEMEILOR CREȘTINE ORTODOXE. / BUCUREȘTI / PAROHIA SF. VINERI NOUĂ”.

Aceasta femeie cu adevarat mare si vestita, pe numele ei Parascheva, s-a nascut într-un sat al Traciei, numit si din vechime si acum Epivata. Parintii ei erau din neam mare si bun, bogati, dar cel mai mult îi imbogatea drept cinstirea lui Dumnezeu si mandria de a fi si a se numi crestini. Dupa implinirea varstei de 10 ani, a inceput sa mearga deseori la biserica unde a ascultat pentru prima data cuvintele: "Cel ce voieste a veni dupa Mine, sa se lepede de sine si sa ridice crucea sa si sa urmeze Mie". O data, la iesirea din biserica, întâlnind un sarac, ascunzându-se de maica sa, si-a dezbracat hainele stralucite si luminate pe care le purta si i le-a dat lui, ea imbracandu-le pe cele ponosite ale saracului. Dupa ce a venit acasa si au vazut-o parintii într-un astfel de chip, s-au îngrozit si au batut-o, ca sa nu mai faca asa. Ea însa nu numai de doua ori, ci de trei ori, si de multe ori, se zice ca dezbracând hainele sale, le-a dat saracilor, întru nimic socotind pentru aceasta, ocarile, îngrozirile si nesuferitele batai ale parintilor. Apoi fiindca nu mai putea suferi durerea duhului în suflet, fara stirea parintilor si al celor de un sânge cu ea, si a multimii slugilor, a ajuns la Constantinopol si apoi la Iraclia din Pont, calatorind numai pe jos. Parintii au cautat-o, dar fara succes. La Iraclia din Pont, intr-un sfant locas, intrand cu bucurie duhovniceasca, s-a asezat pe pamânt si l-a udat cu lacrimi; apoi s-a sculat si prin ruga sa umplându-se de har, cinci ani întregi a petrecut cu rabdare aici. Intr-un tarziu i se indeplineste ruga si ajunge la Ierusalim, bucuroasa ca merge pe pamantul unde "si blândele picioare ale Mântuitorului meu Hristos au calcat". Multi ani rabdând în mânastirea saracacioasa a calugaritelor de la Ierusalim, implinind al douazeci si cincilea an al vârstei, a plecat la Ioppe ca mai apoi sa ajunga la Constantinopol si apoi Calicratia, unde isi gaseste sfarsitul pamantesc. Dupa ce moastele sale s-au depus la biserica din sat, a inceput a se produce multe minuni. Se vindecau schiopi, surzi, ciungi, ologi si tot felul de boli aducatoare de moarte. Neputinta nevindecata se indeparta doar prin atingerea raclei in care erau depuse sfintele moaste. Sfintele moaste ale cuvioasei Parascheiva au odihnit diferite perioade de timp in cetatea Târnovei, la Belgrad si apoi la Constantinopol. Izvoarele istorice spun ca domnitorul Moldovei, Vasile Lupu, a cumparat de la sultanul Murad al IV-lea al Constantinopolelui, pentru suma de 290 si apoi inca 300 pungi cu aur, sfintele moaste ale cuvioasei, pe care le-a adus la Iasi. Toata povestirea aceasta a stramutarii este zugravita pe peretele de sud al bisericii Sfintilor Trei Ierarhi, unde se afla depuse sfintele moaste ale cuvioasei. In sedinta sa din 28 februarie 1950, Sfantul Sinod al Bisericii noastre a hotarat canonizarea unor sfinti romani, precum si generalizarea cultului unor sfinti ale caror moaste se gasesc in tara noastra. Hotararea respectiva a fost transpusa in fapta in cadrul unor mari festivitati bisericesti in cursul lunii octombrie 1955. In cazul Cuvioasei Parascheva, generalizarea cultului ei s-a facut in catedrala mitropolitana din Iasi, la 14 octombrie 1955, in prezenta a numerosi ierarhi romani, precum si a unor reprezentanti ai Bisericilor ortodoxe Rusa si Bulgara. Drept aceea, sa o cinstim si noi si sa ne rugam asa:"Spre tine pururea nadajduind, de multe boli si primejdii s-a izbavit tara aceasta, alinand si prefacand mania cea cu dreptate pornita asupra noastra de la Dumnezeu, in buna si milostiva indurare, prin ale tale rugaciuni; dar si acum ingrozindu-ne marile nenorociri, la tine nazuim cu lacrimi, sa ne ajuti ca sa scapam din primejdie si sa cantam lui Dumnezeu: Aliluia."

__________ooOoo__________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII