Epaminonda's Blog.....: Ro - M

1. În data de 7 decembrie 2023, Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă din argint cu tema 100 de ani de la înființarea Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”. Aversul monedei redă partea centrală a clădirii Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” din București, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2023”, iar reversul monedei prezintă primul sediu al Muzeului Militar Național (Palatul Artelor din București), portretul Regelui Ferdinand I și inscripțiile „MUZEUL MILITAR NATIONAL”, „REGELE FERDINAND I” și „100 ANI”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice:

data emiterii – 7 decembrie 2023
tema – 100 de ani de la înființarea Muzeului Militar Național “Regele Ferdinand I”
emitent – Monetăria Statului la comanda Băncii Naționale a României (BNR)
valoarea nominală – 10 lei
material compoziție – argint
titlu – 99,9%
forma – rotundă
diametrul – 37 milimetri
greutatea – 31,103 grame
cant – zimțat
calitate – proof
tiraj – 5000 exemplare
preț unitar de achiziționare, fără TVA, de la magazinele BNR din Bucureşti, Cluj, Constanța, Craiova, Iaşi şi Timişoara

Muzeul Militar Național din București a fost înființat în data de 18 decembrie 1923 prin Înaltul Decret nr. 6064, semnat de regele Ferdinand I al României. Premergător constituirii acestui muzeu a fost înființat în anul 1893 un muzeu al artileriei. Clădirea care apare în vechile cărți poștale este fostul Palat al Artelor, edificiu construit pe dealul Trocadero (Dealul Filaretului) pentru Expozițiunea Generală București 1906, în locul în care se află în prezent Parcul Carol I. Palatul, cu o suprafață de 2413 metri pătrați, a fost proiectat de arhitecții Victor Ștefănescu și Ștefan Burcuș și apoi, realizat de inginerul Robert Effingham Grant, directorul general al Societății Române de Construcții și Lucrări Publice. Lucrările de construcție a Expoziției au demarat la 15 mai 1905, iar fundațiile pentru Palatul Artelor au fost așezate la 16 august 1905. Palatul Artelor adăpostea „Muzeul trecutului nostru”, destinat a conserva „tot ce privește neamul românesc, de la constituirea sa și până în prezent” (1906. În anul 1919, Ministerul Agriculturii și Domeniilor a cedat Ministerului de Război clădirea Palatului Artelor din Parcul Carol, împreună cu alte două clădiri din apropiere, pentru a adăposti expozițiile și patrimoniul viitorului muzeu militar. În anul 1923, în fața Palatului Artelor (Muzeul Militar) a fost amplasat Mormântul Ostașului Necunoscut, ce avea să devină locul național de pelerinaj și de reculegere în memoria celor 225000 de români care s-au jertfit pentru întregirea Neamului. Tot în scop memorial, în holul de onoare circular al muzeului a fost așezat grupul statuar „Pe aici nu se trece”, înfățișându-i pe Regele Ferdinand I al României și zeița Nike, zeița victoriei din mitologia greacă, operă realizată în anul 1924 de sculptorul Ioan Iordănescu, iar pe pereți, au fost gravate numele ofițerilor morți în război. Activitatea muzeului a fost temporar suspendată în urma puternicului incendiu din vara anului 1938 și a încetat definitv după cutremurul din anul 1940.Palatul a fost demolat în anul 1943, pentru ca în locul său să se amenajeze un complex memorial. În prezent, pe locul ocupat odinioară de Palatul Artelor este amplasat Mausoleul din Parcul Carol. La 9 mai 1957, muzeul a fost redeschis sub titulatura de Muzeul Militar Central, întâi în imobilul din Bulevardul Nicolae Bălcescu nr. 5-7, apoi a fost mutat în clădirea fostei Școli de infanterie și cavalerie din strada Izvor nr. 137. În perioada 1975-1987, director al muzeului a fost istoricul militar general-maior Constantin Antip. În timpul directoratului său, în 1985, instituția s-a mutat în actualul sediu din strada Mircea Vulcănescu nr. 125-127. Clădirea a fost în trecut cazarma Regimentului de infanterie IV Ilfov nr. 21 și, ulterior, sediul Comandamentului trupelor de grăniceri. Din 1990 instituția a revenit la titulatura de Muzeul Militar Național. În sălile sale, muzeul găzduiește o Expoziție de Istorie Străveche, Colecția de arme albe și arme de foc, Colecția de Machete (fortificații și tehnică militară), o bibliotecă cu carte și reviste pe teme militare. În curtea muzeului sunt expuse piese de artilerie și diverse tipuri de tehnică militară de infanterie și de aviație. La intrarea în curte se află Monumentul Eroilor Regimentului 21 Infanterie, operă a sculptorului Spiridon Georgescu. Muzeul Militar Național are filiale locale și în alte trei orașe ale României: Oradea (1971), Constanța (1985) și Bacău (1997).

Ferdinand I este unul dintre cei mai importanți regi ai României, personalitatea sa fiind strâns legată de realizarea Marii Uniri, visul de veacuri al românilor, despre care ne aducem aminte cu emotie. Om de o vastă cultură, poliglot și botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer devotat românilor, sub domnia sa înregistrându-se cea mai înfloritoare perioadă a statului românesc modern. Născut la data de 24 august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjunctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și importanța continuității statului roman sub formă de regat într-un context politic internațional instabil. Când avea 19 ani a făcut prima sa vizită în România, ulterior a revenit în Germania pentru a-și desăvârși studiile liceale și universitare. Anul 1893 l-a găsit absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen. Chiar în același an s-a stabilit la Bucuresti pentru a-și îndeplini menirea de moștenitor al tronului României. El devenise de fapt moștenitor al tronului Regatului Românie după ce atât tatăl său cât și fratele mai mare au renunțat la tron. Odată sosit la București, tânărul prinț german se declara cucerit de flora României, o adevărată provocare științifică pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nu rămâne insensibil nici la frumusețea proverbială a româncelor, fiind cucerit de Elena Văcărescu. Aventura celor doi idealiști a fost oprită brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit să-și întrerupă relația cu Elena Văcărescu la intervenția și insistențele Consiliului de Miniștri al României, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu femei de sânge regal. Ferdinand nu are încotro și pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decât verișoara sa de gradul trei. Ferdinand și Maria au avut împreună 6 copii, trei fete și trei băieți. Cel mai mare dintre băieți a devenit următorul rege al României, Carol al II-lea.La vârsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al României depunând jurământul solemn și luându-și în fața țării angajamentul că va fi un "bun român". Ferdinand a iubit România și poporul roman. Din admirație și respect pentru religia națională a românilor, Ferdinand renunță la cultul catolic și se botează creștin-ortodox. Atașamentul și dragostea lui Ferdinand pentru mica și fermecătoarea, la acea dată, tara din Est nu aveau să se limiteze la acest gest. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru România, Regele Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", sau "Întregitorul". Visul lui Ferdinand a fost în egală măsură același cu al românilor - crearea României Mari. La acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanșarea primului război mondial. Deși era german a ales să acționeze în acel război de partea Antantei (14 august 1916) luptând împotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. La Castelul Hohenzolernilor din Prusia era mare derută și nemulțumire, Ferdinand a fost renegat iar steagul heraldic al familiei a fost coborât în doliu. În ciuda entuziasmului și speranțelor românilor, situația pe front era dezastruoasă, armata română, slab echipată și înarmata înregistra mari pierderi. Puterile Centrale au ocupat și Dobrogea și Bucureștiul a intrat sub ocupație germană. Ferdinand și întregul guvern român a fost nevoit să se refugieze la Iasi. Luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, purtate de Armata Română au schimbat cursul evenimentelor. Jertfa și eforturile românilor au dus la oprirea înaintării germane în Moldova. În momentul în care bolșevicii au pus mâna pe putere în Rusia și au cerut instituirea păcii (1918), România se afla înconjurata de armatele Puterilor Centrale. Regatul Romaniei a fost forțat de Germania să semneze la București un tratat de pace dezavantajos pentru țara noastră, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze. Când trupele Triplei Alianței au avansat pe frontul din Salonic dezmembrând armata bulgară, România a reintrat în razboi. Imperiile Rus și Austro-ungar se dezintegrau. Avantul militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducând la mult așteptata unire cu Bucovina, Basarabia si Transilvania. În urma înfrângerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolșevic Bela Kun, trupele române au ajuns să ocupe Budapesta, iar Ferdinand se întoarcea ca un învingător în fruntea armatei, într-un București entuziasmat. În anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia. Viața politică din timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus pe atunci de frații Ion și Vintilă Brătianu. Unirea cu Ardealul a lărgit, în mod ironic, baza electorală a opoziției ale cărei partide principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc. Regele a fost cu adevărat un "bun român" așa cum a jurat. Unii istorici îl consideră ca cel mai strălucit rege, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă și introvertită. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania și Bucovina de Nord. A înfăptuit reforma agrară împărțind pământ țăranilor, prioritate având veteranii de război și familiile celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării. În ciuda succesului în război și al creării României Mari, Ferdinand se confrunta cu mari probleme de ordin personal. Fiul său cel mare, prințul Carol al II-lea, mare amator de lux și desfrâu, trăia o viață scandaloasa, căsătorindu-se clandestin cu Ioana "Zizi" Lambrino, cu care avea un copil nelegitim. Prințul a ajuns totuși să se căsătorească cu Elena, fiica regelui Constantin al Greciei și acest mariaj eșuând repede. Carol fuge cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris. Regele se vede nevoit să îl desemneze drept urmaș la tron pe nepotul său, prințul Mihai de România, pe atunci un copil, Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, fiind dezmoștenit de Regele Ferdinand. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoși pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormântat la Curtea de Argeș alături de Regele Carol I și Regina Elisabeta. În timpul scurtei sale domnii, România a atins un nivel de dezvoltare nemaiîntâlnit până atunci. Agricultura era o forță, țara noastră fiind supranumită "Grânarul Europei". S-a dezvoltat comerțul concomitent cu exploatarea zăcămintelor de petrol, economia țării noastre fiind printre cele mai puternice și stabile din întreaga lume, totul sub conducerea unui rege care, între problemele personale și războaiele care au răvășit țara, a găsit totuși timp să se dedice științei și cunoașterii, fiind președinte și protector al Academiei Române din 1914 până la trecerea sa la cele veșnice (20 iulie 1927).

2. În data de 18 decembrie 2023, Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din aur cu tema Istoria aurului – Diadema princiară de la Bunești - Averești. Aversul monedei prezintă una dintre extremitățile în formă de animal a diademei princiare de la Bunești - Averești, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2023”, iar reversul monedei redă reprezentarea și denumirea diademei princiare de la Bunești - Averești.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice:

Data emiterii – 18 decembrie 2023
Emitent – Monetăria Statului la comanda Băncii Naționale a României (B.N.R.)
Tema – Istoria aurului – Diadema de la Bunești - Averești
Valoarea – 10 lei
Material compoziție – aur
Titlu - 99,9%
Forma – rotundă
Diametrul – 13,92 milimetri
Greutatea – 1,224 grame
Cant – zimțat
Calitate – proof
Tiraj – 1000 exemplare
Preț unitar de vânzare, fără TVA, de la magazinele B.N.R. din București și din Cluj, Constanța, Craiova, Iaşi şi Timişoara – 690 lei

Diadema princiară din aur a fost descoperită în 1978 în contextul săpăturilor arheologice de la cetatea geto-dacă situată la sud-est de comuna Buneşti –Avereşti, judeţul Vaslui, îngropată izolat, într-o alveolare, în zona nordică a cetăţii.Diadema constă în două bare masive din aur, de secţiune circulară, formând la partea frontală cinci ochiuri obturate cu rondele din foaie din aur, susţinând rozete ajurate sudate pe câte un suport cilindric din foaie din aur. Extremităţile barelor,sunt decorate cu câte două ornamente geometrice şi câte două feline stilizate, cu motive geometrice incizate pe corpuri, fiecare cu o verigă în gură, formând două perechi afrontate. Având în vedere analogiile cu diadema elenistică descoperită în tumulul regal de la Vergina (Grecia), dar şi cu unele elemente decorative prezente pe obiectele de la Cucuteni – Băiceni, judeţul Iaşi, se presupune că piesa descoperită în cetatea getică de la Buneşti – Avereşti este de factură elenistică, produs al unui atelier local, cu influenţe sensibile ale artei animaliere scitice şi getice şi datează din secolul al III-lea a. Chr. Această frumoasă piesă poate fi admirată în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României. Bunești-Averești este o comună moldavă din partea de nord a județului Vaslui, la 17 km distanță de Huși și la 65 km distanță de municipiul Vaslui. Dovadă a vechimii locuirii acestor meleaguri stă cetatea geto-dacică de la Bunești-Averești, aflată la punctul numit „Dealul Bobului”, situată la sud-est de satul Bunești și la o depărtare de circa un km de acesta. Așezarea este de tip davă și a fost fortificată cu un val de pământ și un șanț în față, datată fiind în perioada sec. IV-II î. Hr. Au fost descoperite aici numeroase locuințe, precum și gropi menajere. În acestea, s-a descoperit un foarte bogat inventar constând în ceramică, unelte din fier, arme și obiecte de podoabă, două tezaure, precum și o diademă princiară din aur. Diadema princiară din aur, de la Budești - Averești, este unică în zona de sud-est a Europei și cântărește 765 de grame. Pe butonii afrontați ai acesteia apar flori (trandafirul heraldic get), iar la capete diadema este împodobită cu feline (Zeița Sarmis – Forța Vieții) ce țin în gură un cerc (închiderea unui ciclu cosmic apocaliptic, ciclul unei Lumi). Această minunată diademă din aur este destul de asemănătoare cu diadema princiară de aur a geților sudici descoperită la Sveshtari (Bulgaria), decorată aproximativ la fel cu feline (Zeița Sarmis – Forța Vieții) și flori (trandafirul heraldic get). În cetatea și așezarea geto-dacă de la Bunești – Averești, din 1978 și până în 1992, au fost descoperite peste 1.000 de obiecte din aur, argint, bronz etc, datate în perioada secolelor IV – II î.Hr.. Multe dintre aceste obiecte se află acum expuse la Muzeul Național de Istorie a României din București, dar și la muzeele din Iași și Vaslui. Din 1992, datorită lipsei finanțărilor, săpăturile arheologice au fost restrânse, iar din 1996 au fost stopate total.

Bunești-Averești este o comună din județul Vaslui compusă din satele: Armășeni, Averești (reședința), Bunești, Plopi, Podu Oprii, Roșiori și Tăbălăiești, situată în partea de nord a județului. La recensământul din anul 2021 comuna număra 2088 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 2592 locutori), dintre care: români – 93,3% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei vasluiene astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 92,05% și restul – nedeclarată sau altă religie. În comună sunt: 7 biserici ortodoxe, 7 școli, 5 grădințe, bibliotecă, poștă, cămin cultural și două veterinare. Principalele obiective de vizitat în această comună sunt:

Situl arhelogic “Dealulul Bobului” (unde s-a descoperit Diadema princiară de aur)
Conacul Negruzzi
Biserica de lemn din Armășeni (1780)

3. În data de 27 decembrie 2023, Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema 150 de ani de la nașterea lui Vladimir Ghika. Aversul monedei redă statuia lui Vladimir Ghika din București, anul de emisiune „2023”, stema României, inscripția verticală „ROMANIA” și valoarea nominală „10 LEI”, iar reversul monedei prezintă portretul și numele lui Vladimir Ghika și inscripția în arc de cerc „150 DE ANI DE LA NASTERE”.

Moneda are următoarele caracterisitici tehnice:

data emiterii – 27 decembrie 2023
emitent – Monetăria Statului la comanda Băncii Naționale a României (B.N.R.)
tema – 150 de ani de la nașterea lui Vladimir Ghika
valoarea – 10 lei
metal compoziție – argint
titlu – 99,9%
forma – rotundă
diametrul – 37 milimetri
greutatea – 31,103 grame
cant –zimțat
calitatea – proof
tiraj – 5000 exemplare
prețul unitar de achiziție, fără TVA, la magazinele BNR din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 490 lei

Vladimir Ghika a fost un prinț, diplomat, scriitor, om de caritate, preot catolic român (biritual: latin și bizantin), care s-a născut în orașul Constantinopole - Turcia, în data de 25 decembrie 1873 și a decedat la Jilava – România, în data de 16 mai 1954. În anul 2013 a fost beatificat în cadrul unei slujbe religioase solemne desfășurate la Pavilionul Rom-Expo și tot în același an a fost ales membru post-mortem al Academiei Române. A fost botezat și miruit ortodox, mama sa fiind o mare credincioasă, tatăl său fiind în acea perioadă ministru plenipotențiar al României în Imperiul Otoman. În anul 1878 este trimis la școală în Franța, la Toulouse și va fi lăsat în grija unei familii protestante în ceea ce privește educația și practica religioasă, deoarece în zonă nu exista nici o biserică ortodoxă. O va termina în anul 1895, după care va urma la Paris Facultatea de Științe Politice. În paralel va frecventa cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie și drept. În anul 1898 merge la Roma, unde va urma Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor în Roma, Angelicum. După un misterios discernământ, pentru a fi „și mai ortodox” în anul 1902 face profesiunea de credință catolică spre stupoarea mamei sale care rămâne până la moarte contrară deciziei fiului său. Dorea să devină preot sau călugăr, însă Papa Pius al X-lea l-a sfătuit să renunțe la idee, măcar pentru o perioadă, și să se dedice apostolatului ca laic. Și-a desfășurat activitatea extraordinară în toată lumea, la București, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney, Buenos Aires etc... Mai târziu, în glumă, papa Papa Pius al X-lea îl va numi „marele vagabond apostolic”. Devine astfel unul din pionierii apostolatului laical. Întors în țară, se dedică operelor de caritate și deschide primul dispensar gratuit Bethleem Mariae la București, pune bazele marelui spital și sanatoriu Sf. Vincențiu de Paul, înființând astfel primul spital gratuit din România și prima ambulanță, devenind fondatorul primei opere catolice de caritate din România. Participă la serviciile sanitare în războiul balcanic din 1913 și se dedică fără frică îngrijirii bolnavilor de holeră la Zimnicea. În timpul primului razboi mondial s-a ocupat, de misiuni diplomatice, de victimele cutremurului de la Avezzano, de tuberculoșii din ospiciul din Roma, de răniții de război, trecând de la ambientele diplomatice la cele populare cu o naturalețe surprinzătoare. În 7 octombrie 1923 este sfințit preot la Paris de Cardinalul Dubois, arhiepiscopul locului; își va desfășura ministerul sacerdotal în Franța până în 1939. Sfântul Scaun i-a acordat la scurt timp după hirotonire dreptul de a celebra și în ritul bizantin, Prințul Ghica devenind astfel primul preot român biritual din Vechiul Regat. Cel de-al doilea razboi mondial îl surprinde în România pe care refuză să o părăsească pentru a fi alături de săraci și bolnavi, să-i poată ajuta și încuraja. După venirea la putere a comuniștilor refuză de asemenea să plece cu trenul regal pentru aceleași motive. Este arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzația de „înaltă trădare” și întemnițat la Jilava unde este amenințat, bătut până la sânge, torturat, aici găsindu-și și sfârșitul. Deși avea o cultură deosebită și capacități de excepție, a evitat să producă scrieri personale. A scris forțat de împrejurări și de necesități. A făcut muncă de cercetare în arhivele Vaticanului, publicând o parte din aceste rezultate în „Revue Catolique”. A scris articole de revistă în „Convorbiri Literare”, „La Revue Hebdomadaire”, „Les Études”, „Le Correspondant”, „La Revue des Jeunes”, „La Documentation Catholique”. Avea obiceiul de a nota pe bucăți de hârtie scurte concluzii ale meditațiilor personale; au fost publicate ulterior în diverse ediții sub numele de „Pensées pour la suite des jours”. Dintre scrierile publicate în limba română amintesc:

Femeia adulteră – piesă teatrală
Gânduri pentru zilele ce vin
Convorbiri spirituale
Interludiile din Talloires
Ultimele mărturii

În anul 2004 în Piața Monseniorul Vladimir Ghika, aflată în București, Sectorul 1, la intersecția străzilor Gheorghe Demetriade și Emil Pangratti a fost instalată Statuia monseniorului Vladimir Ghika, operă turnată în bronz a sculptorului Gheorghe D. Anghel. Ridicarea statuii în această piață s-a făcut la inițiativa parohului Bisericii Franceze, Pr. Ioan Ciobanu, pentru a comemora 50 de ani de la moartea Monseniorului Ghika, la închisoarea Jilava, în 1954. Întâmplător, anul reprezintă și sărbătorirea a 100 de ani de la nașterea acestuia. În spatele statuii este așezată o placă cu următorul text: “Cu binecuvântarea arhiepiscopului mitropolit romano catolic de București Ioan Robu a fost ridicat acest monument din inițiativa preotului Ioan Ciobanu și cu sprijinul enoriașilor din parohia Sacre Coeur București cu ocazia comemorării a 50 de ani de la moartea monseniorului Vladimir Ghika, principe, cărturar și preot al bisericii catolice, semănător al spiritului evanghelic și ecumenic, propovăduitor al credinței, însuflețitor al speranței și apostol al dragostei de semeni prigonit pentru fidelitate față de biserica lui Cristos, la 81 de ani, epuizat de suferințe și-a încheiat jertfa vieții sale pământești, ca martir în temnița de la Jilava la 17 mai 1954. Personalitatea lui rămâne în istorie un simbol al culturii, spiritualității și demnității poporului român. Sculptor-Gheorghe Anghel, Arhitecți- Liliana și Romeo Belea.” Statuia monseniorului Vladimir Ghika a fost modelată în ghips în 1939 de sculptorul Gheorghe D. Anghel (1904-1966) primind numele Cărturarul. Statuia a fost botezată astfel în mod inspirat, însă nu de autorul ei, pentru a putea fi expusă în Muzeul Național, deoarece în timpul regimului comunist trebuia ascuns faptul că îl înfățișează pe monseniorul Ghika.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DUEL EPIGRAMATIC

___________xxx___________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Carol Davila - Întemeietorul Serviciului Sanitar Militar

Ministerul Apărării Naționale - Direcția Medicală 1862 - 2007

Carol Davila, pe numele adevărat Carlos Antonio Francesco D’Avila (Charles Davilla) (născut 1828, Parma, Italia şi decedat 24 august 1884 în Bucureşti) a fost medic și farmacist român de origine franceză, cu studii în Germania şi Franţa. Urmează Facultatea de Medicină din Paris, pe care o absolvă în februarie 1853. Sosește în România la 13 martie 1853, la nici 25 de ani, după ce și-a dat doctoratul la Paris și după ce a ajutat la stingerea epidemiei de holeră din 1849, în Champagne și Cher. Ar fi trebuit să stea în Valahia doar 3 ani dar a stat până la sfârșitul vieții. A fost invitat de domnul Barbu Ştirbei, pentru a organiza serviciul sanitar. A contribuit fundamental la organizarea învățământului medical din România. A fost profesor de chimie la Universitatea din Bucureşti. În 1860 a fost ridicat la rangul de general. A organizat serviciul românesc de ambulanțe, care s-a distins apoi în timpul Războiul de Independenţă. Modelează viața medicală sub patru domni, dintre care trei îi devin prieteni. În Bucureşti, la sosire, impresionează pe Vodă Barbu Ştirbei când se prezintă după trei zile cu rezultatele unei prime inspecții sanitare și cu proiecte de reformă. Al doilea domn pe care îl câștigă Davila de partea lui este Alexandru Ioan Cuza. Azilului său de orfane, întemeiat la București, îi dă numele Elena Doamna, după soția lui Cuza. De acest azil s-a ocupat îndeaproape și Regina Elisabeta. Al treilea domn este Carol I, sub a cărui protecție își desăvârșește în cea mai mare măsură opera. Prima soție, Maria Marsille, fiică de medic francez (Alphonse Constant Marsille) și de boieroaică româncă, a trăit doar un an după căsătorie. Ea s-a stins din viață în martie 1860, la nașterea unui copil. Avea doar 24 de ani. La 30 aprilie 1861 s-a căsătorit cu Ana Racoviţă, nepoata Goleștilor, o frumusețe brunetă, suplă, cu trăsături nobile. În februarie 1862 se naște primul copil, Alexandru, viitorul scriitor și om de teatru. Vor urma două fete, Elena, (viitoarea Elena Perticari), Zoe și încă un băiat, Pia. Ana a devenit colaboratoarea de nădejde a soțului ei, o adevărată parteneră de muncă și sacrificii. Încă de la sosire Carol Davila are mari probleme de sănătate. Din cauza primei lui locuințe întunecoase și umede, de pe cheiul gârlei, Dâmbovița, tânărul face reumatism și, cu timpul, acesta duce la pareza unui braț pe care-l va ține adesea îndoit la spate. În 1865, după ce inspectează închisoarea de la Telega și consultă deopotrivă soldați și pușcăriași, face tifos. În timpul Războiului de Independenţă din 1877 face un antrax infecțios în regiunea cefii, care trebuie operat de urgență, are o furunculoză generală și crize de sciatică care-l fac să umble în baston. Construiește, din aproape în aproape, un sistem medical care funcționează și organizează serviciul sanitar militar și civil. În 1855 înființează o școală de felceri iar în 1856 o școală secundară de chirurgie cu program școlar teoretic-liceal și sanitar-militar. Când adversarii filoruși fac demersuri pentru închiderea școlii, Davila se adresează guvernului francez, care se obligă să o mențină pe cheltuiala lui. Abia atunci caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica dă un opis domnesc pentru menținerea tinerei instituții, pe care Davila o transformă curând în "Școala națională de medicină și farmacie". După 10 ani, în 1869 înființează Facultatea de Medicină. Între timp Davila întemeiază învățământul farmaceutic și pe cel veterinar, fondează numeroase societăți și reviste de specialitate (între care Asociația medicilor români,Monitorul medical, Gazeta spitalelor), organizează conferințe medicale și ține prelegeri cu demonstrații experimentale la Sfântu Sava, înființează, împreună cu horticultorul austriac Ulrich Hoffmann, Grădina botanică din București, introduce concursurile medicale și stagiile obligatorii în spitale. În 1861 creează primul azil de orfane, în care strânge 40 de fetițe din mahalale, iar la puțin timp înființează și un orfelinat de băieți. Cât timp a trăit Davila a funcționat și o școală de surdo-muți, cu atelier de tâmplărie și sculptură. Împreună cu farmacistul Hepites, pune bazele farmaciei române. Tot ideea lui este introducerea consultațiilor gratuite în spitale, pentru bolnavii săraci. Stinge în diferite regiuni ale țării epidemii grave, călătorește și inspectează spitale, participă la Expoziția universală de la Viena din anul 1873 cu un compartiment medical al României, are grijă de copiii orfani. Pe cheltuiala lui se editează culegerea de poezii populare a lui Vasile Alecsandri, pe care Davila, mare iubitor de folclor, o dă premiu elevilor și elevelor din școliile sale. La 4 iunie 1864, se face un prim pas în recunoașterea oficială a patriotismului "străinului" față de noua lui țară și, la Camera Deputaților, se propune acordarea cetățeniei române. Totuși, faptul se împlinește abia după venirea lui Carol printr-un decret-lege semnat chiar de el, la 31 mai 1868. Datorită lui, serviciul ambulanțelor militare și al trenurilor sanitare este pregătit din timp și sute de vieți sunt salvate, iar 13.000 de bolnavi și răniți primesc îngrijiri. Primește decorații și de la români și de la turci. Principele Carol îi telegrafiaza Elisabetei :Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el. Colegii îl invidiază și, spune dr. Zaharia Petrescu, fost elev al Școlii de Medicină, îi iartă cu greu "extrema distincție, eleganța și naturalul manierelor, farmecul conversației, felul spiritual, vesel și plin de duh în care istorisea, ca și bogăția instrucției". În 1870, în timpul războiului franco-prusac este în Franţa cu un proiect nobil de a organiza o ambulanță cu concursul elevilor români din Paris și de a se consacra în ajutorul victimelor războiului. La 5 mai 1874 a fost propus pentru inițiere în francmasonerie. Davila continuă să muncească cu și mai multă îndârjire, până la moarte, adică până la 24 august 1884. Face parte din caracterele mari ale secolului și încercă să formeze caracter și la elevii lui. Elevii săi sunt trimiși la marile facultăți din Europa și se întorc doctori în medicină. Devin profesori la facultatea înființată la București. "Ne recomanda să fim cinstiți și să nu ne lăsăm mituiți." spuneau foștii săi elevi. Pe cartea sa de vizită nu e scris decât un singur cuvânt: DAVILA. Este suficient pentru toată lumea. La solicitarea Ministerului de Război, Constantin Brâncuşi a executat un bust din bronz al generalului Carol Davila, pentru a fi amplasată în curtea Spitalului Militar Central. Personalitate complexă, Carol Davila a fost perceput în mod diferit, uneori contradictoriu de către contemporani. Sabina Cantacuzino, care l-a cunoscut, scria despre el, cu buna sau rea intenţie: „Era un om plăcut, deștept, activ, bun organizator, dar ambițios și, se zicea, lingușitor. El fusese adus de Știrbei, dar se avu bine pe rând nu numai cu toți domnitorii: Cuza, Carol, ci cu fiecare ministru, lucru foarte rău văzut pe vremurile acelea de lupte politice pasionate, neținându-se socoteală că era străin și avea un scop special în activitatea lui. Zicea că este fiul natural al lui Franz Lisut și al contesei d'Agout; semăna mult cu cel dintâi, dar nu e menționat în nici o biografie a marelui muzicant. El ne spunea că numele îi vine de la un oraș în Spania (Avila). Era de o violență nespusă și martiriza strașnic, deși o iubea, pe biata lui nevastă. Când îl apucau nebuniile, răsturna masa cu tot serviciul, spărgând pahare, sticle, trântea ușile de tremura casa.” ?!?!?

Ministerul Apararii Nationale este organul de specialitate al administratiei publice centrale, in subordinea Guvernului, prin care este condusa activitatea in domeniul apararii nationale, potrivit prevederilor legii si strategiei de securitate nationala, pentru garantarea suveranitatii, independentei si unitatii statului, integritatii teritoriale a tarii si democratiei constitutionale. Ministerul Apararii Nationale raspunde in fata Parlamentului, a Guvernului si a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii pentru modul de aplicare a prevederilor Constitutiei, a celorlalte acte normative in vigoare, a hotarârilor Guvernului si ale Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, precum si ale tratatelor internationale la care România este parte, in domeniul sau de activitate. Sediul ministerului este situat în București, pe strada Izvor, la numărul 110. Deasupra am postat logo-ul şi clădirea instituţiei.

Prin Înaltul Decret Domnesc nr. 4629/21.08.1862, semnat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a fost instituit Corpul ofițerilor sanitari ai armatei și Direcția Generală a Serviciului Sanitar Român. S-a constituit astfel, cu începere din anul 1862, un organism specializat menit să asigure păstrarea sănătății efectivelor armatei române.Încă de la începuturile ei, medicina militară a beneficiat de profesionalismul și calitățile generalului de divizie medic dr. Carol Davila adus în țară de domnitorul Gheorghe Bibescu în anul 1852, care avea o împătrită responsabilitate: inspector general al serviciului sanitar al armatei, director al Școlii de Medicină (întemeietorul învățământului medico-militar și medical superior din țara noastră), inspector al administrației centrale sanitare și efor al spitalelor. Anul 1853 este esențial, prin venirea dr. Carol Davila, pentru medicina românească și mai ales pentru medicina militară. Profesionist, organizator, inițiator, într-un timp relativ scurt a sistematizat și organizat asistența medicală, a organizat învățământul medical în etape succesive pornind de la Școala de mică chirurgie de la Spitalul Oștirii „Mihai Vodă” până la înființarea Facultății de Medicină, a înființat secția de medicină veterinară, serviciul de ambulanță. A gestionat epidemii de holeră, dizenterie, tuberculoză, febră tifoidă. 1900 este anul înființării Societății Științifice a Corpului Sanitar Militar Român și a Revistei Sanitare Militare. În iulie 1921, are loc primul Congres de Medicină și Farmacie Militare la Bruxelles, la care România participă cu un raport asupra organizării Serviciului Militar și a legăturii sale cu Crucea Roșie. Redau mai jos câteva repere calendaristice ale instituției medicale militare românești (denumiri succesive):

6 iunie 1830 - Comitetul doftoricesc coordona atât activitatea serviciului sanitar civil cât și pe cea a serviciului sanitar militar, împreună cu Consiliul medical al țării;
1845 – exista Serviciul Sanitar Ostășesc (la conducere în Muntenia - Johann Nepomuk Meyer, în Moldova - Iacob Czihak, Cristian Stanislau);
1857 - Serviciul Sanitar Militar (la conducere avea un Inspector General, G-ral. Prof. Carol Davila);
21 aug 1862 - Înaltul Decret Domnesc nr. 4629/21.08.1862, semnat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a fost instituit Corpul ofițerilor sanitari ai armatei, document considerat „actul de naștere” al medicinei militare românești;
1883 - Secțiunea Sanitară;
1889 - Direcția a IX-a sanitară la conducerea căreia se afla un medic, inspector general, cu titlul de Șef al serviciului sanitar al armatei și un medic inspector, general de brigadă;
1892 - Direcția a VI-a sanitară;
1922 - Inspectoratul General Sanitar al Armatei;
1936 - Direcția sanitară;
Iunie 1900 ia ființă Societatea științifică a Corpului Sanitar Militar Român;
15-20 iulie 1921 are loc primul Congres Internațional de Medicină și Farmacie Militară (Bruxelles);
1939 - Inspectoratul General al Serviciului Sanitar Militar;
1941 - Inspectoratul General Sanitar;
1945 - Direcția Superioară Sanitară - Farmaceutică formată prin contopirea Inspectoratului general sanitar al trupelor de uscat cu Inspectoratul sanitar al aeronauticii și marinei;
1946 - Inspectoratul general sanitar al armatei;
1 iulie 1947 - Direcția sanitară farmaceutică;
1949 - Secretariatul general pentru înzestrarea și administrația armatei se reorganizează în Spatele Armatei, fără direcții, doar cu birouri și secții printre care și Secția sanitară și Secția veterinară;
15 iulie 1949 prin reorganizare, secțiile redevin Direcția Sanitară și Farmaceutică;
1971 Direcția sanitară și Farmaceutică ia denumirea de Direcția Medicală;
1990 - Inspectoratul General Medical;
1993 - Direcția Medicală;
1999 - Direcția Asistență Medicală;
2004 - Direcția Medicală.

Insigna - Cercetașii României - 1929

Între 27 iulie și 8 august 1907 s-a organizat pe coasta de sud a Angliei (insula Brownsea), o tabără pentru 20 de tineri în care se promova prin educaţie non-formală spiritul de aventură, lucrul în echipă şi progresul personal, prin forţele proprii. Acesta este momentul când a luat naştere Cercetăşia, o mişcare care, în scurt timp, a luat o amploare deosebită în toate regiunile lumii. Cercetăşia a fost fondată de către tinerii care au răspuns ideilor şi idealurilor formulate în lucrarea “Scouting for Boys”, scrisă de Baden Powell în 1908. Ideea initială nu a fost aceea de a crea o organizaţie pentru tineret, ci mai degrabă de a promova nişte idei pentru educarea caracterului aşa-zis “de cercetaş” – pe care apoi, organizaţii deja existente (ca Boys Brigade, spre exemplu), să le preia şi să le adapteze programului propriu. Oarecum neaşteptat însă, imediat dupa aceasta, pe întreg cuprinsul Marii Britanii, grupuri de tineri au început să se organizeze singuri în patrule, pe baza materialului conceput de Baden Powel. Astfel, încă de la începuturile sale, o dată cu organizarea primei patrule, Cercetăşia a fost organizată şi condusă de către tineri. Gheorghe Munteanu-Murgoci, un om de ştiinţă român, aflat în vizită în Anglia, ia contact cu cercetăşia de aici. Întorcându-se la Bucureşti, el va deveni principalul iniţiator şi conducător al primelor grupuri de cercetaşi români. În 1912 apăreau primele grupuri de cercetaşi români (Blaj, Braşov, Bucureşti) pentru ca în 1914, datorită activităţii lor creative, să ia fiinţă Asociaţia Cercetaşii României, recunoscută oficial. În timpul Primului Război Mondial, cercetaşii români au dat o mână de ajutor în spatele liniei frontului, fiind prezenţi acolo unde era nevoie, înlocuind sanitari, curieri, telegrafişti. În memoria celor ce au murit atunci, la Tecuci a fost ridicat un monument, singurul din lume dedicat cercetaşilor. În 1922 Asociaţia Cercetaşii României devine membru fondator al Organizaţiei Mondiale a Mişcării Cercetăşeşti. În 1937, anul desfiinţării sale, Organizaţia se afla peste tot unde era nevoie de ajutorul ei. În urma ordinului de abolire dat de Carol al II-lea, Asociaţia îşi suspendă orice activitate. Renăscută în 1990, Organizaţia Naţională „Cercetaşii României“, cea mai mare mişcare neguvernamentală de tineret din România, se face repede cunoscută atât în ţară cât şi în străinătate. În 1993, Organizaţia Naţională „Cercetaşii României“ este singura mişcare cercetăşească din România reprimită în Organizaţia Mondială a Mişcării Scout care numără în prezent peste 30 milioane de membri activi în 216 ţări şi teritorii. În România, peste 2500 de membri îşi desfăşoară activitatea în 65 grupuri de cercetași.

Cercetășia este o mișcare internațională de tineri creată cu scopul de a ajuta tinerii în dezvoltarea lor fizică, mentală și spirituală, pentru a deveni membri constructivi ai societății. Organizația Națională "Cercetașii României" (ONCR) este organizația principală de cercetași din România. Organizația Națională "Cercetașii României" este coeducațională și este prezentă în peste 50 de localități. La 1 decembrie 2010 avea un număr de 2,278 membri. Din anul 1993 este membră a Organizației Mondiale a Mișcării Scout. Prima comunicare asupra cercetășiei a fost făcută de către profesorul Gheorghe Munteanu Murgoci într-o ședință a Federației Societăților Sportive din România (FSSR).Prima publicație despre fenomenul cercetășiei a fost o broșură informativă, editată de către profesorul Gabriel Giurgea în noiembrie 1913. Acesta a trimis-o către conducerile școlilor secundare (gimnazii) din țară. Între cele două momente, în vara anului 1913, inspirați de un articol citit într-o revistă franțuzească, câtiva elevi de la Liceul “Gheorghe Lazăr” din București (frații Dimăncescu, frații Berindei, Săndel Bogdan și Ionel Andronescu) formează singuri, fără ajutorul adulților, primele patrule de cercetași, experimentând cercetășia în Munții Bucegi. In vara anului 1914, col. adj. Grigore Berindei obține o audiență și prezintă către membri casei regale cercetășia și organizarea asociației pâna în acel moment. Obține sprijin și asociația se dezvoltă puternic pâna în anul 1916 (peste 9000 de cercetași, grupați în 34 de legiuni și 56 de cohorte).

Recunoașterea asociației ca persoană morală este votată de Senat (20 decembrie 1914) și de Adunarea Deputaților (21 februarie 1915), fiind publicată în Monitorul Oficial la 9 aprilie 1915. In zilele de 15-18 martie 1915 se ține la București primul Congres al Comandanților. Inspirați de către cercetașii din Marea Britanie, aflată în război încă din 1914 cercetașii români s-au organizat în “Corpul cercetașilor de război”, fiind încadrați ca sanitari, brancardieri, curieri, telefoniști, factori poștali și alte specializări.La 1 august 1928 cercetășia este trecută ca direcție la "Oficiul Național pentru Educație Fizică" (ONEF). De-a lungul anilor, Asociația "Cercetașii României" va emite un număr mare de însemne cercetășești. Cea mai importantă distincție a fost "Virtutea Cercetășescă". Pâna în primăvara anului 1929, cercetașele activau ca grupuri distincte, încadrate în Marea Legiune a Cercetașilor. La 18 ianuarie 1930 lua ființă Asociația “Cercetașele României”. Cercetașii erau organizați în patrule. O patrulă era formată din 2 echipe a câte 3 cercetași. 5 patrule formau o grupă și 3 grupe o centurie. Centuriile dintr-o localitate se constituiau într-o cohortă. Toate cohortele dintr-un județ formau o legiune, mai multe legiuni un ținut, iar toate legiunile din țară formau Marea Legiune a Cercetașilor. La sfârșitul celui de al doilea război mondial, regimul comunist din România a impus o interdicție pentru toate mișcările de tineret alternative, acestea fiind înlocuite de Organizația Pionierilor și Uniunea Tineretului Comunist.

Cercetășia româneasca s-a reînființat la 31 martie 1990, prin demersurile începute de către un grup de foști cercetași, conduși de Alexandru Daia, comandantul Cohortei III București în perioada interbelică. Cercetașii de astăzi sunt organizați astfel:

Lupișori: copii cu vârste între 7 și 10 ani
Temerari: copii și tineri cu vârste între 11 și 14 ani
Exploratori: tineri cu vârste între 15 și 18 ani
Seniori: tineri cu vârste între 18 și 24 de ani
Lideri: adulți cu vârste peste 18 de ani

Angajamentul cercetașului este: “Promit pe onoarea mea să fac tot ce este posibil pentru: a servi patria mea România și credința mea, a ajuta pe aproapele meu în orice moment, a mă supune Legii Cercetașului”
Iată și câteva dintre legile cercetașului:

Cercetașul își iubește patria sa, România și pe toți cei care trăiesc in ea
Cercetașul este loial, își respectă cuvântul dat, nu minte, este curat în gând, în vorbă și în faptă
Cercetașul este util și își ajută semenii în orice situație, este un prieten pentru toți și frate cu toți Cercetașii
Cercetașul este econom și cumpătat, este îngăduitor cu alții și sever cu sine, își îngrijește corpul și duce o viață sănătoasă
Cercetașul iubește și ocrotește natura și este bun cu animalele
Cercetașul își respectă și ascultă părinții, șefii si profesorii și este disciplinat în tot ceea ce face
Cercetașul este credincios și respectă credința celorlalți
Cercetașul este curajos și încrezător în puterile sale, vioi și plin de însuflețire
Cercetașul iubește învățătura și la rândul său învață și pe alții
Cercetașul se străduiește să facă în fiecare zi o faptă bună, oricât de neînsemnată ar părea ea.

Fondatorul mişcări cercetasesti este lordul Baden Powell. Urmând o carieră militară, Baden Powell, încearcă să reformeze metodele de pregătire militară, introducând activităţi distractive pentru ridicarea moralului trupelor. În urma unui succes de excepţie este distins, la Londra, de către regina Victoria, cu Ordinul Bath şi avansat la gradul de general-maior. Această avansare marchează finalul strălucitei sale cariere militare, urmând ca Sir Robert Baden Powell să îşi dedice viaţa promovării păcii şi toleranţei. Sus am postat logo-ul mișcării românești de cercetași. Robert Stephenson Smyth Baden-Powell a fost un general locotenent a armatei britanice, scriitor și fondator al Mișcării Cercetașilor, care a trăit în perioada anilor 1857 – 1941.

Insigna - A.R.B. 25 ani (Asociația Română a Băncilor)

Asociația Română a Băncilor (ARB) este una dintre cele mai puternice asociații profesionale din România, care reprezintă întreaga piață bancară și are sediul central în București, Aleea Negru Vodă, nr. 4 – 6, bloc C3, sectorul 3. Este formată din 33 de bănci active ca persoane juridice române sau străine în sectorul financiar și s-a extins prin includerea a 12 membri afiliați, companii non-bancare, punând astfel bazele unui parteneriat ce își propune să contribuie la consolidarea unui mediu de afaceri predictibil, transparent și de încredere în România. Prioritățile industriei bancare vizează menținerea rolului sistemului bancar de principal finanțator al economiei României cu asigurarea stabilității și credibilității sectorului bancar. Asociația Română a Băncilor are o tradiție de peste 32 de ani și este membră a Federației Bancare Europene din anul 1991 (cu drepturi depline din 2007), a Consiliului European al Plăților, a Federației Ipotecare Europene, a Institutului Bancar European, membru afiliat al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică – Rețeaua Internațională de Educație Financiară și a 26 de organisme naționale lucrative privind dezvoltarea și perfecționarea cadrului economic. Pentru aceasta, comunitatea bancară pune la dispoziție peste 800 de specialiști din cadrul instituțiilor de credit și membrilor afiliați care participă la cele 24 de comisii tehnice. ARB sprijină un mediu de afaceri transparent și de încredere în România, parte activă a unei piețe europene integrate. Misiunea principală a ARB este asigurarea unei platforme eficiente pentru implicarea comunității bancare în vederea stimulării creșterii economice durabile, a prosperității societale și a siguranței financiare. Cele mai importante obiective ale ARB sunt:

Alinierea la dinamica mediului și la prioritățile sistemului bancar european prin eficiență, inovație și competitivitate;
Contribuția sistemului financiar bancar la prosperitatea economică a societății
Reprezentarea și comunicarea priorităților industriei financiar-bancare la nivel național și european.

C.F.R. 16 Februarie 1945 - 1960 (Căile Ferate Române)

15 ani de activitate cultural artistică

Căile Ferate Române (C.F.R.) este compania națională de transport feroviar a României. CFR administrează infrastructura, transportul de călători și marfă pe calea ferată din țară. Rețeaua este integrată semnificativ cu alte rețele feroviare europene, oferind servicii paneuropene de transport de pasageri și marfă. CFR, ca instituție, a fost fondată în anul 1880, după ce prima cale ferată pe teritoriul actual al României a fost deschisă în anul 1854. Prima cale ferată din lume s-a inaugurat în data de 15 septembrie 1850 în Anglia, între oraşele Liverpoool şi Manchester. Pe actualul teritoriu românesc prima linie a fost deschisă pe data de 20 august 1854 și făcea legătura între Oraviţa şi Baziaş.Linia, având o lungime de 62,5 km, a fost folosită inițial doar pentru transportul cărbunelui. De la 12 ianuarie 1855 linia a fost administrată de Căile Ferate Austriece, Banatul fiind în acel timp parte a imperiului austriac. După diverse îmbunătățiri tehnice la linie în următoarele luni, relația Oravița - Baziaș a fost deschisă pentru traficul de pasageri la data de 1 noiembrie 1856. Pe data de 1 septembrie 1865, compania engleză John Trevor-Barkley a început construcția liniei ferate Bucureşti - Giurgiu, date în folosinţă în dat de 26 august 1869. În septembrie 1866 Parlamentul României a aprobat construcția unei linii ferate de 915 km, de la Vârciorova (malul Dunării - judeţul Mehedinţi de astăzi) până în oraşul moldovenesc Roman, trecând prin Piteşti, Bucureşti, Buzău, Brăila, Galaţi, şi Tecuci. Costul construcției era la acel timp de 270000 de franci de aur pe kilometru și construcția a fost încredințată consorțiului german Strousberg. Linia a fost deschisă în mai multe faze - prima parte, Piteşti - Roman a fost deschisă la 13 septembrie 1872, iar partea Varciorova - Pitești pe 9 mai 1878. Compania națională CFR se compune din opt Sucursale Regionale de Cale Ferată, cu sedii în București, Craiova, Timișoara, Cluj, Brașov, Iași, Galați și Constanța. În cadrul programului de restrucutrarea a Companiei naționale CFR se are în vedere o organizare nouă, pe patru regionale, prin desființarea regionalelor CFR Galați, Constanța, Craiova și Brașov. Sus am postat logo-ul C.F.R. precum și o modernă și puternică locomotivă realizată de către economia românească.

Set 3 medalii - Apollo Classic - U.I.B.F.F. - România

(Uniunea Internațională a Federațiilor de Bodybuilding și Fitness)

Produsele de mai sus sunt niște insigne speciale realizate de compania privată orădeană Alex Sztankovits, ce au fost conferite participanților și / sau câștigătorilor prima ediție a competiției de culturism Apollo Classic Internațional, ce s-a desfășurat la Oradea în data de 28 septembrie 2019. Competiția a avut loc pe Arena „Antonio Alexe” în organizarea United Intercontinental Bodybuilding Fitness Federation (UIBFF) şi clubul Elite GenetX. UIBFF a fost reprezentat de Adrian Lupău, vicepreşedintele mondial, respectiv de Nagy János – preşedinte pe România, respectiv Csokmai Tiberiu – vicepreşedinte. În competiţie s-au aflat sportivi din România, Ungaria, Marea Britanie şi Iordania, care s-au întrecut la mai multe categorii de vârstă şi greutate, începând cu copiii şi terminând cu seniorii, la feminin şi masculin. Organizatorii au anunţat premii în valoare de 8.000 de dolari. Câştigătorii categoriilor open au fost recompensaţi cu câte 400 de dolari, în timp ce un premiu special de 300 de dolari a fost acordat pentru cel mai bun program liber ales, câştigător fiind britanicul Lewis Riches. Pe lângă premiile în bani, sportivii de pe podium au fost premiaţi cu medalii şi trofee. Openul la categoria grea a fost câştigat de Zsolt Sranko, sportiv din Şimleu Silvaniei.

Culturismul (în limba engleză body building „construirea corpului”) este sportul dedicat dezvoltării musculaturii printr-o combinație de antrenamente cu greutăți, mărirea numărului de calorii consumate și odihnă. Culturiștii de performanță își etalează fizicul în fața unei comisii de arbitri, care acordă voturi bazate pe mai multe criterii (masă musculară, înălțime, definire, separare, simetrie, proporționalitate etc). În România, în perioada 1965-1969, s-au pus bazele culturismului din punct de vedere teoretic și practic, organizatoric și competițional, anul 1966 marcând începutul unei noi etape în viața culturismului, când se organizează sub egida Federației Române de Haltere, primul campionat național la Craiova pentru juniori și la Cluj-Napoca pentru seniori, atunci pe categorii de înălțime. La 24 martie 1970, Biroul Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport a hotărât ca Federația Română de Haltere să-și schimbe denumirea în Federația Română de Haltere și Culturism (F.R.H.C.), pe care a menținut-o până în 1989. Anul 1990 marchează trecerea la cea de a doua etapă în care visul culturiștilor din România se realizează: crearea la 11 ianuarie a Federației Române de Culturism. Dintre cei mai cunoscuți sportivi din culturismul românesc amintesc pe:

Irina Nicoleta Muntean - 14 medalii la Campionatele Mondiale și Europene, de 3 ori campioană mondială (1998, 2002 și 2009)
Florina Cernat – de 3 ori campioană mondială la juniori (2004, 2005 și 2006)
Monica Mureșan Sas – campioană mondială 2003 și campioană europeană 2000
Petru Ciorbă – campiona mondial 2006

Jetonul - Grădina pariziană - 100 lei

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Jetonul de mai sus a fost emis la comanda Grădinii pariziene, nu se știe din ce localitate, dar care are marcat pe una din fețe valoarea de 100 lei. Sunt de părere că Grădina pariziană era numele unei berării, bodegi, crâșme sau restaurant iar jetonul se folosea ca mijloc de garanție. Având în vedere valoarea relativ mare a jetonului aș îndrăzni să cred că el este din perioada schimbării banilor, ultima vreme a domniei regelui Mihai. În momentul când un client își comanda meniul el oferea pe lângă contravaloarea acestuia și o sută de lei, primind pe lângă meniu și un exemplar al acestui jeton. După consumație el își preda toată vesela folosită și jetonul primindu-și înapoi suta de lei. Astfel se manifesta o grijă sporită pentru veselă.

_____________ooOoo_____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII