Epaminonda's Blog.....: PIEMONT

25 Lire 1796

PIEMONT

Este un stat vechi al peninsulei italice (regat),

azi regiune a Italiei.

Este situat în nord-vestul Peninsulei Italia

Acest regat nu a avut o

deviză națională unanim acceptată.

Capitala: Torino

Bancnota oficială a regatului: Lira

Referitor la populația și suprafața regatului,

acestea variat în timp.

Stema oficială actuală a regiunii:

Stema vechiului regat piemontez :

Stema oficială actuală a capitalei Torino:

Steagul oficial actual al regiunii:

Alte steaguri oficiale ale regatului piemontez

de-a lungul timpului:

1796 – 1802

1802 – 1814

Mai jos admiri câteva monumente arhitectonice

din capitală vechiului regat - Piemont

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O PASTILĂ DE UMOR

_________xxx_________

O MEDALIE, O PLACHETĂ
ȘI CÂTEVA INSIGNE
DIN JUDEȚUL PRAHOVA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Muzeul ceasului - Ploiești - Ceasul chimistului C. Istrati

Muzeul Ceasului “Nicolae I. Simache” din Ploiești este unicul muzeu de acest fel din România, care cuprinde o bogată colecție de ceasuri făurite de meșteri vestiți din Europa, cele mai multe fiind adevărate opere de artă. Organizat din inițiativa profesorului N.I. Simache, ca secție a Muzeului de Istorie, el datează din 1963. A fost instalat mai întâi într-o sală din Palatul Culturii, până când, prin achiziții, a căpătat un patrimoniu atât de bogat încât a avut nevoie de un local propriu. I s-a pus atunci la dispoziție Casa Luca Elefterescu, care a fost adaptată noului scop; lucrările de amenajare sau terminat în anul 1971 și muzeul s-a deschis în ianuarie 1972. În prezent, muzeul are o colecție de aproape 1000 de piese (numai în parte expuse), printre care: cadran solar, pendul construit din lemn în 1634, ceas pus în mișcare printr-o cădere de apă (Londra, 1654), primul ceas de buzunar („oul de Nürnberg”), orologii de turn, o piesă din 1693 (realizare a ceasornicarului Ralf Gout), ceasul de mână construit în același an de Courvoisier (cu efigia lui Ludovic al XIV-lea), piese realizate de meșterii londonezi Georg Prior, Edward Prior, Th. Whit, George Clarke, Markwich, Markham, Jo Wightmann, Van Laure, de ceasornicari francezi (Benjamin Balber, George Charle, Meuron), austrieci (Philipp Ia-cob, Beyr) sau elvețieni (Pres Vaucher, A. Hess). Pot fi văzute ceasuri cu mecanisme muzicale care cântă Marseilleza, Deșteaptă-te române!, valsurile lui Strauss. Sunt prezentate prezentate ceasuri care au aparținut unor mari personalități române, (Constantin Brâncoveanu, Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Păstorel Teodoreanu, Nicolae Iorga, Bogdan Petriceicu Hașdeu, I. L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, etc.), ceasuri distractive (al morarului, fierarului, frizerului, motanului etc.), ceasuri cu diverse indicații în afara orelor, ca și alte obiecte legate de temă. Sus am postat logo-ul și o poză cu sediul Muzeului ceasului - Ploiești.

Nicolae I. Simache (născut la data de 5 noiembrie 1905 și decedat la data de 6 ianuarie 1972) a fost un profesor, publicist și istoric român.

Constantin I. Istrati (născut la data de 7 septembrie 1850 în Roman şi decedat la data de 17 ianuarie 1918 în Paris) a fost un academician român, chimist, medic, ministru în mai multe guverne, membru titular (1899) şi preşedinte al Academiei Române în perioada 1913 - 1916. Constantin I. Istrati a devenit doctor în medicină de la Bucureşti în 1877, devenind colaboratorul lui Carol Davilla, pe care îl suplinea uneori la cursul de chimie medicală. În 1885 Constantin I. Istrati a obţinut şi doctoratul în chimie, la Paris. În 1883 Constantin Istrati a fost numit profesor de fizică la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti. În 1889 devine membru corespondent al Academiei Române. Constantin I. Istrati a fost numit comisarul general al organizării parcului Carol I, inaugurat în anul 1906. A întemeiat şcoala de chimie organică de la Universitatea din Bucureşti, unde era profesor. A fost membru de onoare al mai multor societăţi ştiinţifice străine. A făcut cercetări asupra bogăţiilor naturale ale României (sare, petrol, chihlimbar, ozocherită, etc. Studiind derivaţii halogenaţi ai benzenului, a descoperit o nouă clasă de coloranţi, pe care i-a numit franceine. Pentru această invenţie i s-a acordat Medalia de aur la Expoziţia Internaţională de la Paris, în 1889. C. I. Istrati a fost şi un colecţionar împătimit de documente istorice. Documentele vechi adunate cu migală de doctorul Constantin I. Istrati sunt reunite în prezent înColecţia Dr. Constantin I. Istrati, păstrată de Direcţia Judeţeană Mehedinţi a Arhivelor Naţionale. Documentele au fost create în perioada 1429 - 1945. Documentele se referă la diferite regiuni şi zone ale ţării, însă cele mai multe privesc Moldova istorică şi Basarabia, deosebit de importante fiind actele de cancelarie emise în vremea lui Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Bogdaa al III-lea cel Chior,Petru Rareş, Despot Vodă, Petru Şchiopul, Ieremia Movilă, Simion Movilă, Constantin Movilă, Ştefan al II-lea Tomşa şi a altor domni moldoveni, sau cele privind evenimente fundamentale privind istoria ţării, cum ar fi Revoluţia de la 1848, pregătirea şi înfăptuirea Unirii de la 1859 şi altele. Există în colecţie şi o serie de documente privitoare la personalităţi şi familii, precum Asachi, Donici, C. I. Istrati, Paladi, Rosetti, Bibescu, Densuşianu etc.

Insigna - Liceul militar "Dimitrie Cantemir" 1949 - 1994

Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” a fost înfiinţat la data de 4 iunie 1912 la Mănăstirea Dealu (Târgovişte). Din 1929 s-a numit Liceul Militar „Nicolae Filipescu”. În noiembrie 1940 a fost transferat la Predeal unde funcţionează până în 1948. A dat ţării în cei 36 de ani de existenţă 33 de promoţii însumând 1282 de absolvenţi. După război, în anul 1949, liceul a fost reînfiinţat la Roman. În 1950 a fost redislocat la Predeal, unde a funcţionat încă 4 ani. În 1953 a absolvit prima promoţie după război. Din 1954 este dislocat în oraşul Breaza, pe Bulevardul Republicii la nr.75. La 4 iunie 2007, la aniversarea a 95 de ani de existenţă, şeful Statului Major al Forţelor Terestre conferea colegiului „Emblema de Onoare a Forţelor Terestre”. Cu acelaşi prilej, instituţiei i-a fost înmânat Steagul de identificare. Pe 4 iunie 2012, la împlinirea a 100 de ani de nobilă şi demnă existenţă, Drapelul de luptă al colegiului a fost decorat cu Ordinul “Virtutea Militară în grad de Cavaler”, cu însemn pentru militari, de pace. Încadrat armonios în învăţământul preuniversitar românesc, Colegiul Militar Liceal “Dimitrie Cantemir” s-a transformat, începând cu anul şcolar 2014-2015, în Colegiul Naţional Militar “Dimitrie Cantemir”, conform ordinului nr. 3280/10.04.2014, emis de ministrul Educaţiei Naţionale. De-a lungul a peste un secol de existenţă, Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” a dat ţării peste 13000 de absolvenţi, cuprinşi în 92 de promoţii, a căror reuşită confirmă şi consolidează valoarea acestui lăcaş militar de învăţământ, cultură şi educaţie. Cei mai mulţi au îmbrăţişat şi s-au remarcat în cariera militară, peste 200 fiind avansaţi la gradul de general. Alţi absolvenţi au devenit academicieni de renume, medici militari şi civili excepţionali, miniştri, ambasadori, profesori universitari, cercetători ştiinţifici. Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” se prezintă ca o instituţie de învăţământ preuniversitar performantă a Armatei României, care asigură însuşirea temeinică a cunoştinţelor ştiinţifice, de cultură generală şi militară necesare elevilor pentru a putea continua studiile în instituţiile militare de învăţământ superior şi postliceal.

Breaza este un oraș din județul Prahova, zona subcarpatică. Localitatea a fost declarată stațiune balneo-climaterică încă din anul 1928. Prima atestare documentară a localității nparvine din anul 1503, când în Registrele Brașovului este amintit negustorul Neagoe din Breaza. La Breaza a funcționat vamă cu Ardealul între anii 1834 până în anul 1852, când a fost mutată la Predeal. La recensământul din anul 2011 populația orașului număra 15938 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 96,84% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională aproximativă a populației orașului se prezintă astăzi astfel: ortodocși – 95,98% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Dimitrie Cantemir (născut 26 octombrie 1673 şi decedat 21 august 1723) a fost domn al Moldovei (martie - aprilie 1639 şi 1710 - 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, compozitor, om politic şi scriitor moldovean. S-a născut într-o familie nobilă, în localitatea Silişteni, comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui. Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk, în Rusia, la 2/13 aprilie 1711 un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă şi precizând integritatea graniţelor şi faptul că ele vor fi apărate de armata Moldovei. În politica externă s-a orientat spre Rusia ca entitate ortodoxă, opusă Islamului. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a fost împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi. După numai un an de domnie (1710-1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc, dar n-a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce creştinii au fost înfrânţi de turci la Stănileşti, pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I (după ce a fost ajutat de ambasadorii Olandei şi Franţei la Înalta Poartă) şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711. A contribuit la cartografierea Rusiei şi a lucrat în sistem Mercator. Colecţia sa de hărţi, scrise în latină, se află în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. A scris Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor, susţinând latinitatea limbii şi a poporului format pe teritoriul vechii Dacii, inclusiv faptul că limba româna are patru dialecte. Această lucrare a devenit o referinţă fundamentală pentru corifeii Şcolii Ardelene. A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Este considerat până astăzi unul dintre marii umanişti ai Europei. Ca membru al Academiei din Berlin a corespondat cu Leibniz, încercând să stabilească principiile fondării unei Academii Ruse. A murit în refugiu, după campania lui Petru cel Mare la Marea Caspică, în zona Derbent 1723 şi a fost înmormântat în Rusia, la Dimitrovka, în biserica Sf. Nicolae, construită după planurile sale. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, repatriate graţie lui Nicolae Iorga, în 1935.

Insigna - UPETROM Ploiești

Întreprinderea "1 Mai" Ploieşti este specializată în fabricarea de masini si utilaj petrolier. În prezent întreprinderea se numeşte UPETROM - 1 Mai şi este membră a Grupului UPETROM. UPETROM GRUP este o companie din România care are activități în domeniul forajului marin și terestru, producției de echipament petrolier și turism. Din grup mai fac parte companiile Grup Servicii Petroliere şi Vega Turism. În anul 2008 numărul de angajaţi al Grupului UPETROM era de 6000 de persoane. Sus am postat logo-ul și o poză a Grupului UPETROM. Nu ai cum să te gândeşti la Ploieşti fără să-ţi treacă prin cap imaginea Întreprinderii „1 Mai“ Ploieşti, un „stup“ care aduna, în trei schimburi zilnice, 18000 de angajaţi înainte de Revoluţie. Cea mai mare uzină de utilaj petrolier din Sud-Estul Europei producea instalaţii de foraj petrolier dintre cele mai performante la nivel mondial, achiziţionate inclusiv de celebre companii de profil americane. Devenită după revoluţie Societatea „UPETROM 1 Mai“ Ploieşti este controlată acum de Gabriel Comănescu, unul dintre bogaţii de Top 300 ai României. Înainte de criza economică mondială, compania mai avea 1.700 de angajaţi şi livra utilaje speciale în Rusia, pentru explorarea şi exploatarea Arcticii. Scăderea comenzilor cu peste 70% şi disponibilizările repetate au făcut din marele colos o firmă cu aproximativ 800 de angajaţi, care se ţine cu greu pe linia de plutire. Din 2010, a trecut pe pierdere şi figurează pe lista de datornici a Ministerului Finanţelor. UPETROM are datorii de câteva milioane de lei la bugetul de stat, al asigurărilor sociale şi de sănătate.

Insigna - Liceul Mihai Viteazul - Ploiești 1987 - Clasa a XII-a

Colegiul National “Mihai Viteazul”din Ploiesti – institutia - a fost constituita in anul 1874 ca scoala secundara de fete. In 1895 a primit numele de “Despina Doamna”. In 1919 s-a transformat in scoala secundara de gradul II, iar in 1928 a devenit Liceul “Despina Doamna”. Institutia functiona intr-o cladire aflata la intersectia strazilor Mihai Bravu si Buna-Vestire, care pe 5 aprilie 1944 a fost distrusa de bombardementele aeriene. Dupa aceasta data institutia a fost gazduita de Palatul scoalelor comerciale, unde a functionat, pierzandu-si numele, timp de 15 ani. In 1956 a devenit Școala medie mixtă, iar in 1959 a obtinut cladirea de pe Bulevardul Independentei al Liceului “Sf. Petru si Pavel”. In 1974, la sarbatorirea centenarului, scoala a primit numele de “Mihai Viteazul”, iar in 1997 a primit titlul de Colegiu National. Sus am postat logo-ul și o poză cu clădirea Colegiului Național "Mihai Viteazul" din Ploiești.

Placheta - Castelul Peleș - Sinaia România

Castelul Peleş a fost construit la iniţiativa Regelui Carol I, pentru a-i servi drept reşedinţă de vară, investită cu funcţii politice, culturale şi simbolice. După 1914, castelul Peleş şi-a exersat în continuare funcţia de reprezentare şi de muzeu, fără a mai fi însă locuit timp 6 luni pe an, aşa cum obişnuia suveranul fondator. Până în 1947, devine spaţiu aulic pentru vizitele oficiale sau găzduieşte ceremonii cu caracter militar. Cel mai important eveniment organizat la Sinaia şi găzduit de castelul Peleş până la abdicarea Regelui Mihai, în decembrie 1947, a fost legat de sărbătorirea semicentenarului castelului în anul 1933 de către Regele Carol al II-lea (1930-1940). În perioada ianuarie – martie 1948, castelul este închis din ordinul autorităţilor comuniste, iar bunurile de patrimoniu sunt inventariate. Cea mai mare parte a colecţiilor de pictură, mobilier, textile, piese de artă decorativă şi cărţi au fost transferate la Muzeul de Artă din capitală. Din luna mai a aceluiaşi an, alte piese au intrat în custodia diferitor instituţii de cultură din marile oraşe ale României, Bucureşti, Braşov, Sibiu etc. Din anul 1953, castelul devine Muzeu Naţional, deschis publicului larg, în timp ce celelalte imobile situate pe domeniul Peleş, precum castelele Pelişor, reşedinţa particulară a celui de-al doilea cuplu regal, Ferdinand I, Maria şi Foişor, fosta Casă de vânătoare a primului Rege al României şi reşedinţă a regilor Carol al II-lea şi Mihai I vor deveni case de creaţie şi odihnă pentru scriitorii, muzicologii şi artiştii plastici agreaţi de regimul comunist. Două decenii mai târziu, în anul 1975, starea de conservare tot mai critică a imobilului determină măsura închiderii acestuia şi evacuarea unei părţi importante a patrimoniului muzeal în depozitele amenajate într-un vechi conac boieresc al familiei Bibescu din Posada, localitate situată la cca 20 de km sud de Sinaia. Între anii 1966 şi 1982, într-o fostă dependinţă a castelului regal, situată în apropierea acestuia, a fost amenajat Muzeul de Artă Decorativă (Ceramica), ce valorifica piese reprezentative din vechile colecţii regale. Concomitent cu lucrările masive de restaurare, castelul găzduieşte până în 1989, anul înlăturării regimului comunist în România, o serie de vizite de şefi de stat. Din 1990, respectiv 1993 şi până azi, castelele Peleş şi Pelişor sunt redeschise spre vizitare. În anul 2007, după cinci ani de negocieri între Statul român şi Casa regală, se ajunge la un acord, prin care castelul Peleş, castelul Pelişor, precum şi întregul domeniu Peleş alcătuit din fostele dependinţe regale, au reintrat în proprietatea Regelui Mihai I (1927-1930, 1940-1947), dar continuă să fie administrate de statul român. Excepţie face castelul Foişor, clădire inaugurată în anul 1881. Acordul cu Casa regală, expirat în anul 2009, în cazul castelului Pelişor şi în 2010, în cazul castelului Peleş, a fost din nou prelungit. În 1932, Foişorul a căzut pradă unui incendiu devastator. A fost reconstruit un an mai târziu în perioada Regelui Carol al II-lea (1930-1940). În anii 1970, clădirii iniţiale i s-a adăugat o aripă nouă şi interioarele au suferit modificări semnificative. După 1989, clădirea a devenit vilă de protocol a preşedinţiei României, statut pe care continuă să îl păstreze.

Elaborarea planurilor iniţiale ale castelului Peleş i-au fost oferite arhitectului Wilhelm von Doderer (1825-1900), profesor la Technische Hochschule din Viena. Doderer a înaintat suveranului trei propuneri de proiecte arhitectonice, inspirate din arhitectura castelelor renascentiste franceze de pe valea Loirei, ca şi din stilul edificiilor vieneze de pe Ringstrasse. Proiectele sunt respinse de către Carol I în 1876, iar conducerea lucrărilor a fost încredinţată arhitectului german, Johannes Schultz, care elaborează planurile castelului în prima sa fază de construcţie (1879 – 1883). Clădirea cu aspect de chalet elveţian, compusă din două etaje propusă de Schultz, era decorată la exterior în stil german, Fachwerk. La 1890, este construită pe locul terasei acoperite de pe aripa de sud, Sala Maură, după proiecte atribuite arhitectului francez, Émile André Lecomte du Noüy, discipolul celebrului arhitect francez, Violet Le Duc. În anul 1894, la conducerea lucrărilor este numit arhitectul ceh, Karel Liman (1860 ? – 1928). Sub coordonarea sa, între 1895-1897 sunt amenajate Capela reginei Elisabeta de la etaj, apartamentele principeselor de Wied şi Hohenzollern de pe latura de nord şi mezaninul. În anul 1884 este instalată reţeaua electrică, castelul dispunând de un grup electrogen propriu, iar la 1897 este construită centrala electrică. Între anii 1903 – 1906, Liman proiectează Galeria de marmură, Sala de concerte, Sala mică de muzică şi Baia reginei şi amenajează încăperi la nivelul al II-lea, corespondentul primei Mansarde: camera doamnei Mavrogheni, marea doamnă a Palatului şi apartamentele oaspeţilor din aripa de nord a castelului. Între 1906-1914, se întreprind lucrările de amenajare a teraselor exterioare. La 1906 este înălţat turnul central al castelului, unde un an mai târziu a fost montat ceasul cu trei cadrane, creaţie a Fabricii de ceasuri de turn a Curţii regale din Bavaria, Johann Mannhardt.Totodată, sunt amenajate Sala veche de muzică, Sala Florentină şi Sala Coloanelor, pe locul primei Camere de şah, iar Sufrageria regală este extinsă. La etaj, pe aripa de nord, este construit Apartamentul primului ministru. Între anii 1905 – 1906, sunt concepute vastul Apartament imperial, compus din Salon mare, Salon mic, Dormitor, Budoir, Baie şi Camera valetului şi Apartamentul principilor moştenitori, Ferdinand – Maria. În anul 1906, au loc modificări ale Sălii de teatru de la parter. Tot acum, sala este adaptată proiecţiilor de filme, prin amenajarea cabinei de proiecţie. Aparatura cinematografică a fost modernizată în 1939, de Societatea Concordia din Bucureşti, la cererea expresă a regelui Carol al II-lea. Între anii 1908 – 1911, este definitivată construcţia Sălilor de arme, ca şi decoraţia Sălii Florentine, după planurile arhitecţilor Karel Liman şi Ferdinand de Tiersch, acesta din urmă, consilier al regelui Ludovic al II-lea al Bavariei. Între anii 1907 şi 1911, este amenajat Holul de onoare pe locul celei de-a doua curţi interioare, principala sală de recepţie a castelului. Holul este decorat în stilul Renaşterii germane, cu subtile accente baroce, de către Bernhard Ludwig din Viena, care colaborează strâns cu arhitectul Liman. Modelul de inspiraţie al sălii îl constituie Sala Fredenhagen a Palatului Camerei de Comerţ din Lübeck. În paralel, sunt construite la Parter, Sala de şah şi Sala de biliard, în continuarea Sălii maure. În sfârşit, între anii 1911-1914 este amenajată terasa cu busturi de împăraţi romani, iar pe aripa de sud-est, este proiectată Sala consiliilor de către arhitectul Liman şi decoratorul vienez, Bernhard Ludwig. Moartea regelui Carol I la 27 septembrie 1914, marchează finalul vastului proiect arhitectonic coordonat de suveran. Dintre furnizorii principali, pentru prima etapă de construcţie, amintim casa Heymann din Hamburg şi atelierul condus de August Bembé din Köln-Mainz. Dintre cei care au lucrat constant la decorarea şi furnizarea de piese de artă decorativă pentru castel, din 1883 până în 1914, îi menţionăm pe Joseph Dollitschek, arhitect şi decorator din Viena, Anton Pössenbacher din München, creator de decoraţiuni şi de piese de mobilier şi L. Bernheimer, din acelaşi oraş, furnizor de decoraţiuni interioare, mobilier, covoare orientale, Habie&Polako, din Viena, furnizori de covoare gen Smyrna, atelierele Zettler din München, 1882, creatorii de vitralii. Acestea au fost lucrate de patruzeci de artişti şi tehnicieni timp de trei ani după schiţele color executate de profesorii E. Widmann si Julius Juers. F. X. Barth. Celălalt autor de vitralii al castelului Peleş a fost A. Zwölfer, titularul unui celebru atelier vienez, cu filiala la Bucureşti. Colecţiile de artă decorativă s-au constituit prin cooptarea unor celebre firme occidentale din epocă: Odiot, din Paris, Eduard Wollenweber, München şi Paul Telge, din Berlin, creatori şi furnizori de produse de orfevrărie. Lor li s-au alăturat Josef Resch, celebru magazin de bijuterii din Paris şi J.A Eysser, fabricant faimos de mobilier din Nürenberg.

În toate reprezentările de artă plastică, regele Carol I este surprins în uniforma de general de corp de armată. A purtat același tip de uniformă pe durata întregii sale domnii simbolizând, prin atitudinea sa, austeritatea prusacă. Alternând mica ținută, o uniformă mai puțin pretențioasă, constituind o ținută de zi, și marea ținută, uniforma de gală, destinată momentelor și evenimentelor importante, Carol I arăta o modestie și o chibzuință duse la extrem. Personalitatea sa conservatoare, precum și simplitatea elitistă, erau cel mai bine reflectate de uniformă. Dintre operele personale ale regelui Carol I, orașul Sinaia și castelul Peleș sunt cele mai mărețe. Castelul mai ales, cu succesivele sale transformări și adăugiri, sintetizează activitatea sa neobosită și trădează aspirațiunile spre perfecțiune care au călăuzit pe suveran în marea sa operă, de creator al României moderne. Pasiunea regelui pentru artă, care va fi mereu aprofundată de-a lungul vieții, era remarcată și de principesa moștenitoare Maria: „(…) ceasuri întregi era el în stare să rătăcească prin mândrele încăperi unde, an de an, îngrămădise comori neprețuite. Picturi de maeștrii vechi, mobile bătrâne, prețioase vase, covoare răsăritene și arme de felul cel mai rar. O viață și-o cheltuise ca să strângă toate aceste neprețuite lucruri, căci era un om care trăia pentru alții, cheltuind numai puțin pentru el însuși.” Bibliotecarul personal al suveranului, elvețianul Louis Bachelin, prezintă un succint portret moral al regelui Carol I, în monografia dedicată castelului regal de la Sinaia, Castel Pelesch. Le Château Royal de Sinaia: „Fire prea dreaptă și prea sinceră pentru a căuta să captiveze privirile și inimile prin aparențe deșarte, acest monarh, care-și cunoaște locul ce i se cuvine în istorie, se face prețuit numai prin extrema sa afabilitate. Carmen Sylva a scris o cugetare care-l cuprinde întreg: «Ca să fii mare, trebuie să dispari sub greutatea operei tale.» Regele Carol e omul misiunii sale și al destinului său.” Modesta sa apariție răspândea o majestate față de care încremenea o lume întreagă. De o sobrietate nedesmințită în vorbă și în port, și de un aspect mai mult rece, Carol I ascundea o inimă din cele mai calde, sensibilă la nevoile omenirii. Umorul său natural agrementa chiar convorbirile cele mai severe, răspândindu-se mai ales în cercul obișnuiților oaspeți ai castelului Peleș, unde suveranul renunța la protocolul așa de rigid al reședinței din București. În măreția naturii de la Sinaia, monarhul se simțea mai liber, fără însă a atenua întru nimic din prestigiul său de monarh. Sculptura în mărime naturală a regelui Carol I, care este expusă în parcul castelului Peleș, a fost executată de sculptorul român Oscar Han (1891 – 1976), în anul 1933, turnată în bronz de I. Guran și V. Popa. Executat din bronz, în mărime naturală, statuia îl reprezintă pe regele Carol I, în picioare, sprijinindu-se cu mâna dreaptă de un baston, îmbrăcat în uniforma lui cotidiană de infanterie, cu chipiul favorit pe cap. Trupul suveranului este surprins la un popas de plimbare, cu privirea în contemplare. Operă de sobră și elocventă realizare, în care este simbolizată, prin linii clasice și pure, toată modestia ctitorului castelului Peleş, precum și întreaga maiestate regală. Personalitatea regelui Carol I, precum și autoritatea lui distantă și intangibilă, sunt toate interpretate de autor și sugerate cu multă iscusință psihologică, cu un profund instinct de sinteză și de divinațiune.

Sursa – Net.

Ploiești

Municipiul Ploiești este unul dintre marile orașe ale României și reședință a județului Prahova, fiind situat la 60 de kilometri depărtare de București. Municipiul Ploiești se găsește în apropierea regiunii viticole Dealul Mare-Valea Călugărească și are acces direct la Valea Prahovei, cea mai importantă zonă de turism alpin din România. Ploieștiul este un important nod de transport, situându-se pe drumurile care leagă capitala București de provinciile istorice Transilvania și Moldova. este supranumit „capitala aurului negru”, orașul fiind vechi centru al industriei petroliere, având patru rafinării și alte industrii legate de această ramură (construcții de mașini, echipamente electrice, întreținere). Prezența unor ploieșteni pe piețele unor orașe din Ardeal denotă faptul că localitatea avea un nume și o bază economică ce-i permiteau să intre în relații comerciale cu centre de peste munți. Numele mai apare într-un hrisov din anul 1567, semnat de către domnitorul Țării Românești, Petru cel Tânăr, prin care se întărea o vânzare a "cinci răzoare" de vie între un anume Avruț din Ploiești și logofătul Coresi din Bărcănești. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului Ploieșți precum și fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură din vremuri diferite.

Banca Creditul Prahovei

Catedrala ortodoxă Sfântul Ioan Botezătorul

Halele

Muzeul de istorie

Biserica Sfinții Împărați

Muzeul Ion Luca Caragiale

Muzeul de istorie

Palatul Culturii

Baia municipală

Foișorul

Gara de Sud

Liceul "Petru și Pavel"

Primăria

Statuia Libeertății

Statuia vânătorilor

Prefectura și Primăria

Prahova este un județ aflat în regiunea istorică Muntenia din România. Este cel mai populat județ din România (cu excepția capitalei București, oraș aflat în vecinătatea sa, la sud) deși este doar al 33-lea din țară ca suprafață. Județul se întinde pe o suprafață de 4716 kilometri pătrați, numără aproximativ 830000 de locuitori și își are reședința în municipiul Ploiești. Ca subunități administrative județul este compus din 2 municipii - Ploiești și Câmpina, 12 orașe - Azuga, Băicoi, Boldești - Scăieni, Breaza, Bușteni, Comarnic, Mizil, Plopeni, Sinaia, Slănic, Urlați, Văleni de Munte și 90 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Prahova precum, iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură prahoveană din vremuri diferite, câteva splendide locuri de vizitat în acest județ, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.