Epaminonda's Blog.....: MINUNI ALE ARHITECTURII MONDIALE

1. Sunrise Kempinski este un hotel, situat în Beijing și inaugurat în anul 1995. Acest hotel este situat pe marginea lacului Yanqi, la 60 de kilometri depărtare de aglomerația urbană a capitalei și se poate spune că a atins nivelul maxim de feng shui. Hotelul Kempinski încorporează conceptul soarelui la răsărit și semnifică armonie, unitate și infinit. Constructorii au vrut să exprime prin acest hotel-monument creșterea și prosperitatea economiei și societății chineze. Intrarea în hotel are forma unei guri de pește, un simbol al prosperității. Hotelul este acoperit la exterior cu 10000 de panouri din sticlă echivalentul a 18000 de metri pătrați. Acestea sunt aranjate în așa fel încât partea de sus clădirii să reflecte culoarea cerului, partea de mijloc reflectă Munții Yanshan, iar partea de la bază reflectă lacul din apropiere.

Spectaculosul hotel pune la dispozitia vizitatorilor sai nu mai putin de 306 camere si apartamente de lux, multe sali pentru conferinte si intalniri de afaceri, 14 restaurante si baruri, un SPA ultra dotat, un club pentru copii si multe alte facilitati recreative. În cultura chineză forma de scoică caracteristică profilului construcției este aducătoare de noroc. Hotelul are înălțimea de 97 de metri și este opera arhitectului Zhang Hai Ao de la compania Huadu Architect Design din Shanghai. Construcția hotelului a durat doar 24 de luni. Deși are fațada de sticlă ce reflectă culorile schimbătoare ale cerului, constructorii au garantat că edificiul poate ține piept unui cutremur cu magnitudinea de 8 grade pe scara Richter.

2. Hotelul Sands Marina Bay este cel mai cunoscut monument arhitectonic din Singapore și de departe punctul cel mai atractiv al stațiunii Marina Bay. Hotelul și Cazinoul este format din 3 turnuri cu o structură în formă de barcă, care se unesc la etajul 57. La acest etaj se află o mare piscină care oferă o panoramă impresionantă. Nivelul inferior al clădirii are ieșire directă la metrou. Valoarea totală a complexului hotelier plus cazinoul aferent este de 8 miliarde de dolari iar arhitectul acestui a fost israelianul Moshe Safdie, care spune că designul complexului a fost inspirat de un pachet de cărți de joc.

Stațiunea include un hotel de 2561 de camere, un centru de expoziții de 120000 de metri pătrați, un magazin, un muzeu, două teatre mari , restaurante, expoziții de artă și cel mai mare cazinou din lume cu 500 de mese și 1600 de slot machines. Această clădire a fost construită de firma de construcții sud-coreeană "SsangYong".

3. The City of Arts and Sciences (Orașul artelor și științelor) este un complex cultural și de divertisment situat în Valencia (Spania) și este una dintre cele mai importante atracții turistice ale orașului. Complexul este situat pe fosta albie a râului Turia, care a fost secat și reorientat pe un alt curs după inundațiile din 1957. Gândită de arhitectul spaniol Santiago Calatrava, structura clădirii a fost construită în 1996 și este un exemplu de marcă al arhitecturii moderne.

În ordinea inaugurării lor clădirile componente sunt:

L'Hemisfèric este în formă de ochi și adăpostește o sală de cinematograf IMAX, planetraiu și Laser. Are o suprafață de 13000m³.
Muzeul de Știință Prințul Felipe are formă de schelet de dinozaur este un muzeu de științe interactiv. Este împărțit pe trei niveluri și are în jur de 40000 m³.
L'Umbracle este o alee pe care sînt sădite specii vegetale originare din zonă. Adăpostește în interior Aleea Sculpturilor - o galerie de artă în aer liber cu sculpturi ale autorilor contemporani (Miquel Navarro, Francesc Abad, Yōko Ono și alții).
L'Oceanogràfic este un acvariu oceanografic, cel mai mare din Europa cu 110000m³ și 42 de milioane de litri de apă. Acoperișul este în formă de nufăr și este opera arhitectului valencian Adrián Peláez Coronado.
Palatul Artelor Regina Sofia cuprinde patru săli mari: Sala Principală, Aula Magistrală, Amfiteatru și Teatru de Cameră. Este dedicat muzicii și artelor scenice.
Podul l'Assut de l'Or - Pilonul acestui pod are 125 metri și este punctul cel mai înalt al orașului.
Agora este o piață publică acoperită destinată concertelor și evenimentelor sportive. Aici se ține Marele Premiu al Comunității Valenciene la Tenis.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

DOUĂ EPIGRAME PERSONALE

___________xxx___________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - Cercetașii României

Mișcarea cercetășească a luat ființă în anul 1907 în Anglia, fiind rapid îmbrățișată de tineri din toată lumea. Deși destinată băieților, mișcare a atras mai apoi și fetele. Primele patrule de cercetași în România s-au constituit în anul 1913, pentru ca în mai 1914 să se constituie Asociația “Cercetașii României”. În primăvara anului 1929, datorită cererilor tot mai multe ale fetelor care doreau să devină cercetașe, Principesa Ileana convoacă la Palatul Cotroceni numeroase persoane pentru a discuta oportunitatea înființării unei mișcări de cercetașe. Aici se stabilește un comitet restrâns format din Principesa Ileana, Nissa Cămărășescu și căpitanul Ioan Dimăncescu (Comandantul Cohortei I Galben de cercetași), care va colabora cu Ministerul Școalelor în vederea înființării unei asociații a cercetașelor. Inființarea Asociație Cercetașelor din România este marcată în data de 18 ianuarie 1930, la 6 septembrie 1930 la Mănăstirea Hurezi depun legământul primele comandante și conducătoare, iar în noiembrie, pe stadionul ONEF depun legământul primele cercetașe din Cohorta “Domnița Ileana” București. După depunerea legământului cercetașele primeau carnetul de membru și câte o insignă de recunoaștere (broșă). Cercetașele erau organizate pe grupe de vârstă: micile cercetașe (cercetașe începătoare) 7-11 ani; cercetașe 11-18 ani; călăuze peste 18 ani. Cel putin 36 de cercetașe formau o centurie condusă de o comandantă. Mai multe centurii formau o cohortă. La începutul anului 1932 Marea Legiune a cercetașelor cuprindea 23 cohorte (câte una ăn fiecare oraș mai mare) cu un total de 2078 cercetașe. În anul 1936 regele Carol II unifică asociațiile de cercetași ale băieților și fetelor în noua organizație Cercetășia României, care din 1937 devine Straja Țării. În martie 1990 se reînființează cercetășia în România. Emblema noii asociații “Organizația națională – Cercetașii României” devine o încrucișare de patru crenguțe de brad de culoare verde peste care se aplică simbolul cercetășiei (floarea galbenă de crin, stilizată). Insigna postată aici are diametrul de 16 milimetri. Participarea Asociatiei “Cercetasii Romaniei” (1914-1936) la primul razboi mondial se subscrie efortului pe care intreaga natiune l-a facut pentru realizarea Statului National Unitar Roman. Dupa aparitia cercetășiei în România (vara si toamna anului 1913), dezvoltarea organizatiei la scara nationala prin formarea Marii Legiuni a cercetasilor (incepand cu 1914) si recunoasterea asociatiei de catre legislativ (aprilie 1915) stau sub auspiciile declansarii primului razboi mondial in anul 1914. Intr-o Romanie inca in neutralitate, Cercetasia are sansa unui consens vizionar (Casa Regala, armata, intelectualitate, clasa politica) asupra rolului pe care il poate juca intr-un context de razboi. Pe parcurs apar si marturii despre contributia cercetasilor din Anglia sau Franta la activitati auxiliare, desfasurate in spatele frontului. Ca atare, organizatia primeste sprijinul tuturor structurilor statului si dezvoltarea ei cunoașe un ritm accelerat. Fondatorul mişcări cercetasesti este lordul Baden Powell. Urmând o carieră militară, Baden Powell, încearcă să reformeze metodele de pregătire militară, introducând activităţi distractive pentru ridicarea moralului trupelor. În urma unui succes de excepţie este distins, la Londra, de către regina Victoria, cu Ordinul Bath şi avansat la gradul de general-maior. Această avansare marchează finalul strălucitei sale cariere militare, urmând ca Sir Robert Baden Powell să îşi dedice viaţa promovării păcii şi toleranţei. Sus am postat logo-ul mișcării românești de cercetași.

Robert Stephenson Smyth Baden-Powell a fost un general locotenent a armatei britanice, scriitor și fondator al Mișcării Cercetașilor, care a trăit în perioada anilor 1857 – 1941.

Ferdinand I - 1 Decembrie 1918

100 de ani de la Marea Unire - România 2018

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi şi sprijinită de peste 100000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul cu România. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei pentru întregirea statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia 27 martie 1918 şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.

Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională proclama: deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională, înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic, desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti, reforma agrară radicală precum și aceleaşi drepturi şi avantaje muncitorilor români ca şi muncitorilor din statele europene dezvoltate. Legea Unirii a fost ratificată prin decretul lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată în unanimitate de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919.

Ferdinand I, Rege al României, Principe al Romaniei, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut 24 august 1865 la Sigmaringen şi decedat 20 iulie 1927 la Sinaia) a fost rege al României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Din 1890 a fost membru de onoare al Academiei Române , iar între 1914 şi 1927 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii.

Arcul de Triumf este un monument reprezentativ al capitalei, situat pe Şoseau Kiselef, în sectorul 1, la intersecția cu bulevardele Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Alexandru Constantinescu. A fost construit în amintirea Marii Uniri, în anul 1922. Restaurarea monumentului a avut loc în perioada anilor 1935–1936, sub conducerea arhitectului buzoian Petre Antonescu și încă odată în anul 2014. El comemorează victoria României în primul război mondial. Monumentul este de formă paralelipipedică, are o singură deschidere, înălțmea de 27 de metri, pe o temelie cu dimensiunile de 25 x 11,5 metri. În anul 1922, în contextul încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria ca suverani ai României Mari, comisia pentru organizarea serbărilor încoronării a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu pentru ridicarea unui impunător Arc de Triumf în zona nordică a capitalei, pe șoseaua Kiseleff. Din cauza timpului scurt însă, doar scheletul construcției a fost turnat în beton armat, minunatele basoreliefuri exterioare fiind realizate din ipsos, ceea ce a determinat – odată încheiate serbările încoronării (în 16 octombrie 1922, când s-a organizat un spectacol, evocând lupta poporului român pentru unitate statală, la festivități participând reprezentanți din peste 20 de state europene, din Statele Unite ale Americii și Japonia, fapt ce a semnificat o largă recunoaștere internațională a noii realități naționale statale) – o degradare progresivă, cauzată de intemperii, a aspectului exterior al Arcului de Triumf, acesta ajungând la începutul anilor 1930 un „monument incomod” pentru imaginea „Micului Paris” interbelic. De-abia în 1932, în urma unui articol al lui Mihai Mora intitulat sugestiv „O datorie imperioasă”, situația deplorabilă a Arcului de Triumf revine în atenția opiniei publice, decizându-se nu demolarea monumentului construit în 1922, așa cum ceruseră unele personalități, ci înlocuirea basoreliefurilor din stuc de pe acesta cu unele definitive, din piatră sau marmură de Rușchița. De data aceasta, autorul, același Petre Antonescu, a dat edificiului o notă mult mai sobră în ceea ce privește finisajul exterior, cerând artiștilor pe care i-a cooptat la lucrări să se încadreze în această nouă manieră de lucru. Printre artiștii care au lucrat la finisaj se numără Constantin Baraschi, Alexandru Călinescu, Mac Constantinescu, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea și Costin Petrescu, toți nume cunoscute în perioada interbelică. Pe fațada sudică, sculptorii Mac Constantinescu și Constantin Baraschi au dăltuit fiecare câte o reprezentare simbolică a Victoriei. Amplasate identic pe fațada de nord se găsesc alegoriile Bărbăție de Ion Jalea și Credință de Constantin Baraschi, precum și alte două Victorii create de Cornel Medrea și Dimitrie Onofrei. Pe corpul monumentului sunt aplicate şi unele înscrisuri interesante pentru istoria naţională, precum și chipurile chipurile regelui Ferdinand si reginei Maria. Populația, și cu precădere numeroasele asociații și societăți ale foștilor combatanți din primul război mondial, a contribuit cu peste 7 milioane de lei la edificarea Arcului de Triumf, răspunzând cu promptitudine subscripțiilor lansate în cursul anului 1935 de Ministerul Apărării Naționale. Odată adunate sumele necesare, anul 1936 a fost consacrat integral definitivării monumentului, care a fost construit din granit de Deva, în stil clasic, după modelul marelui Arc de Triumf de la Paris. Arhitectul Victor G.Stănescu a fost însărcinat cu controlul tehnic și administrativ al lucrărilor, care au început în aprilie 1935 și au durat un an și jumătate. Ceremonia inaugurării a avut loc la 1 decembrie 1936, când se împlineau 18 ani de la Unirea Transilvaniei cu România. Momentul a fost marcat de participarea regelui Carol al II-lea, a mamei sale, regina Maria, a prințului moștenitor Mihai, a membrilor guvernului României și a numeroși invitați de onoare din țară și din străinătate.După venirea la putere a comuniștilor în România, Arcul de Triumf a fost „mutilat” prin scoaterea de pe părțile laterale a celor două texte ale proclamațiilor regelui Ferdinand către țară, cu ocazia intrării României în războiul de întregire și cu prilejul încoronării de la Alba Iulia din 1922. De asemenea, au fost scoase de pe frontispiciul de pe fațada sudică monumentului efigiile regelui Ferdinand Întregitorul, și ale reginei Maria, realizate de sculptorul Alexandru Călinescu, și au fost distruse, fiind substituite de două mari flori de piatră. După 1989, florile de piatră au fost date jos, și au fost montate două medalioane din bronz, ce înfățișează chipurile regelui Ferdinand și al reginei Maria, înlocuindu-le pe cele originale, și inscripțiile de pe panourile laterale nefiind refăcute. Astăzi, Arcul de Triumf reprezintă unul din simbolurile binecunoscute ale capitalei României. Cu toate acestea, fostul primar al Bucureștiului, Sorin Oprescu a declarat că Primăria nu deține actul de proprietate pentru Arcul de Triumf. Arcul de Triumf adăpostește un mic muzeu, care poate fi vizitat doar cu anumite ocazii speciale. Vizitatorii pot vedea patru expoziții: Marele Război al Reîntregirii Neamului (fotografie și film), Heraldica Marilor Familii Boierești (efigii din bronz, fotografii), Arcul de Triumf în Imagini (fotografii, machete), Marea Unire de la 1918 ( unde se găsesc și coroanele și sceptrul regal reproduse 1:1, fotografii) și pot urca pe terasa superioară.Conform unei expertize tehnice, încă din 1980 erau înregistrate grave degradări ale construcției care impuneau executarea unor lucrări de reparații capitale. Degradările structurale se referă la macerarea unor zone de zidărie, din cauza umezelii excesive provocate de infiltrațiile de apă și favorizate de lipsa totală de ventilație, precum și la fisurarea rampelor de scară și a unor zidării, consecințe ale cutremurelor din 1940 și 1977.În perioada ianuarie 2014 - 28 noiembrie 2016 s-au executat lucrări de consolidare și renovare a arcului de triumf. Cu această ocazie, pe părțile laterale au fost refăcute cele două texte ale proclamațiilor regelui Ferdinand către țară, cu ocazia intrării României în războiul de întregire și cu prilejul încoronării de la Alba Iulia din 1922.

Insigna - Batalionul 151 Infanterie - Războieni - România

La 1 ianuarie 1877, prin divizarea Regimentului 8 Dorobanţi (Roman), luau fiinţă Regimentele 14 şi 15 Dorobanţi, în baza Înaltului Decret nr. 2195/26 noiembrie 1876, prin care a fost dublat numărul de unităţi de acest tip. Regimentul 15 Dorobanţi îşi avea reşedinţa la Piatra Neamţ, avea în compunere două batalioane (la Piatra Neamţ şi Fălticeni) şi făcea parte din Divizia 4 Teritorială Iaşi. În existenţa sa, Regimentul 15 a luat parte la toate cele trei războaie importante, de care a depins însăşi existenţa României. În Războiul de Independenţă, Regimentul 15 Dorobanţi a participat doar cu un batalion, iniţial în cadrul operaţiei de acoperire a frontierei, în apărare pe malul stâng al Dunării, la Bechet, apoi la luptele de la Plevna (redutele Griviţa 1 şi 2), Rahova şi Vidin. Pentru bravura „celor din 15 Dorobanţi”. Un moment de referinţă în istoria acestuia îl reprezintă primirea prin Înaltul Decret nr. 2329/11 iulie 1891, a denumirii de „Regimentul Războieni nr. 15”, cu prilejul contopirii infanteriei de linie cu dorobanţii şi a înfiinţării celui de-al treilea batalion (permanent).

În Primul Război Mondial, Regimentul 15 „Războieni” a luat parte, în compunerea Diviziei 7 Infanterie, la luptele pentru eliberarea Transilvaniei, pe valea Uzului, apoi la Miercurea Ciuc, Vlăhiţa şi Odorhei, cu două batalioane, iar batalionul 1 participă la grupul de acoperire „UZ”, la acţiunile cele mai grele, inclusiv în defileul Oltului, la Tuşnad. Evoluţia nefavorabilă a evenimentelor readuce regimentul în Moldova, în bătălia Oituzului, atât în 1916 cât şi în 1917, în luna noiembrie 1917, s-a aflat în apărarea capitalei, la Bolintin şi Ciorogârla, după care a cunoscut calvarul retragerii prin luptă până la Dealul Odobeştilor, de unde revine pe Valea Trotuşului. La sfârşitul anului 1918 şi în 1919, Regimentul 15 „Războieni” s-a aflat – tot în cadrul Diviziei 7 Infanterie – printre unităţile şi marile unităţi care au luptat pentru apărarea României Mari, iniţial în Transilvania, apoi în continuare în campania din Ungaria, ajungând până la nord de Budapesta. În perioada decembrie 1921-decembrie 1923, Regimentul 15 Infanterie s-a aflat în garnizoana Bălţi, apoi între 1924-1941 s-a aflat în garnizoana de reşedinţă, desfăşurând activităţi specifice pentru timp de pace. Prin noua organizare a armatei, în 1932, Regimentul 15 Infanterie a intrat în componenţa Diviziei 6 Infanterie. În anul 1941, în cadrul Diviziei 6 Infanterie, făcând parte din Corpul 11 Armată/Armata a 11-a Germană, a luat parte la luptele pentru eliberarea Basarabiei, ulterior intrând în componenţa Armatei a 4-a Române, a participat la luptele pentru eliberarea Odessei, după care revine în ţară. În perioada septembrie-decembrie 1942, a participat la luptele de la Cotul Donului, în subordinea Armatei a 2-a Române. În urma contraofensivei sovietice de la Stalingrad, între 19-24 noiembrie, a făcut parte din gruparea „General Lascăr”, care a luptat la încercuire şi a suferit pierderi foarte mari, totuşi Batalionul 1 Infanterie / Regimentul 15 Infanterie, comandat de maiorul Răşcănescu, a reuşit să iasă fără pierderi deosebite din această încercuire. În perioada noiembrie 1941-iulie 1942 şi aprilie 1943-martie 1944, s-a aflat în ţară, în garnizoana de reşedinţă, apoi în martie-august 1944, s-a aflat în apărare în zona fortificată de pe malul Moldovei, la sud de Paşcani. La 27 august 1944, s-a aflat printre unităţile şi marile unităţi care s-au concentrat la sud-vest de Roman, în măsură să intre în luptă în Carpaţii Orientali şi în Transilvania, dar, conform ordinelor sovietice, la 2 septembrie, toate aceste unităţi au fost internate în lagăre de concentrare. La luptele pentru eliberarea părţii de nord-vest a României, răpită prin Dictatul de la Viena, a participat Regimentul 15 Infanterie Instrucţie, în cadrul Diviziei 6 Infanterie Instrucţie, dând jertfe grele de sânge pe văile Târnavei Mici şi Mureşului, apoi pe dealurile Someşului. După 25 octombrie 1944, a participat la luptele de eliberare a Ungariei, pornind de la sud de Carei şi ajungând pe la Tiszalok, apoi pe Valea Hernadului, pentru ca după 1 ianuarie 1945 să-şi dea tributul de sânge şi pentru eliberarea Cehoslovaciei, participând la luptele din apropierea unor localităţi de renume ca: Rovazna, Banska-Bistrica, Kremnica, în munţii Tatra Mică, Tatra Mare şi Metalicii Slovaci, pe văile Hronului, Vahului şi Moraviei. După luna mai 1945, regimentul a parcurs pe jos drumul către ţară, defilând la 9 iulie în Oradea, apoi la 23 august, în garnizoana Piatra Neamţ. În 1947, regimentul este mutat la Bacău, iar la 23 august 1950, a primit noul Drapel de luptă. Conform Ordinului Regiunii a 2-a Militare, din 1 decembrie 1951, Regimentul 15 Infanterie îşi schimbă denumirea în Regimentul 241 Infanterie, fiind dislocat în garnizoana Buzău, în subordinea Diviziei 89 Infanterie.

În anul 1958, regimentul a fost desfiinţat, iar în baza Ordinului Marelui Stat Major nr. CL-002/10 ianuarie 1959, din vechiul Regiment 134 Infanterie, aflat în garnizoana Iaşi, în subordinea Diviziei 93 Infanterie, s-a reînfiinţat Regimentul 15 Infanterie în compunerea Diviziei 10 Infanterie, dislocat la Iaşi. Începând cu 30 octombrie 1961, prin Ordinul Marelui Stat Major nr. CL-0020/14 aprilie 1961, s-a transformat în regiment mecanizat, iar la 25 octombrie 1969, a primit denumirea de Regimentul 15 Mecanizat „Războieni”. La 1 iunie 1994, Regimentul 15 Mecanizat „Războieni”, în cadrul amplului proces de reorganizare şi restructurarea a Armatei Române, în baza Ordinului S/B-1741/20 mai 1994 al Statului Major al Trupelor de Uscat, a început transformarea sa în brigadă mecanizată, activitate încheiată la 28 februarie 1995, când, în conformitate cu prevederile O.G.2/26 ianuarie 1995 al Ministrului Apărării Naţionale, s-au înfiinţat toate unităţile subordonate. La 9 mai 1996, prin Decretul Prezidenţial nr. 74/22 aprilie 1996 şi Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. SM-1871/23 aprilie 1996, Brigăzii 15 Mecanizate i-a fost înmânat de către preşedintele României Drapelul de Luptă. Tot atunci, Brigada 15 a primit şi denumirea istorică de „Podu Înalt”, vechea denumire de „Războieni” fiind atribuită, prin Decretul nr. 92/04.05.1995, Batalionului 151 Infanterie, aflat în subordinea marii unităţi.

În cadrul amplului proces de restructurare a armatei, începând cu data de 01.08.2000, marea unitate s-a transformat în Brigada 15 Mecanizată Teritorială „Podu Înalt”. În baza „Dispoziţiei Statului Major General” nr. S/G3/1080 din 26.07.2000, începând cu 01.08.2000 a intrat în vigoare „Statul de organizare” al Comandamentului Brigăzii 15 Mecanizate Teritoriale „Podu Înalt”. În anul 2008 unitatea a trecut cu succes prin cel mai complex proces de restructurare a unei mari unităţi din cadrul Forţelor Terestre, în urma căruia a fost finalizată structura actuală a brigăzii. Ca o consecinţă a semnării programului Parteneriatului pentru Pace de către ţara noastră în anul 1994, chiar la începutul acestei iniţiative NATO în Europa, Batalionul 151 Infanterie a fost nominalizat pentru participa la operaţii în sprijinul păcii. Astfel, în mai multe rânduri, batalionul a participat la diferite misiuni multinaţionale de menţinere a păcii. Ultima misiune internaţională a militarilor brigăzii a fost cea desfăşurată de Batalionul 151 Infanterie în teatrul de operaţii din Afganistan, în perioada august 2013-februarie 2014. Misiunea s-a desfăşurat sub egida ISAF, militarii români având ca zonă de responsabilitate o mare parte a provinciei Zabul, iar ca sarcină principală asigurarea libertăţii de mişcare pe autostrada A1.

Insigna - Armata 1 - 80 ani

18 august 1916 - 18 august 1996

Armata 1 a fost o mare unitate de nivel operativ-strategic care s-a constituit în prima zi de mobilizare, la data de 27 august 1916, având în compunere Corpurile 1,2 și 3 Armată și Diviziile 12 și 13 Infanterie. La intrarea în război, Armata 1 a fost comandată de generalul de divizie Ioan Culcer. Armata 1 a participat la acțiunile militare pe frontul românesc, pe toată perioada războiului, în perioada 27 august 1916 – 11 noiembrie 1918. La decretarea mobilizării pe lîngă alte strucuturi militare s-au constituit 4 armate de arme întrunite iar evoluția războiului a impus reorganizarea şi refacerea armatei române în iarna 1916-1917, structurată doar pe 2 armate de arme întrunite și alte structuri militare de luptă. Perioada interbelică a fost dominată de profunde prefaceri ale sistemului nostru militar soldate cu consolidarea structurării trupelor de uscat. Pe timpul desfăşurării războiului au survenit modificări structurale soldate cu organizarea unor detaşamente şi grupuri, constituirea unor comandamente operative care aveau în subordine mari unităţi şi subunităţi de arme întrunite, precum şi cu reorganizarea unor arme în corpuri distincte. În luptele antihitleriste şi antihorthyste din nord-vestul ţării, din Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, România a folosit, tot 2 comandamente de armată, dar și structuri (4 corpuri de Armată, corpurile de munte, cavalerie şi motomecanizat şi alte structuri luptătoare aparţinând celorlalte arme, inclusiv instituţii de învăţământ). Pentru multă vreme după acesta în perioada postbelică s-a revenit la ea şi s-a menţinut orientarea restrângerii trupelor de uscat la sfera de cuprindere a marilor unităţi şi unităţilor de arme întrunite, artileria, geniul, transmisiunile, chimia fiind considerate arme organizate, la rândul lor, în mari unităţi şi unităţi, coordonate de comandamente corespunzătoare. Printr-o astfel de organizare comandamentele armatelor erau subordonate Marelui Stat Major, Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor se ocupa, în principal de problemele învăţământului şi pregătirii pentru luptă din trupele mecanizate, de tancuri şi vânători de munte, la fel cum aceleaşi probleme răspundeau de Comandamentele Artileriei, Geniului, Trupelor Chimice, Transmisiunilor etc. pentru aceste arme. Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor, înfiinţat la 1 august 1969 printr-un ordin ministerial, era destinat ca "organ de directivă al Ministerului Forţelor Armate privind pregătirea de luptă a trupelor de uscat", subordonat nemijlocit ministerului. Actualele procese de reformă şi restructurare a armatei noastre au adus noi elemente în organizarea trupelor de uscat. Un fapt inedit poate fi considerat constituirea Statului Major al Trupelor de Uscat, investit, prin O.G. nr. 20/1993 al ministrului apărării naţionale, ca eşalon strategic de conducere al celei mai cuprinzătoare şi reprezentative dintre categoriile de forţe ale Armatei României.

Insigna - C.C.S. Turist (Consiliul central al sindicatelor)

Pentru activitatea obștească

Turistul este omul care practică turismul. Turismul este călătoria realizată în scopul recreării, odihnei sau pentru afaceri. Organizația Mondială a Turismului definește turiștii ca fiind persoanele ce „călătoresc sau locuiesc în locuri din afara zonei lor de reședință permanentă pentru o durată de minimum douăzeci și patru de ore dar nu mai lungă de un an consecutiv, în scop de recreere, afaceri sau altele nelegate de exercitarea unei activități remunerate în localitatea vizitată.” Turismul a devenit o activitate de recreere globală populară. Turismul este ramura economică cea mai puternică pe plan mondial. Turismul este vital pentru foarte multe țări, cum ar Egipt, Grecia, Liban, Spania, Tailanda, Bahamas, Fiji sau Maldive datorită aportului financiar consistent obținut din afacerile cu bunuri și servicii și oportunităților de angajare în industria serviciilor asociată turismului. Industria serviciilor include serviciile de transport (transport aerian, croaziere, taxiuri) și serviciile de ospitalitate (cazarea, inclusiv hotelurile și stațiunile, veniturile din divertisment, cum ar fi parcurile, cazinourile, mall-urile, veniturile din muzică și teatrele). După instaurarea comunismului în România, regimul a instituit un amplu ansamblu de măsuri de convingere-impunere-schimbare a conștiinței cetățenilor. Se vorbea despre “formarea omului nou, constructor și apărător devotat al cuceririlor revoluționare ale poporului.”Se cerea astfel o eficiență sporită în toate domeniile de activitate dar și economii de orice fel, “la sânge”. În acest scop s-a instituit un sistem stufos de insigne și decorații pentru distingerea oamenilor cu merite în aceste domenii. Aceste distincții acopereau toate domeniile de activitate, erau confecționate de metal mort, fiind strident colorate și încărcate cu simboluri comuniste. Și insigna C.C.S. Turist (Consiliul central al sindicatelor) Pentru activitate obștească face parte din acest ansamblu de distincții. Prin acordarea acestei insigne se aduce o recunoaștere acelora care se implicau în mișcarea turistică autohtonă (marcare trasee turistice, protejarea naturii, a mediului ambiant etc).

Baza materială a turismului în perioada interbelică era într-o stare foarte bună: numeroasele cabane, căile de acces respectiv traseele erau bine întreținute de marile asociații care funcționau în mai toate masivele montane. Turiștii – mult mai puțini la număr decât acum – erau iubitori ai frumuseților montane și, fără a avea noțiuni ecologice, ocroteau muntele care le dădea în schimb clipe de liniște și relaxare. A venit însă a doua conflagrație mondială, care a trecut ca un tăvălug și peste țara noastră, distrugând în bună parte și infrastructura turismului. Drumurile s-au deteriorat, cabanele s-au degradat și nu în ultimul rând marcajele au dispărut. După desființarea tuturor asociațiilor și fundațiilor (anul 1947) situația s-a înrăutățit și mai mult; pe lângă problemele bazei materiale, trebuie amintite și grupările înarmate care acționau în Munții Banatului, Făgăraș, Bucegi și mai puțin Parâng, ceea ce a diminuat mult încrederea în siguranța drumurilor montane. Sesizându-se impasul, s-a ajuns la concluzia ca Oficiul Național de Turism, nou înființat, să fie ajutat în activitate de către sindicate. Odată cu sindicatele a apărut și ideea recompensării morale a celor ce se implicau în diverse activități de muncă voluntară pentru reabilitarea bazei materiale distruse; se acordau cupe, diplome și foarte des insigne care recompensau efortul depus. Insignele din acest domeniu erau produse în mare parte la Întreprinderea Arădeanca din Arad, care a monopolizat în bună parte confecționarea insignelor din domeniile: turism, vânătoare și Cruce Roșie. Tot în acest context de revigorare a turismului, la începutul anului 1957, au avut loc o serie de conferințe regionale în domeniu, care printre alte sarcini au avut-o și pe aceia de a desemna participanții la primul congres de turism din România. Congresul a avut loc în perioada 27 – 30 ianuarie 1957 la Hotelul Cota 1400 din Sinaia, unde a fost 100 de participanți și s-a dezbătut situația în care se aflau cabanele, traseele și marcajele. Tuturor participanților la unicul congres de turism din România li s-au oferit insigna de mai sus. Insigna produsă la Arad reprezintă practic o compilare de trei insigne, care pot fi descrise astfel: este confecționată din tombac, are o formă pentagonală mărișoară, având dimensiunea laturii – 32 milimetri, înălțimea – 43 milimetri și greutatea de 29,8 grame.

___________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII