Epaminonda's Blog.....: BEERLEGEM

Mai jos am postat și alte fotografii cu monumente de

cultură și arhitectură din localitatea belgiană

BEERLEGEM, azi parte a comunei ZWALM, provincia

FLANDRA ORIENTALĂ, regiunea FLANDRA, din vremuri

diferite, precum și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Școala din Zwalm

Castelul

Biserica Sint Andreas

Interiorul capelei

Pensionul de fete

Trimiteri poștale din Zwalm

Arhitectură locală

***

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ

DIN CREAȚIA PROPRIE

VORBE DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

___________xxx__________

O MEDALIE,

CÂTEVA INSIGNE ȘI PLACHETE

DIN JUDEȚUL CARAȘ-SEVERIN

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Insignă - (Mihai Eminescu)

160 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu

Ce-ți doresc eu ție dulce Românie

1850 - 15 ianuarie 2010 - Oravița

Insignă realizată de numismatul Stelian Brânzei - Botoșani

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedința din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Oravița (în maghiară Oravicabánya, mai demult Németoravica, în germană Deutsch-Orawitz) este un oraș în județul Caraș-Severin, Banat, România, ce numără aproximativ 15500 de locuitori. Prima atestare documentară cu actualul nume este din anul 1697 în Conscriptia lui Marsigli. Urme de locuire se găsesc însă începând cu perioada neolitică, continuând cu perioada daco-romană, când în zonă au existat exploatări miniere, și pe toată perioada evului mediu fiind suficiente mărturii asupra unei așezări cu denumiri diferite. Orașul Oravița s-a format prin unirea localităților Oravița Montană cu Oravița Română. În perioada interbelică acest oraș a fost reședința județului Caraș. Sus am postat stema actuală și o poză a Primăriei localității Oravița.

Insigna - Uzina Oțelul Roșu (U.O.R.) * 1796 - 1971

In zona Vaii Bistrei mineritul si prelucrarea fierului au fost cunoscute si practicate de milenii, existand vechi traditii metalurgice chiar pe vatra istoricei localitati Ohaba Bistra. Premierele industriale sunt atestate prin prezenta cuptoarelor catalane si a atelierelor de prelucrare a fierului in bandaje prin intermediul ciocanelor actionate hidraulic. In anul 1804 apar vetrele de afanare, primul proprietar atestat fiind MARTINSCHITZ, apoi PALLMAN si HANOVITZ, care in anul 1823 vand proprietatile lor Societatii Unite Bistra-Ruschita. Prin contractul incheiat la 13 Martie 1823 la Viena, Comandamentul Cezaro-Craiesc, in numele Regimentului de Graniceri Valaho-ilirici, cedeaza pe 25 de ani Societatii Bistra-Ruschita exploatarea padurilor de pe versantul sudic al Muntilor Poiana Rusca si de pe versantul nordic al Muntilor Tarcu. Dupa anul 1830 vetrele de afanare sunt treptat inlocuite de cuptoarele de pudlare care foloseau ca si combustibil lemnul.

In anul 1834 sunt concesionate pe timp de 80 de ani alte paduri in zona Rusca Montana. In 1856, la Ferdinandsberg (localitate atestată încă din anul 1807 în comitatul Caraș-Severin), au existat instalatii de pudlare, un laminor de profile usoare si un atelier de lacatuserie. La 12 Septembrie 1857, Societatea Bistra-Ruschita vinde unitatile sale metalurgice din Ferdinandsberg catre Prima Societate Banateana de Mine si Metalurgie - Erster Banater Siebenburger Bergwerks Gesellschaft - cu sediul la Viena. In 13 Decembrie 1859, societatea mai sus mentionata fuzioneaza cu Asociatia Brasoveana pe Actiuni de Mine si Metalurgie. Acest consortiu producea anual la Ruschita si Rusca-Montana, 8000 tone de fonta care erau apoi prelucrate la Ferdinandsberg.

In perioada in care instalatiile metalurgice de aici au apartinut acestui consortiu denumirea oficiala a lor a fost: Uzina de Fier Ferdinandsberg. În anul 1865 existau sase cuptoare cu pudlaj, insă în acelasi an au inceput lucrarile pentru construirea unui laminor de semifabricate si sine de cale ferata dotat cu 5 caje, actionat de o turbina de 80 CP si cu instalatii anexe necesare. Sinele de cale ferata au fost utilizate la construirea liniei ferate SIMERIA - PETROSANI, Uzina Ferdinandsberg fiind, la acea data, a doua unitate siderurgica din tara, dupa Resita, care a fabricat acest fel de produse metalurgice. In anul 1867 se creaza dualismul austro-ungar si localitatea Ferdinandsberg este rebotezată Nandorhegy, denumire ce se regaseste si pe produsele uzinelor de aici. Dupa darea in functiune, in 1881, a unui laminor de tabla subtire si in 1891 a primului cuptor SIEMENS-MARTIN cu o capacitate de 6,5 tone, in anul 1897, la 15 Iunie, Asociatia Brasoveana de Mine si Metalurgie vinde Uzinele de Fier Ferdinandsberg, Societatii Anonime pe Actiuni de Mine si Metalurgie Calan, cu sediul la Budapesta. In 1898 incepe reconstructia vechiului laminor de semifabricate distrus de incendiu. Noul laminor era alcatuit din 4 caje trio si un laminor duo care produceau sine de cale ferata de la 5,25kg/metru liniar la 25,3 kg/metru liniar, precum si platine pentru nevoile proprii si pentru livrarea la Laminorul de Tabla de la Nadrag. Laminorul era antrenat de o turbina de 450 CP. In anul 1903 este dat in folosinta un laminor de tabla subtire cu doua caje degrosisoare si 2 finisoare. Linia de laminare, masinile de ajustaj, foarfecele si masinile de planat erau antrenate de o turbina hidraulica de 350 CP. Laminorul mai dispunea de o instalatie de zincuire si de una de plumbuire APLATER. Prin construirea, in anul 1912, a inca doua cuptoare SIEMENS-MARTIN de 15 tone/sarja, nu mai era necesara mentinerea cuptoarelor de pudlaj, acestea au fost scoase din uz, Ferdinandsberg fiind ultima uzina din tara care mai folosea aceste cuptoare. La 8 Februarie 1914 se da in folosinta linia ferata cu ecartament normal care face legatura dintre uzina si gara. Ca urmare a intrarii Romaniei in razboi (August 1916) alaturi de Antanta si pentru a-si proteja astfel capitalul investit in instalatiile de aici Societatea de Metalurgie pe actiuni RIMAMURANY demonteaza majoritatea utilajelor si le transfera in Ozd si Corompa in Ungaria. Pentru a se folosi spatiul halelor, acestea sunt inchiriate C.F.R-ului ca ateliere de reparatii. La 9 Martie 1924, Societatea de Mine si Metalurgie Calan concesioneaza uzinele Calan, Ferdinand si minele Teliuc, Uzinelor metalurgice TITAN SAR, care isi schimba numele devenind TITAN-NADRAG-CALAN (T.N.C.), in care majoritatea capitalului era detinut de fratii MAX si EDGARD AUSCHNITH.

Inca din acelasi an se reconstruiesc doua cuptoare SIEMENS-MARTIN de 7,5 tone si Laminorul de Tabla. In August 1925 se da in exploatare Laminorul de Profile, cu o linie alcatuita din doua caje degrosisoare trio, doua caje mijlocii si opt caje finisoare actionate de o turbina hidraulica si de o locomotiva cu abur. In 1932 este construit un cuptor SIEMENS-MARTIN de 25 de tone, cele doua existente marindu-se la 17 tone iar un an mai tarziu incepe construirea unui nou Laminor de Tabla, aici fiind transferate utilajele din cel vechi. In 1934 in hala vechiului laminor sunt instalate masini de laminat benzi la rece si o turnatorie de cilindri. In 1935 este construit Laminorul de Platine cu doua caje degrosisoare trio si o caja finisoare trio. De la infintarea T.N.C. si pana in 1934 au mai fost date in exploatare Fabrica de cuie si sarma ghimpata, Turnatoria de Otel si Metal,atelierele anexe, Hidrocentralele Electrice Glimboca si Maru.

Atestată în anul 1796, Uzina de la Oţelul Roşu, datorită creşterii producţiei de fontă şi oţel, s-a văzut în situaţia de a-se moderniza şi dezvolta în vederea prelucrării oţelului. După laminorul primitiv destinat obţinerii de ţagle (din care urmau să se obţină prin forjare bandaje pentru roţi), uzina a fost dotată cu utilaje de laminare moderne, în 1856 ea dispunând de un laminor de profile uşoare prevăzut cu toate anexele necesare. Din 1865 începe construcţia unui laminor prevăzut cu cinci caje pentru laminarea şinelor de cale ferată, laminor ce a intrat în funcţiune în anul 1868. A urmat punerea în funcţiune şi a altor laminoare, printre care şi un laminor de tablă subţire, în anul 1881. În 1895, sectorul laminoare de la Oţelul Roşu, conform unui raport întocmit de „Asociaţia Braşoveană pe acţiuni de mine şi metalurgie", din care făcea parte şi această întreprindere (Uzinele de la Oţelul Roşu făceau parte din Societatea Unită Bistriţa Ruşchita care, din interese financiare o vinde „Primei Societăţi bănăţene de mine şi metalurgie", societate care în 1859 fuzionează cu „Asociaţia Braşoveană pe acţiuni de mine şi metalurgie") era alcătuit dintr-un: laminor pentru şine de cale ferată, platine şi ţagle, două linii de laminare de profile uşoare şi un laminor de bandă subţire. Cererea sporită de şine de cale ferată, platine şi profile a determinat preocuparea pentru modernizare şi pentru extindere. Cele două linii de laminare profile uşoare, învechite, au fost înlocuite cu o nouă linie de acelaş profil. A fost montată o cajă degrosisoare şi una finisoare pentru producerea tablelor subţiri. în 1898 s-a montat o nouă linie de laminare pentru şine de cale ferată, şi două cuptoare pentru încălzirea lingourilor în vederea laminării (ce utilizau combustibil gazos obţinut prin distilarea lemnului în patru generatoare de gaz). în anul1903 se dă în exploatare a doua linie de laminare pentru tablă, alcătuită din două caje degrosisoare şi două caje finisoare, iar atelierul de tablă era prevăzut cu o instalaţie de zincare şi plumbuire.

Uzina Oțelul Roșu * 1796 - 1971 * 175 ani
Uzina Oțelul Roșu * 1796 - 1971 * 175 ani

În anul 1924, Uzinele din Oţelul Roşu trec în cadru Societătii „Uzinele metalurgice Unite Titan, Nădlag, Călan SAR", societate intersată în asigurarea necesarului de laminate din oţel cu forţe proprii, din care motiv şi-a dezvoltat capacitatea de producţie prin modernizarea şi punerea în funcţiune a utilajelor de laminare. Ca urmare, într-o hală nouă, amplasată pe locul vechiului laminor de profile s-a pus în funcţiune în 1925 o linie de laminoare compusă din două caje degrosisoare, două caje mijlocii şi opt caje finisoare. Laminorul de tablă existent a fost revizuit, înbunătăţit şi pus în funcţiune în anul 1924. În componenţa liniei de laminare pentru tablă intrau câte o pereche de caje (degresisoare-finisoare) pentru laminarea tablelor subţiri şi a tablelor de acoperiş, ca şi o cajă pentru îndreptarea tablelor recoapte. În anul 1933 au început lucrăriledeconstrucţie a unui nou laminor de tablă (care funcţionează şi în prezent), în hala construită în acest scop montându-se, în afara unor utilaje existente, şi unele noi, printre care şi o instalaţie pentru zincarea tablei de acoperiş. În anul 1934, în locul vechiului laminor de tablă, s-a pus în funcţiune un laminor la rece care a produs benzi cu o lăţime până la 200 mm., iar în anul 1935 se pune în funcţiune un laminor de platine compus din două caje degrosisoare trio şi o cajă finisoare trio şi un cuptor cu propulsie pentru încălzirea lingourilor destinate laminării. Prin măsurile de reorganizare luate după cel de al doilea război mondial se dezvoltă şi activitatea în cadrul secţiilor de laminare de la Oţelul Roşu, uzina modernizându-se în continuare în vederea producerii diferitelor sortimente de laminate. Modernizarea realizată în 1951, prin dotarea laminorului de benzi la rece cu două caje cuatro, a permis realizarea de benzi subţiri. La sfarsitul secolului XVIII, pe malul drept al raului Bistra, sunt amplasate cateva ateliere metalurgice unde colonistii germani sositi de la Resita si Bocsa au constituit “Colonia veche”, viitorul nucleu al localitatii ce va purta numele de Otelu Rosu. Condiţiile naturale prielnice de climă şi vegetaţie, bogata reţea hidrografică, bogăţiile subsolului, duc la concluzia că pe aceste meleaguri viaţa omenească a existat din timpuri străvechi. În marginea oraşului au fost găsite obiecte de silex datând din paleoliticul superior, ca şi o imitaţie după o drahmă de tip Dyrrhachium, din perioada daco-romană. În antichitate, pe Valea Bistrei trecea „drumul roman care pornea de la Lederata până la Ulpia Traiana Sarmisegetuza”(din cercetările lui Pamfil Polonic – „Despre valurile, drumurile şi cetăţile romane din toate ţările locuite de Români”). Pe acest drum sunt înscrise numai două localităţi: Agnavae (după Ptolemeu) sau Agmonia (Acmonia, Agnauie, Augmonia, după geograful din Ravenna), aşezare localizată în satul Zăvoi (posibil şi Ohaba Bistra) şi Pons Augusti (Podul împăratului) localizată, după unii istorici, la Marga, iar după alţii, la Voislova.

În secolele VI – XI, printre cele 32 localităţi bănăţene din care se extrăgea aur sunt amintite şi localităţile de pe Valea Bistrei, printre care şi Ohaba Bistra. Pentru perioada evului mediu documentele istorice cu privire la aşezările de pe Valea Bistrei sunt mult mai bogate. Localitatea Ohaba Bistra, pe vatra căreia s-a format actualul oraş, este pomenită în documente încă din secolul al XIV-lea, pe atunci numindu-se Bisthere sau Bistra. Într-un document, datat la 21 decembrie 1458 şi scris la Arad, Nicolae de Bizere şi Iacob de Racoviţa încheie o înţelegere în privinţa unor moşii din Comitatul Timişoarei, printre care figurează şi moşiile Alsoachowa (aşezare dispărută în apropiere de Glimboca) şi Zobadfalw, localitatea fiind identificată de C. Suciu ca Ohaba Bistra. Pe la 1430, regele Sigismund donează localitatea fiilor lui Petre Stoian, Laczlo Iuga şi Novac Negotha, actualul oraş purtând denumirea de Negoteşti, probabil după numele proprietarului Novak Negotha. De altfel, pe la 1449, un Negotha de Negoteşti apare ca prim-pretor de Caransebeş. De menţionat că actualul cartier Mal este consemnat în scrieri din 1561, ca proprietate a familiei nobiliare Bizerea, iar un alt cartier al oraşului, Cireşa, este menţionat în cronici din 1580, sub denumirea Cseres Bistra. În anul 1658 această parte a Banatului a fost cedată turcilor de către principele Transilvaniei Acatiu Barcsay, până la pacea de la Karlowitz (1699), când Banatul trece sub stăpânire austriacă. În „conscripţia” localităţilor din Banat, pe la 1699 – 1700, găsim localitatea sub numele de Ohaba Bistra (“ohaba” înseamnă “loc”, “aşezare”). După 20 de ani de stăpânire turcească, Banatul este cucerit de Imperiul Austriac în 1716. Aceasta organizează întreaga zonă, în scopul de a-i exploata zăcămintele miniere. Sunt amplasate primele înjghebări metalurgice pe vatra localităţii. În 1751 administraţia militară este înlocuită cu una civilă, excepţie făcând regiunile de graniţă. Începând din 1762 se formează regimentele grănicereşti constituite din ţărani liberi. În 1768 ia fiinţă la Ohaba Bistra compania 12-a regimentului de grăniceri Valaho – Iliric nr. 13. Sediul comandamentului grăniceresc de la Ohaba Bistra se afla într-o clădire unde astăzi este sediul Ocolului Silvic. La sfârşitul sec. al XVIII-lea în viaţa economică a Banatului se produc schimbări profunde, Curtea de la Viena intensifică explorările şi exploatările minere din zona Munţilor Poiana Rusca. În vizita pe care o face în Banat, în anul 1773, împăratul Iosif al II-lea trece şi pe la compania militară din Ohaba-Bistra, pe care o remarcă pentru disciplină. În 1795/1796, numitul Martinschitz instalează o forjă – mai precis un ciocan de forjă – acţionată hidraulic, pe vatra localităţii Ohaba Bistra, la poalele dealului lui Ferdinand, începând prelucrarea fierului în zonă; în aceeaşi perioadă familia Madersbach construieşte o forjă la Rusca Montană. Această investiţie necesitând forţă de muncă specializată, au fost aduşi colonişti de la Bocşa şi Reşiţa. Primii coloniști majoritari germani s-au stabilit în apropierea instalaţiei metalurgice, aşezarea constituind nucleul viitoarei localităţi Ferdinandsberg, apărută în anul 1807. Denumirea derivă, probabil, de la dealul cu acelaşi nume şi nu de la proprietarul coloniei (începând abia cu martie 1823), Ferdinand Hoffmann. Pentru că în anul 1805, Oţelul Roşu nu avea nici vatră, aceasta a fost cumpărată de la satul vecin, Mal, din izlazul lor cedându-se, pentru 200 de florinţi, o bună parte din sectorul Gai şi porţiunea cuprinsă între podul satului Cireşa, astăzi aparţinător de Oţelu Roşu, şi str. Morii, astăzi Dobrogeanu – Gherea. Restul vetrei, până la cimitirul oraşului, a fost cumpărată de la primăria satului Ohaba Bistra (astăzi parte componentă a oraşului Oţelu Roşu). Tot de la localitatea Ohaba Bistra a fost cumpărat şi terenul de pe malul drept al râului Bistra, până la limita laminorului. În timpul cât fabrica era condusă de Ferdinand Hoffman, ia fiinţă „Colonia veche”, un mănunchi destul de numeros de case, clădite în apropierea uzinei, precum şi clădirile din apropierea podului de la Cireşa, demnă de amintit fiind clădirea numită „Vila” care a servit timp îndelungat, respectiv până în anul 1862, ca local de şcoală pentru populaţia din Ferdinand. În timpul revoluţiei de la 1848, guvernatorul revoluţionar maghiar Fülöp Lipot schimbă denumirea localităţii Ferdinandsberg în Bemhegy (dealul lui Bem), denumire care nu dăinuie decât până în 1849. Datorită dezvoltării economice a noii aşezări, colonia se măreşte, documentele atestând existenţa a două aşezări distincte: Ohaba Bistra şi Ferdinandsberg. Se cunoaşte că în anul 1850 se atribuie terenuri, de către „Asociaţia braşoveană de mine şi metalurgie”, angajaţilor de la uzina Ferdinandsberg pentru construirea de case în zona „Colonia Nouă”. După anul 1867, data apariţiei dualismului austro-ungar, noua aşezare va primi numele de Nandorhegy, în fapt traducerea în limba maghiară a numelui de Ferdinandsberg. Localitatea Nandorhegy administra şi localităţile din jur, până la Valea Bistrei, mai puţin Glimboca, între 1895-1937. La sfârşitul secolului al XIX-lea, pe lângă germani, la Ferdinandsberg trăiau şi slovaci, unguri şi italieni (proveniţi din nordul Italiei, zonele Tolmezzo şi Ponteba).

La începutul secolului al XX-lea, comunele Nandorhegy şi Ohaba Bistra nu aveau definitivate actele cu privire la terenuri şi proprietăţi, de aceea, între 1906 -1912, se trece la întocmirea hărţilor cadastrale şi a cărţii funciare, conform acestora localitatea având, în acea perioadă, o suprafaţă de 3128 ha. După Marea Unire de la 1918 se va renunţa la denumirea de Nandorhegy, revenindu-se la vechea denumire de Ferdinandsberg din 9 iunie 1919, iar din anul 1924, se schimbă denumirea în Ferdinand. Populaţia băştinaşă, în limbajul ei uzual, nu i-a zis niciodată Ferdinand, ci „La Pod” datorită podului de beton de proporţii mari şi oarecum modern pentru timpul acela, impresionând prin masivitatea lui. Între anii 1930-1935, terenul cuprins între clădirea Vila şi vechea biserică catolică este cedat pentru clădirea bisericii ortodoxe. Ca să se poată clădi însă biserica, clerul parcelează terenul respectiv şi îl vinde la particulari, care clădesc o serie de case pe dreapta drumului roman. Cu sumele realizate din vânzarea acestor parcele se construieşte biserica ortodoxă între anii 1936-1938. În timpul celui de-al doilea război mondial, datorită greutăţilor economice, administraţia celor două localităţi Ohaba Bistra şi Ferdinand se contopeşte (în 1943) şi se formează localitatea Ferdinand – Bistra, dar după 1945 cele două comune revin la forma lor iniţială. Instaurarea regimului comunist în România, a adus prejudicii întregii ţări şi în mod implicit localităţii noastre. Părându-li-se că numele de Ferdinand nu este în ton cu noua evoluţie istorică, autorităţile comuniste din localitate au hotărât, la 8 iunie 1948, schimbarea denumirii în Oţelu Roşu. Aceeaşi denumire o primeşte şi uzina. În anul 1960, Oţelu Roşu este declarat oraş cu subordonare raională (având o populaţie de 8500 locuitori), iar în componenţa lui sunt trecute cele două localităţi învecinate, Cireşa şi Mal.

Oțelu Roșu (în germană Ferdinandsberg) este un oraș din județul Caraș-Severin, provincia istorică Banat, România, care numără aproximativ 10500 de locuitori. Localitatea este amplasată pe o terasă aluvională, la 268 m altitudine, de-a lungul faliei tectonice, prin care râul Bistra, după confluența cu Bistra Mărului, se îndreaptă spre Timiș. Oțelu Roșu are în subordine administrativă localitatea Cireșa și satul Mal. Munții Poiana Ruscă se află la nord de albia Bistrei, iar la sud sunt Munții Țarcu care coboară prin Muntele Mic spre oraș. Orașul se găsește în partea de nord-est a județului, fiind situat pe DN 68 Hațeg – Caransebeș, față de care se află la 50 și, respectiv, 20 km depărtare. Valea Bistrei conectează depresiunile Caransebeș și Hațeg. Sus am postat stema și o veche trimitere poștală reprezentând Laminorul de tablă, Biserica romano-catolică, Spitalul și Vila Auschmitt din Oravița (denumire istorică Fedinand).

Placheta - O.S.P. Pentru sport (Organizația sportului popular)

Campionatul național sindicate - 1946 - Reșița

În decembrie 1912 se infiinteaza Federatia Societatilor Sportive din Romania (F.S.S.R.), reunind Uniunea Societatilor Romane de Sporturi Atletice, Asociatia cluburilor de fotbal, Federatia societatilor de sporturi de iarna precum si alte asociatii si cluburi sportive individuale ce existau la acea vreme. In 1915 se recunoaste personalitatea juridică a F.S.S.R., aceasta transformandu-se apoi in U.F.S.R, (Uniunea Federatiilor Sportive din Romania). In anul 1933 existau 11 federatii sportive. În anul 1929 apare Legea educatiei fizice si se înfiinţează Oficiul National de Educatie Fizica (O.N.E.F.) ca institutie de stat. In 1940 U.F.S.R. structura de drept privat este desfiintata, patrimoniul si activitatea fiind preluate de O.S.R. (Organizarea sportului românesc), institutie de stat subordonata initial presidentiei consiliului de ministri si apoi subsecretariatului de stat al educatiei extrascolare. O.S.R. este desfiintată prin lege în 1944 si se reînfiinteaza U.F.S.R., persoana juridica de drept privat care va functiona pe lângă Ministerul Culturii. U.F.S.R. a fost desfiintată în 1946, înfiinţându-se apoi O.S.P. (Organizatia sportului popular), institutie de stat care se va restructura şi ea in 1948, federatiile sportive devenind sectii ale directiei tehnice in 1949. C.C. al P.M.R. desfiinteaza O.S.P. si creeaza C.C.F.S. (Comitetul de cultura fizica si sport). Iată o parte a framântărilor organizatorice ale sportului românesc. Să ne mai întrebăm de ce întârzie să apară rezultate mari și în sportul românesc.

Sindicatele sunt asociatii care contribuie la apărarea drepturilor salariaților și promovarea intereselor profesionale ale acestora. Asociația lucrătorilor tipografi din București, înființată în București la 1/13 octombrie 1858 sub numele de „Casa de prevedere și economii a lucrătorilor tipografi”, a fost prima asociație profesională organizată în România. În anul 1872 a fost înființată Asociația Generală a tuturor lucrătorilor din România. După anul 1900 apar uniuni de sindicate, create pe ramuri din aceleași profesii sau meserii înrudite. La 22 februarie 1905 se înființează primul sindicat muncitoresc din România - sindicatul lucrătorilor tâmplari, iar in anul 1906 este constituită Comisia Generală a Sindicatelor din România, atunci fiind adoptat și statutul general al mișcării sindicale.

Între anii 1919 - 1921 dezvoltarea uniunilor sindicale s-a accentuat, iar după anul 1924 trecut la reorganizarea sindicatelor ca entități juridice, pornind de la Legea nr. 21/1924. Prin Decretul nr. 358/1949, întregul patrimoniu sindical este strâns sub umbrela Confederației Generale a Muncii, înființată la data de 11 iunie 1945. Statutar, organizarea și funcționarea sindicatelor în Romania au avut la bază principiul centralismului democratic, ceea ce a structurat la nivel național existența unei singure confederații, care în anul 1966 a fost redenumită Uniunea Generală a Sindicatelor din România (U.G.S.R.). Sus sunt postate fotografii reprezentând carnetul de membru și ziarul organizațiilor sindicale.

Placheta - Oficiul de gospodărire al apelor Reșița

Consiliul popular județean Caraș-Severin * 1971 - 1981

In cadrul Sistemului de Gospodarire a Apelor (S.G.A) Caras-Severin – fost Oficiul de gospodarie al apelor - se realizeaza veghea hidrometeorologica pe urmatoarele cursuri de apa din judetul Caras-Severin: Timisul Superior, Barzava Superioara, Caras, Nera, Cerna, afluentii Dunarii precum si pe afluentii acestora. Acest lucru se obtine prin observatii si masuratori asupra: evolutiei nivelurilor si debitelo, masuratori de debite si de aluviuni in suspensie, masurarea temperaturii apa, aer, masurarea precipitatiilor, masurarea evaporatiei, evolutia nivelului apelor subterane, masuratori de debite la izvoare si sateliti, urmarirea sistematica a folosintelor de apa, ridicari topometrice și ridicari batimetrice pe lacurile de acumulare pentru stabilirea evolutiei cuvetei. În sarcina sa intră următoarele atribuțiuni de serviciu;

analizează documentaţiile tehnice transmise de către Administrația Bazinală de Apă - Banat spre avizare sau/şi autorizare;
intocmeşte avizele şi autorizaţiile de gospodărire a apelor ;
verifică avize şi autorizaţii emise ;
acordă consultaţii tehnice de specialitate pe parcursul proiectării lucrărilor de alimenatre cu apă, canalizare, epurare ;
indrumă şi controlează folosinţele de apă din judeţul Caraş-Severin şi parţial din Mehedinţi.
urmăreşte consumul de apă brută la folosinţe, a cantităţilor de apă uzată evacuată în emisar.
monitorizează contractele anuale cu utilizatorii de apă în baza necesarelor anuale de apă ;
urmăreşte stadiul calităţii globale a apelor curgătoare de suprafaţă, subterane şi lacuri
urmăreşte condiţiile de satisfacere a folosinţelor din judeţ pentru sesizarea la timp a situaţiilor de restricţii în alimentarea cu apă
urmăreşte modul de realizare a programelor de etapizare
urmăreşte lucrările de închidere şi ecologizare a obiectivelor miniere din judeţ;
administreaza albiile minore ale cursurilor de apa cadastrate, a cuvetelor lacurilor si baltilor, in stare naturala sau amenajata ;
coordoneaza exploatarea lacurilor de acumulare din administrare, indiferent de detinatorul acestora; dispunerea in perioade de ape mari sau viituri, in cazuri de poluari accidentale, precum si in cazuri de introducere a restrictiilor in utilizarea debitelor de apa, a masurilor operative obligatorii in legatura cu exploatarea lacurilor de acumulare;
organizeaza desfasurarea activitatii de urmarire a comportarii in timp a constructiilor hidrotehnice din administrare;
avertizeaza si propune interventii în cazuri de producere a fenomenelor hidrologice periculoase si accidentelor la constructiile hidrotehnice din administrare;
coordoneaza apararea impotriva inundatiilor, prin constructiile hidrotehnice aflate in administrare, precum si a constituirii stocului de materiale si mijloace specifice de aparare de inundatii aferente acestora;
coordoneaza realizarea de lucrari de amenajare a cursurilor de apa si a altor lucrari de investitii.
participa la elaborarea scenariilor privind masurile, operatiunilor si manevrelor necesare in cazuri de avarii, poluari accidentale sau alte situatii ce pot sa apara in timpul exploatarii amenajarilor hidrotehnice;
supravegheaza principalii parametrii ce caracterizeaza sistemele de apa si mediu;
asigura, prin tehnica din dotare, primirea informatiilor de la unitatile furnizoare, concentrarea informatiilor ce caracterizeaza starea sistemelor de ape si transmite informare zilnica si operativa
participa la actualizarea si intretinerea bazelor de date cuprinzand seturile de decizii si actiuni prestabilite care trebuie sa fie urmate in cazul diferitelor perturbatii, avarii sau accidente la constructii hidrotehnice;
identifica si declanseaza, cand este cazul, starile caracteristice (alarma, interventie si aparare) ale sistemelor de gospodarire a apelor, la nivel de S.G.A. Caraş-Severin;
asigura transmiterea deciziilor legate de exploatarea constructiilor hidrotehnice interbazinale, a constructiilor hidrotehnice de interes major, cat si a masurilor de interventie si aparare in cazul depasirii pragurilor limita ale parametrilor caracterici ai sistemelor apelor sau in cazurile unor evenimente deosebite la constructiile hidrotehnice;
urmareste aplicarea deciziior prestabilite de către formaţiile din teritoriu;
efectueaza prelevarea de probe de apa si analize fizico-chimice, biologice si bacteriologice conform programului anual de analize
supravegheaza in cazul fenomenelor de poluare accidentala cursurile de apa , lacurile sau apele subterane
urmareste calitatea apei la sursele propuse pentru potabilizare conform HG 200/2002
efectuează analize contracost pentru terţi .
întocmeşte şi urmăreşte derularea abonamentelor de utilizare/exploatare a resurselor de apă, a nisipurilor şi pietrişurilor ;
întocmeşte actele adiţionale pentru abonamentele de utilizare/exploatare a resurselor;
asigură emiterea facturilor către utilizatorii resurselor de apă, precum şi către toţi beneficiarii serviciilor prestate de Administratia Bazinala de Apa Banat;
se ocupă de încasarea debitelor de la beneficiari ţinând în permanenţă legătura cu aceştia.

Sus am postat o poză reprezentând sediul central al Oficiului de Gospodărire a Apelor din Reșița.

Set 5 insigne - U.C.M. Reșița

(Uzina de construcții de mașini)

Complexul metalurgic Resita a fost fondat în 3 iulie 1771 prin darea în exploatare a primelor furnale şi forje şi reprezintă cea mai veche unitate industrială din România şi una din cele mai vechi din Europa. U.C.M. Resita S.A. s-a infiintat in anul 1991 din fosta Întreprindere de Construcţii de Maşini Reşiţa (I.C.M. Resita). Dupa Legea privatizarii (nr. 58/1991) la 10 iunie 1993, proprietatea a fost transferata in proportie de 70% catre Fondul Proprietatii de Stat si in proportie de 30% catre Fondul Proprietatii. Sus am postat logo-ul Uzinei de construcții de mașini din Reșița. Când intri pe poarta U.C.M. Reșița (Uzina de construcții mașini) te impresionează dimensiunea de dezvoltare a uzinei, care are 25 de hectare de hale şi se întinde pe o suprafaţă de 130 de hectare. La U.C.M. totul este uriaş: halele de producţie, utilajele care ajung şi la 15 metri lungime şi înălţime, echipamentele pentru hidrocentrale care se produc aici şi care ajung să cântărească şi 120 de tone.

A X-a Conferință de turnătorie

Calitate, eficiență * 28 - 29 mai 1987

Întreprinderea de construcții de mașini Reșița

U.C.M. este un mamut industrial care s-a extins în toate direcţiile timp de două veacuri şi jumătate şi a devenit practic sinonim cu oraşul Reşiţa, platformele industriale ale uzinei fiind amplasate în trei regiuni diferite ale oraşului. Platforma veche este situată în partea de sus a oraşului şi are o secţie de motoare navale, una de servomotoare, alta de tratament termic, de mecanică grea, de generatoare mari, sculerie şi secţia diesel, unde se făceau motoare. Platforma a doua care este praf şi pulbere acum, unde erau sectoarele aşa -zise calde, oţelărie, turnătorie, neferoase, forje. Toate piesele turnate din oţel sau fontă, alamă, bronz. Acum nu mai e aproape nimic. A mai rămas doar platforma Câlnicel din cadrul U.C.M., care a fost construită între anii 1975 - 1983. Cuprinde trei secţii, o secţie de prelucrări mecanice mari, secţia de sudură, secţia de generatoare mici până la 10 MW inclusiv motoare de toate tipurile.

Insigna - I.C.M. Reșița E

(Întreprinderea de construcții de mașini)

Înainte de anul 1989 uzina de la Reşiţa dădea de lucru la peste 14000 de oameni, însă odată cu prăbuşirea economiei interne de după Revoluţie şi un management privat care într-un deceniu n-a reuşit să o rentabilizeze, în companie mai sunt astăzi 1590 de salariaţi şi aceia trăiesc cu grija că-şi vor pierde locurile de muncă. U.C.M. a fost fondată în data de 3 iulie 1771 prin darea în exploatare a primelor furnale şi forje şi reprezintă cea mai veche unitate industrială din România şi una din cele mai vechi din Europa. Sus am postat logo-ul U.C.M.Reşiţa.

Reșița (în maghiară Resicabánya, în germană Reschitz, în cehă Rešice, in croată Ričica), este capitala județului Caraș Severin din România, provincia Banat, care numără aproximativ 84000 de locuitori. Istoric, localitatea este atestată din secolul al XV-lea cu numele de Rechyoka și Rechycha. Cercetările arheologice au descoperit în acest spațiu urme de locuire din perioada neolitică, dacică și romană. Este menționată în 1673 cu numele Reszinitza, ai cărei locuitori plăteau impozite către pașalâcul Timișoarei, iar în anii 1690 - 1700 izvoarele o amintesc ca depinzând de Districtul Bocșei împreună cu alte localități din Valea Bârzavei. Conscripția din anul 1717 o menționează cu numele Retziza, având 62 gospodării impuse de către stăpânirea austriacă nou instaurată aici. Ea devine din 3 iulie 1771 locul de întemeiere a celui mai vechi și important centru metalurgic de pe continentul european. Odată cu nașterea uzinelor, se pun bazele Reșiței industriale. Sus am postat stemele comunistă și actuală ale orașului Reșița, iar dedesubt pozele câtorva clădiri reprezentative pentru arhitectura reșițeană.

Clădirea Prefecturii

Clădirea Primăriei

Centrala electrică

Catedrala ortodoxă română

Sinagoga

Universitatea Eftimie Murgu

Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel

Vedere panoramică

Castelul Scheuchenstein, Biserica ortodoxă și Primăria

Caraș-Severin este un județ situat la limita provinciilor Banat și Transilvania din România, care are ca reședință orașul industrial Reșița. Situat în partea de sud-vest a României, județul Caraș-Severin are o suprafață de 8514 kilometri pătrați, 3,6% din suprafața țării, ocupă locul al treilea, ca mărime între județele țării, numără aproximativ 333000 de locuitori și cuprinde 2 municipii - Reșița și Caransebeș, 6 orașe - Bocșa, Oravița, Moldova Nouă, Oțelu Roșu, Anina, Băile Herculane și 69 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică Caraș și Severin, comunistă și actuală ale județului Caraș - Severin, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Caraș-Severin, din vremuri diferite, precum și alte frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri.