Epaminonda's Blog.....: KERKRADE

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea olandeză KERKRADE, provincia

LIMBURG din vremuri diferite, câteva trimiteri poștale ilustrate,

un jeton, o insignă și o medalie locale.

Biserica

Castelul Erenstein

Parcul

Mănăstirea Rolduc

Piața

Capela Maria

Sala de sport Roda

Strada Hoofd

Vila Hermersdorf

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

Jeton local

Insignă locală

Medalie locală

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

O MEDALIE,

O PLACHETĂ ȘI CÂTEVA

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu 1821

Istoria României

Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaştere naţională a României. Revoluţia a avut cauze naţionale, economice şi sociale şi, deşi a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenţia cancelariilor marilor puteri europene situaţia din Principatele Dunărene şi a determimat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote. Revoluţia română de la 1821 s-a integrat în mişcarile generale sociale şi naţionale care au zdruncinat continentul european de la vest la est, dar şi dincolo de Oceanul Atlantic, în America Latină, la graniţa dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. În Ţările Române, puterea suzerană – Imperiul Otoman – impusese la începutul secolului al XVIII-lea înlocuirea domniilor pămantene cu cele ale fanarioţilor. Revoluţia română de la 1821 nu a fost o izbucnire spontană, generată de anumiţi factori conjucturali, ci a fost expresia nemulţumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor şi claselor sociale de-a lungul secolelor al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, generate de grava criză economică şi politică în care se aflau Ţările Române. Toate clasele şi păturile sociale româneşti – cu excepţia unei minorităţi boiereşti – erau interesate de schimbarea, în primul rând, a regimului fanariot, care nu era decât o formă deghizată de ingerinţă a otomanilor în treburile interne ale Munteniei şi Moldovei. Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât şi de ambiţiile domnitorilor, care fiind conştienţi de statul lor fragil, căutau să-şi plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se îmbogăţească cât încă se mai aflau la putere. Pentru a satisface nevoile crescânde ale Porţii şi pentru a-şi asigura beneficii personale, domnitorii fanarioţi au iniţiat politici dure de taxare a populaţiei. Efectele dezastruoase ale domniilor unora dintre fanarioţi au fost în contrast cu realizările şi proiectele altora, ca în cazul domniilor lui Constantin Mavrocordat (care a abolit iobăgia în 1746 în Muntenia şi în 1749 în Moldova) sau a lui Alexandru Ipsilanti (care a încercat să reformeze legislaţia şi să introducă salarizarea funcţionarilor publici, într-un efort de stopare a folosirii din fondurile publice a unor sume exagerate pentru întreţinerea administratorilor – greci sau păteni – în condiţiile în care, în acea perioadă, se ajunsese să fie mai profitabil să deţii o funcţie oarecare decât să ai moşii). Introducerea codului de legi relativ modern ale lui Ipsilanti, Pravilniceasca Condică, a fost primită cu rezistenţă îndârjită de boieri. La începutul secolului al XIX-lea, datorită exploarării şi jafului, condiţiile de viaţă deveniseră extrem de precare, locuitorii de la sate fiind „reduşi la ultima extremitate a celei mai spăitătoare mizerii”. Corupţia era generalizată şi fără limite, „toate dregătoriile, de la prima până la cea din urmă” erau „cumpărate cu bani”. Cumpărarea domniilor costa enorm. De exemplu, Mihail Şuţu a plătit 3 milioane de piaştri, iar domnul Ioan Gheorghe Caragea, care plătise 8000 de pungi cu galbeni pentru ocuparea tronului, a vândut 4762 de titluri boiereşti, pentru care a obţinut aproximativ 20 de milioane de piaştri. În visteria domnului intrau diferitele taxe indirecte, precum cele ale vămilor sau ale ocnelor de sare. Visteria statului era alimentată în principal dintr-un impozit personal achitat de către toţi bărbaţii ţării de peste 16 ani, dar era permisă scutirea boierimii şi clerului. Abuzurile administraţiei locale făceau ca până la jumate din populaţia ţării plătitoare de impozite să fie scutită de contribuţie. Restul contribuabililor erau siliţi să plătească prin intermediul celor mai brutale metode. Singura soluţie care se putea întrevedea nu era decât înlocuirea prin forţă a factorilor care generau criza economico-politică şi naţională. În epocă, consulii puterilor străine prezenţi în Muntenia şi Moldova trimiteau rapoarte îngrijorătoare despre criza din Principate, dar şi despre starea de spirit foarte tensionată de aici. Consulul Franţei afirma într-o notă din 1816 ca „poporul aşteaptă cele mai mari binefaceri de la o revoluţie pe care o crede apropiată şi pe care o aşteaptă”, iar consulul britanic adăuga şi el într-un raport că „nu există pe lume un popor mai asuprit de un guvern despotic şi mai strivit de biruri şi de angarale decât ţăranii din Moldova şi Muntenia”.

Tudor Vladimirescu (sau Theodor, aşa cum s-a iscălit întotdeauna) s-a născut în satul Vladimir din Gorj, pe la 1780, (data naşterii încă este subiect de controversă istorică), într-o familie de ţărani liberi, cu o bună stare materială. A devenit unul dintre reprezentanţii tinerei burghezii aflate în plină ascensiune: a fost arendaşul mai multor moşii, vătaf de plai (subprefect) de Mehedinţi şi a practicat negustoria. A participat la războiul ruso-turc din 1806 – 1812 în fruntea unui corp de panduri olteni, fiind decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir” clasa a III-a şi înălţat la gradul de locotenent. A călătorit mult în ţară şi în străinătate, a învăţat câteva limbi străine şi a legat o strânsă prietenie cu intelectuali ardeleni (Gheorge Lazăr devenindu-i sfetnic apropiat), prin intermediul cărora a avut acces la lucrările unora dintre corifeii Şcolii Ardelene. A dat dovadă de reale aptitudini de comandant şi organizator militar, fiind cel care a pus bazele noilor unităţi de panduri, care trebuiau să devină nucleul „Adunării norodului” – oastea revoluţiei de la 1821. Ţelurile revoluţiei de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu Proclamaţia de la Padeş şi Scrisoarea către Poartă „Cererile norodului românesc” din 23 ianuarie/4 februarie 1821, continuând cu Proclamaţiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al doilea „arzmagzar” către Poartă din 27 martie/8 aprilie şi alte scrisori şi declaraţii ale lui Vladimirescu. Din toate documentele reiese că se urmărea realizarea în etape succesive a unor măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale şi politice şi să asigure accesul ţării la un statut de mai largă independenţă. Dacă în ceea ce priveşte înlăturarea domnior fanarioţi consensul tuturor claselor şi păturilor sociale era asigurat, în ceea ce priveşte alte prevederi ale programului său Tudor Vladimirescu se putea aştepta la opoziţia marilor boieri. Pentru a avea un mijloc de luptă cu marii boieri, dar şi pentru a asigura forţa militară necesară apărării ţării, el s-a grăbit să asigure reorganizarea armatei naţionale. Tudor a luat legătura cu şefii mişcării antifanariote dar şi cu elementele mişcării Eteria, care plănuia o amplă mişcare împotriva Imperiului Otoman. S-a aşteptat momentul potrivit pentru declanşarea mişcării revoluţionare romaneşti. Acesta a fost considerat ca fiind începutul anului 1821, după moartea domnitorului fanariot Alexandru Şuţu (15/27 ianuarie). După ce s-a aflat în strânsă legătură, încă din decembrie 1820, cu boierii din „partida naţională”, în frunte cu Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, pe 15/27 ianuarie 1821 s-a încheiat un act de colaborare prin care Tudor era desemnat să ridice „norodul la arme [...] pentru obştescul folos”. Pregătirile politice au fost însoţite de cele de ordin militar.

Încă din 1815, Tudor îşi făcuse cunoscute planurile de creare a unei armate naţionale cu care, „[...] numai cu pandurii ţării, făr’ de niciun ostaş străin, voi face de a nu se mişca o iarbă din pămantul ţării” prin care el respingea practic orice pretenţie viitoare a Porţii de asigurare a siguranţei graniţelor principatului. Recrutările pentru viitoarea armată naţională începuseră cu mult timp înainte de izbucnirea revoluţiei. De recrutări s-au ocupat căpitanii de panduri bine cunoscuţi în satele olteneşti, tot ei ocupându-se şi de crearea unor depozite de arme şi muniţie. Oastea revoluţiei de la 1821 a fost una de factură ţărănească, recrutată din rândurile ţăranilor liberi, implicaţi nu doar în agricultură dar şi în negustorie, iar mulţi dintre ei şi în activităţile militare, care reveneau în alte ţări grănicerilor. Zona din nordul Olteniei a asigurat cele mai multe efective ale pandurilor şi a jucat rolul de nucleu al armatei. În armata pandurilor au mai fost recrutaţi şi mici boiernaşi, de origine rurală şi proaspăt intraţi în rândul privilegiaţilor. Efectivele oastei pandurilor au crescut până la aproximativ 20000 de oameni. Această creştere rapidă a fost sesizată de reprezentanţii marilor puteri la Bucureşti sau Istambul. Dotarea oastei a fost la început precară, prin Proclamaţia de la Padeş oamenii fiind îndemnaţi să vină cu propriile arme sau „cu furci de fier şi cu lănci”. Dotarea armatei a fost completată după preluarea armamentului şi muniţiei din tabăra contrarevoluţionară de la Coţofeni, sau prin preluarea armelor predate de trupele stăpânirii trecute de bunăvoie de partea pandurilor. În afara taberei fortificate de la Ţânţăreni şi a mănăstirilor olteneşti fortificate, un rol important pentru armata revoluţionară l-a jucat tabăra fortificată de la Cotroceni. La Cotroceni s-au concentrat majoritatea trupelor revoluţionare, aici fiind construită o tabără militară fortificată, prevăzută cu şanţuri de apărare şi redute pentru tunuri. în Bucureşti s-a amenajat un sistem defensiv bazat pe mănăstirile Mihai Vodă, Radu Vodă, Antim şi Mănăstirea Mitropoliei, situate în general pe înălţimi uşor de apărat. Transformarea mănăstirilor din zona subcarpatică în tabere fortificate încerca să suplinească lipsa de cetăţi a Munteniei. În vederea organizării rezistenţei pe termen lung, mănăstirile fortificate ale Olteniei (Tismana, Cozia, Strehaia, Motru, Bistriţa, Polovraci şi Crasna), au fost preschimbate în depozite întărite, unde se aflau mari cantităţi de alimente, arme şi muniţie. Tudor declara că „ostirile de peste Olt [...] le-am umplut cu zaherele şi cu panduri; acolo mă pot ţine doi sau trei ani, luptând pentru drepturile ţării până le voi căpăta”. Duminică 23 ianuarie/4 februarie 1821, la Padeş, în prezenţa a aproximativ 100 de plăieşi şi a colaboratorilor săi apropiaţi, Tudor Vladimirescu a lansat chemarea la luptă „către tot norodul omenesc”, care a devenit cunoscută în istorie ca Proclamaţia de la Padeş. Prin această declaraţie, poporul era mobilizat la luptă împotriva răului din ţară, pentru statornicia unui nou regim politic în ţară. Era o declaraţie patetică, în stare să „mişte conştiinţele şi să îndemne pe oameni la luptă”, o veritabilă „declaraţie de război” împotriva fanarioţiilor. Proclamaţia a avut un efect imediat, locuitorii satelor răzpunzând cu miile, după ce au fost anunţaţi de ştafetele călare. Pe 21 martie/2 aprilie 1821, oastea revoluţionară în frunte cu Tudor Vladimirescu a intrat triumfal în Bucureşti pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), primită de o mulţime entuziastă. Tudor va rămâne stăpân pe capitală 15/27 mai, guvernând ţara ca un adevărat domnitor, numit cu drag şi respect Domnul Tudor. Stabilindu-şi cartierul general în casele brâncoveneşti de lângă Mitropolie, preluând în scurtă vreme controlul principalelor puncte obiective întărinte din oraş, evitând în acelaşi timp orice conflict cu omul Eteriei din oraş, Tudor Valdimirescu s-a străduit să colaboreze cu boierii Divanului ţării. Trativele s-au încheiat rapid pe 23 martie/4 aprilie, prin semnarea „cărţii de adeverire” dată de boieri lui Tudor. Se instituia un regim politic nou, în cadrul căruia acţiona o dualitate a puterii: pe de-o parte Tudor, reprezentând „Adunarea norodului”, transformată în organizaţie politico-militară, deţinea conducerea şi iniţiativa în mai multe domenii printre care politica externă, iar, pe de altă parte, autoritatea reprezentată de „vremelnicească ocârmuire” , cu atribuţii politice şi administrative. Colaborarea celor două puteri a fost definită în linii generale prin „jurământul lui Tudor” din aceiaşi zi 23 martie/4 aprilie. Din primul moment, Tudor Vladimirescu a trebuit să acţioneze într-un context internaţional şi intern extrem de complicat. Dezavuarea oficială a mişcărilor revoluţionare româneşti şi greceşti de către ţarul Rusiei a avut grave urmări asupra regimului de la Bucureşti, iar acţiunile Eteriei, ale cărei trupe, odată intrate pe pământ românesc, uitaseră imediat de planul iniţial de trecere imediată la sud de Dunăre şi se înstăpâniseră aici, compurtându-se ca o armată de ocupaţie, dedându-se la jafuri şi abuzuri, provocând neîncetat forţele otomane de la frontieră, puneau ţara în faţa primejdiei unui atac al forţelor Porţii. În asemenea condiţii, Tudor Vladimirescu a iniţiat discuţii cu conducerea mişcării eteriste, iar concomitent, prin intermediul boierilor Divanului, a iniţiat tratative cu reprezentanţii otomanilor – paşalele din Silistra, Vidin şi Brăila – dar şi cu principalele puteri interesate în zonă. După ce Alexandru Ipsilanti a evitat mai multă vreme să accepte o întâlnire cu Vladimirescu, la sfârşitul lunii martie cei doi conducători s-au întâlnit la marginea Bucureştiului. Tudor a respins şi de această dată cererea eteriştilor de unire a celor două mişcări, practic de subordonarea a armatei pandurilor comandamentului armatei revoluţionare greceşti. Tudor a protestat faţă de intrarea eteriştilor în Bucureşti, susţinând că rezolvarea problemelor interne ţine exclusiv de competenţa pandurilor, iar sprijinul extern trebuind să se limiteze doar la intervenţii diplomatice. Întânirea dintre cei doi conducători s-a încheiat cu o înţelegere fragilă, în aşteptarea unei medieri internaţionale şi a părăsirii teritoriului naţional de eterişti. Ipsilanti s-a retras la Târgovişte iar oamenii săi au ocupat judeţele din nord. Vladimirescu a întărit tabăra de la Cotroceni. În condiţiile în care o parte a boierilor înspăimântaţi încercau să fugă din Capitală iar Eteria se înstăpânise în nordul Munteniei, Tudor a pus sub pază pe unii dintre membrii Divanului care intenţionau să se refugieze la Târgovişte sau în Transilvania. În colaborare cu boierii rămaşi în Bucureşti şi cu clerul din Capitală, Tudor a continuat negocierile. Rezultatele negocierilor au fost nesadisfăcătoare, paşalele cerând în primul rând dezarmarea armatei pandurilor şi reprimarea eteriştilor. Cum Tudor nu a acceptat condiţiile turcilor, iar oastea Porţii se pregătea de ofensivă, Tudor Vladimirescu a luat singura decizie corectă din punct de vedere militar: retragera în zona întărită a Olteniei şi organizarea unei rezistenţe de durată. La începutul lunii mai 18000 de soldaţi otomani au intrat în Moldova pe la Brăila, iar alţi 15000 de militari turci au traversat Dunărea pe la Calafat, Giurgiu şi Olteniţa în Muntenia. În concepţia lui Vladimirescu, durata mare a rezistenţei româneşti ar fi putut atrage atenţia puterilor occidentale, care ar fi putut interveni la rândul lor pe lângă Poartă pentru acceptarea revendicărilor românilor. Pe 1527 mai, oastea revoluţionară de sub comanda lui Tudor a început retragerea pe direcţia Bucureşti – Piteşti – Râmnicu Vâlcea.

Pe 18/30 mai oastea revoluţionară ajunsese în apropiere de Goleşti. Eteriştii, deşi ar fi dorit să oprească retragerea lui Tudor către bazele de rezistenţă din Oltenia , nu se sinţeau în stare să reuşească acest lucru, pe de-o parte datorită tăriei forţelor de sub comanda liderului român, pe de alta datorită ameninţării exercitate de garnizoanele pandurilor aflate pe malul drept al Oltului, gata să iasă în întâmpinarea comandantaului lor. Ce nu au reuşit cu forţa armelor, eteriştii au reuşit prin trădare şi complot. Tudor Vladimirescu a fost capturat de oamenii lui Ipsilanti pe 21 mai/2 iunie, iar, o săptămână mai târziu, în noaptea de 27-28 mai/9-10 iunie conducătorul pandurilor a fost asasinat, trupul fiindu-i aruncat într-o fântână. Asasinarea lui Tudor Vladimirescu a lipsit revoluţia de conducerea unitară de până în acel moment, iar „Adunarea norodului” a început să se dezorganizeze încet. Destrămarea armatei pandurilor nu s-a petrecut imediat, aceştia luptând separat sau în alianţă cu eteriştii cu otomanii până spre sfârşitul lunii iunie.

Insigna pionierească - Tot înainte

După vârsta de 7 ani, copiii înscrişi în sistemul de învăţământ deveneau pionieri, scopul organizaţiei fiind: educarea noii generaţii în spirit comunist. Organizaţia ”Pionierii României” a luat naştere la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. În 1947, pionierii au fost încadraţi în UAER - Uniunea Asociaţiilor de Elevi din Romania. Doi ani mai târziu, pe 30 aprilie 1949, în cadrul unei şedinţe festive la care a participat toată conducerea PCR, s-a decis înfiinţarea primelor detaşamente de pionieri, luând naştere astfel Organizaţia Naţională a Pionierilor. De la înfiinţare şi până în 1966, organizaţia pionierească era subordonata Uniunii Tineretului Comunist. Pionierii lui Ceauşescu participau la ”activităţi obsteşti” precum creşterea viermilor de mătase sau creşterea iepurilor. Prima conferinţă naţională a Organizaţiei Naţionale a Pionierilor a avut loc în 1966. Atunci s-au aprobat primele regulamente pioniereşti precum ”Statutul unitatilor şi detaşamentelor de pionieri din Republica Socialistă România şi Regulamentul Consiliilor Organizaţiei Pionierilor din Republica Socialistă România”. În Statutul Organizaţiei Pionierilor din Republica Socialistă România organizaţia pionierească se prezenta drept ”o organizaţie revoluţionară de masă a copiilor”: "Organizaţia Pionierilor educă şcolarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei şi devotamentului nemărginit faţă de poporul nostru, faţă de Republica Socialistă România, faţă de Partidul Comunist Român, ajută pe toţi copiii să cunoască tradiţiile şi trecutul glorios de luptă ale poporului şi ale clasei muncitoare pentru eliberare naţională şi socială, să îndrăgească frumuseţile şi bogăţiile ţării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obţinute în construcţia socialismului”. Numărul elevilor înregimentaţi în organizaţia pionierească a crescut în fiecare an. Statisticile oficiale arată că, în 1984, în România existau 2.690.000 de pionieri. Pionier devenea, odată intrat în sistemul de învăţământ, orice elev care trecea în clasa a doua. Foştii şomi ai patriei transformaţi în pionieri primeau botezul cu surle şi trâmbiţe în ceremonii festiviste din care nu lipseau cântecele şi poeziile dedicate conducătorului iubit. În cadrul ceremoniei, elevilor le era înmânată de colegii mai mari din clasa a IV-a cravata roşie de pionier. Ceremonia implica şi depunerea jurământului.

Insigna pionierească sportivă - Tot înainte

La 8 ani, elevii jurau cu mâna pe steagul RSR: "Eu, (numele si prenumele), intrând în rândurile Organizaţiei Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăţ bine, să fiu harnic şi disciplinat, să cinstesc cravata roşie cu tricolor. Pionierii erau ierarhizaţi în funcţie de rezultatele la învăţătură şi disciplină. Cei buni erau făcuţi ”comandanţi” şi primeau şnururi colorate în funcţie de grad: şnur roşu pentru comandatul de grupă, şnur galben pentru comandat de detaşament ceea ce însemna comandat de clasă, şnur albastru pentru comandat de unitate, adică cel care conducea toată şcoală. Uniforma de pionier pe care elevii o îmbrăcau la toate ceremoniile festive cuprindea nu doar cravată, ci şi o serie de accesorii precum inelul de plastic pentru cravată, curea, pe a cărei cataramă se regăsea stema ţării, trese şi semne matricole. Pionierii aveau nu doar jurământ, ci şi legământ şi deviză aşa cum prevedea Statutul unităţilor şi detaşamentelor de pionieri din Republica Socialistă România. “Voi învăţa şi voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele – Republica Socialistă România; voi fi credincios poporului şi Partidului Comunist Român; voi respecta neabătut îndatoririle pioniereşti”, era legământul pe care îl rosteau în cadrul ceremoniilor elevii intraţi în rândurile organizaţiilor. ”Propăşirea societăţii socialiste”, ”înflorirea României socialiste” şi ”cauza partidului” erau termeni familiari copiilor de 8 ani, în timpul regimului ceauşist. “Pentru gloria poporului şi înflorirea Romaniei socialiste, pentru cauza partidului - inainte! Tot înainte”, suna deviza pionierilor români. Aproape în toate reşedinţele de judeţ şi oraşele mari s-au constituit începând cu 1949 case ale pionierilor. Acestea erau locurile în care se desfăşurau ceremoniile de primire în rândurile organizaţiei, dar şi alte evenimente festive. Organizaţia Pionierilor acorda atât distincţii individuale, cât şi colective elevilor fruntaşi la învăţătură. Meritele erau recunoscute prin trese, insigne sau titluri precum „Pionier de frunte”, „Pionier fruntaş în munca patriotică”. Unităţile şcolare cu merite deosebite primeau distincţii colective care constau în diplome precum „Unitate fruntaşă” sau „Detaşament fruntaş”. Anul 1989 a marcat aniversarea a 40 de ani de la crearea Organizaţiei Pionierilor. A fost anul în care comuniştii au dorit intensificarea activităţii ”de educare şi formare a copiilor în spiritul valorilor şi normelor moral-politice specifice omului nou al societăţii noastre socialiste, gata oricând să slujească cu devotament patria, partidul şi poporul, cauza socialismului şi comunismului pe pământul scump al patriei”. Cu prilejul anului aniversar la nivelul organizaţiei s-au luat în 1989 o serie de măsuri: ”La nivelul tuturor detaşamentelor şi unităţilor de pionieri vor fi intensificate acţiunile politico-educative pentru cunoaşterea temeinică, aprofundată de toţi elevii, a politicii interne şi externe a partidului şi statului nostru, a măreţelor realizări obţinute prin muncă eroică de poporul nostru, sub conducerea înţeleaptă a PCR, în anii socialismului, şi, cu deosebire, în perioada inaugurată de istoricul Congres al IX-lea al partidului, perioadă pe care întreaga noastră naţiune, într-o deplină unitate de gând şi faptă o numeşte cu dragoste, profund respect, aleasă preţuire şi vibrantă mândrie patriotică Epoca Nicolae Ceauşescu”. Organizaţia s-a desfiinţat în anul căderii comunismului. SURSA – NET: http://historia.ro/sectiune/general/organizatiile-de-pionieri-botezul-comunist-pe-2275850.html

Ziua Veteranilor de Război din România - 29 aprilie

A.N.V.R. (Asociația națională a veteranilor de război) functioneaza pe baza Legii 49/1991; 44 si 68/1994; 303/2007 si 205/2008 si are personalitate juridica pe baza Hotarârii Judecatoresti nr.392/20.02.1990. Asociatia are filiale în toate judetele tarii si în sectoarele Capitalei, este membra a Federatiei Mondiale a Vechilor Combatanti (F.M.A.C.) cu sediul la Paris si participa la toate activitatile acesteia, iar la structurile sale au aderat: Asociatia Cavalerilor Ordinului "Mihai Viteazul", Asociatia Invalizilor de Razboi, Asociatia "Traditia Cavaleriei", Liga Navala Româna, Asociatia Cavalerilor Ordinului "Virtutea Aeronautica", Uniunea Veteranilor de Razboi, Veteranii de razboi din Ministerul de Interne s.a. Active în plan local, filialele judetene ale A.N.V.R., în colaborare cu organele locale si societatea "Cultul Eroilor", au renovat si ridicat un numar semnificativ de monumente dedicate ostasilor cazuti la datorie în razboaiele purtate de tara pentru libertate si unitate nationala. A.N.V.R. prin Comisia de memorialistica, a publicat 11 volume de memorii sub titlul "Veteranii pe drumul onoarei si jertfei", care s-au bucurat de aprecierea opiniei publice. Bucurându-se de atentia si asistenta Ministerului Apararii Nationale, A.N.V.R. a avut înca de la înfiintare un reprezentant al ministerului pe lânga asociatie, apoi s-a constituit Sectia asistenta pentru veterani de razboi, pentru ca la data de astazi sa fiinteze Directia Calitatea Vietii Personalului, cu activitate distincta si în domeniul veteranilor de razboi. În anul 1995 Guvernul a legiferat sarbatorirea în fiecare an, la Ziua Înaltarii Domnului Nostru Iisus Hristos, a "Zilei Eroilor", iar prin Hotarârea de Guvern nr. 1222 din 10 octombrie 2007, s-a instituit Ziua Veteranului de Razboi, care se sarbatoreste în fiecare an, la data de 29 aprilie. Cu aproape 20 de ani în urma A.N.V.R. însuma circa 900000 de membri: veterani, invalizi, vaduve de razboi si vaduve de veterani, iar la data prezentei nominalizari - 24 iulie 2012 - mai sunt aproximativ 45000 de veterani de razboi şi 150000 de vaduve de veterani. De la înfiintare si pâna la zi, presedintele asociatiei este generalul de armata în retragere Marin Badea Dragnea, luptator în cel de-al doilea razboi mondial, în ambele fronturi, invalid de razboi, reales în unanimitate la toate cele cinci Conferinte Nationale. De la strămoşii noştri romani am moştenit, printre altele, şi cuvântul ”veteran”, adică ostaş roman care după 25 de ani de serviciu militar era declarat cetăţean roman şi era împroprietărit. Pe teritoriul Daciei Romane aceşti veterani au avut o contribuţie determinantă în procesul etnogenezei poporului român.

În cursul întregii istorii medievale, voievozii români au cinstit vitejia ostaşilor eroi prin împroprietărire şi chiar ridicarea în ranguri boiereşti. La un sfert de veac de la mobilizarea oştirii pentru războiul de independenţă, în care s-au sacrificat zece mii de ostaşi din cei 58700 care au constituit Armata de Operaţii, regele Carol I, la solicitarea supravieţuitorilor, a promulgat Înaltul Decret prin care s-a creat, în conformitate cu Convenţia Statelor Europene de la Geneva, titlul de ”veteran de război”. La articolul 2, Înaltul Decret Regal din 29 aprilie 1902, prevedea: ” Pentru ca fiecărui ostaş veteran să i se asigure liniştea şi ocupaţiunea pentru restul de viaţă, i se va pune la dispoziţie cele necesare în acest scop, ca stimulent pentru generaţiile viitoare”. Se instituie onorantul titlu de ”VETERAN DE RĂZBOI”. Regele Ferdinand I a mobilizat în 1916, la intrarea României în războiul sfânt de reîntregire, 11% din populaţia ţării, mai exact 883601 militari, iar biruinţa finală, care s-a încununat în România Mare, a fost plătită cu jertfa a peste 335000 morţi şi dispăruţi, a 75491 invalizi şi a 650000 morţi din rândul populaţiei civile. În vâltoarea luptelor primului război mondial, Ferdinand I cel Leal, a desenat personal şi apoi a instituit, cea mai înaltă distincţie militară de război, Ordinul ”Mihai Viteazul”, răsplătind eroismul ofiţerilor în lupte, iar ostaşilor din tranşee le-a promis pământ, iar prin reforma agrară din 1921, un milion şi jumătate de familii au primit câte patru hectare din trupul ţării. Veteranii de război îşi strâng rândurile şi se organizează, la fel ca şi cei decoraţi cu ordinul ”Mihai Viteazul”, iar pentru cinstirea şi ridicarea de monumente, sub înaltul patronaj al reginei Maria, ia fiinţă Societatea ”Cultul Eroilor”. Veteranii de război şi-au adus o contribuţie semnificativă, de-a lungul anilor, la cinstirea memoriei celor căzuţi pe câmpurile de bătălii. În cei trei ani, zece luni şi douăzeci de zile cât a însumat participarea armatei României în cel de-al doilea război mondial, ţara a pierdut 794562 militari din care 92620 morţi, 33966 răniţi şi 367966 dispăruţi pe cele două fronturi. La aceştia se adaugă miile de prizonieri care au pierit în gulagul sovietic. La 4 iunie 1945 s-a semnat Decretul – Lege nr. 440 privind acordarea calităţii de ”veteran” foştilor luptători în războaiele din anii 1913, 1916-1919 şi 1941-1945, dar de unele drepturi se bucurau doar cei ce luptaseră în vest, nominalizaţi ca ”antifascişti”, dispărând din peisajul societăţii româneşti ”veteranii de război”. Reforma agrară prin care participanţii la cel de-al doilea război mondial au fost împroprietăriţi cu 1,1 hectare este anulată prin cooperativizarea agriculturii româneşti.

A 135-a aniversare a înființării

trupelor de geniu

Conform DEX, Geniul este o armă (specialitate militară) care se ocupă cu executarea unor lucrări de fortificaţii, drumuri, şanţuri, locaşe în teren pentru personal şi tehnică militară, cu construirea de poduri, diguri, baraje, puţuri pentru alimentare cu apă precum şi efectivele umane care fac parte din aceasta specialitate. Geniştii sunt trupe auxiliare foarte utile pentru realizarea succesului în luptă. Necesitățile impuse de dezvoltarea şi modernizarea organismului militar românesc, conjugate cu cele ale economiei naţionale, l-au determinat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pe ceilalţi factori de decizie militară să pună bazele unor arme noi.În acest context ia fiinţa arma Geniului prin crearea în anul 1859 în Moldova a primei subunităţi române de geniu, Batalionul 1 Geniu, prin abrobarea data la 31 mai 1859 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza pe Raportul Consiliului de Ministrii nr. 1902. Un an mai târziu, corpul de geniu instituit prin ordonanţa din 31 mai 1859, va spori prin înfiinţarea unui al doilea batalion în Tara Româneasca, care împreuna cu cel din Moldova vor constitui întâiul regiment de geniu. Primele batalioane de geniu ale ostirii române aveau un efectiv de 1000 de oameni fiecare, împărţiţi în patru companii. Comandant al acestor subunităti a fost numit căpitanul, ulterior maiorul, Panait Donici, care s-a numărat printre organizatorii trupelor de geniu din ţara noastră.

Mărturie de botez - Născut în anul 1899

Mărturiile de botez (în special cele vechi) sunt piese metalice de forma unor monede, medalii, sau jetoane care se conferă copilului și nașilor săi de botez, însemn de respect și amintire. Adeseori acestea sunt confecționate din argint și au forme diferite (în general rotunde, dar si ovale sau chiar poligonale). Mai întotdeauna pe aceste piese este consemnat numele copilului botezat, al nașilor săi de botez, dar și data nașterii și botezului copilului. Adeseori pe mărturiile de botez se gravează și unele imagini (chipul unui bebeluș dezbrăcat, un preot care scufundă bebelușul în scăldătoare sau un porumbel (reprezentând sfântul duh) care se coboară asupra scăldătorii în care este scufundat (botezat) copilul.

____________ooOoo____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII