Epaminonda's Blog.....: PERIGUEUX

Mai jos am postat și alte fotografii cu monumnete de cultură și

arhitectură din localitatea franceză PERIGUEUX, departamentul

DORDOGNE, regiunea ACHITANIA, o vedere generală,

un jeton, două insigne, o medalie și o monedă locale.

Vechea primărie

Gara

Catedrala St. Front

Teatrul

Statuia lui Thomas Robert Bugeaud

Turnul Vesone

Castelul Barbadeau

Biserica reformată

Biserica Sf. Etienne

Biserica Sf. Georges

Biserica Sf. Jean și Charles

Biserica Sf. Martin

O intrare în localitate

Vedere generală

Două insigne locale

Un jeton local

O medalie locală

O monedă locală

xxx

D'ALE ROMÂNILOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

___________xxx___________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - Ziua Bucureștiului - 20 septembrie 2008

Ziua Bucureștiului este marcată anual în data de 20 septembrie. Dar de ce tocmai pe 20 septembrie? Ce s-a întâmplat în această zi? Cum a ajuns orașul nostru Capitala Țării Românești și, mai apoi, Capitala României? Bucureștiul are un parcurs istoric ce poate fi considerat cel puțin interesant, plin de povești, despre domni pamânteni aprigi, care au dus bătălii crâncene pentru neatârnare, dar si despre altii, iubitori de frumos si de cultură, despre domni fanarioti, iubitori de arginti, mai cu seamă, dar ctitori si ei de palate si sfinte biserici, despre boieri bogati si domnite frumoase. Orașele medievale s-au format în Țara Românească ca adevărate centre economice.

Târgul Bucureștilor își datorează începuturile, ca multe alte asezări urbane din Țara Românească, unei curți locale fortificate și asezării dezvoltate în apropiere. Fortificația, ca și toate celelalte castele medievale, avea menirea de a apăra rutele comerciale, iar, mai apoi, în jurul acesteia se dezvoltau sate, care aprovizionau garnizoană cu grâne, apoi, se așezau meșteșugarii și negustorii, se construiau hanurile, pentru a primii neguțătorii străini. Prima dată, această curte aflată pe malul râului Dâmbovița, apare în izvoare sub denumirea de “cetatea Dambovitei”. Numele de București provine de la un sat care s-a dezvoltat în vecinătatea cetătii Dâmbovița, cel aflat la est de cetatea fortificată din cea de-a două jumătate a veacului ali XIV-lea. Bucureștiul era satul ce aproviziona cu produse agricole cetatea și garnizoana ei. Cetatea Dâmboviței fusese ridicată la intersecția unor drumuri folosite de negustori, tocmai pentru a controla aceste rute comerciale. Acest fapt a dus la dezvoltarea orașului. Astfel, din București plecau drumuri spre Giurgiu, spre Cornătel, spre Târgusor-Târgoviște și către Slatina. Vlad Țepeș, domn al Țării Românești (1448-1476 cu întreruperi) începe construcția unei noi fortificații a Bucureștilor și stabilește temporar, aici, principala reședință domnească. Cum lucrările la noua fortificație erau aproape de final, la data de 20 septembrie 1459, a fost emis un document, pesemne pentru a marca acest fapt. Documentul spune, clar, că este un act scris „în cetatea București”. Deși suprafața curții s-a triplat, încă nu se poate vorbi, în 1459, despre mutarea principalei reședințe domnești la București. Domnitorul Vlad Țepeș își urmărea scopurile militare și strategice. În afara cazurilor în care supraveghea lucrările, domnitorul Țării Românești a stat în cetatea Târgoviștei. În cursul veacului al XV-lea, a existat o alternanță între București și Târgoviște, Țara Românească având capitala când într-una, când în cealaltă dintre cetăți, după voința domnului în scaun. Numai în a două jumătate a secolului al XVII-lea balanța inclină în favoarea Bucureștilor. Astfel, abia la două secole după prima sa atestare documentară, în 1659, în timpul domniei lui Gheorghe Ghica (1659-1660), Bucureștiul devine capitala Tării Românești. La baza acestei alegeri au stat criterii politico-militare. Spre pildă, reședința din orașul de pe Dâmbovița era ușor de supravegheat de către garnizoana otomană aflată la Giurgiu. Trupele otomane puteau ajunge mai ușor la București decât la Târgoviște, pentru a-l mazili pe domnul Țării Românești, așa cum avea să se întâmple, în 1714, domnul Constantin Brâncoveanu. Bucureștii nu au rămas capitala Tării Românești sub toți domnii ce i-au succedat lui Gheorghe Ghica. Astfel, curtea Târgoviștei a fost preferată de către domnii ce s-au luptat pentru a înlătura suzeranitatea Înaltei Porti, în timp ce în București au stat domnii ce s-au plecat puterii Sultanului de la Stambul. Curtea domnească, din care se mai păstrează și astăzi câteva ziduri, în Centrul Istoric, în apropiere de Hanul lui Manuc, a fost centrul orașului. În funcție de acest centru al puterii politice s-a conturat și planul Bucureștilor. Prin 1856, unionistii din Moldova și Țara Românească lucrau din greu, atât în interior, cât și prin capitalele europene pentru Unirea Principatelor. Acest deziderat politic avea să se împlinească, în 1859, prin dublă alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza, la Iași și la București. Pentru că în ambele tabere unioniste existau personalități politice foarte puternice, s-a convenit că, pentru păstrarea unui echilibru între cele două Principate, având în vedere că domnul avea să fie moldovean, Capitala urma să fie la București. Astfel, Bucureștii au devenit, mai întâi, Capitala Principatelor Unite. Mai apoi, prin eforturi diplomatice susținute, oamenii politici ai vremii au reușit să transforme uniunea personală, săvârșită prin dublă alegere a lui Cuza, într-o unire politică definitivă a Principatelor, sub numele de România și sub domnia lui Carol I de Hohenzzolern. În istorie, acest prim stat unit românesc avea să fie cunoscut, după cucerirea Independenței de Stat (1877-1878), ca Vechiul Regat. Bucureștiul și-a păstrat, mai apoi, și rolul de Capitală a României Mari, după 1 Decembrie 1918. În fapt, după 1859, Bucureștiul și-a pierdut o singură data rolul de capitală, în 1917, în timpul ocupației germane. Atunci, înaintea ocupării Bucureștiului de către trupele germane, Guvernul României s-a retras în Moldova, la Iași, acest oraș devenind Capitală. Armata Română a continuat lupta, apărând Moldova, Capitala de la Iași și Guvernul, în luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Bucureștii păstrează și urme ale trecerii unor domni ca Șerban Vodă, Radu Vodă sau Mihai Viteazul, de numele cărora se leagă ctitorii de mânăstiri-Mănăstirea Șerban Vodă, Mănăstirea Radu Vodă și Biserica Mihai Vodă. În perioada 1558-1559, a fost construită la Curtea Veche, Biserica Domnească. Această a fost ctitorită de domnitorul Mircea Ciobanul, și reprezintă cea mai veche clădire de cult care s-a păstrat în București. În 1694, domnul Constantin Brâncoveanu, mare iubitor de cultură, înființa Academia Domnească de la București, având ca limbă de predare greaca veche. Prima scoală superioară din Țara Românească își avea sediul în clădirile Mănăstirii Sfântul Sava. Tot de domnul Brâncoveanu și de familia sa se leagă ctitoria a două biserici superbe ale Bucureștilor, cea de la Piața Sfântul Gheorghe, ultima ctitorie a domnului, care adăpostește și mormântul sau, și …cea de pe Calea Victoriei, de lângă Palatul Regal, ridicată de către ginerele său, Iordache ce ținea pe fiica domnului, Safta, „drept mulțămire” că au scăpat de la Stambul. În anul 1704, spătarul Mihai Cantacuzino construiește Spitalul Coltea, prima instituție din domeniul medical din București. Bucureștiul era, în veacurile trecute, un oraș al hanurilor, unde neguțătorii își schimbau mărfurile, al meșteșugarilor, al mahalalelor, unde își duceau viața micii meșteșugari și țăranii care produceau zarzavaturi și alte de-ale gurii pentru locuitorii orașului, dar și al centrului care, nu de puține ori, era sclipitor. Palatele marilor familii boierești de pe Podul Mogosoaiei îmbinau tradiția arhitecturii brâncovenești cu elemente occidentale și găzduiau baluri, după modelul nobilimii din Apus. Denumirea de Micul Paris vine din anii domniei Regelui Carol I și se referea la centrul orașului Luxul de pe Podul Mogoșoaiei rivaliza fie cu cel de la Istanbul, în timpul stăpanirii otomane, fie cu cel de la Viena sau Paris. Mai sunt, încă, în picioare, multe alte palate, case și biserici vechi, ctitorite de familiile boierești ale Bucureștilor. Deși atestarea documentară certă a Bucureștiului datează din 1459, când prin hrisovul din 20 septembrie, domnitorul Vlad Țepeș scutește de dări și întărește dreptul de proprietate al unor locuitori circulă și alte variante despre existența orașului; raguzanul Luccari scrie că domnitorul Negru Vodă ar fi întemeietorul orașului București, într-un document din anul 1410 de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, orașul București este denumit „Cetatea noastră”, călugărul franciscan Blasius Kleiner a scris în anul 1761 că orașul București s-a ridicat pe vremea ciobanului, pescarului, boierului sau haiducului Bucur.

Insigna - Uzina Autobuzul

Uzina Autobuzul București (U.A.B.), denumire veche Tudor Vladimirescu, denumire alternativă din anul 1993, ROCAR a fost o companie producătoare de autobuze deținută de statul român. Între anii 1950 – 1990 această companie a fost singurul furnizor din Romania de vehicule pentru transport persoane si vehicule usoare de marfa.

Aici s-au fabricat apreciatele utilitare din gama TV, multe dintre ele și pentru export in tari din blocul socialist, dar și America de sud si unele chiar in Vest. In anii 1970 este preluată o licenta RABA-MAN pentru fabricarea de autobuze si autocare, iar la sfarsitul anilor ‘70 si continuand in anii ‚80 produce vehicule articulate ( autobuze si troleibuze) , diverse autocare, microbuze, midibuze, dar si foarte multe prototipuri care insa nu au intrat vreodata in fabricatie de serie, fabricandu-se cel mult in numar foarte redus. Economiile socialiste din anii 80 precum si penuria de materiale si piese si-au pus intr-un mod negativ amprenta asupra produselor ROCAR ( Autobuzul), calitatea mai buna a produselor fiind a celor pentru export.

S-au efectuat in continuare exporturi, de acum si in URSS ( Ucraina) si Bulgaria ale troleibuzelor DAC 117 si 217. Odata cu caderea regimului si liberalizarea pietei multe vehicule din import au inceput să patrunda pe piata romaneasca, atat second hand cat si noi. Lipsa de comenzi, datoriile acumulate dar și presiunile făcute de urmașii familiei Brătianu, mai pecis ai generalului Constantin I. Brătianu, de restituire a terenului de 17 ha, confiscat de regimul comunist, pe care ulterior a fost construită Uzina Autobuzul, compania a intrat în procedura de insolvabilitate și indirect faliment total. În martie 2008 platforma fostei uzine Rocar a intrat în portofoliul fondului austriac de investiții Immoaest, care urmează să construiască aici un proiect comercial. Cumpărătorul a plătit achiziția abia după ce a fost somat de AVAS. Apoi a dat și Brătienilor, moștenitorii de drept ai terenului, o despăgubire de 140000 euro. Experții imobiliari considerau în 2005 că terenul Rocar valorează 24 milioane euro.

Insigna - Uzina 23 August - București 1921 - 1971

Uzinele “23 August” sunt un un ansamblu industrial situat la marginea de est a Bucureştiului, specializat pe realizarea şi repararea de material rulant. Denumirea uzuală actuală a ansamblului industrial este Uzinele „Faur”. De-a lungul timpului, ansamblul industrial a fost cunoscut şi ca Uzinele „Malaxa”. Construirea uzinelor se datorează industriaşului român de origine greacă Nicolae Malaxa, care a dezvoltat începând cu anii 1920 ateliere de reparare şi producţie de locomotive. În anul 1921, Malaxa a cumpărat un teren aflat la periferia Bucureştiului şi a construit un atelier de reparaţii pentru locomotive, care primeşte numele industriaşului. Proiectul este un succes, astfel încât fabrica se dezvoltă într-un ritm rapid: în 1928 se construieşte prima locomotivă „Malaxa”, iar în următorii cinci ani se mai construiesc încă o sută de locomotive. Din 1930, Malaxa demarează şi alte proiecte, precum uzina de ţevi „Republica”. Ansamblul de clădiri ce compun uzinele „Malaxa” a fost realizat de arhitectul Horia Creangă în stil modernist.

Universitatea națională de apărare Carol I - România

Labor improbus omnia vincit

(Prin muncă serioasă obții orice)

Promoția 2004 - 2006

Universitatea Națională de Apărare „Carol I” este continuatoarea școlii de stat major fondate în anul 1889, de către generalul Ștefan Fălcoianu cu denumirea inițială Școala Superioară de Resbel. În anii 1889-1897, Școala Superioară de Război a funcționat în clădirea din strada Știrbei Vodă, unde își are acum sediul Direcția națională anticorupție. În toamna anului 1897, Școala Superioară de Război s-a mutat în clădirea din actualul bulevard Nicolae Bălcescu (vis-a-vis de Sala Dalles), unde a funcționat împreună cu Marele Stat Major, până în anul 1914, și de sine stătătoare până în decembrie 1939, când s-a mutat în actuala clădire, ale cărei lucrări de construcție au început în data de 16 august 1937, după planurile arhitectului Duiliu Marcu, constructor fiind antrepriza "Inginer Emil Prager". În 29 august 1948, prin Decretul nr. 1803 al Prezidiului M.A.N., Școala Superioară de Război a fost desființată, cu motivarea lui Emil Bodnăraș, ministrul Apărării Naționale, că este o "instituție învechită și depășită de mersul evenimentelor", iar în locul ei, pentru pregătirea superioară și politică a cadrelor armatei s-a înființat Academia Militară. În 14 septembrie 1949, prin Decretul nr. 371 al Prezidiului M.A.N., după modelul Academiilor militare sovietice, s-au înființat patru academii militare distincte: Academia Militară (de comandă și stat major), Academia Militară Politică, Academia Tehnică Militară și Academia Spatelui Armatei, ca instituții de învățământ superior distincte, cu structuri organizatorice separate. Această situație nu a durat mult. În 12 septembrie 1953, în baza Decretului nr. 368 al Prezidiului M.A.N. s-a desființat Academia Spatelui Armatei, care s-a contopit cu Academia Militară. În 19 august 1957, prin Decretul nr. 400 al Prezidiului M.A.N., a fost desființată și Academia Militară Politică, care s-a contopit cu Academia Militară sub noua titulatură de Academia Militară Generală (A.M.G.). În 13 iunie 1959, prin Decretul nr. 214 al Prezidiului M.A.N., Academia Militară Tehnică s-a contopit cu Academia Militară Generală, care astfel a devenit o instituție complexă, subordonata nemijlocit ministrului Forțelor Armate, cu cinci facultăți: Facultatea de arme întrunite și tancuri; Facultatea de arme (artilerie terestră, artilerie a.a., chimie, geniu, transmisiuni, aviație); Facultatea militară politică; Facultatea tehnică militară și Facultatea de servicii. În anul 1976, prin Hotărâre a Consiliului Apărării, s-a reînființat Facultatea Politică Militară, ce avea ca obiectiv pregătirea specialiștilor-ofițeri cu studii militare superioare în domeniul activității educative din unități, mari unități și comandamente. În 17 mai 1990, pin Hotărârea Guvernului României nr. 550 activitatea de învățământ din Academia Militară a fost reorganizată, precizându-se că aceasta "este o instituție de învățământ superior subordonată ministrului Apărării Naționale și pregătește ofițerii-studenți pentru a deveni comandanți și ofițeri în statele-majore (...)". Prin aceeași hotărâre, s-a reînființat Academia Tehnică Militară, ca instituție separată de Academia Militară. În 23 aprilie 1991, prin Hotărârea Guvernului României nr. 305, Academia Militară a primit o nouă denumire: Academia de Înalte Studii Militare. În data de 28 august 2003, prin Hotărârea Guvernului României nr. 1027, denumirea Academiei de Înalte Studii Militare a fost schimbată în Universitatea Națională de Apărare, pentru ca în data de 25 august 2005, prin Hotărârea de Guvern nr. 969 Universitatea Națională de Apărare să primească denumirea de Universitatea Națională de Apărare „Carol I". Sus am postat logo-ul și o fotografie cu sediul central al Universității naționale de apărare "Carol I".

Insigna - Primăria Sectorului 4

Sectorul 4 al municipiului București este situat în partea de sud a municipiului, cuprins între sectoarele 3 și 5. Limita de nord a sectorului 4 este râul Dâmbovița până la circa 1800 m est de podul de pe Dâmbovița de pe Șos. Vitan-Bârzești. Limita de est este linia convențională cu direcția sud-vest până la Drumul Cheile Turzii, se continuă pe Drumul Cheile Turzii, pe Str. Pechiu Ion până la Șos. Berceni, pe Șos. Berceni până la linia de centură (toate inclusiv) cuprinzând și cimitirul Berceni. Limita de sud este linia de centură, circa 2400 m spre vest de la Șos. Berceni, cuprinzând și unitatea și depozitul de colectare a metalelor din cadrul fostului Ministerului Industriei Metalurgice. Limita sud-vestică este linia de centură cu direcția nord-vest până la Drumul Bercenarului, continuă pe Drumul Bercenarului (inclusiv) până la Șos. Giurgiului. Limita de vest este Șoseaua, Calea Șerban Vodă până la intersecția cu Str. Mitropolitul Iosif, pe Str. Mitropolitul Iosif, Str. Mitropolitul Veniamin Costache până la Str. Cuțitul de Argint, Str. Cuțitul de Argint, Str. Serg. major Ancuța Ilie (toate inclusiv), până la Str. Fabrica de Chibrituri (exclusiv) până la Str. Mitropolitul Filaret, pe Str. Mitropolitul Filaret până la Str. Gazelei, Str.Gazelei până la Calea Rahovei, Calea Rahovei (toate inclusiv) până la Str. Antim,Str. Antim, Str. Sfinții Apostoli până la Str. Apolodor, Str. Apolodor (toate exclusiv) până la P-ța Națiunilor Unite (inclusiv).

Enumăr câteva monumente de cultură și arhitectură din acest sector: Palatul de justiție, Biserica Bucur, Muzeul Tehnic, Observatorul astronomic, Sala polivalentă, Palatul național al copiilor, Institutul național de medicină legală “Mina Minovici”, Parcul Carol, Parcul tineretului și Cimitirul Bellu.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și câteva locuri frumoase ale Bucureștiului de acum sau altădată și chiar unele trimiteri poștale ilustrate.