Epaminonda's Blog.....: MONUMENTE ALE EROILOR BUZOIENI

Scorțoasa (în trecut, Policiori) este o comună din județul Buzău, care include și satele: Balta Tocila, Beciu, Dâlma, Deleni, Golu Grabicina, Grabicina de Jos, Grabicina de Sus, Gura Văii, Plopeasa și Policiori. Comuna se află în depresiunea Policiori din valea răului Sărățel, pe raza ei aflându-se o parte a rezervației Vulcanii Noroioși.Ea este traversată de șoseaua județeană DJ 102 F care o leagă de Berca la sud și de Mânzălești, la nord. La recensământul din anul 2021 comuna număra 2452 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (2011 – 3076 locuitori) dintre care: români – 90,86%, romi – 1,88% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei buzoiene Scorțoasa astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 91,88% și restul – nedeclarată sau altă religie. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna purta numele de Policiori, făcea parte din plaiul Pârscov al județului Buzău. Pe teritoriul actual al comunei Scorțoasa mai funcționau atunci, în aceeași plasă, și comunele Beciu și Grabicina. În anul 1925, cele trei comune au fost arondate plasei Sărățelu. În 1950, comunele au fost incluse în raionul Cărpiniștea (ulterior Beceni) al regiunii Buzău și apoi (după 1952) în raionul Buzău al regiunii Ploiești. În anul 1968, comunele Beciu și Grabicina au fost desființate și incluse în comuna Scorțoasa (care fusese astfel denumită după noua sa reședință), comună revenită la județul Buzău. Două obiective din comuna Scorțoasa sunt incluse în listam monumentelor istorice de interes județean:

sit arheologic reprezentat de o așezare aparținând culturii Monteoru din Epoca Bronzului (mileniile al III-le–al II-lea î.e.n.) și situat lângă satul Dâlma, în zona unui fost pichet de grăniceri de pe frontiera austro-ungară a României
moara Palcău din satul Dâlma, datând de la 1900 și fiind clasificată ca monument de arhitectură.

În curtea bisericii satului Balta Tocila a fost ridicată la 22 decembrie 1990 o cruce simplă, de lemn, cu inscripţia “Slavă eroilor”, fără a fi înscrise şi numele acestora.

În anul 1936, prin strădaniile unui comitet format din învăţătorul Nicolae D. Popa, Gheorghe D. Gâscă, Gavrilă N. Zarnea, Ştefan D. Coman, Ion Cernat şi cu sprijinul sătenilor din Beciu, s-a ridicat un monument în formă de obelisc, având o cruce în vârf, aşezat pe un postament în trepte şi amplasat într-o frumoasă grădină, astăzi în apropierea magazinului sătesc. Inscripţia precizează că a fost ridicat pentru a cinsti pe “Eroii satului Beciu căzuţi pentru întregirea neamului 1916-1919”, numele acestora fiind înscrise pe laturile monumentului.

În cimitirul aflat în curtea bisericii satului Deleni (Băligoși) cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” a fost ridicată o cruce de lemn în memoria eroilor, vopsită în verde, având pe braţul orizontal inscripţia „1916 – Eroii – 1941”, fără a se menţiona şi numele acestora.

În curtea bisericii satului Golu Grabicinei a fost ridicat un monument din piatră şi ciment, în formă de obelisc, în trepte, cu o cruce de marmură în vârf, susţinut de un postament de beton de formă pătată. Pe laturile monumentului au fost fixate două plăci de marmură pe care au fost săpate numele eroilor satului căzuţi în cele două războaie mondiale.

În curtea bisericii satului Grabicina de Jos, având hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, aşezată pe vârful unui deal care domină împrejurimile, se înalţă un monument din piatră, în formă de obelisc, cu o cruce în vârf, susţinut de un postament de formă pătrată. Pe faţada monumentului o inscripţie ne spune că este ridicat ca să ne amintească de “Eroii morţi în războiu 1916-1918” ale căror nume sunt înscrise în piatră. În biserică se păstrează un pomelnic cu toţi eroii satelor Grabicina de Jos şi Grabicina de Sus căzuţi în cele două războaie mondiale.

Lângă vechea biserică de lemn a satului Grabicina de Sus, având hramul „Sfinţii Voievozi”, care astăzi a rămas să vegheze singură locurile unde altădată era satul şi mormintele sătenilor, străjuie încă un monument din piatră, în formă de obelisc, cu o cruce în vârf pe care este reprezentat un porumbel, susţinută de un mic postament de formă cubică. Inscripţia ne spune că a fost ridicat pentru a cinsti pe “Eroii satului Grabicina de Sus morţi în războiul 1916-1918”, numele acestora fiind săpat în piatra monumentului. Din nefericire satul nu mai există, deoarece locuitorii au plecat din cauza alunecărilor de teren şi a interdicţiei de a mai construi case şi s-au stabilit la Golul Grabicinei.

Lângă biserica satului Plopeasa de Sus, având hramul “Adormirea Maicii Domnului”, în partea dreaptă, a fost ridicată în anul 2000 o cruce-monument, decorată cu însemnele religioase şi ale armatei. Crucea este aşezată pe un soclu de formă pătrată, în trepte, avâNd la colţuri stâlpi legaţi între ei cu bare de metal. Inscripţia arată că astfel sunt cinstiţi “Eroii din 1916-1918” şi “Eroii din 1941-1945”, numele acestora fiind înscrise pe cruce, la care au fost adăugaţi şi cei din satul Negoşina, ce aparţine administrativ comunei Căneşti.

Tot lângă biserică, în partea stângă, a fost ridicată o cruce de marmură susţinută de un soclu din ciment mozaicat pe care a fost fixată o placă ce poartă însemnele armatei şi inscripţia „Eroul înv. Tănase I. Stan, căpitan P.M. căzut în luptele (şters intenţionat în perioada regimului comunist) la 23 noiembrie 1942 la (şters). În amintirea ta, Stănică / Scump şi drag / Soţ şi tată ideal! / Vom fi veşnic cu gândul la tine”. Fotografia eroului, fixată într-un medalion pe cruce, a fost scoasă.

În faţa şcolii din satul Policiori, pe un postament masiv, se înalţă o cruce cu două cruci gemene pe laturi, ridicată la 24 mai 1928, pentru “Eroii satului Policiori” căzuţi în timpul Primului Război Mondial. Inscripţia este încadrată de o cunună de frunze de stejar şi de tricolorul românesc, cuprinzând îndemnul: “Trecătorule, la a soarelui lumină, salută-ne vatra părintească şi pe cei ce i-am iubit, că şi noi, împlinindu-ne datoria, pentru patrie am murit”, după care urmează numele eroilor.

La întretăierea unor uliţe din apropierea Primăriei comunei Scorțoasa, pe un mic deal, se află o troiţă care adăposteşte o cruce. O inscripţie pe o placă fixată pe postamentul troiţei spune: “Această sfântă cruce a fost ridicată în anul 1914 de sergentul erou Ion Bâsceanu, mort în luptele de la Mărăşeşti în ziua de 8.viii.1917. Restaurată azi 15.IV.1994 de fiii săi, locotenentcolonel Bâsceanu Mircea, veteran de război, decorat cu “Serviciul credincios clasa I”şi locotenent (r) Bâsceanu Ştefan, veteran de război, decorat cu “Serviciul credincios cu spade” şi nepoţii Petru şi Gabi Bâsceanu”. În interiorul acestei troiţe a fost instalat şi un monument ce cinsteşte pe “Eroii satului Scorţoasa căzuţi pe front”, pe soclul acestuia fiind îndemnul, “Aprindeţi o lumânare pentru eroii satului Scorţoasa !” În candela pusă să vegheze somnul eroilor a fost depus un document care precizează că, “Acest monument este ridicat şi inaugurat astăzi, 25 mai 1996, pentru cinstirea şi slava eroilor din satul Scorţoasa căzuţi în luptă, atât în primul război mondial, 1916-1918, cât şi în cel de-al doilea război mondial, 1941-1945, din iniţiativa şi cheltuiala fraţilor locotenent-colonel în rezervă Bâsceanu Mircea, veteran de război şi locotenent în rezervă Bâsceanu Ştefan, veteran de război, ajutaţi de familia Mirea Pavel”. Numele eroilor sunt înscrise pe monument.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_____________xxx_____________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL HARGHITA

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.
INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Liceul Marton Aron -Miercurea Ciuc

Liceul Teoretic “Marton Aron” din municipiul Miercurea Ciuc, denumire veche - Gimnaziul romano-catolic este o prestigioasă instituție de învățământ liceal din oraș (Strada Marton Aron, nr.72). Școala este situată în cea mai monumentală clădire istorică din municipiu ce s-a construit în perioada anilor 1905 – 1911. Acest gimnaziu continua tradiția celui de la Şumuleu Ciuc, întemeiat de franciscani, la mijlocul secolului al XVII-lea. În iulie 1900 s-a hotărât mutarea gimnaziului la Miercurea Ciuc. Primul proiect a fost elaborat în toamna anului 1902 de către arhitectul budapestan Ignác Alpár. A fost adoptat însă proiectul arhitectului clujean Sándor Pápai, sub forma unei construcţii monobloc. La 26 aprilie 1905 s-a acordat terenul de aproximativ 10 iugăre pentru construirea clădirii gimnaziului. Din fondurile publice ale comitatului Ciuc se decide, la 25 mai 1907, acordarea de 100000 de coroane pentru construcţia internatului (aripa sudică a marii clădiri). Încă din 1905 s-a pus problema unei contribuţii substanţiale din partea statului, astfel că până la urmă, din fondurile publice ale statului ungar s-a acordat suma de 300000 de coroane pentru partea de gimnaziu propriu-zis (mijlocul impozantului palat). Din fondurile publice administrate de Statusul Romano-Catolic Ardelean, şi anume din Fondul de Burse, s-a construit seminarul (aripa nordică a clădirii). Piatra de temelie a construcţiei s-a pus la 29 mai 1909 şi inaugurarea a avut loc la 11 iunie 1911. Aripa din partea dreapta (sudică), proiectată pentru seminar, s-a finalizat abia în 1913. Execuţia a fost contractată cu fraţii Wusinczky din Braşov şi cu antreprenorul Jósef Preisner, lucrările de pietrărie s-au efectuat de firmele Nagy şi Reimann din Cluj, lucrările de tinichigerie şi inscripţionare de către clujeanul József Makkay, tâmplăria, zugrăvelile şi vopsitoriile de către Dénes Thuróczy şi István Kovács din Târgu Secuiesc, iar lucrările de sticlărie au fost realizate de clujeanul Gyula Hunwald. În aripa din partea stânga (cea nordică) a fost amenajat internatul cu 12 dormitoare, 8 săli de studiu, o sală de muzică, club, garderobă, grup sanitar cu 6 duşuri şi vană, sală de mese, infirmerie şi locuinţele personalului didactic de supraveghere. Dotările gimnaziului au fost dintre cele mai moderne ale vremii, însă nu multă vreme au servit funcţiilor didactice, deoarece în cursul primului război mondial clădirea a fost transformată parţial în spital militar. A fost distrus mobilierul sălii de desen, din dotările sălii de muzică şi din fondul de cărţi al bibliotecii a mai rămas doar jumătate, statuile muzeului de filologie au dispărut, laboratorul de chimie a fost golit, ustensilele sălii de gimnastică, colecţia de monede şi obiecte vechi a suferit avarii importante. Clădirea gimnaziului a avut de suferit şi în cel de al doilea război mondial, în perioada 1943-1944 a fost ocupată de birouri şi spital, dotările din nou au fost decimate, personalul care locuia în şcoală a fost nevoit să se mute în sala de gimnastică şi de desen. Ca urmare a reformei învăţământului din 1948, şcoala a devenit instituţie de stat, iar clădirea a fost supusă unor modificări: capela a fost transformată în sală de festivităţi, şi au fost îndepărtate trei vitralii de mari dimensiuni reprezentând Sfânta Maria şi regii sfinţi Sfântul Ştefan şi Sfântul Emeric. O soartă asemănătoare au avut şi plăcile comemorative din holul principal şi de la intrarea în internat care imortalizau principalele informaţii legate de edificarea clădirii, respectiv bustul episcopului Károly Gusztáv Majláth. În data de 25 mai 1990 şcoala a fost denumită după fostul său discipol, episcopul Áron Márton. Din anul 1991 funcţionează în această clădire şi Liceul Teologic Romano-catolic „Segítő Mária". Astăzi, această clădire-palat este „retrocedată” Bisericii romano-catolice nr. 1 din Miercurea Ciuc, căreia statul român îi plăteşte chirie sume imense pentru funcţionarea Liceului Teoretic „Marton Aron” din Miercurea Ciuc, cu predare exclusiv în limba maghiară. Clădirea se compune din trei corpuri, dintre care cea din mijloc cuprinzând liceul propriu zis este proeminent, iar aripile laterale sunt puţin mai retrase. Corpul central dispune de un rezalit central având acoperiş tip mansardă, cuprins între două turnuri, iar extremităţile acestei aripi sunt accentuate de rezalite încheiate în frontoane triunghiulare. Aripile laterale au aspect asemănător cu cea principală, şi sunt terminate în câte un turn mai voluminos, ataşat rezalitului de colţ. Intrarea principală a clădirii are loc axial prin rezalitul central al aripii principale, iar intrările secundare sunt în axele aripilor laterale, fiind accentuate de frontoane triunghiulare. Decoraţia faţadei principale este foarte variată, sunt îmbinate în mod specific elemente ornamentale neoromane, neogotice, neobaroce şi secession. Cea mai marcantă decoraţie a faţadei principale, amintind de atmosfera bisericilor medievale sunt ferestrele uriaşe, încheiate semicircular, decorate cu rozete, respectiv ornamentaţia portalului intrării principale este un amalgam de motive neoromane, neobaroce şi secesion. Caracterul romanic al intrării principale este dat de cele trei perechi de colonete masive, cioplite în piatră, care susţin arcul ambrazurii. Capitelurile acestora sunt decorate cu elemente geometrice şi cu frunze stilizate, deasupra acestora apar volute şi boabe de struguri. Stucatura decorativă a arcului intrării, compusă din mărgele şi scoici seamănă cu decoraţia vrejurilor baroce, iar chenarul unduit este caracteristic secesionului. Colonetele intrării principale sunt elemente care se repetă pe faţada principală şi în alte locuri: la ultimul nivel al turnurilor, ca delimitare între ferestrele îngemănate, pe frontoanele triunghiulare. Capitelurile acestora sunt decorate cu elemente vegetale stilizate, între care pe alocuri s-a inserat şi câte o mască umană. Rezalitele laterale sunt decorate tumultuos cu elemente stilistice variate, în diverse combinaţii specifice; aici apar cel mai frecvent decoraţiile unduite ale secesionului. Faţadele dintre rezalite sunt decorate în jurul ferestrelor cu muluri din tencuială şi cartuşe, motivele care se repetă în diferite variante compoziţionale sunt linia unduită, triunghiuri, rozete, denticuli şi elemente vegetale de factură barocă. Cornişele aripilor sunt susţinute de console decorate alternant cu frunze de acant, ornamente geometrice şi capete zoomorfe. Acestea din urmă şi pilaştrii rezalitelor laterale cu capiteluri purtând capete zoomorfe stilizate sunt elemente decorative secesion, acestea în această perioadă devenind cele mai preferate motive ale arhitecturii. Tot ca elemente secesion pot fi socotite lintourile arcuite cu ornamente vegetale ale ferestrelor circulare de la demisol şi ale ferestrelor cu încheiere semicirculară. În interiorul clădirii, în hol, de o parte şi alta, încadrat de chenare cu închidere semicirculară decorate cu ghirlande, se află portretul episcopului Áron Márton, respectiv placa comemorativă a edificării cu textul: „Această casă a educaţiei a fost construită în anul Domnului 1909 şi 1910, din sacrificiul Comitatului Ciuc, pentru educarea tineretului secui în spirit patriotic, după principiile credinţei şi eticii creştine catolice." Holul principal larg este acoperit de o boltă, care uneşte formele bolţilor cilindrice cu penetraţii şi ale celor în cruce, decorată cu ornamente unduite şi cu denticuli, iar pilaştrii care susţin bolta au capiteluri cu ornamente vegetale. Din holul principal, de o parte şi alta se deschid coridoare, iar în dreptul său se află scara care asigură circulaţia dintre nivelurile clădirii. Parapetul scării este compus din baluştri cu soclu decorat cu frunze şi capitel cu ornamente geometrice, balustrul cu care porneşte având forme caracteristice secessionului. De pe podestul intermediar dintre parter şi etaj se accesează galeria sălii de gimnastică. Pereţii sălii de gimnastică sunt decoraţi cu pilaştrii şi cartuşe, precum şi cu un brâu cu denticuli.

La etajul întâi, în faţa scării este intrarea în fosta capelă, care astăzi este utilizată ca şi sală de festivităţi. Această sală, chiar şi în urma transformărilor, păstrează aspectul de capelă, datorită în primul rând vitraliilor celor trei ferestre de mari dimensiuni. Vitraliile în forma lor actuală sunt reconstrucţii executate în 2008 de Ödön Nagy şi Gyula Vorzsák pe baza fragmentelor existente şi descrierea foştilor elevi ai şcolii. Vitraliul central sub rozetă reprezintă figura Fecioarei Maria în veşminte regale, cu Pruncul Isus în braţe. În vitraliul ferestrei din dreapta apare scena, în care regele Sfântul Ştefan îngenunchiat îşi dedică coroana Sfintei Fecioare, iar în vitraliul din partea stângă, Sfântul Emeric cu crini regali în mână. Conform funcţiunii iniţiale de capelă, decoraţia capelei este dominată de elemente de factură neoromană, ca arcul semicircular, parapetul galeriei, pilaştrii scunzi, capitelurile pilaştrilor şi nişele tripartite din perete cu închidere semicirculară.

Între primul şi al doilea nivel casa scării este mai largă, spaţiul reprezentativ astfel creat este acoperit cu o boltă ce aminteşte bolţile stelate ale goticului târziu; şi acest spaţiu are vitralii. Coridoarele etajelor întâi şi al doilea au tavane plane, pe care apar diferite ornamente de factură secession, cu motive vegetale şi unduite. Din aceste coridoare se deschid sălile de clasă orientate spre stradă. Liceul Márton Áron este cea mai monumentală clădire istorică din Miercurea Ciuc, a cărei unicitate se datorează îmbinării specifice ale elementelor eclectice şi secession.

Insigna turistică - Lacu Roșu

Lacul Roșu (local cunoscut și sub numele de Lacul Ghilcoș) este un lac de baraj natural format în 1837, la poalele Muntelui Hășmașul Mare, în apropierea Cheilor Bicazului, la distanța de 26 kilometri de orașul Gheorgheni, în județul Harghita. La ultimele măsurători, efectuate în anul 1987, dimensiunile acestuia sunt: perimetru - 2830 metri, aria - 114676 metri pătrați și volumul apei – 587503 metri cubi. Lacul s-a format la altitudinea de 983 m, într-o depresiune cu un climat predominant subalpin. Numele său provine de la Pârâul Roșu care traversează straturi de culoare roșie cu oxizi și hidroxizi de fier. În limba germană se cheamă Mördersee ("Lacul ucigaș"); în maghiară, gyilkos = ucigaș, deoarece, potrivit legendei, surparea de teren ar fi acoperit un sat, omorându-i locuitorii si animalele. Apa adunată a avut culoarea roșie din cauza sângelui, încât numele lacului a devenit atât Lacul Rosu, cât și Lacul Ucigaș. În anul 1864 apare denumirea Lacul Pietrii Roșii, mai târziu denumit Lacul Ucigaș. Din 1936 este denumit oficial Lacul Roșu. În jurul lacului, într-un peisaj de vis, s-au construit vile, hoteluri, pensiuni, restaurante, terase și alte locuri de agrement, astfel că regiunea a devenit o stațiune foarte căutată și apreciată de turisti.

Statiunea Lacul Rosu este situata intr-o mica depresiune montana, in partea de Est a Transilvaniei in Carpatii Orientali, la o altitudine de 983 metri, in apropierea Cheilor Bicazului, judetul Harghita si a rezervației Cheile Sugaului. Lacul Rosu s-a format in luna iulie 1837 ca urmare a unor calamitati naturale, care in loc sa distruga, au fost capabile sa formeze un lac in a carui oglinda poti amdira cioatele de molid si reflectarea purpurie a calcarelor si aluviunilor roscate de pe Suhardul Mic. Lacul Rosu formeaza alaturi de Cheile Bicazului o zonă de o frumusețe rară in lume. Formarea lacului este strans legata de o legenda a locului care spune ca o fata frumoasa a fost rapita de un haiduc si dusa intr-o pestera din muntii Suhard. Lacrimile fetei au induplecat batranul munte care si-a pravalit stancile peste haiduc pentru a-l ucide. Astfel, in luna iulie, s-a desprins o bugata de stanca care a ucis haiducul, fata si un cioban cu turma sa de oi. Sangele varsat de acestia a inrosit apele lacului si i-au facut pe ciobani sa-i dea numele de Lacul Rosu. Aici posibilitatile de agrement sunt multiple si includ bineinteles o plimbare cu barca pe lac! Din anul 1857 acest colt de rai, descoperit de catre trei turisti veniti din Gheorgheni, a devenit un punct de atractie pentru numerosi turisti iubitori de drumetii si atrasi de frumusetea naturala a lacului si de bogatia salbatica a florei si faunei. Prima cabana din Statiunea Lacul Rosu a fost construita in anul 1910. Statiunea Lacul Rosu este o statiune climaterica si de odihna, situata la poalele Muntilor Suhard si pe malul Lacului Rosu si apartine de judetul Harghita. Dispune de un climat montan, cu veri racoroase si ierni reci, dar si de un bioclimat tonic-stimulent asupra organismului care favorizeaza odihna si tratarea nevrozelor astenice, ajuta la recuperarea din starile de surmenaj fizic si intelectual. In cadrul statiunii se gasesc numeroase posibilitati de cazare atat pentru sezonul de iarna cat si pentru celelalte sezoane. StațiuneaLacul Rosu ofera posibilitatea desfasurarii unei varietati de activitati, ce se pot practica pe langa odihna si tratament. Pentru amatorii de drumeție, statiunea ofera urmatoarele itinerarii: Circuitul Lacului Rosu, Cheile Bicazului pe DN 12C, Varful Suhardu Mic, Varful Suhardu Mare si Varful Ucigasu. Pentru iubitorii de ski, aici sunt partii de schi de o calitate foarte buna si au o lungime de peste 2 kilometri. Alte activitati de recreere sunt: canotajul, alpinismul si pescuitul.

Insigna turistică - Borsec

Borsec, în limba maghiară - Borszék, în limba germană - Bad Borseck, este un oraș-stațiune balneoclimaterică din județul Harghita, situat în partea de N-E a județului, într-o depresiune situată la interferența Giurgeului, Bistriței și Călimanilor. Orașul este situat limitrof DN15 ce leagă orașele Piatra Neamț, Bacău cu Târgu Mureș. Borsec față de alte orașe este situat la următoarele distanțe: Reghin – 80 km, Târgu Mureș - 119 km, Miercurea Ciuc – 125 km și Piatra Neamț - 119 km. La recensământul din anul 2011 orașul număra 2585 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 2864 locuitori), dintre care: români – 21,74%, maghiari – 76,28% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului harghitean Borsec astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 21,08%, romano catolici – 71,72%, reformați – 3,79% și restul – nedeclarată sau altă religie. Localitatea își datorează renumele resurselor de ape minerale cu bogate calități terapeutice, ape care au primit medalia Târgului Internațional de la Viena (1873) - apa de Borsec fiind numită "Regina Apelor Minerale", medalia de argint și Diploma de Onoare la expozițiile organizate în 1876 la Berlin și respectiv, Trieste, Diploma de Onoare a Expoziției de la Paris (1878). La mijlocul secolului al XIX-lea se construiesc primele băi și se pune accent pe infrastructură, realizându-se legătura cu Toplița peste masivul Creanga. Prima întreprindere balneară ia ființă în 1918, un reviriment masiv avînd loc în perioada interbelică. Localitatea a primit rang de Oraș stațiune balneo-climaterică în anul 1953. Izvoarele de apă minerală sunt numeroase, având compoziție chimică apropiată și stabilă în timp, cu debite variabile dar suficiente pentru a putea fi utilizate economic și sunt actual principalul motor economic al stațiunii. Caracterele de mineralizare le încadrează în grupa apelor minerale mixte bicarbonatate, calcice, magneziene, carbogazoase și hipotone. Astăzi activitatea de Recuperare Medicală este sistată, ca efect al închiderii Bazei de Tratament. Enumăr câteva dintre atracțiile turistice ale orașului Borsec:

zona carstică a Dealului Scaunul Rotund, care este cea mai importantă depunere de travertin din țară și în care sub acțiunea hidro-geologică s-au format mai multe formațiuni carstice.
Poiana Zânelor este un ansamblu de izvoare minerale amenajate sub formă de bazine în aer liber cu garderobă și puncte de repaos, folosite în principal în cură externă.
Izvorul Străvechi (Ősforrás) este o locație unde actual se află o mofetă (acum 150 de ani a fost aici un mic lac și aici a fost construit primul ștrand, "Tündérkert")
Cetatea Bufniței - o zonă aflata pe o pantă abruptă și înaltă unde pot fi vizitate ruinele unor construcții militare din primul război mondial.
Muzeul Apelor Minerale - aflat în centrul stațiunii
Biserica ortodoxă de lemn - construită în 1847 (fostă inițial catolică, devenită greco-catolică și la final ortodoxă). Este considerată a fi un monument cultural și arhitectural.

Insigna turistică - Tușnad

Băile Tușnad (în maghiară - Tusnádfürdő) este un oraș și stațiune balneo climaterică din județul Harghita care include și satul Carpitus. Este cel mai mic oraș din România (1641 locuitori). Este situat în partea sudică a depresiunii Ciuc, în cheile Oltului, la o altitudine de 650 metri. Data cea mai probabilă pentru fondarea stațiunii este anul 1842. Vindecarea miraculoasă a unui fiu de cioban a atras atenția asupra efectului terapeutic al apelor minerale, după care s-au pus bazele unei societăți pe acțiuni în vederea exploatării stațiunii în anul 1845. Cu ocazia revoluției din anul 1849 stațiunea este distrusă; reconstrucția începe abia în anul 1852. Principalele afecțiuni terapeutice vindecabile în această stațiune sunt:

Afecțiuni cardiovasculare (stări după infarct miocardic, tulburări circulatorii, afecțiuni valvulare ale miocardului, hipertensiune arterială, tulburări circulatorii);
Afecțiuni ale sistemului nervos (nevroză astenică, distonii neurovegetative, stări astenice secundare, stări de oboseală fizică și intelectuală);
Afecțiuni digestive (boli ale stomacului, tulburări funcționale ale colonului, gastrite cornice, enterocolite, dischinezii biliare);
Afecțiuni endocrine (hipertiroidie ușoară, insuficiență suprarenală, boala Basedow);

Aici se aplică următoarele tipuri de proceduri:

Băi cu CO2, mofete, băi galvanice, masaj;
Împachetări cu parafină, băi de palnte, masaj;
Magneto-diaflux, ionizări, cultură fizico medicală;
Cură internă cu ape minerale, masaj manual reflex;
Magnetoterapie, cultură fizică medicală, masaj, cură de teren, cură internă.

Principalii factori de cură sunt:

Apele minerale carbogazoase, cloruro-sodice, bicarbonatate;
Mofete;
Bioclimat de tip subalpin, stimulant, tonifiant.

Despre apele minerale din zona Tușnadului există dovezi scrise încă din secolul al XVIII-lea, în care se menționează existența unor izvoare de ape minerale cu efecte curative folosite de către localnicii satelor din apropiere. Denumită “Perla Ardealului”, Tușnadul este una dntre cele mai frumoase așezări balneare din țara noastră. Activitatea balneară în Băile Tușnad se desfășoară încă de la jumătatea secolului al XIX-lea. Prima bază de tratament de la Băile Tușnad a fost realizat după proiectele lui Bela Kuklai și s-a finalizat în anul 1890, sub denumirea “Ștefania” (mai târziu “Sfânta Ana”). Conform recensământului din anul 2011 orașul număra 1641 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: maghiari – 89,15%, români – 6,33%, romi – 1,7% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Băile Tușnad astăzi se prezintă aproximativ astfel: romano catolici – 82,44%, ortodocși – 6,94%, reformați – 5,36% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Hanul Praid

Produsul de mai sus este o medalie realizată pe vremea comuniștilor cu scop de publicitate (promovare) a hanului turistic Praid din localitatea harghiteană cu același nume. Pe una din fețe medaliei se prezintă imaginea de atunci a hanului iar pe cealaltă sigla Coop, semn că hanul aparținea Cooperației de Consum – Harghita. Hanul Praid există și poate fi vizitat și astăzi pe Strada Principală din Praid, la nr 1098. Proprietatea, având 26 camere, este situată la 5 minute de mers pe jos de centrul orașului Praid. Hotelul oferă vizitatorilor săi Wi-Fi, parcare, mic dejun gratuit și acceptă prezența animalelor de companie.

Cooperaţia de Consum a fost şi este şi în prezent, un sistem economic, apolitic şi neguvernamental, autonom şi independent, care desfăşoară activităţi de comerţ, producţie şi servicii în interesul membrilor cooperatori asociaţi dar şi al restului populaţiei României. Ea are la bază proprietatea privată asupra patrimoniului din care cca. 2 % este divizibil membrilor cooperatori asociaţi şi cca. 98 % este indivizibil; acumulat în decursul a 150 de ani de activitate neîntreruptă. Cooperativele sunt iniţiative particulare de asocierea a mai multor persoane, de regulă un număr limitat, în vederea desfăşurării unei activităţi economice. Principiile avute la bază erau: libertatea iniţiativei particulare; neintervenţia statului; libera concurenţă; metoda specifică de repartiţie a productului social, cu eliminarea graduală a oricărui venit obţinut fără muncă. In general existau trei mari ramuri ale cooperaţiei, de credit, de producţie, de desfacere şi consum. Prevederile legale ale cooperaţiei erau foarte largi, fapt ce a permis aplicare cooperaţiei în toate domeniile. Legea din 1935, sintetizandu-le pe cele mai vechi prevedea constituirea de cooperative pentru: înlesnirea creditului necesar asociaţilor şi fructificare economiilor populare (bănci populare); cumpărarea şi arendare de pământ (obştiile săteşti); cooperative de exploatare agricolă; pentru efectuarea în comun a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare; pentru organizarea lucrului în comun; pentru utilizarea în comun de maşini şi instalaţii; pentru aprovizionarea asociaţilor cu cele necesare şi valorificare produselor muncii; pentru înlesnirea de construcţii ieftine şi sănătoase de locuit; pentru exploatare de păduri şi pentru industria lemnului; cooperative de pescuit. Intervenţia statului prin legile acordate au modificat însă viitorul multor cooperative. Astfel se prevedea posibilitatea ca acestea să devină societăţi comerciale, ceea ce modifica mult datele problemei. Nu aveau caracter comercial următoarele categorii: obștile de arendare; asociațiile de îmbunătățire a agriculturii; cooperativele pomicole, viticole, grădinărit; asociaţiile de păşunat; asociaţiile pentru ameliorarea pădurilor şi terenurilor degradate. În practică apăruseră şi bănci ale învăţătorilor, cooperative ale elevilor, tipografii, etc. Prima lege a cooperaţiei a fost dată în 1903 pentru a consfinţi o situaţie deja existentă. Până în 1903 în vechiul regat apăruseră peste 700 de bănci populare. Ulterior, pe măsură ce cooperaţia s-a dezvoltat au fost necesare adăugiri şi modificări. Din acest motiv existau cărţi de legislaţie, în mai multe ediţii, pentru corecta informare a celor interesaţi. Legislaţia cooperaţiei româneşti este inspirată din legea franceză din 1865, codul elveţian şi legislaţia anglo-saxonă.

Praid (în limba maghiară: Parajd) este o comună din județul Harghita, formată din satele Becaș, Bucin, Ocna de Jos, Ocna de Sus, Praid (reședința) și Șașvereș. Comuna este așezată pe valea Târnavei Mici, la poalele Muntilor Gurghiului, în depresiunea Praid, la 525 m altitudine (masivul de sare atinge 580 m înaltime). Comuna este situată la 9 kilometri depărtare de cunoscuta stațiune Sovata și la 58 de kilometri de orașul Gheorgheni. Praid este gara punct terminus a liniei secundare de cale ferată Teius - Balauseri - Sovata – Praid. La recensământul din anul 2011 comuna număra 6502 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: maghiari – 91,67%, romi – 2,64% și restul - altă etnie sau necunoscută. Structura confesională a populației comunei se prezintă astfel: reformați – 66,21%, romano catolici – 21,17%, martorii lui Iehova – 4,06%, creștini după evanghelie – 1,07% și restul – altă religie sau nedeclarată. Punctele de atracție a turiștilor sunt: Salina cu baza sa de tratament situată la cota minus 120 de metri, ruinele cetății secuiești de la Rabsonne (la 13 kilometri depărtare de Praid spre Gheorgheni, într-un cadru natural feeric) și ștrandul amenajat de la Praid (cu apă sărată, cu bazine pentru adulți și copii).

Battle on Snow (Bătaie în zăpadă)

Produsul de mai sus este o medalie specială realizată de către compania privată orădeană Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților și / sau câștigătorilor competiției Battle On Snow. Această competiție este cel mai mare eveniment de schi de snowboard și schi freestyle din România. Concursul de mai multe zile, cu atmosferă de festival, este organizat în fiecare an la Harghita Mădăraș.

Mădăraș (în maghiară - Csíkmadaras, în traducere - Păsărenii de Ciuc) este o comună din județul Harghita, având în compunere doar satul de reședință, situată în partea centrală a județului Harghita, la 17 km. distanță de municipiul Miercurea Ciuc, pe DN 12 Sândominic - Mădăraș - Ciceu. Prima atestare documentară a localității datează din anul 1567 sub denumirea de Mădăraș (Csikmadaras). Ocupația principală a localnicilor până în secolul al XVIII-lea a fost mineritul iar după epuizarea resurselor de minereu de fier, olăritul. Dintre atracțiile turistice ale comunei enumăr: capela Sf. Anton, muzeul satului, moara de apă, păstrăvăria și pârtia de schi. La recensământul din anul 2021 comuna număra 2093 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 2199 locuitori) dintre care: maghiari – 95,46% și restul – nedeclarată sau altă etnie. Componența confesională a comunei harghitene Mădăraș astăzi se prezintă aproximativ astfel: romano catolic – 93,6% și restul – nedeclarată sau alte religii.

Miercurea Ciuc (în limba maghiară - Csíkszereda, în limba germană - Szeklerburg) este un municipiu, reședința de județ și cel mai mare oraș al județului Harghita, Transilvania, România. Numele orașului este atestat pentru prima dată sub forma Csíkszereda într-o scrisoare din anul 1558, cu referire la târgurile săptămânale ținute aici în zilele de miercuri. Până în perioada interbelică denumirea românească a orașului a fost Sereda Ciucului, după care numele a fost tradus în forma actuală. Săpăturile arheologice au scos la iveală în zona cartierului Jigodin urmele fortificației dacice de la Jigodin, din secolul I. Primul document autentic cunoscut care atestă existența orașului ca „oraș de câmpie” este scrisoarea de privilegii eliberată de către regina Izabella, mama lui Ioan Sigismund, principele Transilvaniei, datată 5 august 1558, în care scutește locuitorii orașului de biruri în afara birurilor cuvenite porții otomane. Sus am postat drapelul și stema actuală a municipiului Miercurea Ciuc iar mai jos pozele unor monumente de cultură și arhitectură din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate din acest oraș.

Banca Națională

Prefectura

Cazinoul

Fosta Prefectură (azi Primăria)

Hotelul Harghita

Cazarma honvezilor

Castelul Miko

Biserica romano catolică

Baia

Județul Harghita este situat în partea de est a provinciei istorice Transilvania, România și are reședința în municipiul Miercurea Ciuc. Județul se întinde pe suprafața de 6639 kilometri pătrați și are o populație de aproximativ 305000 de locuitori, din care aproximativ 85% sunt de naționalitate maghiară. Ca subunități administrativ teritoriale este compus din 4 municipii - Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni și Toplița, 5 orașe - Borsec, Bălan, Vlăhița, Băile Tușnad și Cristuru Secuiesc precum și 58 de comune. Deasupra am postat stema actuală și harta județului Harghita, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ dar și câteva trimiteri poștale ilustrate din vremuri diferite.