Epaminonda's Blog.....: MOURA

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea portugheză MOURA,

Conventul

Castelul

Hotelul

Arhitectură locală

Vedere aeriană

Vedere generală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

UN DUEL EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

________xxx________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL ALBA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Medalie ciclism - N.T.K. 1936 (Oradea)

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR). N.T.K. am fost un puternic și cunoscut club de ciclism orădean.

Insigna - L.M.V. Alba Iulia 1945 - 1985

(Liceul Mihai Viteazu)

Unitatea politica ce se realizase, la 1 Decembrie 1918, deschidea drumul catre o unitate culturala, care incepea cu unitatea invatamantului. Din documentele care se pastreaza, rezulta ca generalul de corp de armata Arthur Vaitoianu, prin raportul sau din 17 august 1919, solicita infiintarea a trei licee militare in localitatile: Timisoara, Sibiu, Chisinau. Era o datorie de onoare pe care o avea tara pentru instruirea si educarea tineretului din Banat, Transilvania si Basarabia, la nivelul invatamantului din vechile provincii ale Romaniei. Prin Inaltul Decret Regal nr. 3613 din 23 septembrie 1919, dat la Castelul Peles de Regele Ferdinand I, se aproba infiintarea liceelor militare din Targu-Mures si Chisinau, incepand cu anul 1919. Propunerea mr. Nadejde a influentat schimbul intre Sibiu si Targu-Mures ca locatie pentru unul dintre cele trei licee propuse regelui spre aprobare. Ziua de 15 noiembrie 1919 a fost momentul de nastere a liceului militar, prin faptul ca la aceasta data a putut sa aiba loc mica solemnitate de incepere a cursurilor, zi memorata de zecile de promotii care vor urma şi care, sub deviza "Non scolae sed vitae discimus" (Nu învățăm de la școală, ci de la "școala vieții".) prin activitatea lor si prin rezultatele pe care le vor obtine vor contribui la formarea prestigiului si faimei „cuibului de soimi” de la Mures. Incepand cu data de 30 martie 1920, prin Inaltul Decret nr. 880, Liceul Militar din Targu-Mures s-a numit „Mihai Viteazul”, avand ca patron spiritual pe „Sfantul Nicolae”. Era un act de veneratie pentru acest domnitor, cu adevarat viteaz si vizionar, spirit luminat al epocii sale. In plina perioada de afirmare, datorita situatiei politice interne in deteriorare si izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial, ca urmare a Dictatului de la Viena, in baza Ordinului nr. 12140 din 31 august 1940 al Marelui Stat Major, incepand cu 1 septembrie 1940, Liceul Militar „Mihai Viteazul” este stramutat la Timisoara in tragice conditii sufletesti si materiale pentru cadre si elevi. La 1 iulie 1945, prin Decizia Ministeriala nr. 808, institutia este redenumita „Liceul Internat Civil al Armatei” pentru ca la scurt timp, prin Decizia Ministeriala nr. 2675 din 1946 sa primeasca denumirea de Liceul Armatei „Mihai Viteazul ”.Este meritul de onoare al veteranilor absolventi ai acestui liceu de a dezgropa o istorie bogata in realizari si traditii, dar si in evenimente dramatice si a o face cunoscuta generatiilor albaiuliene de elevi, ca o reconstituire cu valoare educativ-patriotica si ostaseasca. Prin Ordinul ministrului apararii nationale nr. M. 131/1999, cu prilejul aniversarii a 80 de ani de la infiintare si ca o recunoastere din partea Ministerului Educatiei Nationale a contributiei de marca adusa la formarea tinerei generatii, institutia a primit denumirea de Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazu”. De-a lungul existentei sale zbuciumate, solidara cu istoria neamului, prin munca si abnegatia cadrelor militare si dascalilor, in colegiu si-au desavarsit pregatirea 54 de promotii, insumand 5645 de tineri. Prin efortul tuturor, Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazu” a dobandit valoroase traditii si rezultate deosebite care l-au consacrat printre cele mai bune institutii de invatamant militar si civil din tara. În poza de mai sus este prezentat sediul liceului din Alab Iulia iar în pozele de mai jos sediul aceluiaşi liceu din Târgu Mureş şi apoi Timişoara.

Deasupra sunt clădirile din Timișoara și Târgu Mureș care au găzduit vremelnic instuția Liceului militar din Alba Iulia.

Cetatea Alba Carolina

Cetatea Alba Carolina este o fortăreață de bastioane de tip Vauban,

construită la începutul secolului al XVIII-lea în orașul medieval Alba Iulia pe Dealul Citadelei, având rol de fortificație strategică de apărare a Imperiului Habsburgic, împotriva eforturilor militare ale Imperiului Otoman și de consolidare a puterii habsburgice pe plan local. Anterior epocii în care a fost construită, în același loc s-au mai aflat alte 2 fortificații precedente: Castrul Roman al Legiunii a XIII-a Gemina (106 e.n.) și Cetatea Medievală Bălgrad (secolele XVI-XVII). Expansiunea militară otomană spre Europa de Vest a luat sfârșit în 1683 sub zidurile Vienei prin biruința armatelor austro-polone. Victorioși, Habsburgii au avansat militar și politic spre est eliberând de sub dominația turcilor în 1687 Ungaria și în 1688 Transilvania, an după care trupele imperiale au ocupat principalele cetăți locale, pe unele reamenajându-le. Mai întâi au fost construite fortificații transilvane noi de mai mică importanță. Edificarea unor mari fortărețe a debutat de abia după ce în 1699 prin Tratatul de la Karlowitz, respectiv după 1718 prin cel de la Passarowitz, otomanii au renunțat la teritoriile din Transilvania, Banat și - vremelnic - Oltenia, în favoarea unui protectorat austriac. Inspiratorul proiectului a fost mareșalul principe Eugeniu de Savoia, cel care a introdus în Imperiul Habsburgic sistemele de fortificații elaborate de Vauban. Ansamblul făcea parte dintr-un sistem mai larg de puncte fortificate, menite a asigura defensiv noile provincii cucerite.

Lucrările pregătitoare au început prin ridicarea topografică din anul 1711, a orașului și cetății medievale. Planul originar al cetății a fost trimis la Viena și aprobat de prințul Eugeniu de Savoia la 18 aprilie 1714, acesta împreună cu ordinul de începere a lucrărilor fiind înmânat la 26 aprilie 1714 generalului Steinville, comandantul trupelor imperiale din Transilvania. În iulie 1714 generalul primește în baza observațiilor venite de la Viena notificarea de a întocmi un nou plan, adaptat acestora. Terenul necesar (140 ha), a fost eliberat între 1713-1715 prin dărâmarea vechiului oraș medieval, acesta trebuind să fie mutat în partea de est a cetății (actualul oraș de jos). Proiectul, din punct de vedere tehnic îi aparține arhitectului italian Giovano Morando Visconti. Lucrările (estimate în total la peste un milion de guldeni de aur) – au fost conduse inițial de către acesta (care a murit în 1717 la 65 de ani, de ciumă) și ulterior de inginerii militari Iosif de Quadri (1717-1727) și Konrad won Weiss (1727-1738). Deși sistemul de apărare proiectat inițial cuprindea 4 linii de fortificații și o fortificație mai îndepărtată plasată pe Dealul Furcilor - aflat în vecinătate, construcția finală a avut numai 3 linii. Construcția propriu-zisă - care urma să devină fortificația principală a Transilvaniei - a fost realizată între anii 1715-1738, în timpul împăratului Carol al VI-lea, guvernatori ai Transilvaniei în perioada respectivă fiind Sigismund Kornis (1713-1731), Ștefan Wesseleny

(1731-1732), Francisc Anton Wallis (1732 - 1734 și Ioan Haller (1734-1755). Ca zidari și pietrari au lucrat muncitori și meșteri italieni, iar pentru sculptură la porțile cetății și bastioane a fost adusă echipă vieneză, condusă de sculptorul Johann Konig. În 4 noiembrie 1715 s-a pus piatra de temelie la bastionul Carol dedicat împăratului, situat pe latura de nord. Fortificația a fost ridicată cu materiale din zonă, munca brută fiind prestată în serii de câte două săptămâni de peste 20000 de iobagi români aduși din toată Transilvania . Cărămida s-a confecționat pe plan local, piatra brută a fost adusă de la Șard, iar cea fasonată de la Ighiu, nisipul din Mureș și piatra de var de la Meteș. Zidurile - ușor oblice - s-au ridicat din cărămidă și piatră printr-o tehnică fără denivelări, pentru a provoca ricoșarea ghiulelelor metalice. Din vechea cetate medievală s-au utilizat totuși cele două bastioane construite în secolul al XVII-lea, care au devenit în cadrul a două noi bastioane, cavalieri - platforme de tragere. Proiectul inițial nu s-a realizat în întregime, resursele financiare habsburgice fiind îndreptate ulterior spre fortificații situate mai aproape de granița cu otomanii. În anul 1747 s-au reluat lucrări sub conducerea generalul Bohn (care a și propus un nou proiect - nerealizat - de fortificare exterioară spre oraș și spre Dealul Furcilor), dar nu după mult timp s-au întrerupt. Câteva lucrări rămase neterminate au fost reluate în anul 1812 precum și în timpul asediului din 1849.

Manutanța - depozitul de provizii, casele comisariatului și comandantului, două depozite de pulbere, palatului princiar cu destinație de arsenal, biserica Ordinului Trinitarian (1719, azi Biblioteca Bathyaneum) au fost ridicate sub conducerea lui Iosif de Quadri, la fel și artera principală de circulație în cetate. Corpul principal al cetății este de forma unui heptagon neregulat, cele șapte bastioane conferindu-i o imagine stelată tipică sistemelor de acest gen. Trinitatea este cel mai mare bastion și are un blazon încoronat cu câmpuri multiple și frunze de acant. Celelalte sunt Sfântul Ștefan, Eugeniu de Savoia, Sfântul Mihail, Sfântul Carol, Sfântul Capistrano și Sfânta Elisabeta. Atât bastioanele (cu o înălțime de 12 metri și o lungime variind între 106 și 142 metri) cu fețe lungi dispuse în unghiuri diferite (75° - 120°) și flancuri scurte și concave (42 - 48 metri), cât și curtinele de care le leagă (la distanțe de 116-135 metri) perpendicular, nu sunt egale deoarece au fost ușor adaptate terenului. Bastioanele principale nu au cazemate interioare, defensiva implicând baterii de artilerie așezate pe platforme superioare. Între bastioanele principale și curtinele din a doua linie, se află șanțul interior cu lățimea de 27 metri. Linia a doua era formată din raveline (sau semilune) care apără curtinele, având numele bastioanelor apropiate, excepția fiind cea dispusă pe flancul sudic denumită Francisc de Paula. Dimensiuni lor sunt: fețele 60 - 90 m și flancurile 45 m. Ultimele sunt prevăzute cu șanțuri late de 9 m. Redute de pe care artileria protejată executa trageri îndepărtate sunt construite pe ravelinele nordice și vestice. Linia externă era alcătuită din contragărzile ce protejau fețele bastioanelor și ravelinelor, ele fiind dispuse în aceeași unghiuri cu bastioanele și ravelinele pe care le apărau. Grosimea lor este de 22 m, iar lungimea fețelor 120 - 144 metri. Toate contragărzile și unele raveline vestice au fost prevăzute cu baterii de artilerie în cazemate, precum și cu tunele înzestrate cu metereze pentru trageri sau, cu încăperi pentru adăpostul trupei ori cu rol de depozite, grajduri, etc. Pe latura estică dinspre oraș unde se afla o terasă abruptă, contragarda - denumită anvelopă, se prezintă sub forma unor valuri înalte de pământ susținute la baza de un zid scund din cărămidă. Aici au fost amenajate în unghiurile ieșinde terase pentru artilerie. Planul cetății a fost trasat în jurul axelor reprezentate de cele 6 porți (3 spre est și restul spre vest), din care cea principală se află în partea de est. Porțile vestice făceau – la origine – legătura cu terenul de instrucție al armatei. Artera principală de circulație în interiorul cetății este între porțile IIl-IV-V-VI. Statuile și reliefurile care împodobesc aceste porți, au ca sursă de inspirație fapte ale eroilor antici sau războaiele austro-turce, încadrându-se curentului baroc. Fortificația bastionară de la Alba Iulia este cea mai mare Cetate din România, care stă în picioare de mai bine de 300 de ani. Cetatea este locul în care vă puteți întoarce în timp, de-a lungul a două milenii, printre vestigiile a trei fortificații, din tot atâtea epoci diferite. Altfel spus, fiecare cetate ridicată aici a înglobat-o pe cea veche: Castrul ridicat de romani, Cetatea medievală și Cetatea Alba Carolina. Ultima a fost ridicată la Alba Iulia la începutul secolului al XVIII-lea. Primul proiect al fortificației a fost realizat de arhitectul italian Giovanni Morando Visconti, care a condus și prima fază a lucrărilor. Arhitectul a murit de ciumă și își doarme somnul de veci în Catedrala Romano Catolică din Alba Iulia. Piatra de temelie a Cetății fost pusă în 4 noiembrie 1715. În linii mari, se consideră că anul de încheiere al lucrărilor este 1738, deși au existat diferite lucrări și în anii următori.

Fortificaţia, concepută pe o suprafaţă de 110 hectare, cu o incintă apărată de trei rânduri de ziduri, a primit o formă stelată, cu şapte bastioane alternate cu șase raveline, străbătute de galerii boltite, toate delimitate de şanţuri adânci. Forma de stea cu șapte colțuri este dată de cele șapte bastioane, care formează în zona centrală „incinta de siguranță“ a fortificației, cea mai importantă și cea mai bine protejată. Enumerarea de obicei a bastioanelor începe de la Poarta a III-a, spre sud, în sensul acelor de ceasornic. Bastioanele au primit denumiri speciale, legate de numele unor patroni laici sau religioși. Zidurile bastioanelor au la bază 2,5 metri grosime, iar înălțimea trece de 10 metri. Zidul drept care le unește se numește în limbaj tehnic curtină. Corpurile mari amplasate în fața curtinelor se numesc raveline. Ultima linie de ziduri se numește contragardă. Cetatea ridicată în inima Transilvaniei s-a dovedit a fi cel mai impunător monument baroc al provinciei. O particularitate a Cetății este dată de succesiunea celor șase porți, situate pe axa est-vest. Altfel spus, pe Traseul Turistic al „Porților Cetății”, care face legătura între Centrul Civic și cartierul Platoul Romanilor, aflat în zona de vest a municipiului Alba Iulia. Impunătoarea fortificație a primit numele împăratului Carol al VI-lea, în vremea căruia a fost ridicată, respectiv Carlsburg-Cetatea lui Carol. Rolul Cetății a fost unul militar, de apărare, dat de sistemul bastionar, de tipologia pieselor de artilerie cu care a fost înzestrată, precum şi de mărimea trupelor existente în interiorul ei. Cetatea a fost atacată o singură dată în existența ei militară, dar niciodată cucerită. Episodul a avut loc în 1849, când 8.000 de soldați maghiari au asediat-o fără succes. Cetatea Alba Carolina a cunoscut în ultimii ani transformări spectaculoase, care o fac tot mai vizibilă pe „tortul” turistic al Europei.

În paralel cu lucrările de restaurare, cofinanțate din fonduri europene, s-a avut în vedere si valorificarea patrimoniului său cultural de excepție. Fortificația este locul în care au loc festivaluri culturale, se aud orchestre celebre, unde concertează artiști de top, români și străini. Unitatea politica ce se realizase, la 1 Decembrie 1918, deschidea drumul catre o unitate culturala, care incepea cu unitatea invatamantului. Din documentele care se pastreaza, rezulta ca generalul de corp de armata Arthur Vaitoianu, prin raportul sau din 17 august 1919, solicita infiintarea a trei licee militare in localitatile: Timisoara, Sibiu, Chisinau. Era o datorie de onoare pe care o avea tara pentru instruirea si educarea tineretului din Banat, Transilvania si Basarabia, la nivelul invatamantului din vechile provincii ale Romaniei. Prin Inaltul Decret Regal nr. 3613 din 23 septembrie 1919, dat la Castelul Peles de Regele Ferdinand I, se aproba infiintarea liceelor militare din Targu-Mures si Chisinau, incepand cu anul 1919. Propunerea mr. Nadejde a influentat schimbul intre Sibiu si Targu-Mures ca locatie pentru unul dintre cele trei licee propuse regelui spre aprobare. Ziua de 15 noiembrie 1919 a fost momentul de nastere a liceului militar, prin faptul ca la aceasta data a putut sa aiba loc mica solemnitate de incepere a cursurilor, zi memorata de zecile de promotii care vor urma şi care, sub deviza "Non scolae sed vitae discimus" (Nu învățăm de la școală, ci de la "școala vieții".) prin activitatea lor si prin rezultatele pe care le vor obtine vor contribui la formarea prestigiului si faimei „cuibului de soimi” de la Mures.

Incepand cu data de 30 martie 1920, prin Inaltul Decret nr. 880, Liceul Militar din Targu-Mures s-a numit „Mihai Viteazul”, avand ca patron spiritual pe „Sfantul Nicolae”. Era un act de veneratie pentru acest domnitor, cu adevarat viteaz si vizionar, spirit luminat al epocii sale. In plina perioada de afirmare, datorita situatiei politice interne in deteriorare si izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial, ca urmare a Dictatului de la Viena, in baza Ordinului nr. 12140 din 31 august 1940 al Marelui Stat Major, incepand cu 1 septembrie 1940, Liceul Militar „Mihai Viteazul” este stramutat la Timisoara in tragice conditii sufletesti si materiale pentru cadre si elevi. La 1 iulie 1945, prin Decizia Ministeriala nr. 808, institutia este redenumita „Liceul Internat Civil al Armatei” pentru ca la scurt timp, prin Decizia Ministeriala nr. 2675 din 1946 sa primeasca denumirea de Liceul Armatei „Mihai Viteazul ”.Este meritul de onoare al veteranilor absolventi ai acestui liceu de a dezgropa o istorie bogata in realizari si traditii, dar si in evenimente dramatice si a o face cunoscuta generatiilor albaiuliene de elevi, ca o reconstituire cu valoare educativ-patriotica si ostaseasca.

Prin Ordinul ministrului apararii nationale nr. M. 131/1999, cu prilejul aniversarii a 80 de ani de la infiintare si ca o recunoastere din partea Ministerului Educatiei Nationale a contributiei de marca adusa la formarea tinerei generatii, institutia a primit denumirea de Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazu”. De-a lungul existentei sale zbuciumate, solidara cu istoria neamului, prin munca si abnegatia cadrelor militare si dascalilor, in colegiu si-au desavarsit pregatirea 54 de promotii, insumand 5645 de tineri. Prin efortul tuturor, Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazu” a dobandit valoroase traditii si rezultate deosebite care l-au consacrat printre cele mai bune institutii de invatamant militar si civil din tara. În poza de mai sus este prezentat sediul liceului din Alab Iulia iar în pozele de mai jos sediul aceluiaşi liceu din Târgu Mureş şi apoi Timişoara.

Insigna - A.J.V.P.S. Alba

(Asociația județeană a vânătorilor și pescarilor sportivi)

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.) este persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, care reprezintă, în plan intern, interesele a peste 150 de asociaţii afiliate, în care sunt înscrişi peste 90% din vânătorii români şi peste 80% din pescarii cu domiciliul sau rezidenţa în România, iar în plan extern, interesele tuturor vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră. Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. Această formă de organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până să ajungă la formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și organizații paralele în acest domeniu de activitate.

Capra neagră este o adevărată mândrie a țării noastre, a fost declarată

monument al naturii și sălășluiește pe crestele alpine, greu accesibile chiar și celor mai experimentați alpiniști. Despre ea Eugen Jebeleanu spunea; “Au plămădit-o înălțimile muntelui – acolo unde creștetele poartă ocalele nevăzute ale cerurilor – din cutezanțe și din gingășii, au întărit-o stâncile din crită; au agerit-o vânturile și au săgetat-o piscurile și hăurile. Așa a ajuns să împartă cu vulturii împărăția neprihănirilor. Suișurile ei pieptișe, săriturile cele mai pline de cerbicie te țin cu sufletul la gură…” Capra neagra este cel mai „vechi“ mamifer din Romania: ea traia in perioadele glaciare cuaternare, alaturi de mamut si de rinocerul linos. A supravietuit incalzirii climatului retragindu-se in zonele montane inalte, ce constituie si habitatul ei actual: golul alpin si padurile adiacente. In schimb, ceea ce s-a schimbat drastic este distributia caprelor negre pe teritoriul Romaniei. Denumit stiintific Rupicapra rupicapra carpathica, acest animal ierbivor este gregar: traieste in ciopoare de 5-30 exemplare, conduse de femele batrine. Masculii adulti de peste cinci ani duc o viata solitara, retrasi in zone greu accesibile. Vârsta unui exemplar poate fi aflata numarind inelele de pe coarne. Durata de viata este estimata la 15-20 de ani. Capra neagra se distinge prin agilitate, putind face salturi de pâna la 2 metri inaltime si 6 metri lungime. Chiar si pe stinci abrupte, poate atinge o viteza de 50 km/ora. La nevoie poate inota, dar traversarea lacurilor alpine o epuizeaza. Printre dusmanii caprelor negre se numără ursii, lupii, râsii si acvilele de munte, dar numarul exemplarelor nu este periclitat de pradatori ci de braconieri.

Peștele este un animal vertebrat, craniat, ce trăiește în mediu acvatic. El respiră oxigen dizolvat în apă. Se cunosc aproximativ 29000 de specii de pești. Știința ce se ocupă cu studiul peștilor se numește ihtilologie. Peștii sunt animalele cele mai puțin dezvoltate dintre craniate.

O zi împreună 2015 - Maraton și semi maraton Aiud

Alerg pentru cei care nu pot

Aiud, în limba maghiară - Enyed, Nagyenyed, în dialectul săsesc - Änjet, Angetn, Stroßbrich, în limba germană - Straßburg am Mieresch, în limba latină Brucla, este un municipiu din județul alba care include și satele: Aiudul de Sus, Gâmbaș, Măgina, Păgida, Ciumbrud, Gârbova de Sus, Gârbova de Jos, Gârbovița, Sâncrai și Țifra. Pe teritoriul orașului s-a aflat în antichitate așezarea romană Brucla. Prima menționare documentară datează din anul 1293 când populația era alcătuită în majoritate de sași. În documentele medievale, localitatea Aiud apare sub denumirile Enietten sau Engeten (în dialectul săsesc Angeten sau Anjet) și, uneori, ca Strassburg. În anul 1437, în cursul răscoalei de la Bobâlna, Aiudul fost ocupat de răsculați. În timpul reformei protestante populația a îmbrățișat în majoritate varianta calvină a protestantismului, ceea ce a avut drept consecință maghiarizarea treptată a populației germane. În timpul războiului anti austriac, condus de principele Francisk Rakoczy al II-lea, comandantul militar imperial Jean Rabutin a dispus incendierea Aiudului la 13 martie 1704. În lupta de apărare a cetății și-au pierdut viața 30 de studenți ai colegiului. La 8 ianuarie 1849 țăranii români răsculați, conduși de Axente Sever și preotul Simion Prodan, au incendiat orașul. Populația nu credea că românii, pe atunci pașnici, ar fi putut să atace orașul. În seara de 8 ianuarie, a început măcelul ce a durat până la 17 ianuarie. Au fost uciși circa 600 de etnici maghiari. Morții au fost aruncați în șanțurile cetății și în varnița de lângă cetate, unde se află un monument construit în memoria victimelor. Axente Sever a fost arestat în februarie 1849, acuzat că ar fi participat la masacru, dar, în procesul penal, instanța i-a stabilit inocența. Până în anul 1950 orașul a fost reședința plășii Aiud. În timpul regimului comunist din România în închisoarea din Aiud au fost întemnițați numeroși deținuți politici. La recensământul din anul 2011 orașul număra 22876 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 74,11%, maghiari – 14,75, romi – 4,06% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Aiud astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 72,07%, reformași – 12,06%, greco catolici – 3,19%, romano catolici – 1,29% și restul – nedeclarată sau altă religie.

În mijlocul orașului Aiud se păstrează una din cele mai vechi cetăți urbane din Transilvania (secolele XIII-XVI), Cetatea Aiudului. Cetatea este monument istoric și a fost construită în secolul XIV, datorându-și aspectul actual modificărilor din secolele XVI și XVII. Cercetările arheologice au descoperit, sub actuala cetate, o așezare daco-romană, suprapusă de o fortificație de pământ. Pe acest loc cercetările arheologice au relevat existența unei așezări daco-romane din secolul III, peste care ulterior a fost înălțată o fortificație de pământ. Peste această fortificație, a fost ridicată cetatea în două faze. Cercetările arheologice au descoperit prima fază ca având loc în secolul XIV. Aceste date intră în contradicție cu tradițiile locale săsești care indică ridicarea cetății înainte de marile invazii ale tătarilor din anul 1241, dar nu a putut fi confirmată această ipoteză. În prima fază cetatea era de fapt o biserică fortificată, similar multor alte biserici fortificate transilvănene. A doua fază de construcție a cetății Aiudului a avut loc în perioada secolelor XVI-XVII. Forma actuală a cetății a fost definită în cea de-a doua fază de construcție, când zidurile au fost extinse. De plan poligonal neregulat, cu o suprafață de aproximativ 3500 metri pătrați și construită din piatră brută cu o grosime a zidurilor de 1,2 metri cetatea a fost întărită cu turnuri atribuite diverselor bresle meșteșugărești care le întrețineau și al căror nume îl purtau. Avea 9 turnuri: Turnul măcelarilor, Turnul croitorilor, Turnul cizmarilor, Turnul blănarilor, Turnul dogarilor, Turnul olarilor, Turnul Kalendas, Turnul lăcătușilor-fierarilor și Turnul Porții. Din rândurile fiecărei bresle responsabile de turnuri, se alegeau ofițerii de breaslă, comandanții militari ai cetății. Legătura între turnuri se făcea prin drumul de strajă aflat în spatele parapetului, la care se avea acces prin intermediul mai multor scări din lemn. În interiorul celor 9 turnuri, la nivelele superioare ale lor se putea ajunge prin scările interioare de lemn. În interiorul zidurilor cetății se află trei monumente arhitectonice aparte: Biserica Reformată Calvină - ridicată în stil gotic târziu la sfârșitul sec. XV, de tip biserică-hală cu trei nave, cu absida poligonală și turn pe vest, interiorul modificat baroc; Biserica Evanghelică Luterană ridicată în a doua jumătate a secolului XIX și Palatul Voievodal (sec.XVI-XVII), care a aparținut principelui ardelean Gabriel Bethlen (în anii 1612 - 1629), aici funcționând în prezent Muzeul de Istorie al orașului. Mai jos este prezentat planul cetăţii Aiud.

Pe el sunt sunt reprezentate:

A. Biserica Evanghelică-Lutherană
B. Biserica Reformată-Calvină
C. Casa voievodală Bethlen
D. Clădirea oficiului parohial
E. Clădirea parohială
F. Vechea casă a clopotarului
G. Vechea casă parohială evanghelică

Şi cele 9 turnuri:
1. Turnul măcelarilor
2. Turnul croitorilor
3. Turnul cizmarilor
4. Turnul blănarilor
5. Turnul dogarilor
6. Turnul olarilor
7. Turnul Kalendas
8. Turnul lăcătuşilor
9. Turnul porţii

Alba Iulia, mai demult Bălgrad este un municipiu situat pe malul râului Mureş și reşedinţa judeţului Alba din România. Între anii 1541 şi 1711 oraşul a fost, cu unele întreruperi, reşedinţa şi astfel capitala politică a Transilvaniei. Pentru o scurtă perioadă de timp, începând cu recunoaşterea principelui Sigismund Bathory drept suveran al Moldovei şi al Ţării Romîneşti – 1595 - a fost şi capitală a acestor state, proiectul politic find continuat de Mihia Viteazu. La Alba Iulia a avut loc Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918, care a stat la baza înfăptuirii unirii Transilvaniei şi a Banatului cu Regatul României. În anul 1922 a avut loc la Alba Iulia ceremonia oficială de încoronare a regilor României Mari, Ferdinand I şi Maria, moment care a consfinţit importanţa istorică a oraşului şi rolul de capitală istorică. Numeroase izvoare atestă, înainte de a ne fi fost transmis numele sau prin documente istorice scrise, existența pe acest teritoriu și în împrejurimile lui imediate, a unor așezări preistorice datând din mileniul al V-lea ÎEN, în partea de nord a orașului s-a descoperit o importantă așezare neolitică (5000-1900 Î.E.N.), care a fost locuită de triburi de păstori și agricultori. Înainte de cucerireea romană în apropierea marelui oraș exista localitatea dacică Apulon, important centru fortificat menţionat pe hărţile vremii. După cucerirea Daciei de către Traian, oraşul s-a numit Apulum, iar fortificaţia dacică preexistentă a fost extinsă prin efortul soldaţilor Legiunii a XIII-a Gemina staţionate aici. Ruinele zidului roman şi ale porţii sunt foarte bine conservate şi pot fi vizitate în „Traseul celor trei fortificaţii” din cartierul Cetate. După retragerea administraţiei romane sub Aurelian, în anul 271 viaţa urbană s-a stins treptat. În evul mediu oraşul apare din nou atestat în anul 1199, de această dată sub numele de Alba Iulia (Cetatea Albă a lui Gyula), centru al administraţiei Regatului Ungariei din Transilvania, colonizat cu saşi şi devenit reşedinţă a Episcopiei Catolice a Transilvaniei, iar mai apoi drept capitală a Principatului Transilvaniei. Denumirea latină a oraşului a fost tradusă în documentele medievale redactate în limba slavonă drept Bălgrad (Cetatea Albă). Mihai Viteazu şi-a făcut intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599, primind cheile fortăreţei de la episcopul Napragy, stabilind aici prima capitală vremelnică a tuturor romanilor. Sus am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului Alba Iulia, pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură, din vremuri diferite, ale orașului.

Poarta nr.1 a cetății

Poarta nr. 2 a cetății

Poarta nr. 3 a cetății

Poarta nr. 5 a cetății

Palatul Apor (din cetate) - Universitatea

Obeliscul Horea, Cloșca și Crișan din cetate

Cetatea

Institutul de arte grafice Albina

Banca Națională și Poșta

Catedrala romano catolică din cetate

Clopotnița catedralei arhiepiscopale

(catedralei încoronării) din cetate

Gara

Muzeul Unirii

Prefectura

Primăria

Alba este un județ al României situat în provincia Transilvania. Reședința

acestui județ este municipiul Alba Iulia. Județul are o suprafață de 6242 kilometri pătrați și o populație de aproximativ 383000 de locuitori. Ca subdiviziuni administrative județul se compune din; 4 municipii - Alba Iulia, Aiud, Blaj, Sebeș, 7 orașe - Abrud, Baia de Arieș, Câmpeni, Cugir, Ocna Mureș, Teiuș, Zlatna și 67 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, din vremuri diferite, din județul Alba, și alte locuri de vizitat pe aceste meleaguri.