Epaminonda's Blog.....: BONCELLES

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea belgiană BONCELLES,

azi cartier al orașului SERAING, provincia LIEGE, regiunea

VALONIA și o carte poștală din vremuri diferite, precum și o

medalie și o insignă locale.

Monumentul John Cockerill - Seraing

Hotel Seraing

Fortul

Castelul Seraing

Turnul

Atelier de fabricației proiectile - Seraing

Cimitirul localității

Arhitectură locală

Trimitere poștală

Insignă locală Seraing

Mealie locală Seraing

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

_________xxx_________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Generalul Carol Davila 1828 - 1884

Creatorul și organizatorul Serviciului Sanitar al Armatei Române

Spitalul clinic militar central - 1831 România

Spitalul militar central, denumire completă Spitalul Universitar de Urgență Militar Central (S.U.U.M.C.) „Carol Davila” este un spital din București, care a fost înființat în anul 1859. Sus admiri logo-ul acestei instituții medicale dar și intrarea principală în unitatea medicală. Un număr de 18 pavilioane ale spitalului sunt clasificate ca monumente istorice de importanță națională sau locală. Principala misiune a spitalului este furnizarea asistenţei medicale de specialitate, atât la pace, cât şi la război, în situaţii de criză pentru personalul militar, civil şi membrii familiilor acestora, precum şi pentru răniţii şi mutilaţii din teatrele de operaţii, pensionarii militari şi veteranii de război, din formaţiunile militare aflate în aria de responsabilitate. La 21 august 1862, prin Înalt Decret Domnesc, semnat de Alexandru Ioan Cuza, au fost înfiinţate Corpul Ofiţerilor Sanitari ai Armatei şi Direcţia Generală a Serviciului Sanitar Român, atestându-se medicina militară ca element specializat pentru asigurarea sănătăţii efectivelor armatei.Înainte de această atestare, s-au pus bazele pentru constituirea medicinei militare moderne, principalele repere fiind redate mai jos. La data de 13 septembrie 1831 ia fiinţă un lazaret, în baza regulamentui “miliţiei” Principatului Ţării Româneşti, structură ce va deveni, ulterior, Spitalul Militar Central. În perioada 1831 – 1832, Spitalul Militar va funcţiona, ca locaţie, iniţial în Spitalul Filantropia, apoi în Mânăstirea Mărcuţa şi, ulterior, la Beilic fostul palat al oaspeţilor turci. Începând cu toamna anului 1834 , Spitalul Militar se mută, pentru o perioadă de 25 de ani, în clădirea Mânăstirii Mihai Vodă. Deasupra admiri fanionul de identificare al acestei structuri militare. La solicitarea comandantului spitalului, în anul 1851. ia fiinţă primul serviciu permanent de gardă, în vederea asigurării asistenţei medicale în regim de urgenţă. În anul 1853 domnitorul Barbu Ştirbei încredinţează conducerea spitalului doctorului de origine franceză Carol Davila. Timp de 29 de ani, acesta, prin dăruire, capacitatea de organizare, planificare şi valorificare a oportunităţilor, elaborează primul regulament modern de funcţionare a Spitalului Militar, structurat pe asigurarea a două funcţii organice, respectiv, asistenţa medicală chirurgicală şi cea de medicină internă. Tot prin efortul său, se concretizează conceptul de infrastructură materială şi de suport logistic, prin dotarea serviciului medical pentru timp de pace, dar mai ales pentru război. Dr. Carol Davila pune bazele Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie, impulsionând procesul de formare şi perfecţionare medicală, bazate pe studii şi cercetări ştiinţifice. În perioada 1859 – 1899 spitalul militar funcţionează în Strada Ştirbei Vodă, dovedindu-şi utilitatea şi capabilităţile de intervenţie pentru victimele războiului pentru independenţă din perioada 1877-1878. Începând cu anul 1889 în Spitalul Militar Central sunt demarate ample lucrări de tip pavilionar, conform standardelor internaţionale arhitecturale şi operaţionale ale acelei perioade, în zona Străzii Ştefan Furtună, unde funcţionează şi în prezent. În timpul Primului Război Mondial, atât în perioada când a funcţionat în Bucureşti, cât şi atunci când a fost dislocat în Moldova, Spitalul Militar Central a avut rolul esenţial în acordarea îngrijirii de specialitate pentru răniţii şi mutilaţii din teatrul de operaţii. În noiembrie 1918, Spitalul Militar Central revine în sediul său de bază. Printr-un efort susţinut şi concertat al întregului corp, se diversifică specialităţile medicale şi se revizuieşte Legea de organizare a serviciului sanitar militar. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 25 iunie 1941 - Spitalul Militar Central îşi schimbă profilul din spital militar de pace în spital mixt de zonă interioară. Este grav avariat în urma bombardamentelor aeriene din primăvara anului 1944, pentru continuarea activităţii medicale fiind dispersat pe trei pavilioane. După anul 1946, Spitalul Militar va parcurge un amplu proces de transformare şi adaptare la cerinţele socio-profesionale, menţinând permanent, în pofida vicisitudinilor vremurilor, un nivel profesional ridicat. În acest context, au fost continuate activitatea didactică, ştiinţifică şi dialogul cu spitale militare, din ţară şi din străinătate, precum şi cu spitale şi clinici civile. Cutremurul devastator din anul 1977 şi Revoluţia din anul 1989 au constituit momente decisive în validarea atât a capacităţii infrastructurii medico- militare, cât şi a vitezei de intervenţie, de preluare şi asigurare a asistenţei medicale pentru un număr foarte mare de pacienţi aflaţi în stare gravă. Deasupra admiri steagul de identificare al acestei structuri militare. La acest moment, în Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central “Dr. Carol Davila” se poate vorbi despre operaţionalizarea, pe indicatori de performanţă şi management al riscului, despre un proces flexibil de modernizare şi eficientizare a activităţii. Conform Hotărârii CSAT, spitalul asigură asistenţă medicală şi pentru demnitarii ţării, printre pacienţi numărându-se preşedintele Traian Băsescu şi IPS Patriarhul Daniel. S.U.U.M.C. a asigurat, de asemenea, cu succes asistenţă medicală pe durata Summit-ului NATO de la Bucureşti. Aceasta este o prezentare sumară a evoluției Spitalului militar central din București, concretizată în timp prin trecerea de la o șină de cale ferată care îl traversa la anul 1800 până la heliport și spital NATO, adaptat secolului al XXI-lea.

Carol Davila, pe numele adevărat Carlos Antonio Francesco D’Avila (Charles Davilla) (născut 1828, Parma, Italia şi decedat 24 august 1884 în Bucureşti) a fost medic și farmacist român de origine franceză, cu studii în Germania şi Franţa. Urmează Facultatea de Medicină din Paris, pe care o absolvă în februarie 1853. Sosește în România la 13 martie 1853, la nici 25 de ani, după ce și-a dat doctoratul la Paris și după ce a ajutat la stingerea epidemiei de holeră din 1849, în Champagne și Cher. Ar fi trebuit să stea în Valahia doar 3 ani dar a stat până la sfârșitul vieții. A fost invitat de domnul Barbu Ştirbei, pentru a organiza serviciul sanitar. A contribuit fundamental la organizarea învățământului medical din România. A fost profesor de chimie la Universitatea din Bucureşti. În 1860 a fost ridicat la rangul de general. A organizat serviciul românesc de ambulanțe, care s-a distins apoi în timpul Războiul de Independenţă. Modelează viața medicală sub patru domni, dintre care trei îi devin prieteni. În Bucureşti, la sosire, impresionează pe Vodă Barbu Ştirbei când se prezintă după trei zile cu rezultatele unei prime inspecții sanitare și cu proiecte de reformă. Al doilea domn pe care îl câștigă Davila de partea lui este Alexandru Ioan Cuza. Azilului său de orfane, întemeiat la București, îi dă numele Elena Doamna, după soția lui Cuza. De acest azil s-a ocupat îndeaproape și Regina Elisabeta. Al treilea domn este Carol I, sub a cărui protecție își desăvârșește în cea mai mare măsură opera. Prima soție, Maria Marsille, fiică de medic francez (Alphonse Constant Marsille) și de boieroaică româncă, a trăit doar un an după căsătorie. Ea s-a stins din viață în martie 1860, la nașterea unui copil. Avea doar 24 de ani. La 30 aprilie 1861 s-a căsătorit cu Ana Racoviţă, nepoata Goleștilor, o frumusețe brunetă, suplă, cu trăsături nobile. În februarie 1862 se naște primul copil, Alexandru, viitorul scriitor și om de teatru. Vor urma două fete, Elena, (viitoarea Elena Perticari), Zoe și încă un băiat, Pia. Ana a devenit colaboratoarea de nădejde a soțului ei, o adevărată parteneră de muncă și sacrificii. Încă de la sosire Carol Davila are mari probleme de sănătate. Din cauza primei lui locuințe întunecoase și umede, de pe cheiul gârlei, Dâmbovița, tânărul face reumatism și, cu timpul, acesta duce la pareza unui braț pe care-l va ține adesea îndoit la spate. În 1865, după ce inspectează închisoarea de la Telega și consultă deopotrivă soldați și pușcăriași, face tifos. În timpul Războiului de Independenţă din 1877 face un antrax infecțios în regiunea cefii, care trebuie operat de urgență, are o furunculoză generală și crize de sciatică care-l fac să umble în baston. Construiește, din aproape în aproape, un sistem medical care funcționează și organizează serviciul sanitar militar și civil. În 1855 înființează o școală de felceri iar în 1856 o școală secundară de chirurgie cu program școlar teoretic-liceal și sanitar-militar. Când adversarii filoruși fac demersuri pentru închiderea școlii, Davila se adresează guvernului francez, care se obligă să o mențină pe cheltuiala lui. Abia atunci caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica dă un opis domnesc pentru menținerea tinerei instituții, pe care Davila o transformă curând în "Școala națională de medicină și farmacie". După 10 ani, în 1869 înființează Facultatea de Medicină. Între timp Davila întemeiază învățământul farmaceutic și pe cel veterinar, fondează numeroase societăți și reviste de specialitate (între care Asociația medicilor români, Monitorul medical, Gazeta spitalelor), organizează conferințe medicale și ține prelegeri cu demonstrații experimentale la Sfântu Sava, înființează, împreună cu horticultorul austriac Ulrich Hoffmann, Grădina botanică din București, introduce concursurile medicale și stagiile obligatorii în spitale. În 1861 creează primul azil de orfane, în care strânge 40 de fetițe din mahalale, iar la puțin timp înființează și un orfelinat de băieți. Cât timp a trăit Davila a funcționat și o școală de surdo-muți, cu atelier de tâmplărie și sculptură. Împreună cu farmacistul Hepites, pune bazele farmaciei române. Tot ideea lui este introducerea consultațiilor gratuite în spitale, pentru bolnavii săraci. Stinge în diferite regiuni ale țării epidemii grave, călătorește și inspectează spitale, participă la Expoziția universală de la Viena din anul 1873 cu un compartiment medical al României, are grijă de copiii orfani. Pe cheltuiala lui se editează culegerea de poezii populare a lui Vasile Alecsandri, pe care Davila, mare iubitor de folclor, o dă premiu elevilor și elevelor din școliile sale. La 4 iunie 1864, se face un prim pas în recunoașterea oficială a patriotismului "străinului" față de noua lui țară și, la Camera Deputaților, se propune acordarea cetățeniei române. Totuși, faptul se împlinește abia după venirea lui Carol printr-un decret-lege semnat chiar de el, la 31 mai 1868. Datorită lui, serviciul ambulanțelor militare și al trenurilor sanitare este pregătit din timp și sute de vieți sunt salvate, iar 13.000 de bolnavi și răniți primesc îngrijiri. Primește decorații și de la români și de la turci. Principele Carol îi telegrafiaza Elisabetei : Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el. Colegii îl invidiază și, spune dr. Zaharia Petrescu, fost elev al Școlii de Medicină, îi iartă cu greu "extrema distincție, eleganța și naturalul manierelor, farmecul conversației, felul spiritual, vesel și plin de duh în care istorisea, ca și bogăția instrucției". În 1870, în timpul războiului franco-prusac este în Franţa cu un proiect nobil de a organiza o ambulanță cu concursul elevilor români din Paris și de a se consacra în ajutorul victimelor războiului. La 5 mai 1874 a fost propus pentru inițiere în francmasonerie. Davila continuă să muncească cu și mai multă îndârjire, până la moarte, adică până la 24 august 1884. Face parte din caracterele mari ale secolului și încercă să formeze caracter și la elevii lui. Elevii săi sunt trimiși la marile facultăți din Europa și se întorc doctori în medicină. Devin profesori la facultatea înființată la București. "Ne recomanda să fim cinstiți și să nu ne lăsăm mituiți." spuneau foștii săi elevi. Pe cartea sa de vizită nu e scris decât un singur cuvânt: DAVILA. Este suficient pentru toată lumea. La solicitarea Ministerului de Război, Constantin Brâncuşi a executat un bust din bronz al generalului Carol Davila, pentru a fi amplasată în curtea Spitalului Militar Central. Personalitate complexă, Carol Davila a fost perceput în mod diferit, uneori contradictoriu de către contemporani. Sabina Cantacuzino, care l-a cunoscut, scria despre el, cu buna sau rea intenţie: „Era un om plăcut, deștept, activ, bun organizator, dar ambițios și, se zicea, lingușitor. El fusese adus de Știrbei, dar se avu bine pe rând nu numai cu toți domnitorii: Cuza, Carol, ci cu fiecare ministru, lucru foarte rău văzut pe vremurile acelea de lupte politice pasionate, neținându-se socoteală că era străin și avea un scop special în activitatea lui. Zicea că este fiul natural al lui Franz List și al contesei d'Agout; semăna mult cu cel dintâi, dar nu e menționat în nici o biografie a marelui muzicant. El ne spunea că numele îi vine de la un oraș în Spania (Avila). Era de o violență nespusă și martiriza strașnic, deși o iubea, pe biata lui nevastă. Când îl apucau nebuniile, răsturna masa cu tot serviciul, spărgând pahare, sticle, trântea ușile de tremura casa.” ?!?!?

Insigna - Camera notarilor publici București

Camera Notarilor Publici din București este situată pe Strada str. Grădina Icoanei, la nr.21. Edificiul în care este găzduită instituția este o casă subsol-parter, construită în anii 1936-1940, în care a funcţionat din 1945 Notariatul sectorului 2, iar din 1993 Camera Notarilor Publici. Noțiunile de „notar” și „act notarial” sunt atestate pe teritoriul actual al României la doar câteva decenii după spațiul italian, unde dezvoltarea economică și călătoriile de afaceri au impus apariția notariatului în Evul Mediu. Astfel, încă din secolului al XII-lea, în cancelaria voievozilor Transilvaniei funcționau notari, însărcinați cu redactarea actelor oficiale, inclusiv a celor cu specific notarial, sub influența notarilor italieni din suita legaților papali. Un secol mai târziu, la sfârșitul secolului al XIII-lea și mai ales la mijlocul veacului următor, coloniile genoveze de la Gurile Dunării cunosc și o intensă activitate notarială. Cu toate că în Țara Românească și Moldova în epoca medievală n-au existat instituții speciale de notariat, sunt atestate documentar activități numeroase de întocmire și de legalizare a multiple acte juridice, în conformitate cu modalitățile practicii instituțiilor notariale bizantine. Astfel, chiar prima atestare documentară a Bucureștiului o reprezintă un act de vânzare imobiliară întărit de Voievodul Vlad Țepeș, la 20 Septembrie 1459, în Cetatea București. În Evul Mediu românesc, întocmirea actelor de către logofeți, girul acestora prin semnătură și sigiliu, dar și înregistrarea actelor de dispoziție în registrele județului, au premers ceea ce astăzi spunem despre nevoia actului autentic (ad validitatem sau ad probationem) sub competența și autoritatea notarului public. Pentru viitoarea instituție notarială, un rol deosebit de important l-au avut Regulamentele organice din 1831. Preluând o parte din Codurile anterioare (Calimah, Caragea), Regulamentele aduc noutatea sistematizării legilor, a instituțiilor juridice, a unor noi reguli, terminologii și proceduri de inspirație franceză. Sunt reglementate distinct și explicit, procedurile necontencioase, ceea ce va determina, în viitor, competențe pe lângă instanțe a unor judecători cu activitate notarială. Merită subliniată specializarea care începe să se producă cu privire la redactarea actelor, la înregistrare lor, ceea ce va conduce de la logofăt la judecător și în cele din urmă la notar. Spiritul dreptului latin este implementat tot mai mult în toată procedura necontencioasă, prin obligativitatea actului scris în materia convențiilor și a dezvoltării sistemului registrelor publice, conduse de logofeții de pe lângă instanțele judecătorești, spus altfel, funcționari cu activități notariale (viitoarele secții ale judecătoriilor cu această competență). Adoptarea Codului civil român (1865), cu însemnate influențe ale Codului lui Napoleon I, constituie modernitatea consacrată și recunoscută a legislației românești. Un prim pas pe calea modernizării activității notariale după apariția Codului l-a constituit adoptarea la sfârșitul anului 1886 a unui act normativ de o deosebită însemnătate – Legea autentificării actelor. Actul politic de excepțională importanță al Marii Uniri realizat în 1918 a declanșat un proces de unificare reală a tuturor provinciilor istorice românești într-un stat național unitar care s-a prelungit, în unele cazuri, până în apropierea celui de-al doilea război mondial și care a atras cu sine și instituția notariatului public. Legea și organizarea notarială din Transilvania, Banat și Bucovina, a fost nu doar recunoscută, ca urmare evenimentului de la 1 Decembrie 1918, a formării Statului național unitar român, dar au existat și încercări de extindere a acestui sistem, nefinalizate ca urmare a evenimentelor care au precedat cel de al doilea război mondial. O legislație notarială cu valabilitate pe întregul teritoriu românesc s-a vădit anevoios de aplicat, pe de o parte din cauza cutumelor multiseculare, pe de alta din pricina actelor cu caracter atât de diferit redactate în Vechiul Regat, Transilvania și Banat sau Basarabia – fiecare din aceste provincii suferind, din punct de vedere juridic, influența franceză, germană și respectiv rusească. „Revista notarilor publici” din Oradea dezbătea, la 1929, această situație contradictorie: într-o țară unită, instituția notarială funcționa diferit. O armonizare a practicilor notariale din Vechiul Regat cu cele din Transilvania, Banat și Bucovina deși anevoioasă, era inevitabilă. După inițiativele Uniunii Generale a Notarilor Publici din România, în anii `930, în vederea extinderii și a unificării sistematice a activității notariale, unificarea legislației în domeniu s-a finalizat prin adoptarea la 3 iulie 1944 a Legii nr. 358 privind autentificarea actelor și legalizarea copiilor de pe înscrisuri. Prin acest act normativ s-au unificat dispozițiile din diferite acte normative privitoare la activitatea notarială, s-a îmbunătățit procedura de autentificare și de învestire cu titlu executoriu a înscrisurilor. Speranțele, cât mai ales beneficiul social real al extinderii acestui mod de organizare a activității notariale, în mod unic, în toată România, au fost spulberate de consecințele celui de al doilea război mondial. Întreg sistemul instituțional al statului a urmat, după cum se cunoaște, modelul sovietic. Decretul nr. 79 din 30 martie 1950 pentru organizarea Notariatului de Stat punea bazele unui ansamblu de instituții de stat, răspândite pe întreg cuprinsul țării, destinate să întocmească și să ateste înscrisurile (actele) de natură civilă, în scopul de a le conferi autenticitate legală, precum și de a certifica faptele incontestabile care au o semnificație juridică. Scopul noii instituții era, în esență, identic cu acela definit de orice lege notarială: constatarea raporturilor juridice nelitigioase, facilitarea exercitării drepturilor și apărarea intereselor legitime ale titularilor acestora, în respectul legii. Conform Decretului nr. 79/1950, Notariatul de Stat era un corp cu o organizare proprie, activitatea sa fiind pusă direct sub îndrumarea și controlul Ministerului Justiției, sistematizat pe birouri regionale, orășenești și raionale, corespunzătoare regiunilor, orașelor de subordonare republicană și de subordonare regională, precum și raioanelor. Birourile de notariat de stat urmau să se înființeze prin decizia ministrului justiției iar, după necesitate, se puteau crea Birouri de Notariat de Stat și în celelalte comune, în care se afla sedii principale sau secundare de judecătorii populare. Prin Decizia Ministerului Justiției nr. 1826 din 12 iulie 1950 privind înființarea Birourilor de Notariat de stat în București și în județul Ilfov, își deschideau ușile, începând cu data de 15 iulie 1950, cele 5 Birouri de Notariat de Stat ale Capitalei și județului Ilfov, cu sediul în București. În primii ani de funcționare, atribuțiile Notariatului de Stat erau restrânse la autentificarea înscrisurilor, legalizarea de acte și trimiterea în posesie a moștenitorilor. Redactarea și autentificarea înscrisurilor, eliberarea copiilor legalizate, legalizarea semnăturilor și actelor de protest ale cambiilor, cecurilor și altor titluri la ordin erau considerate acte de notariat și se întocmeau conform dispozițiilor legii pentru autentificarea și legalizarea înscrisurilor, legii asupra cambiei și biletului de ordin. Legiuitorul a acordat treptat, prin acte normative speciale, fiecare destinat tratării unei singure proceduri notariale, noi competențe Notariatului de Stat, conform Decretului nr. 387/1952 pentru urmărirea unor datorii pe cale notarială și Decretului nr.40/1953 privind procedura succesorală notarială. Marea Adunare Națională a adoptat apoi Decretul nr.377 din 20 octombrie 1960 pentru organizarea și funcționarea Notariatului de Stat, după ce, în prealabil, Consiliul de Miniștri aprobase, prin Hotărârea nr.1518 din 14 octombrie 1960, Normele privind organizarea și funcționarea Notariatului de Stat, urmărirea disciplinară a notarilor de stat și efectuarea actelor notariale. Prin Decretul nr. 377/1960 se abrogau Decretul-lege nr. 358 din 3 iulie 1944 pentru autentificarea și legalizarea înscrisurilor, pentru investirea cu data certă și legalizarea copiilor de pe înscrisuri, precum și Decretul nr. 79 din 31 martie 1950 pentru organizarea Notariatului de Stat. În conformitate cu noile dispoziții, actele notariale se îndeplineau de organele notariale prin notari de stat, iar în cazurile prevăzute de lege, de alte organe cărora li se oferea în competență îndeplinirea acestor acte: comitetele executive ale sfaturilor populare comunale sau orășenești din localitățile unde nu funcționau notariate de stat, respectiv, reprezentanțele diplomatice și oficiile consulare românești. În urma modificărilor administrative din 1968, 1979 și 1981, numărul notariatelor de stat urmează reorganizarea judiciară, ajungând la 140 de unități notariale în care erau angajați în anul 1989, 277 de notari de stat. Fiecare notariat era astfel încadrat cu numărul necesar de notari și notari stagiari, precum și cu personalul auxiliar necesar format din: secretar șef, secretar, arhivar, conducător de carte funciară, șef al serviciului traduceri și traducători; personal tehnico-administrativ: contabil șef, contabil, statistician, șef serviciu administrativ, funcționar principal, dactilograf și muncitor calificat; personal de serviciu: paznici și aprozi. Notariatele de Stat au continuat să funcționeze în primii ani după Revoluția din 1989, apărând ca stringentă reforma majoră a instituției, în acord cu noile realități economice și sociale. După dezbateri parlamentare intense, în luna martie 1995 a fost adoptată Legea nr.36/1995, Legea notarilor publici și a activității notariale, publicată în Monitorul Oficial din 12 mai 1995, iar prin Ordinul Ministrului Justiției nr.710/C/05.07.1995 a fost aprobat Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995, fiind definitivat cadrul legal de organizare a Notariatului Public, care s-a reîntors la forma originară de organizare, ca profesie liberală. A urmat, la 17 noiembrie 1995, trecerea de la notariatele de stat la actualele birouri ale notarilor publici … Notarul este un liber profesionist care îndeplinește acte de autoritate publică. Numirea în funcție a notarului public, suspendarea și încetarea acestei calități atestă caracterul dublu al poziției notarului care este titular al unui serviciu de interes public și, totodată, un liber profesionist, membru al unei organizații profesionale. Potrivit dispozițiilor Legii notarilor publici și a activității notariale, nr.36/1995, notarul public este numit de ministrul justiției, la propunerea Consiliului Uniunii Naționale a Notarilor Publici. În mod simetric, suspendarea din funcție se dispune de ministrul justiției, la solicitarea Consiliului Uniunii Naționale a Notarilor Publici, iar încetarea calității de notar public se constată sau se dispune, după caz, de ministrul justiției. Activitatea notarului public se bazează pe încrederea solicitanților, care se obține dacă notarul public este un consilier convingător și un confident discret al părților, capabil să le explice reglementările legale și să transpună voința lor în termeni juridici. Funcția de notar public este autonomă ceea ce împiedică orice ingerință în întocmirea actelor notariale și în îndeplinirea procedurilor prevăzute de lege în competența acestuia. Principiul stabilității în funcție este menit să garanteze echitatea și imparțialitatea în decizie a notarilor publici, într-un cuvânt, independenta acestora. Notarul public își exercita atribuțiile ce îi sunt oferite prin lege în temeiul statutului funcției sale și nu în baza unui contract de muncă, presupunând un raport de subordonare. În situația în care i se solicita îndeplinirea unui act care încalcă dispozițiile legale, notarul are la îndemână, ca instrument, încheierea de respingere motivată, care poate fi atacată de partea interesată în fața instanței judecătorești. Caracterul necontencios al activității notariale separa esențial activitatea desfășurată de notarii publici de activitatea instanțelor judecătorești. Activitatea necontencioasă desfășurată de notarul public cu competență și imparțialitate evita declanșarea litigiilor și urmărește armonizarea intereselor părților.

Automatica - Jubileu XX 1960 - 1980

Automatica S.A. este un martor al suișurilor și coborașurilor industriei românești. Poartă acest nume din 1960, însă începuturile se suprapun cu istoria Ford. Înființată în 1932, Ford Romania S.A.R cumpară în septembrie 1934 un teren în suprafață de 7535mp, proprietatea Imobiliara Chrissoveloni și dobândește un drept de preemțiune asupra unui teren alăturat. În mai 1935 Ford avea să achiziționeze înca 5685,5mp de la același vânzător. Aici urma să se infiinţeze uzina de automobile FORD Romania SAR, având prima linie de montaj operaţională din Europa de Est. Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române adoptă Hotarârea nr.147/18.02.1960 privind inființarea întreprinderii industriale de stat Automatica, a cărei necesitate este justificată de nevoia creșterii productivității muncii pentru a atinge obiectivele privind industrializarea și exportul. Automatica avea să funcționeze în vechea hală Ford și extinderile ulterioare până la vânzarea terenului în 2008.În anii ‘70-’80 la Automatica s-au omologat primele echipamente complexe ca: automate programabile, roboţi industriali, sisteme de distribuție 0,4 kV debroșabil MCC-M14, pupitre de comandă MiniMod, centrale de avertizare şi stingere incendiu SESAM, echipamente de dozare şi cântărire etc. În anul 1981 Automatica implementează primul Program de Asigurarea Calităţii aliniat la standardul canadian CSA Z 299.3, pentru realizarea produselor destinate domeniului nuclear.

Începând din 1985 Automatica produce echipamente de distribuţie electrică, control şi automatizare pentru domeniu nuclear (Fabrica de apă grea ROMAG Drobeta şi CNE Cernavodă). În anii ‘87-’92 la Automatica s-a proiectat şi executat primul sistem complex SCADA din România, pentru Fabrica de pelete de la combinatul minier Krivoi Rog (fosta URSS, astăzi Ucraina). În anul 1996 Automecanica devine primul producător român de echipamente electrice şi de automatizare cu Sistemul Calităţii certificat de un organism extern acreditat (TÜV-CERT Germania). În 2014 Automatica a proiectat şi omologat un nou tip de celulă de medie tensiune 12/24kV rezistentă la arc și având curenți de scurtcircuit ≤ 50kA (12kV) și ≤ 25kA (24kV). Celula poate fi integrată simplu în sisteme SCADA și Smart-Grid. Transferul afacerii Automatica în grupul CEMS, în anul 2018, a reprezentat întâlnirea fericită între o echipă experimentată și energia unui grup dezvoltat prin inovare și pasiunea pentru cele mai noi tehnologii. Pentru Automatica SA a început o nouă etapă de dezvoltare. Pentru clienții Automatica, acest fapt se traduce în echipamente și servicii de cea mai bună calitate, parteneriat pe termen lung și garanția respectării promisiunilor.

Insigna - Volei București 1963 - Presa

Voleiul este un sport în care două echipe, separate de un fileu înalt, trebuie să treacă mingea pe deasupra acestuia, folosind doar mâinile, cu scopul de a face ca mingea să atingă terenul advers. Fiecărei echipe îi sunt permise doar trei loviri pentru a trimite mingea către terenul celeilalte echipe. Un punct se câștigă dacă mingea atinge terenul advers sau dacă nu respectă regula celor trei atingeri. O echipa de volei este alcătuită din 6 jucători. Se joacă 3 seturi câștigătoare din 5, fiecare set a câte 25 de puncte; în caz de egalitate 24 - 24 se continuă setul până în momentul în care una din cele două echipe obține o diferență de 2 puncte (29 - 27, 31 - 29 etc). În cazul în care este nevoie de jucarea ultimului set pentru desemnarea câștigătorului, acesta se joacă până la 15 (sau până la o diferență de două puncte).

Insigna - Clubul alpin "Floarea de Colț" - București

Clubul Alpin "Floarea de Colț" a fost înființat în 1977 de Emilian Cristea. Alpinist, maestru emerit al sportului, fotograf, iubitor de natură, autor de monografii montane şi articole în toate publicaţiile de profil ale timpului, Emilian Cristea rămâne un nume de referinţă în istoria alpinismului din România. În cadrul clubului a transmis colegilor de drumeţie o parte din entuziasmul şi pasiunea pentru munte şi căţărare alături de cunoştinţele amănunţite despre potecile din Carpaţi. De-a lungul anilor, împătimiţi ai muntelui, membrii clubului au continuat tradiţia fondatorului de a aduce drumeţia cât mai aproape de sufletul oamenilor. Modificările legislative din ultimii ani au impus reînfiinţarea şi reacreditarea clubului, demersurile fiind făcute în acest sens în 2016. Pasiunea pentru munte însă nu s-a stins iar drumeţile şi întâlnirile periodice au continuat toţi aceşti ani. În prezent clubul are membri şi simpatizanţi în majoritate din București şi împrejurimi (Ilfov) dar şi din Ploiești, Câmpina, Brașov, Buzău, Brăila. La fiecare sfârşit de săptămână participăm la excursii montane cu grade diferite de dificultate stabilite dinainte sau organizate ad-hoc funcţie de posibilităţi şi afinităţi. De două ori pe lună se organizează conferinţe. Începând cu octombrie 2016 acestea au loc în amfiteatrul Ștefan Odobleja (V107, etaj I), Universitatea Titu Maiorescu (Calea Văcăreşti 187, sector 4, Bucureşti). Cine iubeşte muntele şi apreciază o ieşire în aer liber, departe de oraş, alături de oameni îndrăgostiţi de natură este binevenit alături de noi. Sediul central al clubului este situat în București, pe Strada Zorelelor, la nr. 6 în Sectorul 6.

Floarea de colț este o specie de plantă declarată monument al naturii încă din anul 1933. Floarea de colț (Leontopodium alpinum)–o adevarată perlă a munților noștri, de o frumusețe aparte și totodată cea mai rară din întreaga floră montană, crește în munții calcaroși, în pajiștile de pe versanții abrupți și însoriți sau pe stâncării. Întâlnită în România pe stâncile aproape inaccesibile omului din Munții Vrancei, Munții Bucegi, Munții Făgărașului, Munții Maramureșului, Rodna, Obcinele Bucovinei, Masivul Ceahlău, Retezat, Godeanu, floarea de colț este simbolul iubitorilor de drumeție la munte. În tradiția populară românească, reprezintă un simbol al dragostei și se spune că bărbații își demonstrau dragostea, îndemânarea și curajul, culegând o floare de colț de pe stâncile ascuțite ale munților și oferind-o iubitelor. Această ”steluță” este, totodată, simbolul tinereții, al tuturor virtuților și harurilor sufletului omenesc. Din cer, peste crestele munților și peste colții de stâncă aplecați peste văgăuni și prăpăstii, se pornesc ploi de steluțe albe, catifelate. Sunt florile zânelor, care împodobesc munții. Floarea de colț, denumire alternativă Floarea reginei este o specie de plante erbacee, perene, din genul Leontopodium, familia Asteraceae. Planta este înaltă de 5 – 20 centimetri și are inflorescența compusă din capitule, înconjurate de numeroase bractee lungi, alb - argintii, lânos - păroase. Inflorescența este îmbrăcată cu frunze păroase, unele mai mari, altele mai mici și care iau forma unei steluțe.Aceasta este formată până la zece inflorescențe cu numeroase și minuscule flori, încadrate de 5-15 bactee albe, dispuse radiar, ce dau întregului ansamblu înfățișarea unei flori. Planta este acoperită cu peri catifelați, argintii, ce îi conferă o eleganță deosebită. Perioada de înflorire este iulie - august. Crește în munți calcaroși, în pajiști de pe versanți abrupți și însoriți sau pe stânci.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură bucureștene și câteva trimiteri poștale din vremuri diferite.