Epaminonda's Blog.....: HEERENVEEN

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea olandeză HEERENVEEN, provincia

FRIZIA, din vremuri diferite, câteva vechi trimiteri poștale

ilustrate, o insignă, un jeton și o medalie locale.

Biserica catolică

Hotelul Heidehof

Castelul

Muzeul Belvedere

Stadionul local

Motelul

Monumentul eroilor locali

Casa Voormer

Casa Ziechen

Arhitectură locală

Vedere generală

Trimiteri poștale

Insignă locală

Jeton local

Medalie locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

DE LUAT AMINTE!

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

_____________xxx____________

CÂTEVA

INSIGNE ROMÂNEȘTI

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Alexandru Ioan Cuza 1820 - 1873

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la data de 20 martie 1820 la Huşi şi decedat la data de 15 mai 1873 la Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi al statului naţional România. Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, cînd Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptînd oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. Născut în Bîrlad, Moldova, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pămînt în judeţul Fălciu, Moldova) şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungînd la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844. În anul 1848, Moldova şi Muntenia au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Muntenia revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul verii. Tînărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic. Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinţ străin. Profitînd de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) şi în Muntenia pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian). Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor provincii româneşti. Unirea este strîns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămîntul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Valahiei, aducîndu-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizînd unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România. Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întîmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat. După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani (locţiitori ai sultanului în teritoriu), pînă la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Valahia, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi. Neputîndu-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfîrşit prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Valahiei. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punînd la 24 ianuarie 1859, bazele statului naţional modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859. Conform deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 este înfiinţată Comisia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mînăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţămîntului (1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întîmpinînd rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţămîntului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Legea secularizării averilor mănăstireşti a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietăţile şi averile anumitor Biserici şi mănăstiri şi a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării ”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. În faţa acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocînd, mai tîrziu, însăşi căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 şi, pe lîngă cele enumerate mai sus, poate fi menţionată şi confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfîntul Munte Athos şi pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc,) pentru ca monahii din Sfîntul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut ca la sfîrşitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a ţării, cea ieşeană.” Dezbaterile înverşunate care au avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă agrară propus de conservatori şi adoptat de majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privinţa adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluţionare de la 1848. De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întîmpinau opoziţia conservatorilor, încă stăpîni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de navigaţie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstireşti au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme. Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorităţii în adunare. Sancţiunea poporului prin plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului paşoptist, desfiinţîndu-se relaţiile feudale în agricultură şi procedîndu-se la o împroprietărire a ţărănimii clăcaşe. Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pămînt a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dînd un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea. În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărîtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcţie în care guvernul ştia că nu avea să întîmpine opoziţie pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul naţional. Apoi au fost elaborate şi promulgate Legea contabilităţii, Legea consiliilor judeţene, Codul Penal şi Legea instrucţiunii publice, precum şi crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înfiinţează Şcoala Naţională de Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi este inaugurată, în premieră, o Şcoală de Medicină Veterinară. Analizînd suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne. Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărîtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgînd de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrîns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfîrşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:

după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimîntate că reforma agrară nu va mai avea loc.
la 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a Mişcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Valahia,
Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormîntat iniţial la Biserica Domnească de lîngă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Mărturie de botez - Născut și botezat la anul 1877

Botezat în Isus Hristos

Mărturiile de botez (în special cele vechi) sunt piese metalice de forma unor monede, medalii, sau jetoane care se conferă copilului și nașilor săi de botez, în semn de respect și amintire. Adeseori acestea sunt confecționate din argint și au forme diferite (în general rotunde, dar si ovale sau chiar poligonale). Mai întotdeauna pe aceste piese este consemnat numele copilului botezat, al nașilor săi de botez, dar și data nașterii și botezului copilului. Adeseori pe mărturiile de botez se gravează și unele imagini (chipul unui bebeluș dezbrăcat, un preot care scufundă bebelușul în scăldătoare sau un porumbel (reprezentând sfântul duh) care se coboară asupra scăldătoarei în care este scufundat (botezat) copilul.

Insigna - Partidul dreptății sociale liber democrat - România

Partidul dreptații sociale liber democrat a fost o formațiune politică românească situată pe partea stângă a eșichierului politic românesc ce a existat în urmă cu vreo zece ani. Nu știu dacă acest partid a rezultat din scindarea Partidului Dreptății Sociale (PDS - logo-ul de deasupra) sau poate împreună cu alte partide au format acest PDS, dar este cert că are o legătură cu el. Redau mai jos câteva dintre inițiativele acestui partid politic:

Nevoia de unitate în acțiune
Nevoia de dreptate socială
Studierea și respectarea istoriei naționale
Conceperea si orientarea programelor de dezvoltare ale tarii pe termen scurt, mediu si lung, apelând la un organism national de planificare cu atributii bine definite.
Resursele naturale ale tarii (petrolul, gazele, energia, apa, padurile etc.) trebuie sa constituie un bun national, public, in folosirea carora decizia sa apartina statului.
Asigurarea si garantarea locurilor de munca sa devina o prioritate.
Reindustrializarea tarii si relansarea agriculturii
Invatamantul de toate gradele sa fie gratuit si accesibil tuturor copiilor, fara deosebire de mediul social de provenienta.
Construirea de locuințe pentru tineri
Asistenta medicala si asigurarea gratuita a medicamentelor pentru copii, elevi, studenti, pensionari si persoane cu venituri mici sa devina parte a politicii de stat obligatorii.
Prezenta Romaniei in structurile militare transnationale, ca urmarea profesionalizarii armatei, nu trebuie sa excluda serviciul militar obligatoriu pentru toti tinerii
Reconcilierea națională
Politica externa a tarii sa devina un mijloc important de dezvoltare a relatiilor cu toate tarile lumii, fara deosebire de apartenenta la tratate si structuri politico-militare.
Renuntarea la votul uninominal si reducerea pragului electoral in alegeri la 3%.
Limitarea limitarii numarului de mandate pentru functiile alese, probabil la maxim 2 mandate, atat pe plan local cat si la nivel national.
Parlamentul Romaniei intr-un sistem bicameral, sa reuneasca maxim 300-350 parlamentari

Insigna - România

Text preluat din Enciclopedia Britannica. România este o țară din sud-estul cu capitala la București. România a fost ocupată de trupele sovietice în anul 1944 devenit ulterior satelit al URSS. Țara a fost sub stăpânire comunistă din 1948 până în 1989, când regimul liderului român Nicolae Ceaușescu afost răsturnat. Alegerile libere au avut loc în 1990. În 2004, țara sa alăturat Pactului NATO, iar în anul 2007 a devenit membru al Uniunii Europene (UE). Peisajul românesc este aproximativ o treime montan și o treime împădurit, restul fiind format din dealuri și câmpii. Clima este temperată și marcată de patru anotimpuri distincte. România se bucură de o bogăție considerabilă de resurse naturale: teren fertil pentru agricultură; pășuni pentru animale; păduri care asigură păduri tari și moi; rezerve de petrol; metale, inclusiv aur și argint în Munții Apuseni; numeroase râuri care furnizează hidroelectricitate; și o coastă a Mării Negre, care este locul porturilor, cât și al stațiunilor. Poporul român își trage o mare parte din caracterul etnic și cultural din influența romană, dar această identitate străveche a fost remodelată continuu de poziția României pe drumurile majore de migrație continentală.

Românii se consideră descendenți ai vechilor romani care au cucerit sudul Transilvaniei sub împăratul Traian în anul 105 EN și al dacilor care au locuit în munții de la nord de Câmpia Dunării și în Bazinul Transilvaniei. La momentul retragerii romanilor sub împăratul Aurelian în anul 271, coloniștii romani și dacii se căsătoriseră, rezultând o nouă națiune. Atât rădăcinile latine ale limbii române iar credința ortodoxă orientală la care aderă majoritatea românilor a ieșit din amestecul acestor două culturi. De la sosirea hunilor în secolul al V-lea până la apariția principatelor Țării Românești și Moldovei în secolul al XIV-lea, poporul român a dispărut practic din istoria scrisă. În acest timp, România a fost invadată de mari migrații populare și de războinici călare care au călătorit peste câmpia dunăreană. Se crede că, în fața violenței neîncetate, românii au fost obligați să se mute, găsind siguranță în Munții Carpați. După cum a observat șeful militar Helmuth von Moltke: „Rezistența s-a dovedit aproape întotdeauna inutilă, românii nu se mai puteau gândi la niciun alt mod de apărare decât fuga”.În următorii 600 de ani, pământurile românești au servit drept câmpuri de luptă pentru ambițiile conflictuale ale vecinilor lor. Românii nu au putut rezista presiunilor imperiale mai întâi de la bizantini și apoi de la turcii otomani spre sud în Constantinopol (acum Istanbul), sau mai târziu in imperiul habsburgic spre vest și din Rusia spre est. În 1859 principatele Țării Românești și Moldovei au fost unite, iar în 1877 și-au proclamat independența față de Imperiul Otoman ca fiind România modernă. Aceasta a fost însoțită de o conversie din alfabetul chirilic în latină și de un exod de studenți care au făcut studii superioare în vestul Europei, în special în Franța. În ciuda începutului său târziu ca stat național european, România în secolul al XX-lea a dat mulți intelectuali de renume mondial , printre care compozitorul George Enescu, dramaturgul Eugen Ionescu, filosoful Emil Cioran, istoricul religiei Mircea Eliade și laureatul premiului Nobel - George Emil Palade. În ajunul celui de-al doilea război mondial, jurnalista Rosa Goldschmidt Waldeck (contesa Waldeck) și-a descris cea mai puternică impresie despre români: “Două mii de ani de stăpâni străini severi, invazii barbare, cuceriri rapace, prinți răi, holeră și cutremure au dat românilor un sentiment superb al calității temporare și tranzitorii a tuturor. Experiența în supraviețuire i-a învățat că fiecare cădere poate duce la oportunități neprevăzute și că cumva se ridică mereu în picioare.”

Insigna - Evidențiat în respectarea regulilor de circulație

În timpul regimului comunist s-a instituit un amplu sistem de insigne și medalii prin care se încerca mobilizarea tuturor categoriilor de oameni ai muncii, printre care și elevii, pentru obținerea de rezultate și mai bune în activitatea fiecăruia. Aici se încadrează și insigna Evidențiat în respectarea regulilor de circulație. Baterea și conferirea acestui gen de insigne era una dintre căile și mijloace la îndemână pentru convingerea-impunerea-schimbarea conștiinței cetățenilor. Se vorbea despre “formarea omului nou, constructor și apărător devotat al cuceririlor revoluționare ale poporului. Se cerea astfel o eficiență sporită în toate domeniile de activitate dar și economii de orice fel, la sânge”. Aceste distincții acopereau toate domeniile de activitate, erau confecționate din metal mort, fiind strident colorate și unele dintre ele erau încărcate cu simboluri comuniste. Se știe că în vremea comunismului în fiecare școală erau constituite patrule școlare care supravegheau și îndrumau elevii în respectarea normelor de circulație. Membrii acestor patrule adeseori erau distinșii și cu insigna de mai sus.

Stahanovist - Cooperativa de producție

Termenul stahanovism provine de la minerul sovietic Alexei Grigorievici Stahanov (1906 - 1977) care, în noaptea de 30 spre 31 august 1935, a depășit planul de muncă de peste 7 ori, extrăgând 102 tone de cărbune din mina Tentralnaia Irmino, față de norma obișnuită de 14 tone/schimb. De atunci propaganda comunistă l-a folosit drept exemplu.

În istoria și iconografia sovietică, un stahanovist este cel care urmează exemplul lui Alexei Grigorievici Stahanov: angajarea la o muncă foarte grea, cu o înaltă eficiență la locul de muncă, depășirea cu mult a normei de producție. Pe 14 noiembrie 1935 s-a ținut prima Conferință Inter-Unională a Stahanoviștilor, în care Stahanov și colegii săi și-au expus metodele de muncă și au dat amănunte despre câștigurile mai mari ce pot fi obținute prin raționalizarea muncii. Metoda sovietică de "întrecere stahanovistă", adică de muncă extenuantă pentru a putea fi evidențiat ca "Fruntaș în producție" a fost adoptată și în Republica Populară Română, drept pentru care, în anul 1951 a fost elaborată Hotărârea Comitetului Central al PMR cu privire la Stahanovism. Poza aplicată îl reprezintă pe celebrul Stahnov pe coperta renumitei reviste TIME.

Cooperativa de producţie era o formă asociativă (întreprindere) înfiinţată de un număr de persoane fizice în scopul desfăşurării în comun a activităţii de producţie şi a altei activităţi economice, bazate preponderent pe munca personală a membrilor ei şi pe cooperarea cotelor de participare la capitalul acesteia, denumite în continuare cote de participare.

___________ooOoo____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII