+of+taur.jpg)
***
DOUĂ EPIGRAME
DIN VIAŢĂ
de Ion Moraru -
Galaţi
UNEIA
De graţii toată plină şi mondenă,
Electrizând cu nurii săi fireşti,
Cu trupul unduind ca o sirenă,
Ea a ajuns momeală pentru…peşti!
MIGRAŢIA ROMÂNILOR
De biruri strânşi ca într-un cleşte,
Românul nostrum-I supărat că
De ani de zile-o tot roieşte
Şi nu îşi mai găseşte …matcă!
______________xxXxx_____________
CÂTEVA INSIGNE ŞI
MEDALII ROMÂNEŞTI
Informaţii generale despre medalistică
şi subiectul ei de studiu, medalia,
poţi citi în articolul
LE HAVRE - FRANŢA
Organizaţia Naţională pentru Educaţie Fizică (O.N.E.F.)
Insignă - Regatul României
Ştefan cel Mare şi Sfânt * 1457 - 1504
Societatea ortodoxă naţională a femeilor din România
IN HOC SIGNO VINCES
Medalie de bronz
Ştefan cel Mare şi Sfânt * 1457 - 1504
Societatea ortodoxă naţională a femeilor din România
IN HOC SIGNO VINCES
Medalie de argint
Pe fondul curentului feminist din ce in ce mai puternic in ultimul sfert
al secolului XIX in Statele Unite ale Americii si in mare parte din
statele din Europa, in Romania prinde contur o miscare feminista, cu
prioritati sociale si culturale, urmate de preocupari politice dupa
realizarea Marii Uniri. Societatea Ortodoxa Nationala a Femeilor Romane a luat fiinta in Mai
1910, la initiativa unui comitet de stralucite femei din elita
societatii acelor vremuri, in fruntea carora s-a aflat Alexandrina
Cantacuzino, "Principesa", nora celebrului latifundiar si om politic
Gheorghe Grigore Cantacuzino "Nababul". Dintre fruntasele comitetului de
initiativa pentru crearea Societatii Ortodoxe Nationale a Femeilor
Romane se mai disting Elena Odobescu, Zoe Ramniceanu si Anastasia
Filipescu. Nasterea acestei societati are aerul romantic al acelor ani, anuntul
fiind facut de Alexandrina Cantacuzino in fata Catedralei Mitropolitane
din Bucuresti, intr-una din duminicile lunii Mai 1910, la sfarsitul
liturghiei. Asistenta, formata din protipendada Bucurestiului, dar si
din oameni simpli, precum si diverse personalitati politice si
bisericesti, a salutat initiativa. Societatea a capatat personalitate juridica prin sanctionarea de catre
Rege a Decretului nr. 4062 / 28 Decembrie 1910, publicat in Monitorul
Oficial nr. 255 / 1911 si avea ca scop declarat "unirea sufletelor şi
mobilizarea energiilor pentru educaţia religioasă a tinerilor, pentru
ajutorarea familiilor aflate în dificultate, pentru susţinerea
Bisericii”. Societatea isi propunea apararea credintei ortodoxe si a bisericii
stramosesti, dezvoltarea culturala, educarea copiilor din punct de
vedere religios si national, acte de caritate, cresterea si sprijinirea
integrarii sociale a orfanilor. Societatea s-a aflat sub patronajul Mitropolitului Primat Atanasie
Mironescu si sub protectia Majestatii Sale Regele Carol I si a Reginei
Elisabeta. Ca simbol al societatii a fost aleasa "crucea de otel
invesmantata in panglica tricolora". Prima presedinta a societatii a fost decana de varsta a comitetului de
initiativa, doamna Anastasia Filipescu, urmata - dupa moartea acesteia
in Decembrie 1918 - de doamna Alexandrina Cantacuzino. Aderarea pe scara larga a femeilor din toate categoriile sociale a dus
la crearea de filiale in toate orasele mari ale Vechiului Regat.
Resursele societatii au devenit din ce in ce mai consistente, putandu-se
crea mici asezaminte filantropice pentru cei aflati in nevoie. In timpul Primului Razboi Mondial, sediile societatii au fost
transformate in spitale ad-hoc pentru tratarea ranitilor si a
bolnavilor. Alaturi de Crucea Rosie, societatea a avut o mare
contributie in vindecarea celor suferinzi, membrele participand activ ca
sore de caritate la efortul urias implicat de razboi si de raspandirea
maladiilor. In contextul razboiului, mentorul societatii si ingerul sau pazitor a
devenit noua Suverana, Marea Regina Maria, "Mama Ranitilor". Perioada interbelica a avut, ca intreaga societate romaneasca, suisuri
si coborasuri, pe fondul lipsurilor dupa Marele Razboi, cu revenire spre
mijlocul anilor '20, apoi al crizei de la sfarsitul acelei decade,
urmata de inflorirea de la mijlocul anilor '30, pana la declansarea
celui de-al doilea macel a secolului XX. Dupa intrarea la 22 Iunie 1941 a Romaniei in al Doilea Razboi Mondial,
pe masura ce frontul se indeparta, Societatea Ortodoxa Nationala a
Femeilor Romane si-a asumat rolul misionar in Basarabia eliberata de sub
sovietici, atat in sprijinirea redarii bisericilor scopului religios -
transformate de bolsevici in magazii (in cel mai fericit caz !), precum
si de ajutorare a orfanilor si ranitilor, dar si al bolnavilor. O actiune memorabila a societatii este organizarea Craciunului 1941 pentru trupele romane la Odesa. Sfarsitul razboiului a adus o perioada extrem de dificila, atat in
context politic, cat si economic - marea seceta, lipsurile imense dupa
razboi si - mai ales ! - prezenta ocupantului sovietic ce si-a impus un
guvern marioneta la Bucuresti, si-au pus amprenta asupra anvergurii
activitatii societatii. In cele din urma, dupa proclamarea abuziva a
Republicii Populare Romane, noua putere a desfiintat toate organizatiile
din societatea civila, Societatea Ortodoxa Nationala a Femeilor Romane
trecand in istorie, la fel ca si alte mari societati sau asociatii care
au reprezentat piloni ai evolutiei statului in diverse domenii - Cultul
Eroilor, Liga Navala, Asociatia Romana pentru Propaganda Aviatiei. De-a lungul existentei sale, Societatea Ortodoxa Nationala a Femeilor
Romane a emis diverse medalii, care erau purtate in piept la
festivitati, suspendate de o funda tricolora, o paglica ingusta inodata
in forma de fluture, trecuta prin inelul de prindere al medaliei. (Sursa - Net - Jurnal de hobby)
Ştefan cel Mare şi Sfânt
Domnul moldovenilor * 1457 - 1504
Sărbătoarea centenarului al patrulea * 1504 - 1904
Medalie de argint
Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iar Ştefan cel Mare este
nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii
boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului
voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte
interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se
spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să
acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de
vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea
Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani.
Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile
noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după
Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în
plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se
dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de
tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră.
Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea
Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia —
după cum am spus — fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii
unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni,
atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare
este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia
de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va
decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor
două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut
mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor
care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi
cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi
unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl
bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva
polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au
fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este
invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare
general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed
(sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci
momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica
armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui
Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel
mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta
Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din
pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea
în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din
actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a
se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala
Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi
apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată
formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete
din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi,
se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească
cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine,
la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca
turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al
Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură — ca să zic aşa —,
Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar,
din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în
1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data
aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă.
Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care
erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva
Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod
creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a
Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a
Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai
putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi
bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment,
economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la
bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii
povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă,
încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând
ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci
chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui
îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e
departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să
construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să
avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre —
şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La
început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar
foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în
fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe
nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este
într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune
uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit
Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul
(1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la
graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu
nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De
aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi
cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi
mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o
biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au
numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din
Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor,
picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe
tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş. (Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)
______________ooOoo_____________
Danzig - Bond 4% - 1941 - valori şi culori diferite
Danzig Westpreusischer Landschafflicher Pfandbrief
Câteva vignete de pe acţiuni germane
con_dorul@yahoo.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu