Epaminonda's Blog.....: PINS JUSTARET

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea franceză PINS-JUSTARET,

departamentul HAUTE GARONNE, regiunea MIDI PIRINEI,

din vremuri diferite.

Turnul Crachingnol

Gara

Liceul

Primăria veche

Strada și Piața Sainte Barbe

Castelul

Biserica Sainte Barbe și Poșta

Biserica Saint Barbe

Biserica Sainte Barbe - interior

Trimitere poștală

Arhitectură locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

___________xxx___________

CÂTEVA
MEDALII ȘI INSIGNE
DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

83 de ani la înființarea Monetăriei Naționale a Statului

În luna decembrie, anul 2018 Monetăria Națională a Statului a lansat în circuitul medalistic mondial o medalie cu tema 83 de ani de la înființarea Monetăriei Naționale. Produsul medalistic, format din medalie, broșură și cutie mapă de prezentare, este emis într-un tiraj de 100 de bucăți, calitate clasică și poate fi achiziționat la prețul de 322 lei/ bucata (inclusiv TVA). Medalia este confecționată din bimetal – alamă și argint cu puritatea de 92,5%, este rotundă, cu diametrul de 5 centimetri și greutatea argintului 4 grame. În câmpul central al aversului medaliei sunt reprezentate chipurile în profil ale regilor României, Carol I și Carol II, cu merite în existența Monetăriei, despărțite sus de emblema Monetăriei Naționale și în jos, pe verticală, cu cifrele unele sub altele, anii 1870 și 1935, repere calendaristice în viața instituției. În câmpul central al reversului medaliei sunt reprezentate o pajură un leu și două femei care susțin prima monedă bătută la Monetăria Națională – 1 leu 1870 și anul 2018, înscris pe verticală, tot cu cifrele unele sub altele.

Monetăria Statului a demonstrat, pe parcursul celor aproape un secol și jumătate de existență, rolul și importanța acestei instituții în istoria țării. Istoria Monetăriei este marcată de două repere esențiale: 24 februarie 1870 – inaugurarea primei Monetării în sediul de pe Șoseaua Kisselef și 20 decembrie 1935 – reînființarea Monetăriei Statului în sediul actual din Dealul Filaret.

Cu aproape un secol şi jumătate de experienţă, Regia Autonomă Monetăria Statului doreşte să demonstreze încă o dată, aşa cum s-a dovedit şi după momentul înfiinţării, că este rentabil să produci monedă în ţară, atât din considerente economice, cât şi din raţiuni politice, baterea monedei în ţară promovând ideea suveranităţii şi unităţii statale.

Aceasta este prima monedă de 1 leu bătută în România la monetăria din Bucureşti începând cu data de 24 februarie 1870. Pe unele dintre monede a fost aplicată litera B, ceea ce reprezenta sigla monetăriei bucureștene. Ca să ne facem o idee despre valoarea unei astfel de monede să reținem că în anul 1868 o bursă studenţească era 37 de lei, cu care studentul abia ajungea să se sature o dată pe zi, iar în anul 1873 această bursă a fost ridicată la 60 de lei. Pe aversul monedei sunt aplicate incsripțiile 1 LEU și anul 1870, o cunună formată dintr-o ramură de laur (stânga) şi una de stejar (dreapta); sub panglica ce leagă cele două ramuri se află litera C, iniţiala inginerului C.J. Cândescu, directorul şi organizatorul monetăriei de la Bucureşti. Pe reversul monedei este aplicată inscripția CAROL I DOMNUL ROMANIEI, efigia domnului spre stânga și cerc perlat exterior. Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele; diametru – 23 milimetri, metal – argint, puritate 83,5%, greutate - 5 grame, margine – zimțată și tiraj – 400000 piese.

Carol I, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut 10 aprilie 1839 la Sigmaringen şi decedat 10 octombrie 1914 la Sinaia) a fost domnitorul apoi regele României, care a condus Principatele Române şi apoi România, după abdicarea lui Alexandru Iona Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit la Sinaia castelul Peleş, care a rămas una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării. Rigoare, sobrietate și tenacitate – acestea au fost cuvintele de ordine pentru primul rege al României. Înconjurat de o strălucită pleiadă de oameni politici, Carol a făcut istorie îndeplinind destinul național al României: independența și modernizarea. Comandant suprem al armatelor româno-ruse în asediul Plevnei din timpul Războiului de Independenta (1877-1878), cu o contribuție decisivă în același război, Carol s-a încoronat rege în anul 1881, purtând cu nedisimulată mândrie coroana de oțel turnată din metalul unuia dintre tunurile turcești capturate la Grivița. Destinul i-a zâmbit României atunci când doar un miracol a făcut ca înlăturarea mișelească a lui Alexandru Ioan Cuza de pe tronul reunit al Moldovei și Munteniei să nu se transforme într-un dezastru pentru toți românii. Clasa politică românească, în frunte cu guvernul provizoriu condus de prim-ministrul Ion Ghica, se vedea nevoită atunci să înfrunte acțiunile în forță ale Mișcarii Separatiste din Moldova și nemulțumirile țăranilor care credeau că prin exilarea lui Cuza, Legea rurală din 14/26 august 1864 ( Lege prin care peste 400000 de familii de țărani fuseseră împroprietărite cu terenuri agricole) avea să fie anulată. Mai mult, situația părea să fi scăpat complet de sub control în momentul în care Imperiului Otoman și-a masat o mare parte a efectivelor militare la sudul Dunării, anunțând o intervenție în forță sub pretextul că Unirea Principatelor Române nu era recunoscută decât sub Alexandru Ioan Cuza. Într-o atare stare de fapt, singura salvare a României părea, așa cum chiar Cuza propusese, alegerea unui principe străin în fruntea țării, un principe care să aducă țara, prin originile și prin influența sa, sub protecția marilor națiuni europene. Abil politician, I.C. Brătianu, artizanul aducerii pe tron al lui Carol I, îi cere sfatul lui Napoleon al III-lea, iar în urma întrevederii dintre monarhul francez și delegația din România se anunța numele primului rege care ar fi urmat să urce pe tronul de la București - Filip al Belgiei, conte de Flandra. Membru al impozantei familii regale de Orleans, Filip ar fi reprezentat apropierea de Franța, sora mai mare a Romaniei – așa cum era văzută în acea perioadă - și ar fi putut aduce, în viziunea oamenilor politici ai vremii, influenta celei mai liberale Constitutii din lume, cea belgiană. Proiectul "Filip I de Romania" s-a dovedit însă un eșec, contele de Flandra refuzând politicos oferta delegației românești. În fond, suveranul micului stat de la nordul Dunării era încă supus Imperiului Otoman și era nevoit să plătească un greu tribut anual Înaltei Porți. Pentru un cap încoronat din Europa Occidentală o supunere fățișă în fața sultanului ar fi echivalat cu o dezonoare adusă întregii sale familii regale. Întorși la Palatul Regal Tuilleries din Paris, acolo unde se afla însuși Napoleon al III-lea, politicienilor romani, li se propunea un nou nume, de data aceasta german, cel al familiei regale de Hohenzollern. Astfel, în ciuda opoziției unei părți a clasei politice de la Bucuresti, I.C. Brătianu călătorea la Dusseldorf chiar a doua zi, acolo unde îl întâlnea pe Printul Carol Anton de Hohenzollern, căruia îi înmâna cererea de a trimite pe unul dintre cei patru fii ai sai pe tronul Principatelor Unite. Cel mai potrivit pentru aceasta misiune s-a dovedit Carol Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet, cel de al doilea fiu al prințului prusac Carol Anton. Absolvent al Școlii de Cadeți din Munster și al Școlii de Artilerie din Berlin, Carol era un ofițer încercat, demn de originile sale prusace, care participase cu succes la cel de al doilea Război din Schleswig, război purtat între Austria și Prusia pe de o parte și Danemarca.

Disciplinat, călit în arta războiului, abil diplomat, ofițer cu o largă apreciere în rândul propriilor soldați, Carol își manifestase din start intenția de a prelua tronul Principatelor, menționând că supunerea față de sultan nu reprezenta un impediment atât de mare și că acesta va fi înlăturat la momentul oportun. România își câștigase principele pe care și-l dorise, și asta spre surprinderea întregii Europe, care vedea mai degrabă o apropiere a acesteia de Franța, decât de Germania. Obligat, pentru a străbate o Austrie ostilă, să folosească un pașaport elvețian fals, pe numele de Karl Hettingen, nume ce amintea de castelul părintelui său din apropiere de Saint Gallen, Carol ajunge la 8 mai 1866 la Turnu Severin. O zi mai târziu, la Pitesti, semnează primul document în calitate de suveran, grațiindu-l pe mitropolitul Calinic Miclescu, participant la manifestația separatistă din data de 3 aprilie de la Iași. La data de 10 mai intră în București, întâmpinat de peste 30000 de locuitori la Băneasa, acolo unde primarul Dumitru Brătianu îi înmânează cheile orașului. În aceeași zi, depune, în limba franceză, juramântul de credință în calitate de domnitor, singurul cuvânt pronunțat în românește fiind "jur". Cancelarul Bismark îi spusese la pornirea înspre România: "De ce să nu încerci? Daca reușești, cu atât mai bine pentru tine! Dacă eșuezi, o să te întorci cu amintiri interesante". Spre meritul său și al dinastiei, Carol I nu a eșuat. Așa cum declarase la Dusseldorf, în cercul restrâns al diplomaților români, Carol I nu uitase promisiunea de înlăturare a dominației otomane din Principatele Romane și dobândirea independenței acestora. Un astfel de deziderat îndrăzneț nu se putea realiza însă fără mobilizarea Marilor Puteri. Iar acest moment vine în anul 1876, atunci când, la 11 august, Rusia mobilizează două corpuri de armată și patru divizii în vederea iminentului conflict cu Turcia. În fapt, Imperiul Țarist nu se împacase niciodată cu influența Înaltei Porți în Balcani, iar războiul devenise inevitabil atâta vreme cât niciuna dintre părți nu dorise o soluționare pașnica a conflictului. În același timp, în România au loc primele măsuri de întărire a armatei în vederea viitoarelor încleștări, iar prin Înaltul decret 1945 din 9 octombrie 1876, comanda suprema a armatei era încredințată Domnitorului Carol I. Era evident, atât pentru domnitor, cât și pentru membrii guvernului, că obținerea independenței nu se putea realiza decât pe calea armelor, cu atât mai mult cu cât politica discriminatorie a Înaltei Porți față de România - cea prin care se refuza dreptul românilor de a-și bate monedă proprie, de a acorda decorații, de a se numi "România" precum și catalogarea jignitoare la adresa țării, cea de "provincie otomană privilegiata" - fusese aspru criticată printr-o scrisoare deschisă de către ministrul de externe, Nicolae Ionescu. Astfel, la 4 aprilie 1877, România și Rusia semnau convenția prin care se permitea trupelor rusești să pătrundă în Balcani spre viitorul teatru de război cu mențiunea specială ca Țarul se obliga să respecte drepturile statului român, și să mențină și să apere integritatea teritorială a României. La data de 12 aprilie 1877, țarul Alexandru al II-lea declară război Turciei după ce, cu două zile în urmă, la 10 aprilie 1877, Bucureștiul întrerupsese orice relație diplomatică cu Înalta Poartă, acțiune care se soldează cu puternice represalii otomane asupra localităților românești Giurgiu, Oltenița, Corabia, Bechet și Islaz. Drept răspuns, armata româna deschide focul de artilerie asupra Vidinului de la Calafat, la 28 aprilie 1877, iar la 10 mai, în același an, era proclamată - la București – independența României. Războiul ruso-turc începe dezastruos pentru armata țaristă. Primul atac asupra Plevnei are loc la 8 iulie 1877, însa eșueaza lamentabil, aducând pierderi grele trupelor comandate de Marele Duce Nicolae. Zece zile mai târziu, cel de al doilea atac suferă aceeași soartă. Este momentul în care Ducele Nicolae îi scrie în disperare de cauză domnitorului Carol I să trimită trupele românești peste Dunăre. La 20 august 1877, armata română comandată de Domnitorul Carol I trecea pe podul de la Corabia și înainta victorios spre ceea ce avea sa fie cea mai grea lovitură pentru Imperiul Otoman, cucerirea Plevnei. De altfel, numărul ostașilor români căzuți în sângerosul asediu asupra Plevnei este considerat cel mai mare din întregul război care a avut loc între 1877-1878. Înconjurat, rănit la picior de un șrapnel, Osman Pasa, generalul turc aflat la conducerea trupelor otomane, se preda necondiționat și îi înmâna sabia sa ofițerului român Mihail Cerchez, gest refuzat de acesta până la venirea lui Carol I. Ceea ce a urmat este istorie. Grivita I și II, Rahova, Smârdan, Vidinul și celelalte fortificații turcești din Bulgaria au căzut rând pe rând în fața armatei ruso-române comandate ireproșabil de Carol I. În semn de omagiu, abnegația principelui avea să rămână imortalizată peste timp de marele poet George Coșbuc: "Domnitorul a plecat la tabară îndată ce s-a auzit că rușilor le merge rău cu războiul și că li s-a pus Osman Pașa de-a curmezișul în drum. La tabăra de la Calafat a plecat Domnul cam pe la începutul lui iulie și a stat acolo vreo șase săptămâni. Nu s-a mai întors acasă, după căderea Plevnei, El a fost între oștenii săi și a îndurat neajunsurile și greutățile războiului douazeci și șase de săptămâni, fără întrerupere. Mai bine de jumătate de an a zăbovit pe câmpiile de luptă, bătut de ploi și de vânturi, și primejduindu-și viața pentru binele țării."

După victorie, Carol s-a încoronat rege (în 1881), punându-și pe frunte coroana de oțel turnată din metalul unuia dintre tunurile turcești capturate la Grivița la 30 august 1877. A adăugat României Dobrogea în anul 1878 și Cadrilaterul în 1913. Astfel, Carol I sădea semințele reîntregirii țării. A fost însa rândul lui Ferdinand I, nepotul său, să împlineasca destinul național al României, prin Marea Unire de la 1918. Înconjurat de o stralucită pleiadă de oameni politici: I.C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, P.P. Carp, Lascăr Catargiu, Nicolae Ionescu, Titu Maiorescu, Ion I.C. Bratianu, Take Ionescu sau Nicolae Filipescu, Carol a făcut istorie la propriu. Dacă dobândirea independenței României a fost un act de mare eroism care i-a asigurat un etern loc în inimile românilor, Regele de oțel era conștient că adevărata luptă abia începea. Era lupta pentru modernizarea unei Românii care, pentru prima dată după secole întregi, își putuse afirma neatârnarea și identitatea națională. Beneficiind de cea mai lungă domnie din istoria romanilor (1866-1914), Carol a lăsat urmașului său o Românie cu o modernă rețea feroviară, cu cel mai lung pod din Europa (podul de la Cernavodă), cu un port funcțional amenajat la Constanta și cu o reședintă de vară la Peleș, demnă de oricare țară modernă europeană. Cu sprijinul său au activat și au modernizat învățământul Spiru Haret, administrația - Vasile Lascăr, iar apărarea națională - Nicolae Filipescu. Bucureștii, care se înfățișau călătorului din 1866 ca un sat mai mare cu pretenții de urbe, erau în anul 1914 orașul Ateneului, al Palatului Poștelor, al Palatului C.E.C., al Palatului Sturdza, al Cercului Militar Național, al hotelului Athenee Palace și nu în ultimul rând al nou-construitului Palat Regal. Sfârșitul vieții și al domniei sale a fost marcat însă de suferința de a nu-și fi putut ține cuvântul dat împăratului Germaniei: acela de a alinia România în război alături de patria sa de origine. În urma Consiliului de Coroană de la Sinaia din 1914, acelasi consiliu care trebuia să stabilească partea alături de care România ar fi urmat să intre în Primul Razboi Mondial, Carol I s-a văzut pus în fața unei alegeri sfâșietoare: aceea de a lupta împotriva țării sale de origine sau de a alinia România, împotriva voinței acesteia, într-un război alături de Germania. Se spune că tocmai durerea pricinuită de o asemenea alegere a fost cea care i-a grăbit sfârșitul de la 10 octombrie 1914. În urma sa rămânea o Românie modernă, o țară a carei tranziție de la balcanism către o existență comparabilă cu cea a țărilor occidentale fusese pe cât inovatoare, pe atât de bruscă. Și tot în urma sa rămânea un nume demn de paginile de aur ale istoriei... Carol I al Romaniei - Regele de Otel.http://www.descopera.ro/

În spatele unor porți masive, se bate moneda românească de către nu mai mult de 300 de muncitori. Afacerea este profitabilă, deși nu pare. Monetăria se autofinanțează, fiind o firmă care negociază cu Banca Națională, în fiecare an, cât costa imprimarea stemei și a valorii pe rondele metalice. La fel negociază și cu Președinția, ori alt beneficiar, cât costă realizarea ordinelor și decorațiilor naționale, ori a medaliilor, plachetelor sau insignelor curente. Artiștii specialiști cizelatori lucrează zilnic cu kilograme de aur. Procesul de fabricaţie începe în atelierul de gravură cu o machetă de ipsos. Macheta este lucrată manual şi reproduce, la scară mare, forma finală a monedei. Vasile Gabor lucrează ca gravor din anul 1967. Este cel mai experimentat din branșă. El a creat aproape toate monedele care au fost puse în circulaţie în ultimii 40 de ani. Are însă un regret; ar fi vrut să realizeze o monedă cu chipul lui Vlad Țepeș, dar deoarece acesta a fost singurul domnitor pe timpul căruia unde nu a existat îndeletnicirea FURT, nu s-a comandat deoarece era un apropo direct la vechea și încă actuala îndeletnicire românească. Munca de gravor implică talent dar şi multă migală. Să dai chip pieselor de ipsos dar și plastilinei nu este deloc uşor. Lucrul la o monedă poate să dureze chiar şi o săptămână. Vasile Gabor îşi aminteşte cum lucra pe vremea comuniștilor. Erau zile în care trebuia să realizeze, contra-cronometru, monede și medalii aniversare pentru soţii Ceauşescu. Amândoi erau sărbătoriți în ianuarie și mai întotdeauna comenzile veneau în ultima clipă. Machetele din ipsos sunt apoi transformate în machete din răşină. Acestea sunt preluate de un dispozitiv special numit pantograf. Utilajul transpune imaginea de pe macheta din rășină, pe o piesă din metal. Astfel sunt realizate matriţele după care se bate moneda. Procedeul poate să dureze şi până la 35 de ore. Nea Tomiță, cum îi spun colegii, lucrează la pantograph din anul 1968, el aflând, printre primii, cum vor arăta monedele care urmează să fie puse în circulaţie, dar avea obligația de fi foarte discret. După ce sunt realizate matrițele, se trece la baterea propriu-zisă a monedelor. Un angajat al Monetăriei care stă zilnic la gura mașinii care scuipă 750 de monede pe minut, le trece prin palme, le caută atent de defecte și le varsă apoi în saci, nu câștigă lunar mai mult de 2000 de lei. Sunt, până la urmă, niște mecanici de utilaje care produc niște șaibe, niște table presate, explică directorul. „Au valoarea pe care o scrii pe ele”, închide orice comentariu șeful de productie. La fel gândesc și „mecanicii”, cel puțin declarativ. Majoritatea și-au petrecut ultimii 20 de ani din viață acolo și se pun în pielea cofetarului care a făcut prea multă ciocolată la viața lui, și acuma i se apleacă. În acest perimetru, în care banii sunt făcuți la „foc automat”, au acces doar angajaţii experimentaţi, după ce au fost supuși la nenumărate teste psihologice. Se pune întrebarea „Cât costă totuşi un ban? Sunt informaţii confidenţiale, dar directorul general al Monetăriei Statului declară că;

“Un ban nu costă un ban”. Ghițulete face bani la Monetarie de prin 1986, de când Ceaușescu înca mai bătea lei cu anul 1966, ca să nu știe dușmanul imperialist câtă masă monetară și ce inflație are Romania. “Ștampilele” sculptate răbdător de mâna magică a lui Ghițulete fac cunoștință cu producția de serie în mașini importate din Germania. De acolo „șaibele” se varsă în cuvele din care ies fișicuri roze, cuminți, pe banda care duce către ambalajul de plastic. De aici preia legatura Angela Fluerici, care-și menține condiția fizică, de prin 1978, trecând dintr-o mână în alta pachetele cu câte 10 fișicuri plastifiate de 10 bani. Cântarul arată 2028-2032 de grame, nicio sutime în plus sau minus, ca altfel se rup toate și se caută moneda buclucașa care a scăpat numărătorii mașinii. Patru grame sunt suficiente ca să se ia tot procesul de producție de la capăt. La fel s-ar întâmpla dacă vreunui angajat i s-ar rătaci vreo „rondea ștampilată” prin buzunare. De altfel, niciun angajat al Monetariei nu-și poartă portmoneul cu el. Toate stau închise în vestiare. Dacă au fost cazuri de furt? „Istoria e lungă..., dar au fost înainte de 1989”. Filtrul detector de metale, de la ieșirea din hala de producție, arată că cinstea se cere testată, totuși, de câteva ori pe zi. Nici n-ar fi vreo afacere; 100 lei în monede actuale de 1 ban cântăresc 24 kg, iar în monede de 50 de bani cântăresc 1,3 kg, nemailuând în calcul și volumul acestora. Prin urmare, angajații Monetăriei privesc problema detașat: “moneda nu-i decât o șaiba oarecare”. Valoarea mică a produsului face nerentabil gândul jafului. Pe lângă monedă românească Monetăria națională mai produce, contra cost, şi monede ale altor ţări cum este leul moldovenesc, dar şi medalii, decoraţiuni şi obiecte de cult pe care le vinde prin reţeaua proprie de magazine. Obiectele de cult sunt realizate de numai cinci cizelatori. În ţară au mai rămas doar zece astfel de meșteri. La realizarea odoarelor bisericești se trudește cu lunile și pentru acestea, pe piața de profil, Monetăria a devenit un brand care pune la colț măiestria călugărilor greci. În timpul procesului de fabricaţie au apărut şi apar unele erori. Rezultă astfel monede şi bancnote cu defecte care sunt foarte căutate de către colecţionari. “Un 50 de bani poate să coste și 100 de euro dacă este o eroare de batere frumoasă”, spune Daniel Obreja, un colecţionar care a făcut o pasiune pentru leii cu greșeli de fabricatie. Colecţia sa de bancnote şi monede cu defecte, din toate perioadele istorice, este impresionantă. „Pe o parte e valoarea de 2 lei şi pe cealaltă e valoare de 1 leu”, este doar una din exponate. Prima monetărie a României moderne a fost înfiinţată în anul 1870, fiind inaugurată pe 24 martie. Palatul Monetăriei era numit în epocă Otelul de Monetă - denumire obţinută din traducerea termenului francez - Hôtel de la Monnaie. Acest sediu a fost demolat în anul 1912, pe locul rămas fiind construit actualul palat al Muzeului Ţăranului Român. Autorităţile române au înfiinţat monetăria pentru a putea emite monede cu chipul domnitorului Carol I. Astfel de piese, ce erau un semn al dorinţei românilor de independenţă, nu putea fi comandate în străinătate. Imperiul Otoman, care pe atunci era puterea suzerană a României, se opunea vehement apariţiei chipului domnitorului pe monede, şi cerea ca piesele româneşti să aibă şi o semilună, ca semn al vasalităţii. În anul 1870 Monetăria a funcţionat doar cîteva luni, bătând piese de aur de 20 de lei şi de argint de 1 leu, pe rondele importate din Franţa. La protestele turcilor producţia a fost oprită. În anul 1879, imediat după cîştigarea independenşei, producţia de monede a fost reluată, şi a continuat cu deosebită intensitate pînă în 1885. În 1890 aici s-au bătut din nou monede de aur de 20 de lei. După 1890 monedele româneşti au fost bătute în străinătate. Monetăria naţională este reînfiinţată în data de 20 decembrie 1935, pe strada Fabrica de Chibrituri nr. 30, unde funcţioneză şi astăzi. Monetăria Statului produce în principal moneda de circulație din România - Leu, dar și monede comemorative, medalii, decorații, obiecte din aur şi argint, precum și alte numeroase obiecte realizabile cu tehnologia specifică: jetoane, insigne, brelocuri, medalii sportive, sigilii, obiecte gravate, presate, acoperite galvanic sau emailate. Capacitatea de producție este de un miliard de monede pe an. În ultimii ani, o parte semnificativă a producției a fost destinată unor clienți străini. S-au exportat în special monede de circulație, comemorative, dar și medalii, jetoane sau brelocuri în Marea Britanie, Germania, Olanda, Israel, Suedia, Moldova și Hong Kong.

Carol al II-lea, Rege al României, Principe de Hohenzollern -Sigmaringen
(născut 15 octombrie 1893 şi decedat la 4 aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940, când a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său Mihai. Cunoscut şi sub numele de Carol Caraiman, nume ales de tatăl său Ferdinand şi folosit de Carol după ce a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală a României (între 1925 şi 1930) în urma renunţării lui Carol la calitatea de Prinţ Moştenitor. Carol este fiul cel mare al regelui Ferdinand al României şi al soţiei sale, regina Maria.

Campionatul mondial de handbal feminin

București - 1962 - PRESA

Campionatul mondial de Handbal Feminin din 1962 a fost a II-a ediție a turneului organizat Federația Internațională de Handbal și a avut loc în perioada 7 iulie - 15 iulie 1962 în România. La competiție au participat echipele reprezentative a nouă state ale lumii: România, Danemarca, Cehoslovacia, Iugoslavia, Ungaria, URSS, Polonia, RFG și Japonia. În cadrul a 21 de meciuri s-au înscris 316 goluri. Țara gazdă a câștigat campionatul după ce a învins în finală Danemarca cu scorul de 8 - 5 și a devenit pentru prima dată campioană mondială. Ediția din 1962 a fost singura dată când România a găzduit un turneu final al Campionatului Mondial. Toate meciurile s-au desfășurat în aer liber, pe terenuri cu zgură, la lumina zilei, în doua reprize a câte 20 de minute fiecare la București, Brașov, Ploiești și Sibiu. La București s-a jucat pe un teren amenajat în potcoava tribunei a II-a a Stadionului Republicii.

Handbalul este un sport de echipă care se joacă cu o minge. Meciul are loc între două echipe a 7 jucători (6 jucători de câmp și un portar) pe durata a două reprize a câte 30 de minute. Scopul jocului este de a marca cât mai multe goluri în poarta echipei adversare. Echipa care a marcat mai multe goluri câștigă meciul. Primul meci de handbal din România menționat în presă (în ziarul
Hermannstädter Tageblatt) a fost probabil cel care a avut loc la începutul verii 1921, la puțin după un an de la primul meci de handbal din lume (la Berlin în februarie 1920). Profesorul de educație fizică din Sibiu Wilhelm Binder (care a predat la școli din Sibiu între 1910-1948) a fost în tribună la acel prim meci de handbal și a introdus handbalul în Sibiu. Binder se familiarizase în 1912 la Leipzig cu sportul premergător handbalului numit Raffball, sport pe care l-a introdus la Sibiu în 1913.În 1928 se organizează la Sibiu prima școală de arbitri de handbal. Federația Română de Handbal se constituie la 7 aprilie 1933, mai întâi ca filială a Federației de Baschet și Volei. După trei ani, devine independentă. Primul meci internațional al României a avut loc în 7 aprilie 1936, împotriva Poloniei, meci pe care România l-a câștigat cu 6 - 4. Primul meci de handbal în sală a avut probabil loc în Sala Obor în 1934.

Insigna - Mihai Eminescu 1850 - 15 ianuarie - 2010 București

160 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu

Ce-ți doresc eu ție dulce Românie

Insignă realizată de numismatul Stelain Brânzei - Botoșani

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Reconstrucția Casei Lecca

Medalia de mai sus s-a bătut în amintirea reconstrucției Casei Lecca din București. Familia Lecca a avut în București o vilă care a fost reconstruită în vara anului 1882. Evenimentul a prilejuit baterea unei medalii de cupru cu diametrul de 58 milimetri, la atelierele Monetăriei Statului, gravor fiind Krusse. Pe aversul medaliei, în centrul câmpului medalistic, în interiorul unui cerc perlat este redată monograma familiei Lecca prin literele “L.C.C”. Marginal, circular în interiorul unui cerc este aplicată inscripția: “RECONSTRUITĂ ÎN VARA ANULUI”; jos, anul “1882”. Pe revers, în interiorul unui cerc marginal, este redată inscripția pe șase rânduri: ”PROPRIETATEA / CONSTANTIN ȘI LUCREȚIA / LECCA / ȘI A FIILOR LOR / PĂSTOREL, SYLVIA / ȘI CIREȘICA.”

Insigna - Clubul ciclist Marvan - București

Clubul ciclist MARVAN a fost unul dintre primele și cele mai cunoscute cluburi de ciclism din București și din România. El a fost animatorul și organizatorul multor competiții cicliste în perioada României regaliste.

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului, iar dedesubt pozelor unor monumente de cultură și arhitectură bucureștene din vremuri diferite, dar și alte frumoase locuri din capitală.