Zilele trecute am avut ocazia să cuget la ce a fost atunci şi ce este acum.Era prin anii 1978 – 1979, îmi doream foarte mult să am un copil, nu conta sexul, lăsam asta în grija bunului Dumnezeu.
Dacă soţia îşi dorea foarte mult un băiat, şi pentru a nu fi dezamăgită la apariţia unei fetiţe, eu strigam în gura mare că îmi doresc fată, deşi, în sinea mea, doream şi eu să am tot băiat. Că sarcina a fost foarte grea, am văzut, dar de simţit, eu nu am simţit nimic.
De mare ajutor ne-a fost însă bunicuţa Vena, Dumnezeu s-o ierte!
A venit ziua de 15 noiembrie a anului 1979.
Tocmai am fost într-o vizită la bunul meu coleg de serviciu, Ioan Nicodim, unde ne-am simţit foarte bine. Nu pot să uit cu câtă mândrie îşi ducea nevestica burtica pe stradă. În fiecare zi ieşeam la plimbare, asta era ştiut. Seara, după ce am venit acasă, soţia a început să se simtă rău, ea cerea fel de fel de pastile şi căuta cumva să se întindă pe pat. Dar bunicuţa, care atâta aştepta, a chemat, fără să ştim noi, salvarea şi, cât ai clipi, fără mari pregătiri, soţioara a plecat la maternitate. Ce a fost acolo, nu pot să vă spun. Am doar spusele ei. Eu nu conteneam să o încurajez.
- Fii tare! Fii tare! De ce mai ai nevoie?
Iar ea tăcea şi suferea. Am auzit că s-a şi târât de durere. Atât de mult se îngrijea sistemul comunist de sănătate pentru paciente!
Pe data de 16 noiembrie 1979 pe la 22.30 - 23.00 a venit pe lume fiul meu.
Nu mai ştiu ce am simţit când am aflat vestea. Parcă pluteam. Mi-am anunţat părinţii şi socrii şi a început petrecerea la restaurant, în timp ce mama şi copilul încă erau în maternitate. Din partea cauza musafirilor care au venit acasă s-a uitat deschis robinetul de apă caldă, apa fiind oprită din oraş. Şi pe când noi eram la restaurant, venind apa caldă, am tras o puternică inundaţie cu apă fierbinte, că s-au făcut bălţi şi între blocuri. Un vecin transmite soţiei la spital teribila veste. Apoi aflăm şi noi, cheflii de la restaurant. Venind fuguţa acasă găsim vecinii scoţând apa din casă. Ei urcaseră cu o scară pe la balcon, noi locuind la etajul întâi şi uşa de la bucătărie fiind mai tot timpul deschisă.
A fost odată!...
…. Şi timpul a trecut.
De atunci am trăit nenumărate bucurii.
Nu pot să uit prima cană pe care a spart-o, primul pas făcut de unul singur, prima dată când a spus „ta ta”, prima dată când a mers singur la WC, prima zi de şcoală şi apoi bucuriile de zi cu zi de la şcoală. A învăţat foarte bine dar ne-am şi ocupat de el. Mama răspundea de igiena corporală, a alimentaţiei şi a somnului iar eu de igiena făcutului temelor.
Dacă soţia îşi dorea foarte mult un băiat, şi pentru a nu fi dezamăgită la apariţia unei fetiţe, eu strigam în gura mare că îmi doresc fată, deşi, în sinea mea, doream şi eu să am tot băiat. Că sarcina a fost foarte grea, am văzut, dar de simţit, eu nu am simţit nimic.
De mare ajutor ne-a fost însă bunicuţa Vena, Dumnezeu s-o ierte!
A venit ziua de 15 noiembrie a anului 1979.
Tocmai am fost într-o vizită la bunul meu coleg de serviciu, Ioan Nicodim, unde ne-am simţit foarte bine. Nu pot să uit cu câtă mândrie îşi ducea nevestica burtica pe stradă. În fiecare zi ieşeam la plimbare, asta era ştiut. Seara, după ce am venit acasă, soţia a început să se simtă rău, ea cerea fel de fel de pastile şi căuta cumva să se întindă pe pat. Dar bunicuţa, care atâta aştepta, a chemat, fără să ştim noi, salvarea şi, cât ai clipi, fără mari pregătiri, soţioara a plecat la maternitate. Ce a fost acolo, nu pot să vă spun. Am doar spusele ei. Eu nu conteneam să o încurajez.
- Fii tare! Fii tare! De ce mai ai nevoie?
Iar ea tăcea şi suferea. Am auzit că s-a şi târât de durere. Atât de mult se îngrijea sistemul comunist de sănătate pentru paciente!
Pe data de 16 noiembrie 1979 pe la 22.30 - 23.00 a venit pe lume fiul meu.
Nu mai ştiu ce am simţit când am aflat vestea. Parcă pluteam. Mi-am anunţat părinţii şi socrii şi a început petrecerea la restaurant, în timp ce mama şi copilul încă erau în maternitate. Din partea cauza musafirilor care au venit acasă s-a uitat deschis robinetul de apă caldă, apa fiind oprită din oraş. Şi pe când noi eram la restaurant, venind apa caldă, am tras o puternică inundaţie cu apă fierbinte, că s-au făcut bălţi şi între blocuri. Un vecin transmite soţiei la spital teribila veste. Apoi aflăm şi noi, cheflii de la restaurant. Venind fuguţa acasă găsim vecinii scoţând apa din casă. Ei urcaseră cu o scară pe la balcon, noi locuind la etajul întâi şi uşa de la bucătărie fiind mai tot timpul deschisă.
A fost odată!...
…. Şi timpul a trecut.
De atunci am trăit nenumărate bucurii.
Nu pot să uit prima cană pe care a spart-o, primul pas făcut de unul singur, prima dată când a spus „ta ta”, prima dată când a mers singur la WC, prima zi de şcoală şi apoi bucuriile de zi cu zi de la şcoală. A învăţat foarte bine dar ne-am şi ocupat de el. Mama răspundea de igiena corporală, a alimentaţiei şi a somnului iar eu de igiena făcutului temelor.
Îl controlam la ac. Bucurii mari şi de neuitat ne-a adus tot timpul.Şi-a luat nevastă frumoasă şi deşteaptă iar acum este la casa lui.
Când ne sună, când ne vizitează, când ne roagă ceva, când putem să-l ajutăm simţim o mare bucurie.
Ieri a împlinit 29 de ani.
Dumnezeu să-i dea sănătate, lui şi soţiei lui.
Să fie fericiţi ani mulţi, de aici încolo.
Toate gândurile lor să se împlinească.
La mulţi ani feciorul meu!
La mulţi ani fata mea!
***
***Zi de doliu si mare jale la Anina si in intreaga tara. Mina si-a luat din nou obolul de vieti nevinovate, 12 oameni in floarea vietii au disparut in maruntaiele pamantului, si unde mai pui ca unii doreau sa ii salveze pe ceilalti. Alti 13 oameni sunt grav raniti, unii aproape fara de scapare.
Ma gandesc la sotiile, copiii ori parintii celor morti si raniti in tragicul accident.
Ce-o fi in sufletul lor?
Mai au ei puterea de a trai?
Lor si tuturor celor apropiati le transmit cele mai sincere condoleante si puterea de a trece cu bine peste acest groaznic necaz. Pentru toti cei disparuti din randurile noastre aduc un gand pios. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!
Oare este de vina conducerea minei, dornica de a obtine profit din ce in ce mai mare, sau dorinta minerilor de a castiga bani, stiut fiind ca stand acasa nu primesc nimic?
Dar mai conteaza?
Daca in tara asta exista lege, sa se faca dreptate desi, ei nu mai pot veni inapoi.
Ma gandesc la sotiile, copiii ori parintii celor morti si raniti in tragicul accident.
Ce-o fi in sufletul lor?
Mai au ei puterea de a trai?
Lor si tuturor celor apropiati le transmit cele mai sincere condoleante si puterea de a trece cu bine peste acest groaznic necaz. Pentru toti cei disparuti din randurile noastre aduc un gand pios. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!
Oare este de vina conducerea minei, dornica de a obtine profit din ce in ce mai mare, sau dorinta minerilor de a castiga bani, stiut fiind ca stand acasa nu primesc nimic?
Dar mai conteaza?
Daca in tara asta exista lege, sa se faca dreptate desi, ei nu mai pot veni inapoi.
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu