Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de
cultură și arhitectură din localitatea olandeză GENNEP,
provincia LIMBURG, din vremuri diferite.
Turnul Bisericii Sfântul Martinus
Muzeul
Primăria
Moara de vânt De Reus
Monumentul Călărețul
Vechea moară Milsbeek -Str. Rijksweg
Monumentul Nuduri feminine
Fântâna
Arhitectură locală
Vedere generală
xxx
O EPIGRAMĂ PROPRIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
UN DUEL EPIGRAMATIC
O PASTILĂ DE UMOR
________xxx________
CÂTEVA MEDALII
ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI
Informaţii
generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic,
foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite,
preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care
indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei
persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani
și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare
societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică,
religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de
participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură,
etc.
Mihai I Viteazul 1558 - 1601
Șelimbăr 1599 - 2019
Medalia
de mai sus s-a bătut în amintirea Bătăliei de la Șelimbăr din anul 1599. Caracteristicile
tehnice ale medaliei sunt: material compoziție
– aliaj de cupru argintat, forma – rotundă, diametrul – 85 milimetri, calitate
–sablata și patinată, tiraj – 500 exemplare și gravor – Tudor Leșanu.
Mihai Viteazul, primul domnitor care a reuşit să
unească cele trei provincii româneşti, a trăit între 1558 şi 1601. Domnitorul a
avut un caracter dârz şi şi-a folosit de toate mijloacele, inclusiv de
cuceririle amoroase, pentru a-şi duce la îndeplinire năzuinţele. Mihai Viteazul
a rămas în istorie ca primul domnitor care a reuşit să unească cele trei
provincii româneşti: Moldova, Ardealul şi Ţara Românescă. Pentru a-şi realiza
scopurile, Mihai Viteazul s-a folosit de oricine, chiar şi de ibovnicele sale.
Istoricii sunt de părere că s-a căsătorit cu Doamna Stanca pentru a reuşi să
acceadă la putere. Nu se cunoaşte cu exactitate locul
naşterii. Mihai Viteazul s-a născut, după unele surse, în Oraşul de Floci sau
Târgul de Floci (n.r. - denumire care vine de la târgul de lână care funcţiona
aici) situat la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, localitate azi dispărută. Alte
documente, aflate în custodia Academiei Române, precum şi specificaţiile din
Condica episcopiei Rîmnicului, atestă că Mihai Viteazul s-ar fi născut la
Drăgoeşti, localitate aflată pe partea stîngă a Oltului, judeţul
Vâlcea. Mihai Viteazul a crescut fără tată.
Potrivit unor istorici, Mihai Viteazu este fiul nelegitim al lui Pătraşcu cel
Bun, domnitor al Ţării Româneşti. Argumentul principal împotriva acestei
variante este acela că Mihai Viteazu s-a născut în anul 1558, la un an după
moartea lui Pătraşcu cel Bun. Astfel, este greu de crezut că acesta a avut
relaţii extraconjugale în anul morţii sale, având în vedere faptul că a murit
în urma unei lungi boli. Există două versiuni care circulă cu privire
la mama lui Mihai Viteazul, Teodora Cantacuzino. Potrivit celor mai mulţi
istorici, ea este de neam grecesc şi se trage din vechea familie bizantină a
Cantacuzinilor, fiind soră cu Iane Epirotul, care a ajuns ban al Olteniei şi
reprezentantul domnului Munteniei la Constantinopol, o persoană foarte
influentă. „Un personaj extraordinar, Mihail Cantacuzino, poreclit Şaitanoglu
sau Şeitanoglu, adică, în turceşte, „fiul Satanei”. Se zice că mama lui Mihai
Viteazul ar fi fost sora lui Şeitanoglu. În orice caz, e aproape sigur acum,
după documente recent descoperite, că a fost o Cantacuzină venită să facă mare
negoţ în Ţara Românească, iar cu banii şi insistenţele rudelor ei pe lângă
marele vizir a fost ales Mihai Viteazul domnitor“, notează istoricul Neagu
Djuvara în lucrarea „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri“.
Conform altor surse, Teodora era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de
Floci, iar tatăl lui Mihai era grec. Cert este că s-a călugărit spre sfârşitul
domniei fiului ei, luând numele monahal de Teofana, şi a murit în anul 1605 sau
1606, fiind înmormântată în biserica mănăstirii Cozia. Domnitorul era un om dintr-o bucată şi foarte hotărât în toate deciziile pe
care le lua. De asemenea, se folosea de toate mijloacele pentru a-şi duce la
îndeplinire scopurile, de multe ori parafând alianţe cu parteneri pe care nu-i
agrea. Mihai Viteazul a fost comerciant de
vite. La început, domnitorul a făcut comerţ cu vite şi, apoi, cu giuvaieruri. A
cunoscut, astfel, lumea comerţului şi a avut multe de învăţat. A deprins
limbile greacă şi turcă, dar a intrat în contact cu marea boierime munteană.
Ajunsese să deţină o avere imensă. Cumpărase din 44 de sate, în timp ce un
boier obişnuit avea 8-9 sate. Mihai Viteazu s-a căsătorit la vârsta de 27 de ani cu doamna Stanca, descendenta
unei mari familii de boieri. Ea era nepoata banului Dobromir al Craiovei şi a
logofătului Gheorghe din Corbi. Provenea din puternicul neam al boierilor din
Izvorani, zona Muscelului sau, conform altor surse, dintr-o familie înruditã cu
fraţii Buzeşti. Căsătoria cu Doamna Stanca i-a deschis tânărului Mihai drumul
spre putere. Astfel, unii istorici contemporani au suspectat o căsătorie din
interes. Domnitorul şi Doamna Stanca au avut
doi copii, Florica şi Nicolae, cel care avea să ocupe, o perioadă, cât marele
voievod era în Ardeal, tronul Ţării Româneşti. Florica avea un farmec special,
care a ajuns să-l copleşească chiar şi împăratul Rudolf al Sfântului Imperiu
Roman de Naţiune Germană. Cei doi ajunseseră chiar în pragul căsătoriei. Numai
intervenţia energică a mamei acestuia, Maria de Spania, a oprit căsătoria
dintre cei doi. Mihai
Viteazul a mai avut o fiica, Marula, care s-a născut în anul 1599, dintr-o
relaţie a domnitorului cu o ţiitoare cunoscută drept „Tudora din Târgşor“.
Mihai nu îşi ascundea relaţiile extraconjugale şi chiar se afişa cu amantele.
Astfel, nu a făcut nici un secret din naşterea fiicei sale nelegitime.
Domnitorul şi-a vizitat iubita şi fiica în vârstă de doar un an şi i-a oferit
un hrisov prin care-i lăsa moştenire, după moartea mamei sale mai multe sate. Relaţia dintre Mihai Viteazul şi soţia,
Doamna Stanca, se degradează, astfel că domnitorul îşi îndreaptă afecţiunea în
altă direcţie. Surorile Zamfira şi Velica, fiicele lui Ivan Norocea, i-au atras
atenţai lui Mihai Viteazul atunci când a ajuns la Alba Iulia. Acestea
deveniseră sfătuitoarele apropiate ale domnitorului şi apăreau mereu în preajma
lor. Dacă despre, Zamfira istoricii susţin că nu există informaţii certe cu
privire la o legătură amoroasă cu Mihai Viteazul, în privinţa Valicăi lucrurile
sunt certe. Domnitorul se afişa cu aceasta, iar femeia nutrea speranţa că va
deveni Doamnă. Mihai Viteazul apare într-o pictură realizată la Praga de Frans
Franken alături de Maria Christierna, Sigismund Bathory, principele
Transilvaniei. Unii istorici sugerează că între cei doi a avut loc o poveste
amoroasă. A divorţat de acesta, iar succesorul la tronul Transilvaniei, Andrei
Báthory, vărul lui Sigismund, îi face avansuri din ce în ce mai agresive.
Astfel, Maria Christierna se refugiază la curtea regală de la Praga. Aceasta
i-ar fi pus o vorbă bună lui Mihahai la regele Rudolf, pentru a-l spijini să
lupte împotriva lui Andrei Báthory. SURSA – NET Adevărul.ro
Târgu Jiu
De reținut că în București mai există o statuie ecvestră a lui
Mihai Viteazu, dar amplasată la intersecția dintre B-dul Timișoara și B-dul
Vasile Milea, pe un spațiu decupat din colțul curții Regimentului 30 Gardă
Mihai Viteazul. Sculptura din bronz, montată pe un soclu de marmură, este opera
colonelului (r) Valentin Tănase, directorul Studioului de Arte Plastice al
Ministerului Apărării Naționale. Aceasta este prima statuie ecvestră din
România la care calul este reprezentat în poziție cabrată, ridicat în cele două
picioare din spate, cu cele două din față în aer. Sculptorul a adoptat o soluție
artistică mai greu de realizat din punct de vedere tehnic, fiind necesară o
echilibrare precisă a maselor.
La 18/28 octombrie, 1599 a avut loc bătălia de la Șelimbăr.
Mihai Viteazul învinge oastea transilvană condusă de Andrei Bathory, întregul
teritoriu al Transilvaniei intră în stapânirea lui Mihai Viteazul. Oastea
română condusă de Mihai Viteazul, aliată cu secuii, învinge oastea condusă de
Andrei Bathory. Intregul teritoriu al Transilvaniei intra în stapânirea lui
Mihai Viteazul, care și-a deschis astfel drumul spre cetatea Alba Iulia, unde a
înfăptuit prima unire a celor trei principate românești: Țara Românească,
Moldova și Transilvania. După ce a asigurat hotarele, ce urmau a fi apărate de
vornicul Dumitru cu 5 000 de oameni, Mihai Viteazul pornește spre Transilvania.
Oastea munteană urmează două direcții: cea mai mare parte, sub conducerea
domnului, trece prin văile Buzăului și a Teleajenului, și cealaltă, condusă de
Udrea Băleanu, Baba Novac și boierii Buzești, pătrunde prin Valea Oltului,
înaintând spre Sibiu. Cele două coloane au făcut joncțiunea, la 16/26 octombrie
1599, la Tălmaciu, lângă Sibiu. Peste două zile, cele două oști s-au întâlnit
la Șelimbăr (județul Sibiu). Mihai Viteazul dispunea de circa 20.000 de oameni
și 180 de tunuri (între care și mercenar, haiduci balcanici și secui), pe care
i-a dispus pe trei linii. În prima linie, Baba Novac și haiducii lui apărau
aripa stângă, corpul de oaste condus de aga Leca, pe cea dreaptă, iar în centru
era corpul de călăreți ai banului Mihalcea. Linia a doua era alcătuită din 8
000 de călăreți, iar cea de-a treia, din care făceau parte cetele boierilor și
garda domnului, asigura rezerva. Andrei Báthory dispunea de circa 16.000
de oșteni, puși sub comanda lui Gáspár Kórnis (căpitan general al oștirii transilvănene),
dispuși tot în trei linii. Prima, avea aripile asigurate de infanterie, în
mijlocul acestora era corpul de cavalerie condus de Moise Székely, a doua linie
era formată din pedestrași și era comandată de Melchior Bogáthi. Cea de-a treia
linie era alcătuită din corpurile de oaste nobiliare. Spatele armatei ardelene
era apărat de zidurile Sibiului, pe care erau amplasate 45 de tunuri, dispuse
în fața dispozitivului. Primul atacă Baba Novac, care destabilizează flancul
drept al oștii lui Báthory. După contraatacul oștirii inamice, este atacat
centrul transilvan aflat sub comanda lui Moise Székely, care cedează și pierde
drapelul cel mare al principelui. După respingerea aripii stângi a muntenilor
de către Petru Huszar, este rândul domnului să intre personal în luptă cu
trupele de rezervă obligându-i pe ardeleni să se retragă în dezordine.
Principele fuge, încercând să se refugieze în Moldova, dar este prins și
decapitat de secui. La 22 octombrie/1
noiembrie 1599, Mihai Viteazul, „călare pe roibul său de sânge nobil…, plin de
demnitate, mândru și îmbrăcat prea împodobit chiar”, a pătruns în Transilvania,
unde, după ce a pus „stările să jure [credință] întâi împăratului, pe urmă lui
însuși și apoi fiului său” (cronicarul maghiar István Szamosközy), începe
introducerea administrației românești.
Darea generală la semn - Premiul de onoare
9 - 21 septembrie 1871 România
Produsul medalistic de mai sus este o medalie premiu acordată la concursul de dare
la semn (tir) din data de 9/21 septembrie 1871. Medalia
este confecționată din argint, are forma aproximativ rotundă și diametrul de 30
milimetri. Pe avers în câmp este redată stema mare a României timbrată de
coroana princiară deasupra fiind aplicată inscripția: “ROMÂNIA”.
Pe revers sunt două legende: una semicirculară – “DAREA GENERALĂ LA SEMNU”; în
câmp o legendă pe cinci rânduri – “PREMIU / DE / ONORE / 9/21 SEPT / 1871”. Federaţia română de
tir sportiv este forul
tutelar care conduce, organizează şi dezvoltă acest jos sportiv în România.
Această federaţie este responasibilă de organizarea tuturor competiţiilor
sportive de tir, la toate nivelurile de vârstă şi pregătire, în toate
structurile societăţii româneşti. Pe data de 7 februarie 1934 se
înființează Federația Română de Tir (F.R.T.), urmând ca doi
ani mai târziu, F.R.T. să se afilieze Uniunii Internaționale de Tir (U.I.T.).
În data de 29 iunie 1946 Banca Națională a României cumpără de la Societate,
terenurile donate de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza și donează Societății
de Dare la Semn 65 de hectare din Pădurea Băneasa, ceea ce va deveni mai târziu
poligonul Tunari, în prezent Poligonul de Tir Sportiv "Iosif Sârbu".
La Jocurile Olimpice de la Helsinki (1952 - ediția a XII- a) au participat 69
de țări, România fiind la a treia participare unde trăgătorul Iosif
Sîrbu avea să deschidă drumul medaliilor de aur olimpic pentru țara
noastră. În anul 1955, România organizează primul Campionat European de Tir la
Poligonul Tunari. F.R.T. își schimbă denumirea în Federația Română de Tir
Sportiv (F.R.T.S.) în anul 1999. Sus am aplicat logo-ul Federaţiei
române de tir sportiv. După descoperirea
utilizării prafului de pușcă la armele de foc, începând cu secolul al XII- lea,
perfecționarea tehnicilor de mânuire a armelor a fost o preocupare primordială
în rândul militarilor și, implicit, a aristocrației momentului. Armele de foc
nu au fost folosite doar pe plan militar ci și în activitățile de agrement și
vânătoare. În acest fel, apare o preocupare permanentă pentru îmbunătățirea
calităților tehnice și de manevrabilitate ale armelor, fapt ce a dus la
crearea unor structuri organizatorice ce aveau ca rol formarea deprinderilor
specifice utilizării eficiente a acestora. La jumătatea secolului al XVII- lea,
în anul 1640, la Lucerna în Elveția, se înființează prima Societate de
Tir din lume. Ulterior, numărul societăților, organizațiilor și al
cluburilor de gen, în care își desfășurau activitatea de pregătire majoritatea
trăgătorilor, începe să crească considerabil în toate regiunile din
Europa. În anul 1741 sunt
organizate primele concursuri de tir organizate de către Regimentul Regal
de Infanterie în câmpia de nord a Aradului, pentru ofițerii regimentului. În
anul 1831 s-a constituit Asociația Cetățenescă de Tir din Municipiul Arad. În
ceea ce privește dezvoltarea sportivă a tirului, în afară de contribuția
laturii militare, un deosebit aport la această dezvoltarea a venit din partea
unor societăți de vânătoare, în cadrul cărora erau organizate cursuri de
pregătire a vânătorilor și care își desfășurau activitatea pe mai multe domenii
de vânătoare de la Arad, Săvârșin, Șiria, Șiman, Chișinău-Criș și Pecica. Pe
data de 5 mai 1862, ia ființă prima societate de tir, la nivel național,
denumită: "Societatea Română de arme și dare la semn" având sediul stabilit
la București, iar la numai un an de la înființarea ei, "Societatea Română
de arme și dare la semn" avea un număr de 120 de membri și 5 membri de
onoare. Pe data de 9 septembrie 1865, prin înaltul Decret Domnesc nr.1147,
publicat în Monitorul Oficial nr.200 din 11/23 septembrie, sunt aprobate și
recunoscute oficial statutele Societății Române de arme și dare la semn. În
urma acestui decret, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza donează societății din
terenul Mânăstirii Radu – Vodă – teren trecut în patrimoniul statului – o
suprafață de 47514 mp , pentru a-l folosi drept poligon de tir cu condiția ca
acest teren să nu fie înstrăinat. Terenul donat s-a adăugat la cel pe care
societatea îl avea deja în folosință și care era poziționat în zona Clubului
Progresul. Prima participare a unor trăgători români la un concurs
internațional a fost în anul 1919 la Le Mans – Franța, unde românii au cucerit
locul doi. La acest concurs au participat trăgători de elită din toate țările
aliate în primul război mondial. În anul 1924, România participă la Jocurile
Olimpice de la Paris cu un lot de trăgători, unde Constantin Tomescu ocupă
locul 18.
Ion Pillat 1891 - 1991
Gravorul acestei medalii este Constantin Dumitrescu
de la Monetăria Statului.
Ion Pillat a fost un
academician, antologist, editor, eseist,
poet tradiționalist și publicist român care s-a născut la data de 31 martie 1891 în București și a
decedat la data de 17 aprilie 1945 tot în București. Pe linie maternă a
fost nepotul cunoscutul
politician Ion Brătianu, adesea evocat în poemele din volumul său cel
mai complet din punct de vedere estetic, Pe
Argeș în sus, în poeme precum Bunicul, Bunica, Aci sosi pe vremuri sau Ochelarii
bunicului. Și-a petrecut copilăria la moșiile Florica, pe Argeș și la Miorcani, pe râul Prut. După anul 1945 poezia sa este trecută
la "index", evident din rațiuni strict politice. Fiul său, criticul
și romancierul Dinu Pillat a
fost îndepărtat de la Facultatea de Litere unde era asistent al lui George Călinescu fiind condamnat
la temniță politică, iar manuscrisele i-au fost confiscate și distruse. S-a
născut într-o casă din Calea Dorobanților, nr. 6, tatăl său fiind moșier și
parlamentar. Primii ani ai copilăriei i-a petrecut pe moșia bunicului Brătianu,
la Florica, unde a învățat în particular întreaga școală primară. A urmat
cursurile școlii primare nr. 1 din Pitești, iar
în anul 1905 a terminat liceul Sfântul Sava din
București. Mama sa l-a luat cu ea la Paris,
pentru a continua studiile acolo. Aici a descoperit arta gotică, care l-a
inspirat pentru prima sa poezie În
catedrală. În anul 1910, s-a înscris ca student la Sorbona unde a studiat în principal istoria și
geografia, dar a făcut în paralel și dreptul. În anul 1913 a obținut licența în
litere la Paris și a participat la campania din Bulgaria, în timpul războiului balcanic. A obținut în
1914 și licența în drept, apoi a revenit definitiv la București unde a publicat
volumul Eternități de-o clipă. În
anul 1936 a primit premiul
național pentru literatură și a fost ales membru corespondent al Academiei
Române. La data de 17 aprilie 1945 a
suferit o congestie cerebrală în plină stradă; a fost transportat acasă (pe
actuala stradă Alexandru Philippide, la nr. 9) în stare de inconștiență, iar în
jurul orei 22 a decedat.
Insigna - F.R.A. (Federația română de atletism)
Federatia Romana de
Atletism (F.R.A.) patroneaza
toate sectiile de atletism ale cluburilor si asociatiilor sportive din Romania,
desfasurandu-si activitatea in conformitate cu Statutul si Regulamentele
proprii.
Insigna - Direcția protecție și siguranță militară
25 aprilie 2000 - 10 ani
1 mai 1918 reprezintă data
oficială de naştere a Contrainformaţiilor militare. La propunerea
colonelului Nicolae Condeescu, şeful Biroului Informaţii din Secţia a II-a a
Marelui Cartier General, s-a aprobat ca, după demobilizarea armatei din 1 iulie
1918, să se înfiinţeze o secţie a informaţiilor, compusă din două birouri:
Biroul 1 Informaţii şi Biroul 2 Contrainformaţii. Prin Înaltul Decret nr. 1579
din 18 aprilie 1919, pe baza raportului ministrului de Război, general
Alexandru Văitoianu, regele Ferdinand I a aprobat modificarea şi completarea
Legii de organizare a Ministerului de Război. Marele Stat Major era organizat
pe două diviziuni, iar în Diviziunea a II-a a fost inclusă şi Secţia a V-a
Informaţii şi Contrainformaţii, cu două birouri. Biroul 1 Informaţii dispunea
de patru sub-birouri (1 – Studiul armatelor din Balcani, 2 – Studiul armatelor
din Vest, 3 – Studiul armatelor din Est, plus Germania şi Austria, 4 –
redactarea şi tipărirea buletinelor de informaţii periodice, broşuri cu
studiile făcute asupra armatelor străine şi lucrări pregătitoare, relative la
cursurile de informaţii). Biroul 2 Contrainformaţii avea două sub-birouri (1 –
culegerea şi adunarea prin agenţi a informaţiilor secrete din ţările străine şi
serviciul columbofil, 2 – serviciul de contrainformaţii, contraspionaj,
propagandă şi cenzură). În 1925, Serviciul de informaţii al Marelui Stat Major
a fost ridicat de la rangul de secţie la acela de „diviziune”. Până în 1927 a
funcţionat Diviziunea a II-a, cu o Secţie de Informaţii compusă din şapte
birouri şi o Secţie de Contrainformaţii, constituită din trei birouri. Colonelul
Alexandru Glatz, şeful serviciului informaţii militare de atunci, referindu-se
la această dezvoltare, susţinea că explicaţia trebuie căutată în
situaţia generală existentă în ţară; nu trebuie uitat că, încă din anul 1924,
aproape jumătate din teritoriul României se afla sub stare de asediu. Acţiunea
contrainformativă este foarte importantă şi nu mai poate fi înglobată cu cea
informativă propriu-zisă şi de aici specializarea unei diviziuni a Marelui Stat
Major cu o secţie de informaţii şi o
secţie de contrainformaţii. La intrarea României în cel de Al
Doilea Război Mondial, la 22 iunie 1941, a luat fiinţă Marele Cartier General
al armatei compus din două eşaloane, potrivit prevederilor Decretului nr.
1798/1941. Primul eşalon a acţionat în zona de operaţii militare, iar al doilea
a rămas în ţară. În această situaţie, conform Ordinului de zi nr. 33/1941 al
Marelui Stat Major, în ambele eşaloane a fost organizată şi a acţionat Secţia a
II-a Informaţii şi Contrainformaţii. La 30 august 1948, prin Decretul nr. 221,
privind înfiinţarea şi organizarea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului
în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, a luat fiinţă Direcţia a IV-a
Contrainformaţii Militare. Revenirea
la normalitate şi la tradiţiile activităţii de contrainformaţii din Armata
României a avut loc imediat după Revoluţia din decembrie 1989, fapt consemnat
prin ordinul ministrului apărării naţionale M41/1990, prin care s-a înfiinţat
Direcţia Contraspionaj a MApN, structură care a cunoscut un amplu proces de
transformare şi şi-a schimbat denumirea, concomitent cu lărgirea atribuţiilor
funcţionale, în Direcţia Protecţie şi
Siguranţă Militară (1997), Direcţia Siguranţă Militară (2001) şi Direcţia
Contrainformaţii şi Securitate Militară (2006), denumire sub care funcţionează
şi în prezent.
__________ooOoo__________
O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ
CU CUPOANE DETAȘABILE
Acțiune nominală de 25 de lei 19xx
Societatea cooperativă MERCUR
Detaliu vignetă de pe o acțiune ungurească
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 28.12.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu