Epaminonda's Blog.....: OBERHELDRUNGEN

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea germană OBERHELDRUNGEN,

municipalitatea HELDRUNGEN, districtul KYFFHAUSERKREISS,

landul TURINGIA, din vremuri diferite, câteva cărți poștale

ilustrate vechi și un timbru sec local.

Hanul

Biserica Bonifaciu

Biserica Bonifaciu și Casa parohială

Crucea de piatră

Trimiteri poștale ilustrate

Timbru sec local

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

__________xxx__________

CÂTEVA MEDALII ȘI

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Emil Racoviță - 150 ani de la naștere

În luna decembrie, anul 2018 Monetăria Națională a Statului a lansat în circuitul medalistic mondial o medalie cu tema 150 de ani de la nașterea lui Emil Racoviță. Produsul medalistic, format din medalie, pliant și mapă de prezentare, este emis într-un tiraj de 100 de bucăți, finisaj fosforescent și poate fi achiziționat la prețul de 304 lei/ bucata (inclusiv TVA). Medalia este confecționată din argint cu puritatea de 92,5%, este rotundă, cu diametrul de 37 milimetri și greutatea de 32,75 grame. În câmpul central al aversului medaliei este reprezentat un pinguin și Nava de cercetare-explorare Belgica. În câmpul central al reversului medaliei este reprezentat chipul savantului Emil Racoviță, înconjurat de viețuitoare marine și ondulat inscripția: “EMIL RACOVIȚĂ – 150 DE ANI DE LA NAȘTERE * 1868 – 1947”

Emil Racoviţă (15 noiembrie 1868, Iaşi - 17 noiembrie 1947) a fost un savant, explorator, speolog şi biolog român, considerat fondatorul biospeologiei (studiul faunei din subteran – peşteri şi pânze freatice de apă). A fost ales academician şi preşedinte al Academiei Române. La vârsta de numai 25 de ani este ales membru al Societăţii zoologice din Franţa. Monetăria Națională a Statului aduce un prinos de respect și prețuire savantului Emil Racoviţă – personalitate de excepție a neamului românesc, biolog de renume mondial, explorator polar, fondator al biospeologiei şi al primului institut de speologie din lume. Meritele sale incontestabile – pionier al științei, devotament în dezvoltarea științei și culturii – au fost recunoscute atât în țară cât și în străinătate și i-au fost răsplătite de autoritățile de stat prin decernarea a numeroase decorații, cele mai înalte onoruri fiind “Steaua României” şi “Legiunea de Onoare” franceză.

În anul 1897 este recomandat să participe ca naturalist al Expediţiei antarctice belgiene (1897-1899) la bordul navei Belgica, condusă de Adrien de Gerlache, locotenent de marină. Nava Belgica avea 34 de metri lungime, 270 de tone şi trei catarge. Nava nu era propulsată numai cu pânze, ci avea şi un motor cu abur de 150 de cai putere. Această expediţie, care porneşte din Anvers la 10 august 1897, avea un caracter internaţional, pe lângă belgieni, la ea participând şi norvegianul Roald Amundsen ca ofiţer secund, medicul american Frederick Cook, meterologul polonez Antoine Dobrowolski şi geologul Henryk Arctowski. Cu prilejul escalelor făcute în Chile şi pe ţărmurile strâmtorii Magellan, efectuează cercetări complexe şi asupra florei şi faunei. În apropierea Ţării Palmer din Antarctica, expediţionarii descoperă o strâmtoare care a primit numele navei „Belgica” şi câteva insule (una numită de Racoviţă insula Cobălcescu). Expediţia mai înscrie pe harta încă incompletă a Antarcticii şi insula Wiencke şi Ţara lui Danco, după numele celor doi membrii ai expediţiei care au pierit în această călătorie. În perioada când „Belgica” a fost prizoniera gheţurilor (martie 1898 – februarie 1899) naturalistul expediţiei, împreună cu ceilalţi oameni de ştiinţă, au întreprins numeroase observaţii şi cercetări ştiinţifice. Materialul adunat a constituit obiectul unui număr de 60 volume publicate, reprezentând o contribuţie ştiinţifică mai mare decât a tuturor expediţiilor antarctice anterioare luate la un loc. Savantul român a înteprins un studiu aprofundat asupra vieţii balenelor, pinguinilor şi altor păsări antarctice, care i-a adus o reputaţie bine meritată. Mai sus se prezintă o poză a navei de cercetare Belgica blocată de gheţuri.

Pinguinul (ordinul Sphenisciformes, familia Spheniscidae) este o pasăre acvatică care nu zboară și care trăiește exclusiv în emisfera sudică, în principal în Antarctica. Pe uscat pare lent, abia mișcându-se, dar în apă este foarte rapid deoarece își folosește aripile pentru înot. Este înalt între 40 și 90 cm, are picioarele scurte, situate la extremitatea posterioară a trunchiului, penele mici și foarte dese, iar aripile scurte, improprii pentru zbor, au rol de înotătoare. În afara perioadei de reproducere pot fi întâlniți și în zonele mai calde, chiar tropicale, cum ar fi Brazilia, Columbia, Ecuador, insulele Galapagos sau Madagascar, unde ajung folosindu-se de curenții reci precum Humboldt, Cromwell sau Benguela. Marea parte a populației de pinguini se află pe Antarctica și pe insulele înconjurătoare.

Insigna - Comandant grupă sanitari Gărzi patriotice

Gărzile Patriotice au fost niște formațiuni paramilitare româneşti

înființate în perioada regimului comunist, având scopul de a asigura o apărare suplimentară în cazul unui atac extern. Ideea formațiunilor Gărzilor Patriotice este de sorginte sovietică. Primele grupuri de muncitori comuniști înarmați datează din vara anului 1944. Dezvoltând nucleul muncitorilor care l-au preluat pe mareşalul Ion Antonescu, după arestarea sa din ziua de 23 august 1944. Partidul Comunist din România a decis înființarea, în septembrie 1944, a Gărzilor de Apărare Patriotică. Pregătirea și organizarea acestor formațiuni s-a făcut sub supravegherea serviciilor de securitate sovietice NKGB, iar comanda lor i-a fost încredințată lui Emil Bodnăraş. De câte ori era necesar, Gărzile de Apărare Patriotică primeau sprijin logistic și de la Comandamentul Sovietic. Prin intermediul Gărzilor, comuniștii au preluat curând controlul asupra comitetelor de uzină alese în mod democratic din principalele fabrici din țară, obligându-i prin amenințări pe muncitori să aleagă conduceri noi, alcătuite din reprezentanți ai Frontului Naţional Democrat (F.N.D.). Noile comitete au acaparat apoi cantinele muncitorești și întregul proces de raționalizare a hranei de după război, astfel încât o mare parte a industriei a ajuns în mâinile F.N.D. Gărzile de Apărare Patriotică erau utilizate de comuniști și ca grupuri de bătăuși care aveau rolul să împrăștie manifestările organizate de partidele democrate și să-i terorizeze pe membrii acestora. Marea manifestație organizată la Bucureşti, în 8 noiembrie 1945, de către sprijinitorii democraţiei, monarhiei şi ai regelui Mihai, a fost împrăștiată de către comuniști cu ajutorul camioanelor cu muncitori, printre care se aflau și membri ai gărzilor de apărare patriotică, înarmați cu bâte și alte obiecte contondente. Formațiunile au fost desființate abia după desăvârșirea procesului de sovietizare a României. Gărzile Patriotice moderne au fost fondate în 1968, după discursul de la București, din 21 august, prin care liderul comunist român Nicolae Ceaușescu a condamnat public înăbușirea Primăverii de la Praga, de către U.R.S.S. şi sateliţii săi. În 1989, în Gărzile Patriotice erau înrolați aproximativ 700000 de cetățeni, atât bărbați cât și femei. Ca structură, Gărzile Patriotice colaborau strâns cu Ministerul Apărării Naționale, dar erau subordonate direct P.C.R. şi U.T.C.. Bazându-se mai mult pe cetățenii obișnuiți decât pe militari profesioniști, Gărzile Patriotice serveau ca o potențială contrapondere și control față de puterea și influența forţelor armate regulate. Doar în timpul Revoluției din Decembrie 1989 a existat un moment când cuplul dictatorial ceaușist s-a îndoit de loialitatea subunităților de gărzi patriotice vâzând în acestea o posibilă mare forță revoluționară înarmată.

Insigna șapte ani vechime - Centrul de instrucție al artileriei

Insignele militare regaliste pentru vechime contineau simboluri ale regalităţii şi se deosebeau de la o unitate la alta, pe când în regimul comunist, dar şi în prezent se emiteau şi se emit insemne (ordine sau medalii) unice, ca reprezentare grafică, pe toata armata, împărţite în trei clase (1, 2 şi 3) pe care se înscria şi se înscrie vechimea neîntrereupă în muncă de 5, 10, 15, 20 de ani sau mai mult. Este necesar de precizat că acordarea acestor insemne de vechime era însoţită şi este însoţită de o mică majorare a retribuţiei lunare sau de o avansare în grad la exceptional (dacă persoana era bine văzută, a se înţelege - apreciată, de către şefi. Începuturile artileriei se pierd în negura vremurilor, desi notiunea de artilerie a apărut destul de recent la scara istoriei, pe la mijlocul veacului al XV-lea. Termenul "artilerie" derivă din verbul arhaic francez "artiller", care înseamnă arta de a construi si mânui, pe timpul luptelor, diferite masini de război. Dar această masină de război, cum este tunul, nu este o masină oarecare! "În această masină (tun) se razimă toată puterea pedestrimii, toată splendoarea călărimii, cu un cuvânt toată puterea războiului", observa cronicarul polonez L. Gorecki. De aceea, comandantii militari, din toate timpurile, au învătat că Stiinta folosirii acestei arme puternice este o datorie pentru ei. Napoleon o spune direct: "Un comandant care nu stie să folosească această puternică armă din subordine, care nu are consideratii pentru nevoile artileriei nu ar trebui să o comande niciodată". Primele piese de artilerie din dotarea armatei române au fost 4 tunuri cu țeavă de bronz (calibru 80 milimetri), dăruite domnitorului Țării Românești – Gheorghe Bibescu, de către Înalta Poartă, “să slujească întru paza bunei rânduieli şi liniştei obşteşti". La 1835 Moldova avea un singur tun și abia în 1949, domnitorul Grigore Al. Ghica este cadorisit cu 5 tunuri tot de Înalta Poartă. În anii 1853 – 1854 artileria celor două provincii românești a participat la războiul ruso-turc efectuînd trageri de precizie, dar după încheierea conflictului tot materialul de artilerie a fost confiscat de armata rusă. Pentru instruirea artileriștilor moldoveni, sunt aduse la Iași două tunuri scoase din Dunăre, la Galați, în urma războiului ruso-turc. În luna februarie 1857 au fost achiziţionate din Austria 6 tunuri, 2 obuziere, 8 chesoane, precum şi caii cu harnaşamentul necesar. Cu acest material a fost constituită o baterie de artilerie călăreaţă formată din 8 piese, aceasta fiind dealtfel singura baterie existentă în Principatele Române până în anii Unirii. După Unire, în anul 1859, ca urmare a faptului că Rusia a înapoiat principatelor tunurile luate în 1854, s-au constituit încă trei baterii de artilerie: una pedestră în Moldova, şi două în ţara Românească: una călăreaţă și una pedestră. Acesta este începutul artileriei călărețe în România.

Artileria este arma destinată pentru sprijinul cu foc al operațiilor forțelor luptătoare, constituind mijlocul principal de lovire cu foc a obiectivelor terestre și de la suprafața apei. Legea nr.18 din 4 martie 1992 pentru ratificarea Tratatului cu privire la forţele armate convenţionale în Europa stipulează: termenul artilerie înseamnă sistemele de mare calibru capabile să lovească obiective terestre, în primul rând prin executarea de foc indirect.Asemenea sisteme de artilerie asigură sprijinul de bază cu foc indirect pentru formațiunile de arme întrunite. Sistemele de artilerie de mare calibru sunt tunurile, obuzierele, piesele de artilerie combinând caracteristici de tunuri și de obuziere, aruncătoarele și sistemele multiple de lansare proiectile reactive cu calibru de 100 mm și mai mare.

Mărțișor - 1 Martiu 1875

Insigna (medalion) de mai sus se constituie ca cel mai vechi mărțișor metalic cunoscut vreodată în România. Atrage atenția ornamentația marginală a aversului și buchetul de flori de pe revers. Nici nu pot să-mi închipui cât de încântate erau doamnele și domnișoarele acelor timpuri când primeau un astfel de mărțișor!

A.M.T.E. - ștafetă ciclism 30 km locul I - 1923

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs.

Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Insigna turistică - A.M.T.E.

Se pare că AMTE este o prescurtare de la Aradi Munkas es Testedzo Egyes ceea ce în traducere aproximativă ar putea însemna Asociația generală a muncitorilor din Arad. Studiind netul am aflat că în data de 1 iulie 1870 la Arad s-a înființat “Asociaţia Generală a Muncitorilor din Arad”, una dintre primele asociaţii de luptă a proletariatului din acest oraş, clădirea de pe strada Gheorghe Barițiu, nr.37, azi într-o stare avansată de degradare, dar încă frumoasă, ce poate fi admirată și azi. Asociaţia Generală a Muncitorilor din Arad a fost printre primele organizaţii de masă a proletariatului socialist din România, care şi-a bazat programul politic pe ideile marxiste. Pe fațada clădirii din Piața Catedralei, pe o placă de marmură albă, astăzi stau scrise următoarele cuvinte: “În această clădire s-a constituit la 1 iulie 1870 “Asociația Muncitorilor din Arad”, afiliată la Internaționala I-a condusă de către fondatorii socialismului științific K. Marx și Fr. Engles”. Sub egida acestei asociații se organizau diverse activități sportive printre care multe de ciclism și turism.

Ghiocelul (Galanthus L; din limba greaca: gala - lapte, anthos - floare) este un gen de plante bulboase din familia Amaryllidaceae, plante care înfloresc printre primele la începutul primăverii. Cel mai reprezentativ membru al genului Galanthus este Ghiocelul comun (Galanthus nivalis). Ghioceii nu trebuie confundați cu 2 plante semănătoare, lușca (Leucojum vernum) sau ghiocelul bogat (Leucojum aestivium); acestea sunt mult mai mari și au toate cele șase petale de aceeași mărime, deși unele specii de Galanthusau segmentele interioare de aceeași mărime cu cele exterioare. Se cunosc mai multe varietăți de ghiocei:

Varietăți care înfloresc din ianuarie până în februarie

Galanthus nivalis- este ghiocelul obișnuit,care înflorește din ianuarie și care,în condiții favorabile,continuă să înflorească până în martie
Galanthus nivalis 'Flore Peno'- este o varietate cu flori duble care se înmulțește foarte ușor.

Varietăți care înfloresc din februarie până în martie

G.'Magnet'- este o varietate viguroasă care face flori foarte mari și formează destul de repede grupuri mari de plante
G.nivalis Scharlockii - frunzele sunt gri-verzui,iar florile atârnă greu și nu se deschid de tot.
G.nivalis 'Pagoda'- petalele se răsucesc ușor în afară.
G.plicatus - originar din Rusia,această specie are frunze crețe.
G.nivalis 'Virescens'- deosebite la această varietate sunt marcajele verzi de pe petale,care apar atât la cele din interior,cât și pe cele din exterior. G.caucasicus - frunzele sunt late,gri,iar florile mari;este printre ultimii ghiocei care înfloresc.

Varietăți neobișnuite

G.'S. Arnott' - florile au un parfum subtil și sunt aproape de două ori mai mari decât florile ghioceilor obișnuiți,tulpinile ajungând până la 25 cm înălțime
G.elwessi - florile sunt foarte mari pe tulpini de 25 de cm și au un parfum dulceag;specia e originară din Turcia
G.ikariae - florile sunt mari,în formă de lanternă,iar frunzele late,de culoare verde deschis;și această varietate provine din Turcia și de aceea este mai potrivită pentru zonele ușor uscate.
G.nivalis 'Sandersii' - se caracterizează prin margini galbene în loc de verde,ca la majoritatea ghioceilor; este mai greu de cultivat decât varietățile cu margini verzi și de aceea sunt destul de rare.
G.reginae-olgae - originar din zona mediteraneană și înflorește toamna;florile se deschid foarte mult,are puține frunze și trebuie plantat într-un loc uscat, parțial umbrit.

___________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII