Epaminonda's Blog.....: ALCALA DE LA SELVA

Mai jos am postat și alte fotografii cu monumente de cultură

și arhitectură din localitatea spaniolă ALCALA DE LA SELVA,

provincia TERUEL, comunitatea autonomă ARAGON, din

vremuri diferite dar și unele trimiteri poștale și vederi generale.

Hotelul Vega

Biserica Sfinții Simon și Judas

O intrare în localitate

Vedere panoramică

Sanctuarul Fecioarei

Fațada sanctuarului

Altarul mare al sanctuarului

Interiorul sanctuarului

Râul și podețul Vega

Trimiteri poștale

Vedere generală

Arhitectură locală

***

O PASTILĂ DE UMOR

DIALOG EPIGRAMATIC

VORBE DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

_____________xxx___________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Alexandru Ioan Cuza - C.E.C. 2002

Casa de economii și consemnațiuni

Bancă de tradiție și de încredere

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Huşi, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi al statului naţional România. Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, cînd Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptînd oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. Născut în Bîrlad, Moldova, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pămînt în judeţul Fălciu, Moldova) şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungînd la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844. În anul 1848, Moldova şi Muntenia au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Muntenia revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul verii. Tînărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic. Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinţ străin. Profitînd de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) şi în Muntenia pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian). Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor provincii româneşti. Unirea este strîns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămîntul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Valahiei, aducîndu-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizînd unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România. Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întîmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat. După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani (locţiitori ai sultanului în teritoriu), pînă la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Valahia, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi. Neputîndu-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfîrşit prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Valahiei. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punînd la 24 ianuarie 1859, bazele statului naţional modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859. Conform deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 este înfiinţată Comisia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mînăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţămîntului (1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întîmpinînd rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţămîntului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Legea secularizării averilor mănăstireşti a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietăţile şi averile anumitor Biserici şi mănăstiri şi a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării ”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. În faţa acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocînd, mai tîrziu, însăşi căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 şi, pe lîngă cele enumerate mai sus, poate fi menţionată şi confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfîntul Munte Athos şi pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc,) pentru ca monahii din Sfîntul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut ca la sfîrşitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a ţării, cea ieşeană.” Dezbaterile înverşunate care au avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă agrară propus de conservatori şi adoptat de majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privinţa adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluţionare de la 1848. De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întîmpinau opoziţia conservatorilor, încă stăpîni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de navigaţie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstireşti au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme. Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorităţii în adunare. Sancţiunea poporului prin plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului paşoptist, desfiinţîndu-se relaţiile feudale în agricultură şi procedîndu-se la o împroprietărire a ţărănimii clăcaşe. Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60.000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pămînt a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dînd un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea. În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărîtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcţie în care guvernul ştia că nu avea să întîmpine opoziţie pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul naţional. Apoi au fost elaborate şi promulgate Legea contabilităţii, Legea consiliilor judeţene, Codul Penal şi Legea instrucţiunii publice, precum şi crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înfiinţează Şcoala Naţională de Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi este inaugurată, în premieră, o Şcoală de Medicină Veterinară. Analizînd suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne. Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărîtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgînd de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrîns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfîrşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:

După înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimîntate că reforma agrară nu va mai avea loc.
La data de 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a Mişcării Separatiste a cerut anularea unirii Moldovei cu Valahia,
Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Insigna - Casa de economii și consemnațiuni - 1864

În regimul comunist exista o singură instituție de economisire a banilor, aceasta fiind Casa de Economii și Consemnațiuni, prescurtat C.E.C.. Încă de pe băncile școlii copii erau îndrumați să economisească, din puținul lor, pe formularul Foaie de economii C.E.C.. C.E.C.-ul a promovat mai multe instrumente de economisire pe formularul Libret de economii C.E.C..

Uneori se acordau dobânzi un pic mai avantajoase și câștiguri în bani sau alte bunuri (apartamente, mașini etc) ori se organizau tombole cu câștiguri pentru a atrage populația spre activitatea de economisire. În programele de radio, televiziune ori jurnalele cinematografelor deseori se prezentau reclame publicitare pentru economisire la C.E.C.. Pe coperțile caietelor, pe cutiile cu chibrituri ori pe alt suport material se prezentau interesante reclame grafice pentru activitatea de economisire a banilor prin C.E.C.. Sus am postat logo-ul vechi și cel actual al C.E.C..

Sus am postat un exemplar Foaie de economie C.E.C., mai multe instrumente de economisire pe Librete de economii C.E.C. și câteva reclame grafice pentru activitatea de economisire la C.E.C..

Deasupra este reprezentat un Libret de economii CEC din anul 1935, poză primită prin amabilitatea domnului Septimiu Marinescu, căruia îi mulțumesc și aici. Remarcați stema mijlocie a Regatului României (pe mijlocul carnetului) și stemele provinciilor românești (pe margini).

Originile CEC Bank se regasesc in eforturile elitelor politice si economice din timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza de a pune ordine in finantele publice ale tanarului stat roman, rezultat in urma Unirii din 1859. CEC Bank este continuatoarea activitatilor initiate de prima institutie de credit public din Romania – Casa de Depuneri si Consemnatiuni – si a celor desfasurate, incepand cu anul 1881, de cea mai importanta casa de economie care a activat in sistemul bancar romanesc – Casa de Economie - transformata in anul 1932 in Casa Nationala de Economii si Cecuri Postale. In domeniul caselor de economii, primul proiect apartine lui Costache Balcescu si a fost publicat in 1845. Acesta cuprindea “statutele cassei de pastrare si imprumutare”, care urma sa se fondeze prin “sloboda subscriptie particulara in orasul Bucuresti”, fiind insotit si de o expunere de motive. Trebuie mentionat faptul ca proiectul a fost inspirat dupa statutele caselor de economie din Franta si a celei din Brasov, infiintata in 1835. In planul de organizare al creditului, publicat in 1864 ca anexa la bugetul statului, sunt mentionate institutiile financiare, intr-o ordine ce sugera urgenta infiintarii lor. Astfel, prima apare “Banca Fonciara”, urmata de “Banca de Scont si Circulatiune”, “Casa de Economie”, “Casa pentru inlesnirea micilor agricultori si meseriasi”, “Muntele de Pietate” si “Casa de Depozite si Consignatii”. Ministrul ad-interim de Finante, Nicolae Rosetti-Balanescu, realizeaza un proiect de lege pentru constituirea unei Case de Depozite si Consignatii, pe care Domnitorul Alexandru Ioan Cuza il aproba, la 24 noiembrie 1864 si astfel ia nastere Casa de Depuneri si Consemnatiuni (C.D.C.). Legea pentru infiintarea Casei de Depuneri si Consemnatiuni prevedea la art.1: Se instituie o Casa de Depuneri si Consemnatiuni, care, sub autoritatea Ministerului Finantelor si sub privegherea unei comisiuni sa stranga si sa administreze fondurile provenite din:

depuneri voluntare, judiciare si administrative;
consignatii ordonate sau autorizate prin articole speciale din condica civila, criminala sau comerciala sau de vreo alta lege speciala si care se vor preciza prin reglementul legii;
succesiunile vacante;
fondurile ce vor proveni din bunurile sechestrate;
fondurile comunale ce vor prisosi peste cheltuielile lor;
cautiunile agentilor contabili, intreprinzatorilor de lucrari publice, cumparatorilor si arendasilor, intrucat acestea nu se vor face ipoteci de imobile;
cautiunile ce contribuabilii vor fi datori a da in cazurile prevazute de lege.

Dobanda care urma sa fie platita depunatorilor a fost stabilita la 5%, ea calculandu-se incepand din a 61-a zi de la data depunerii. Restituirile trebuiau efectuate in cel mult 30 de zile de la data cererii, fie ca era vorba de depuneri voluntare, fie ca era vorba de depuneri cu caracter obligatoriu. Pentru atragerea micilor depuneri ale populatiei din mediu urban si rural a fost infiintata Casa de Economie, ca o anexa a C.D.C. Fiecare depunator primea un libret, in care se inscriau toate operatiunile. O depunere nu putea fi mai mica de 1 leu sau mai mare de 300 lei. Doua depuneri succesive nu puteau fi facute la un interval mai mare de 8 zile. Indata ce sumele depuse pe un libret atingeau 3000 lei, Casa de Economie cumpara, in contul depunatorului respectiv, efecte de stat, pe care le pastra si administra separat. Dobanda nu putea fi mai mare de 4,5 % sau mai mica de 3%.

Insigna - Al IX-lea Concurs al artiștilor amatori - 1969 - XXV

În timpul regimului comunist se organizau anual concursuri și festivaluri ale formatiilor artistice de amatori în toate școlile, liceele și instituțiile de învățământ superior, chipurile pentru a pune în valoare valențele cultural-artistice ale poporului român, scopul ascuns fiind acela de preamărire a conducătorilor statului și a realizărilor socialismului. Punctul culminant al acestor manifestări l-a constituit Festivalul național Cântarea României.

Sectorul militar de construcții nr.5 - 20 ani de la înființare

18 iunie 1979 - 18 iunie 1999 Ministerul Apărării Naționale

Se ştie că în regimul comunist, şi o vreme după căderea sa, au existat unităţi militare specializate în construcţii. După o scurtă perioadă de instrucţie comună, tinerii soldaţii erau obligaţi să presteze muncile în care erau calificaţi, fiind superificial plătiţi, cu nişte sume de bani înscrie pe un carnet C.E.C., la trecerea în rezervă. Armata era prezentă pe toate marile şantiere ale economiei naţionale, în interiorul unor mari combinate şi în agricultură.

Ministerul Apararii Nationale este organul de specialitate al administratiei publice centrale, in subordinea Guvernului, prin care este condusa activitatea in domeniul apararii nationale, potrivit prevederilor legii si strategiei de securitate nationala, pentru garantarea suveranitatii, independentei si unitatii statului, integritatii teritoriale a tarii si democratiei constitutionale. Ministerul Apararii Nationale raspunde in fata Parlamentului, a Guvernului si a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii pentru modul de aplicare a prevederilor Constitutiei, a celorlalte acte normative in vigoare, a hotarârilor Guvernului si ale Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, precum si ale tratatelor internationale la care România este parte, in domeniul sau de activitate. Sediul ministerului este pe strada Izvor, la numerele 3 - 5. Deasupra am postat logo-ul şi clădirea instituţiei.

Insigna - Dinamoviada 1957 (atletism)

Până la revoluţie, Dinamoviada a fost una dintre cele mai pasionante întreceri sportive din ţară la care participau membrii cluburilor și asociațiilor sportive afiliate Ministerului de Interne de atunci. Competiţia a fost reluată după anul 1989 sub numele de Campionatul de Atletism şi Cros al Ministerului Afacerilor Interne, bucurându-se de același succes. Această competiție sportivă se desfășura su egida marii competiții sportive naționale Daciada. Născută în urma unei "indicaţii" venite direct de la cabinetul 1, Daciada a fost gândită drept o mişcare sportivă de amploare, organizată din doi în doi ani, având finale pe întreaga ţară la toate disciplinele sportive. A apărut la ideea lui Nicolae Ceauşescu şi a fost botezată astfel parcă special pentru a satisface nevoia conducătorului ţării de a sublinia încă o dată originea daco-romană a naţiunii.

Practic, obiectul Daciadei îl constituia sportul de masă. Sub imensa "pălărie" a acestei competiţii se reuneau toate disciplinele sportive, practicate teoretic numai de amatori. Dar amatori erau toţi, deoarece, indiferent că era vorba de fotbal, handbal, oină, popice sau aero-modelism, toţi sportivii trebuiau în mod obligatoriu să fie încadraţi în câmpul muncii, în timp ce activitatea de performanţă ar fi apărut doar în urma pregătirii din timpul liber. O aberaţie, desigur, mai ales că toţi sportivii care au avut rezultate internaţionale înainte de decembrie ’89 au fost cât se poate de profesionişti. Însă, pentru că ideologia comunistă nu permitea oficial deviaţionisme de tipul sportivului profesionist, toţi performerii şi-au mascat adevărata activitate sub forma unor încadrări în serviciu în funcţie de cluburile la care activau. La Steaua erau trecuţi în Armată, la Dinamo, în Ministerul de Interne ş.a.m.d.

Atletismul apare in Romania la sfarsitul secolului XIX, la initiativa studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din diverse orase. In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism (F.R.A.), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in 1923 se afiliaza la I.A.A.F.(Federația international de atletism amator).

____________ooOoo__________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ

ÎN LIMBA MAGHIARĂ

DIN INDUSTRIA MORĂRITULUI