Epaminonda's Blog.....: PETIT VERLY

Mai jos admiri alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură dar și trimiteri poștale sau vederi generale

din vremuri diferite, din localitatea franceză PETIT VERLY,

structura intercomunitară GUISSE, departamentul AISNE,

regiunea RHONE ALPES.

Biserica

Intrările în localitate

Strada Marchavesne

Trimiteri poștale ilustrate

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

____________xxx___________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA INSIGNE ȘI MEDALII

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Insigna - Eminescu

Cercul militar național

Clubul colecționarilor de medalii Eminescu

Expoziția de insigne 15.06.2010

Insigna de mai sus s-a emis pentru a comemora 121 de ani de la dispariţia poetului. Insignă este compusă din două părţi: o baretă metalică și insigna propriu zisă de formă metalică. Bareta metalică este realizată din tombac emailat la cald. Reprezintă o bandă tricoloră (albastru, galben şi roşu), de formă trapezoidală, având pe ea înscrisul ,,EMINESCU” iar central, în partea inferioară, are un anou. Sistemul de prindere este cel clasic, cu ac. Partea inferioară, cea circulară are diametrul de 35 milimetri. Central este reprodusă medalia din tombac realizată de artistul medalist Constantin Dumitrescu de la Monetăria Statului, cu ocazia înfiinţării Clubului (cu imaginea lui Eminescu în semiprofil stânga şi textul stilizat: Eminescu 2009).

Eminescu - 2009

Mihai Eminescu 1850 - 1889

Gravor Constantin Dumitrescu

Cercul militar național

Clubul colecționarilor de medalii Eminescu

Prima expoziție de medalii Eminescu organizată de Club

cu prilejul comemorării a 120 de ani de la trecerea

în eternitate a poetului - 15.06.2006

Spre exterior, pe fond verde, apare circular textul CERCUL MILITAR NAŢIONAL *CLUBUL COLECTIONARILOR DE MEDALII EMINESCU* . La mijloc, pe fond roşu, de asemenea circular, este scris textul EXPOZIŢIE DE INSIGNE * 15.06.2010 *. Insignă din tombac emailat la cald s-a realizat după schiţele preşedintelui clubului col.(r) Ioan Dogaru, la Monetăria Statului într-un tiraj de 60 de exemplare.

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Palatul Cercul Militar Național este este o clădire din Bucureşti care găzduiește instituția centrală de cultură a Armatei române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv, precum și de imagine, reprezentare și protocol. Lucrările pentru construcția Palatului Cercului Militar Național au început în anul 1911, deși terenul unde urma să se ridice edificiul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încă din 1898. Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Național a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V. Ștefănescu și E. Doneaud. Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofițerilor din garnizoana București, organizație a ofițerilor români înființată în 15 decembrie 1876. Fondurile necesare au fost adunate din donații, subscripții și cotizații ale ofițerilor (circa 80%), precum și din subvenții de stat și împrumuturi rambursabile. Palatul Cercului Militar Național a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăștinos.

Inițial gravorii profesioniști ai Monetăriei Statului și Societății Numismatice Române, iubitori de Eminescu s-au reunit în Gruparea Colecționarilor de Medalii și Insigne Mihai Eminescu a Societății Numismatice Române (G.C.M.I. - M.E. a S.N.R.). Începând cu anul 2000 această grupare a organizat de două ori pe an, pe 15 ianuarie și 15 iunie, în Palatul Parlamentului din București, sala Constantin Brâncuși, Salonul Mihai Eminescu. Ulterior, la data de 30 ianuarie 2009, în cadrul Cercului militar național (fosta Casă centrală a Armatei) s-a constituit Clubul colecționarilor de medalii "Eminescu", care a inițiat baterea unor noi insigne și medalii în memoria poetului național român. Sus admiri logo-ul Clubului colecționarilor de medalii "Eminescu" din cadrul Cercului militar național din București.

George Enescu

Ateneul Român 14 februarie 1958 - 2018

Înființarea Filarmonicii din București - 150 de ani

La sfârșitul lunii aprilie 2018 Monetăria statului român a lansat în circuitul medalistic mondial o medalie care marchează trecerea a 150 de ani de la înființarea Filarmonicii George Enescu din municipiul București. Noul produs medalistic s-a lansat într-un tiraj de 100 de piese – 60 de piese din aliaj de cupru si 40 de piese din argint. Piesele sunt de formă rotundă și au diametrul de 70 milimetri.

Filarmonica "George Enescu" este instituţia muzicală reprezentativă a României. Fondată în aprilie 1868, "Societatea Filarmonică Română", sub conducerea lui Eduard Wachmann, avea ca scop organizarea unei orchestre simfonice permanente, în vederea propagării culturii muzicale şi popularizării capodoperelor muzicii clasice. Primul concert a avut loc în 15 decembrie acelaşi an, sub bagheta initiatorului sau. După inaugurarea palatului Ateneului Roman, la 5 martie 1889, concertele au inceput sa se desfasoare in aceasta sala, asa cum se intampla si in prezent, Ateneul Roman devenind emblema culturii romanesti si sediu al Filarmonicii. Lui Wachmann, care a condus prima orchestra simfonica permanenta pana in 1907, i-a succedat Dimitrie Dinicu (1868-1936), iar acestuia, din 1920, George Georgescu (1887-1964), dirijor remarcabil, elev al lui Arthur Nikisch. In perioada directoratelor lui George Georgescu (1920-1944; 1954-1964), repertoriul s-a modernizat iar Filarmonica a intrat in circuitul muzical international, prin participarea la primele turnee peste hotare si invitarea unor mari personalitati ale lumii muzicale interbelice, între care Jacques Thibaud, Pablo Casals, Igor Stravinski, Enrico Mainardi, Alfred Cortot, Maurice Ravel, Richard Strauss, Yehudi Menuhin, Herbert von Karajan şi mulţi alţii de calibru universal. Tot lui George Georgescu i se datorează înregistrări discografice de referinţă, ca de pildă integrala simfoniilor de Beethoven. Detalii abundente despre prima sută de ani de activitate apar în volumul „Filarmonica George Enescu din Bucureşti, 1868-1968”, semnat de muzicologul Viorel Cosma. După razboi, instituţia şi-a diversificat activitatea, sub mandatele lui Constantin Silvestri şi George Georgescu: se înfiinţează Corul academic, se constituie un valoros corp de solişti concertişti (instrumentişti şi cântăreţi), diverse ansambluri camerale (de la orchestra pana la trio cu pian). De numele lui George Georgescu se leagă şi concertele memorabile susţinute de Orchestra Filarmonicii, la primele ediţii ale Festivalului Internaţional „George Enescu”. După moartea lui George Enescu, în 1955, Filarmonica îi preia numele. La conducerea acestei instituţii muzicale s-au mai succedat: Mircea Basarab, Dumitru Capoianu, Ion Voicu, Mihai Brediceanu. După căderea regimului comunist, Filarmonica "George Enescu" a recâştigat din strălucirea de odinioară sub conducerea directorului general Cristian Mandeal şi a directorului artistic Nicolae Licareţ. În timpul mandatului dirijorului principal Cristian Mandeal (1991-2010), Orchestra Filarmonicii a realizat pe disc integrala lucrărilor simfonice de George Enescu şi de Johannes Brahms. Pe lângă concertele simfonice şi camerale curente (aproximativ 300 anual), Filarmonica a înregistrat zeci de discuri LP si CD şi a întreprins turnee de răsunet în Europa, Asia şi Extremul Orient, câştigându-şi astfel un binemeritat renume internaţional.

După inaugurarea palatului Ateneului Român, la 5 martie 1889, concertele au început să se desfașoare în această sală, așa cum se întâmplă și în prezent, Ateneul Român devenind sediu al Filarmonicii și exponentul arhitectonic și spiritual al unei întregi națiuni. Acest sanctuar al culturii românești a fost martor, de-a lungul anilor, la evenimente excepționale precum: lansarea capodoperelor muzicale autohtone, conferințele marilor personalități , expoziții ample de pictură și sculptură. Totodată, din anul 1958, Ateneul este gazda Festivalului și Concursului Internațional ”George Enescu” – eveniment cultural excepțional, organizat de țara noastră. Ateneul Român este o sală de concerte din Bucureşti, clădire situată pe Calea Victoriei, în Piața George Enescu (partea nordică a Pieței Palatului). Tot aici se află şi sediul Filarmonicii George Enescu. Edificiu-simbol al culturii nationale, Ateneul Roman, construit in inima Bucurestilor in perioada anilor 1886-1889, a devenit exponentul arhitectonic si spiritual nu doar al unui oras, al unei Capitale, ci al unei natiuni. Aici au conferentiat marile personalitati si savanti ai Romaniei, aici au concertat toti consacratii si tinerii artisti profesionisti ai tarii, aici au urcat pe podium multe formatii si solisti de nivel mondial, aici s-au lansat “in prima auditie“ capodopere ale literaturii muzicale autohtone, aici s-au organizat primele expozitii ample, retrospective de pictura si sculptura ale maestrilor artei plastice nationale, aici s-au perindat regi si regine, oameni politici si oaspeti de seama de peste hotare spre a participa la evenimente de importanta nationala si universala intr-un cuvant, la Ateneul Roman s-au petrecut momente de anvergura istorica ce s-au inscris in cartea de aur a poporului nostru. Putini stiu astazi ca Palatul Ateneului Roman s-a cladit cu banii dintr-o subscriptie publica, in urma organizarii unei loterii nationale (500.000 de bilete in valoare de un leu), apelul adresat cetatenilor de naturalistul Constantin Esarcu (1836-1898), fondatorul Societatii Ateneul Roman, sunand ca o chemare populara, printr-un slogan de-a dreptul comic si banal: "Dati un leu pentru Ateneu!". Ideea apelului s-a transformat surprinzator intr-o lectie de unitate, de trezire a constiintei nationale. Conceputa de arhitectul francez Albert Galleron, dupa cercetarile stiintifice si indicatiile lui Alexandru Odobescu, revizuite si completate de un manunchi de specialisti romani (Al. Orascu, Ion Mincu, Ion Socolescu, Grigore Cerkez, Cucu Starostescu), cladirea de forma circulara s-a datorat valorificarii fundatiilor deja existente din Gradina Episcopiei ce urmau sa serveasca ridicarii unui circ. Inspirat din vechile temple grecesti, edificiul surprinde la prima vedere printr-o colonada istorica ce sustine un fronton triunghiular. La parter, impresionantul hol din marmura inglobeaza cele 12 coloane dorice de sustinere a salii de concerte. Patru scari monumentale in spirala de tip baroc din marmura de Carrara, desfasurate cu balcoane la etajul intermediar, fac legatura cu sala si anexele (birouri, sali de repetitii, cabine pentru solisti si dirijor etc.). Dispuse sub forma vechilor amfiteatre greco-romane, cele aproape 1.000 de locuri (trei zone de parter si doua randuri circulare cu 52 de loji, la mijloc cu o loja centrala) ofera o vizibilitate perfecta din orice colt si o auditie impecabila. Perfectiunea sunetului se datoreaza imensei cupole (bogat decorata) care "absoarbe" fondul instrumental si vocal de pe podium, spre a-l distribui prin reverberație către auditori, cu întreaga gamă de armonice până la cele mai fine culori timbrale și nuanțe. Se pare că acustica excepțională a cavității sonore, proprii Ateneului Roman, a plasat sala printre cele mai reușite construcții de acest gen nu doar din Europa, ci din întreaga lume. Fresca, evocând istoria poporului român în 25 de episoade, realizată timp de cinci ani de către pictorul Costin Petrescu, orga instalată în anul 1939, în urma ajutorului material al lui George Enescu, numeroasele îmbunătățiri tehnice produse după cutremurele de pământ și bombardamentul din 1944, de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, dar mai ales modificările din anii 1966-1967 (introducerea aerului conditionat, refacerea tavanului, schimbarea fotoliilor, redistribuirea lojilor, lărgirea avanscenelor etc.) au transformat Ateneul Roman într-un complex arhitectural singular în centrul Capitalei. De peste o jumătate de veac, a devenit sediul Filarmonicii "George Enescu", iar din 1958 "Cartierul general" al Festivalurilor Internationale "George Enescu". Templu al artei și culturii românești, Ateneul Român rămâne, la cei 120 de ani, nu doar o clădire de patrimoniu universal, reprezentativă ca arhitectură pentru România și Balcani (cu trimitere la antichitatea grecească), ci și un simbol de tradiție spirituală a unui popor. Iar dacă fundația circulară inițială, nicicând nu a fost visată de fondatori, arhitecți și constructori ca formă ideală pentru un monument arhitectonic (au existat glasuri în epocă ce au criticat soluția tehnică insolită), iată că timpul a hărăzit urmașilor culturii vechii Dacii să devină o scenă turnantă nu doar a istoriei, ci și a artei în contextul Europei. "Călare" pe trei secole (fundația ecvestră s-a dovedit bazaltică), Ateneul Roman și-a deschis larg porțile unor spirite universale luminate, ce și-au dat întâlnire la București, spre a se înfrăți cu autohtonii meleagurilor de la gurile Dunării. Deși ctitorii au visat ca toate artele surori să-si afle locul sub cupola acestui for cultural, totuși se pare ca puțini și-au dat seama ca acustica naturală excepțională a sălii oferă doar muzicii un climat de afirmare plenară, singulară, devenind casă parintească pentru marile personalități și talente ale lumii. A concerta pe podiumul Ateneului Roman din Bucuresti echivalează astăzi în arta lirică cu apariția pe scena Teatrului Scala din Milano. Templul din inima Capitalei, zidit în urmă cu 120 de ani, s-a transformat în "cartea de vizită" nepieritoare a României contemporane. (autorul acestei prezentări - muzicolog Viorel Cosma)

Despre Fresca Ateneului Român. In sfera aceluiasi interes pentru decoratie intra si preocuparea constanta formulata de C. Exarhu si Al. Odobescu inca din 1888, de a se realiza o monumentala fresca pe peretele circular al salii, fresca ce trebuie sa evoce momentele cele mai importante ale istoriei noastre nationale, dar in acelasi timp sa creeze o imagine fidela a specificitatii sufletului romanesc.Propunand in anul 1901, un proiect in spiritul celor aratate mai sus pictorul Stefan Popescu dorea realizarea acestei picturi de 300 mp pe panza, considerand ca astfel nu va trebui sa fie inchisa sala pentru un timp. Dar lipsa de fonduri suficiente face ca proiectul sa taraganeze multi ani. In sfarsit, este acceptat proiectul prof. Costin Petrescu pentru realizarea unei fresce ce reprezinta in 25 de episoade momente importante din istoria romanilor. Fondurile au provenit din subscriptie publica. Lucrarea în lungime de 75 mp și lățime de 3 metri, începută în 1933 în tehnica "al Fresco" va fi inaugurata la 26 mai 1938. Consideram ca este interesanta o succinta descriere a scenelor deoarece valoarea lor ideatica este net superioara valorii artistice, fapt ce nu ne surprinde avand in vedere caracterul programatic al lucrarii si necesitatea de a supune compozitia, desenul si culoarea spatiului oferit, intr-un ansamblu cu anumite coordonate plastice si decorative. Dar să urmărim succesiunea episoadelor:

1. Traian pătrunde în Dacia. Imparatul este prezentat in statul sau major, langa podul peste Dunare de la Turnu Severin.

2. Colonizarea Daciei. In fundal se vede monumentul de la Adam-Clissi. Legionarii patrund in Dacia.

3. Contopirea dacilor cu romanii este prezentata prin idila dintre o tanara daca si un soldat roman. Stela funerara reprezinta o piesa gasita in timpul sapaturilor de la Alba Iulia.

4. La orizont o sentinela romana strajuieste hotarul. Norii negri simbolizeaza apropiatele invazii barbare.

5. Invazia barbarilor.

6. Inceputul vietii romanesti patriarhale. Norii se risipesc, iar populatia coboara din munti si ridica locuinte si lăcășe de închinare.

7. Statornicirea: taranul roman isi pregateste armele: arcul si securea.

8. Descalecatul: de peste munti se iveste un cavaler calare, pe care populatia il primeste cu paine si sare.

9. Statul Militar: Mircea cel Batran parlamenteaza cu trimisii turci.

10. Statul Administrativ: in curtea Manastirii Moldovita, Alexandru cel Bun imparte dregatoriile statului.

11. Cruciada romanilor: Iancu de Hunedoara, Vlad dracul si Stefan al doilea ridica o oaste pentru izgonirea turcilor. In fundal apare castelul de la Hunedoara si Cetatea Poenari de la Arges. Figura lui Tepes Voda se zareste ca o umbra misterioasa.

12. Vremea lui Stefan cel Mare. Un taran isi face lance din fierul coasei. Stefan in fata Cetatii Sucevei primeste pe trimisii Papei care ii aduc spada si titlul de "Ostas al lui Christ".

13. Epoca de pace si credinta. Neagoe Basarab si familia sa ies din Biserica episcopala de la Curtea de Arges (deasupra lojii Romaniei).

14. Epoca lui Mihai Viteazul. Domnitorul intregitor al neamului se pregateste sa intre in Alba Iulia.

15. Epocile culturale: Matei Basarab, Vasile Lupu (in fundal Cetatea Targoviste si Biserica 3 Ierarhi), Dimitrie Cantemir si Constantin Brancoveanu (Manastirea Hurezu si mesterul ei Parvu Mutu).

16. Rascoala lui Horia, Closca si Crisan. Cei trei eroi sunt prezentati in fata bisericii de la Tebea (Tara motilor). Gheorghe Lazar apare ca un personaj de legatura intre acest episod si cel care reprezinta miscarea lui Tudor Vladimirescu.

17. Domnul Tudor in fruntea pandurilor intra in Bucuresti si primeste din partea politiei, zapis de consfintire a drepturilor cerute de Adunarea poporului. Alaturi apare episcopul Argesului si o cula, indicând originea lui Tudor Vladimirescu.

18. Anul 1848, in Transilvania cu Avram Iancu care porneste la lupta.

19. Anul 1848, in Tara Romaneasca si Moldova. Bonjuristii fraternizeaza cu taranii.

20. Alexandru Ioan Cuza improprietareste taranii. In planul al doilea apare Kogalniceanu.

21. Unirea Principatelor in 1859. Doua femei in costume nationale deapana acelasi fir.

22. Carol I si razboiul de independenta. Domnitorul primeste un steag capturat de la inamic. In scena apare si I.C. Bratianu.

23. Realizarea intregirii nationale: 1918. Pe front soldati intre sarme ghimpate.

24. Regele Ferdinand I si Romania Mare. La Alba Iulia regele si regina Maria. In suita apare generalul Berthelot. Toti trec prin fata unor femei ce simbolizeaza Vechiul regat, Transilvania, Basarabia si Bucovina.

25. Ultima scena ar fi trebuit sa-l reprezinte pe Carol al II-lea, fondatorul orasului modern, care alaturi de Mihai I coboara in mijlocul poporului pentru a patrona stiintele, literatura, artele si industria. Varianta aleasa ulterior reprezinta poporul cu steaguri, care sarbatoreste infaptuirea Romaniei Mari. Din punct de vedere plastic aceasta ultima scena este tratata diferit fata de restul frescei, culoarea fiind mai vie si desenul mult mai liber.

In ansamblu, fresca este realizata intr-o maniera oarecum libera, putand vorbi de un stil realist plat. Dominanta cromatica este rece, abundand in cenusiuri. De aici efectul general usor estompat, fara accente plastice deosebite. Aceste caracteristici ale frescei ar putea semnifica la prima vedere ca lucrarea este lipsita de interes artistic. Totusi, in ansamblul salii aceste date devin intr-un fel calitati, lucrarea ocupandu-si locul sau cu discretie, ca un fel de pandant al tonurilor calde de rosu si auriu din luxurianta bogatie decorativa a cupolei.

Slujind frumoasei idei ca istoria nationala trebuie prezentata ca o carte deschisa, in care fiecare privitor sa gaseasca ceva din maretia trecutului si astfel sa mediteze la valorile spirituale, morale ale poporului nostru, fresca Ateneului este semnificativa pentru caracterul emblematic al monumentului.

Aleea cu sculpturi: În perioada antebelică, aleile Grădinii Ateneului erau împodobite cu 16 busturi care reprezentau mari oameni politici, de cultură sau artiști români. Din păcate, acestea nu s-au păstrat, pentru că au fost distruse în anii regimului comunist: Mihai Eminescu de Ion Georgescu, Mihail Kogălniceanu de W.C.Hegel, P.S.Aurelian de W. C. Hegel, Ion Ghica de Iordănescu, Traian Demetrescu de Filip Marin, Dumitru Georgescu Kiriac de Oscar Han, Ienăchiţă Văcărescu de W. C. Hegel, Constantin Esarcu de W. C. Hegel, Gavriil Musicescu de Miliţa Petraşcu, C.A. Rosetti de I. Georgescu, Vasile Urechea-Alexandrescu de W. C. Hegel, generalul Ioan Emanoil Florescu de I. Georgescu, Grigore Tocilescu, Gheorghe Dem Teodorescu de Carol Storck, C. I. Stăncescu de W. C. Hegel și Theodor Şerbănescu de Filip Marin. În prezent, în Grădina Ateneului este amplasată o singură statuie, cea a lui Mihai Eminescu, executată în bronz, în 1963, de sculptorul Gheorghe D. Anghel.

George Enescu (născut 19 august 1881 în localitatea Liveni-Vârnav, azi George Enescu, județul Botoșani și decedat la data de 4 mai 1955 la Paris) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor. Este considerat cel mai important muzician român. Din creația sa amintesc; opera Oedip, Poema română, Rapsodiile române nr.1 și 2, Suitele orchestrale nr.1, 2 și 3, Simfoniile nr.1,2 și 3, Cvartetele pentru coarde nr.1 și 2, Sonatele pentru vioară nr.1, 2 și 3, Sonatele pentru violoncel nr.1 și 2, Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, Cvintetele pentru pian nr.1 și 2, Sitele pentru pian nr. 1, 2 și 3, etc.

Insigna - I.P.R.S. Băneasa 1962 - 1972

I.P.R.S. (Întreprinderea de piese radio și semiconductori) Băneasa a fost o companie producătoare de componente electronice și aparatură electronică și electrotehnică din România, înființată în anul 1962. Compania se întindea pe o platformă de 14 hectare în inima complexului de vile din Pipera. În anul 2006, I.P.R.S. avea în proprietate două terenuri; 118845 mp în Voluntari și 2498 mp în sectorul 2 din București, evaluate atunci la 20 milioane de euro. În anul 2002 în această întreprindere lucrau 870 de specialist. În septembrie 2003, pachetul majoritar de acțiuni a fost cumpărat de către Compania Ogharit Trading CO Siria, controlată de omul de afaceri Omar Hayssam. Ogharit Trading a venit cu o ofertă de 3,1 milioane de euro în care era inclusă și plata datoriilor societății. Dar, după aceea, statul român a șters aproape toată datoria I.P.R.S., astfel că în realitate Ogharit Trading a cumpărat societatea pentru suma de 140000 de euro. După ce au preluat societatea, sirienii nu au făcut nici o investiție. S-a vorbit la un moment dat doar de camioane care plecau din întreprindere încărcate cu „fier vechi”. Este un exemplu de proastă privatizare specific românească. Sus am postat logo-ul și o poză cu sediul I.P.R.S. Băneasa.

Insigna - Institul politehnic București

Electronică și telecomunicații 50 ani 1956 - 2006

Universitatea POLITEHNICA din Bucuresti este cea mai veche si prestigioasa scoala de ingineri din Romania. Traditiile ei sunt legate de infiintarea, in anul 1818, de catre Gheorghe Lazar, a primei Scoli tehnice superioare cu predare in limba romana la manastirea Sfantul Sava din Bucuresti, care in anul 1832 este reorganizata in Colegiul de la Sfantul Sava. La 1 octombrie 1864, a fost infiintata "Scoala de Poduri si Sosele, Mine si Arhitectura", care la 30 octombrie 1867 devine "Scoala de Poduri, Sosele si Mine" cu durata studiilor de 5 ani. Sub conducerea lui Gheorghe Duca, la 1 aprilie 1881, institutia capata o noua structura sub denumirea de "Scoala Nationala de Poduri si Sosele", iar la 10 iunie 1920 a fost infiintata Scoala Politehnica din Bucuresti, avand patru sectii: Electromecanica, Constructii, Mine si Metalurgie, Sectia Industriala. Din noiembrie 1920 denumirea se schimba in POLITEHNICA din Bucuresti. La data de 3 august 1948 a fost infiintat Institutul Politehnic din Bucuresti, care cuprindea initial 4 facultati si in care, din 1950, au aparut majoritatea facultatilor actuale. In baza rezolutiei Senatului din noiembrie 1992, Institutul Politehnic din Bucuresti a devenit Universitatea POLITEHNICA din Bucuresti. Sus am postat logo-ul și o poză cu sediul central al Universității Politehnica din București.

Insigna - Campionatele europene de lupte - București

De-a lungul timpurilor, luptele libere la români s-au constituit în forme de manifestare a identităţii naţionale, prin concursuri ad-hoc, în cadrul sărbătorilor populare, unde tinerii îşi măsurau puterile. In privinţa sporturilor de luptă practicate cu diverse ocazii pe teritoriul românesc amintim;

a) „Harţa” – sau turnirul, cunoscut şi practicat în Ţara Românească. Cronicarii vremurilor amintesc de participarea unei echipe de cavaleri români în anul 1414 pe timpul domniei lui Mircea cel Bătrân la Buda (Ungaria) iar Vlad Ţepeş a fost chiar premiat la o astfel de întrecere în Austria. Există chiar şi o baladă, care s-a păstrat de-a lungul timpului şi care redă extrem de expresiv detalii privind această formă de întrecere;

b) „Pehlivănia” – sau lupta corp la corp, cunoscută şi practicată în Dobrogea. In anul 1679 Ion Neculce povesteşte despre o logodnă precizând că românii „s-au veselit două săptămâni cu feluri de feluri de muzici şi de giocuri şi de pehlivani şi de pusei. …adusese şi un pehlivan hindiu harap carele făcea jocuri minunate şi nevăzute pe locurile noastre, iute om era şi vârtos.”

c) „Trânta” – cunoscută ca fiind o componentă de bază din categoria jocurilor atletice autohtone, care prin afinitatea sa în rândul tinerilor şi prin efectele asupra calităţilor fizice şi morale ale practicantţilor a constituit permanent motiv de inspiraţie pentru creatorii de folclor.

Aria de răspândire a trântei a fost largă, aceasta îmbrăcând pe alocuri caracteristici specifice zonei de practicare. Cele mai cunoscute forme de practicare ale trântei au fost: lupta ciobănească; lupta oltenească sau de curea (cu sau fară piedică); lupta dreaptă cu apucare în cruce; lupta cu fixarea brâului și lupta cu piedică. Prin diversitatea formelor sale, prin ecoul căpătat in folclor şi prin personajele pe care ie-a păstrat vii de-a lungul timpului, trânta – putem afirma fară riscul de a greşi – a contribuit la îmbogăţirea tezaurului cultural românesc. Culegătorii de folclor au remarcat adesea frecvenţa cu care apare „lupta pe cinstite” sau trânta în diverse balade sau legende, transmise prin viu grai de-a lungul timpului. Poveştile populare avându-l ca erou pe Făt-Frumos constituie exemple grăitoare privind aprecierea de care se bucura trânta ca modalitate de a soluţiona pe calea cea mai dreaptă orice conflict sau vrajbă. Baladele lui Mihu Copilu, Vidra, Ghiţă Cătănuţă, Gheorghiţă Zătrean, Păunaşul Codrilor etc. reflectă fiecare în parte secvenţe ale „luptei pe dreptate” şi evidenţiază profilul loial, cinstit şi plin de virtute al învingătorului în lupta sa împotriva răului. Mulţi ani mai târziu (în jurul anilor 1960), valanţele creatoare născute prin practica trântei de către tineretul din mediul rural au fost remarcate şi de către conducerea comunistă a României. Astfel „trânta sub formă de luptă dreaptă cu apucare în cruce…a fost introdusă cu ani în urmă în cadrul spartachiadei tineretului iar din anul 1968 începe să se desfăşoare Campionatul Naţional Sătesc de Trântă dotat cu Cupa U.T.C. în cadrul activităţilor sportive de masă sub egida DACIADEI. Apreciind efectele pozitive ale practicării trântei asupra organismului, precum şi aptitudinile tinerilor de la sate pentru practicarea acestui sport naţional, Ministerul Educaţiei şi învăţământului (n,a. de la acea vreme) a hotărât, începând cu anul 1985, introducerea trântei în Programa şcolară de educaţie fizică din mediul sătesc, la clasele VII- VIII şi IX-X.” Campionatul naţional sătesc de trântă s-a desfăşurat în cadrul a patru etape: – etapa locală (pe asociaţie sportivă); – etapa pe comună; – etapa pe judeţ; – finala pe ţară; Competiţia s-a organizat exclusiv pentru tinerii de la sate având vârsta cuprinsă între 14-19 ani, ce concurau în limitele a 6 categorii de greutate (56, 62, 68, 76, 87, + 87 kg) iar aceştia nu trebuiau să fie legitimaţi la vreo secţie sportivă de profil, neavând clasificare sportivă. In privinţa regulilor de desfăşurare a competiţiilor de trântă, corpul de arbitri, suprafaţa de luptă, echipament de concurs şi chiar tehnica de luptă s-au remarcat similitudinicu competiţiile de lupte greco-romane. Dacă trânta s-a perpetuat în timp la nivelul mediului rural, dezvoltarea luptelor sportive în România s-a produs în mediul urban. Primul contact al mişcării sportive româneşti cu luptele competiţionale s-a petrecut în ultima decadă a sec XIX sub forma franceză acestora (lupte greco-romane). Această formă de pionierat a luptelor de concurs era făcută cunoscută publicului amator pe arenele circurilor de către luptători străini (în special francezi), profesionişti. Prima menţionare a acestui tip de eveniment se consemnează în anul 1892 când pe arena circului „Sidoli” din Bucureşti se produc primele demonstraţii de lupte profesioniste sub conducerea francezului Doublier care a dat şi primele lecţii particulare. Un an mai târziu, în 1893, cu ocazia unei serbări desfăşurate în parcul Cişmigiu din Bucureşti au avut loc şi primele „întreceri între puternici”. Aceste evenimente aveau un caracter sporadic dar au trezit interesul publicului amator de evenimente sportive şi după o scurtă acalmie, în 1900 şi 1901 am fost iarăşi vizitaţi de luptători străini care şi-au etalat virtuţile şi abilităţile pe arena circurilor. Urmarea imediată a apetitului demonstrat de către publicul român pentru astfel de evenimente a fost organizarea unor aşa-zise „Campionate ale României” numite impropriu astfel, şi care aveau principal obiectiv câştigul financiar. Cu prilejul unui astfel de eveniment în 1902 se face remarcat şi primul luptător român cu reale calităţi, pe numele său Mitică Dona care îşi începe la scurtă vreme activitatea internaţională, participând la o serie de turnee tot în cadrul circurilor. După anul 1905 au început să apară şi primele societăţi sportive cu profil de lupte. Astfel, s-a organizat un concurs de lupte pe plan local de către „Societatea centrală română de arme şi dare la semn” (Societatea Tirul) iar medalia de aur a fost adjudecată de către acelaşi M. Dona. (Sursa NET - Federatia romană de lupte - Apariţia şi dezvoltarea luptelor în România).

Placheta - U.M.01947 București 45 ani 1996

Mă dau învins și recunosc că nu am găsit nici un fel de informații (texte sau poze) despre această unitate militară bucureșteană. Se deduce că a fost înființată în anul 1951, dacă a aniversat 45 de ani de existență în anul 1996.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului, poze reprezentând monumente de cultură, precum și câteva locuri frumoase ale Bucureștiului de acum sau altădată și chiar unele trimiteri poștale ilustrate.