Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE - TEATRUL DE STAT, AGENȚIA LLOYD, AZILUL ALINAREA ȘI BISERICA ARMENEASCĂ DIN GALAȚI

1. Teatrul de Stat, denumirea inițială Sala V.A.Urechia, denumirea alternativă Teatrul Dramatic, denumirea actuală Teatrul Dramatic „Fani Tardini” este o importantă instituție de cultură a municipiului Galați, situată pe Strada Domnească, la nr. 59.

Lucrările la actuala clădire a Teatrului Dramatic din Galaţi, cunoscută în vremea de atunci sub numele de Sala "V.A. Urechia", au început în 1924 şi s-au terminat în 1941.

Proiectul a fost conceput în Italia, iar constructorul a fost adus de la Roma. În 1949, comitetul provizoriu al comunei urbane Galaţi emite Ordinul nr. 3033, prin care se prevedea înfiinţarea Teatrului Galaţi-Brăila, care a funcţionat doar în Brăila. De la 1 septembrie 1955, începe funcţionarea Teatrului de Stat Galaţi, prin Hotarârea Consiliului de Miniştri nr. 2003, din 16 septembrie 1955.

Primul spectacol al teatrului a fost "Preludiul", în 14 aprilie, în sala Orchestrei Simfonice de Stat (devenită mai târziu Sala Teatrului Muzical "Nae Leonard"). Primul spectacol în actuala sală a teatrului a fost piesa "D'ale carnavalului", pe 30 decembrie 1956. Din anul 1973, Teatrul de Stat primeşte denumirea de Teatrul Dramatic Galaţi. În 2000, Teatrul Dramatic Galaţi devine Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galaţi, în amintirea actriţei care, la 1887, dădea un spectacol de binefacere pentru a-l ajuta pe Mihai Eminescu.

Prezint mai jos câteva repere calendaristice ale mișcării teatrale în orașul Galați:

În 1837, la Hanul Ventura se dădeau reprezentaţii de către pârcălăbie, cum a fost cea din septembrie 1837, pentru suirea pe tron a noului domnitor.
În 1851-1853, la Galaţi, Fani Tardini a jucat alături de Mihail Pascaly, Matei Milo, I. Poni, în spectacolele "Puritanii Londrei" şi "Vorba din Paris".
În 1853, Luigi Ademolo, un profesor de cant, a înfiinţat în Galaţi "un mic teatru" pe locul Hanului Ventura, unde pe lângă comedii se jucau şi mici operete, cu un orchestru înjghebat din mai multi italieni ce lucrau în magaziile de la schelele din port. În anul 1858, în viata teatrală a Galaţiului are loc un eveniment deosebit prin montarea piesei lui Mihail Pascaly, "Viitorul României", în premieră absolută, fapt ce a dus la pregătirea spiritelor pentru înfăptuirea Marii Uniri.
În 1860, trupa condusă de Fani Tardini şi Alexandru Vlădicescu susţine două reprezentaţii într-un local de teatru improvizat pe Strada Domnească.
În 1862, se întocmeşte un proiect pentru construirea unui teatru in Galaţi. Proiectul este aprobat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, dar nu s-a mai realizat, nefiind sprijinit de guvern.
În 1863-1864, Teodor Burda informează în "Istoria teatrului în Moldova" că există la Galaţi o sală specială de teatru, când prin contribuţia mai multor iubitori de teatru, s-a construit în localul vechii burse de pe malul Dunarii o sală mare, cu o scena şi cu un loc aparte pentru orchestră, în care s-au dat diferite reprezentaţii teatrale.
În martie 1865, când trupa lui Fani Tardini se afla la Cernauţi spre finalul turneului, Mihai Eminescu îi ajunge din urmă şi îi însoteşte spre Brasov, în calitate de sufleur.
În 1866, Fani Tardini adresează o cerere municipalităţii gălătene, prin care solicita o subvenţie necesară pentru construirea unui teatru, deși exista un teatru pe locul negustorului Iaconomu, unde au jucat multe trupe româneşti şi străine, printre care şi glorii mondiale ca Sarah Bernhardt, Adelina Patti şi alţii.
În anul 1870, Fani Tardini vine cu trupa sa in Galaţi şi dă o reprezentaţie în amfiteatrul din Via de la Filantoff situat pe Strada Domnească, cu piesa "Nebuna de la şapte turnuri".
În 1872, Fani Tardini împreuna cu Alexandru Vlădicescu se stabileşte in Galaţi, ocupând o locuinţă pe Strada Cuza Vodă, nr. 50.
Pe 21 martie 1880, trupa lui Fani Tardini dă prima reprezentaţie cu piesa "Idiotul".
Pe data de 8 decembrie 1887, "Curieul român" anunţa că poetul Mihai Eminescu va fi ajutat, in suferinţele-i materiale de către doamna Fani Tardini şi de către domnii Vlădicesti, care s-au hotărât să dea o reprezentaţie in beneficiul poetului.
În 1900, Fani Tardini a dat o reprezentaţie la Teatrul Papadopol din Galaţi, jucând pentru ultima oară piesa "Cocina".
În anul 1908, Fani Tardini încetează din viaţă în casa ei din Strada Cuza Vodă, nr. 50.
Lucrarile la actuala cladire a teatrului, cunoscută atunci sub numele de Sala "V.A. Urechia", au început în 1924 şi s-au terminat în 1941.
În 1949, comitetul provizoriu al comunei urbane Galaţi emite Ordinul nr. 3033, prin care se prevedea înfiinţarea Teatrului Galaţi-Brăila, care a funcţionat doar în Brăila.
De la 1 septembrie 1955, începe funcţionarea Teatrului de Stat Galaţi, prin Hotarârea Consiliului de Miniştri nr. 2003, din 16 septembrie 1955.
Primul spectacol al teatrului a fost "Preludiul", în 14 aprilie, în sala Orchestrei Simfonice de Stat (devenită mai târziu Sala Teatrului Muzical "Nae Leonard").
Primul spectacol în actuala sală a teatrului a fost piesa "D'ale carnavalului", pe 30 decembrie 1956.
Din anul 1973, Teatrul de Stat primeşte denumirea de Teatrul Dramatic Galaţi.
Din anul 2000, Teatrul Dramatic Galaţi devine Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galaţi.

Fanny Tardini (1823-1902), a fost o actriță de origine italiană care și-a adus o contribuție însemnată la dezvoltarea teatrului în orașul Galați. În semn de omagiu Teatrul Dramatic din Galațiîi poartă numele în prezent. În anul 1864 ea a adresat municipalității gălățene o cerere în care solicita o subvenție necesară pentru a concepe "un teatru demn de înalta și frumoasa misie". În anul 1908, Junimea literară titra : Pe vremuri, Fani Tardini fusese zeificată. Se zicea că era o splendoare de frumusețe și artistă de mare temperament. Și așa a fost, între întemeietorii teatrului român. Cu frații Vlădicescu a cutreierat Țara Românească și toate țările românești, dând alarma deșteptării.

2. Dacă pe la 1848, la Bucureşti şi Iaşi ființează agenţii consulare austriece, acestea fiind ridicate la rangul de consulate generale abia la finele anului 1849, la Galaţi, în schimb, există încă înainte de 1847 un consulat general.

Faptul acesta poate fi atribuit însemnătăţii şi rolului oraşului Galaţi, ca centru comercial şi nod fluvial, ceea ce justifică interesul mai vechi al Austriei în zonă. Firme austriece au deschis la Galați reprezentanțe pentru comercializarea (cumpărare și revânzare) a unor bunuri românești, în special lemn și cereale. Agenția Lloyd Austria era o astfel de companie care avea punctul de lucru în portul Galați.

3. Sunt foarte sărace informațiile descoperite în lumea internetului, cu referire la Azilul “Alinarea” din Galați. Cel mai mult mă deranjează faptul că nu știu dacă acest edificiu mai este sau nu în picioare și unde era / este situat.

Ce se știe precis este faptul că a fost un azil pentru copii care aparținea Societății de binefacere “Alinarea din Galați”. Se mai știe că orașul Galați are tradiție în ceea ce privește existența societăților de binefacere – întrajutorare. În anul 1880 s-a înfiinţat „Societatea pentru îngrijirea bolnavilor şi înmormântarea morţilor” şi „Societatea Alinarea Durerii” care avea drept scop principal „căutarea şi îngrijirea necesară a membrilor lor bolnavi, soţiei şi copiilor, pentru orice caz de boală, precum şi mijloace pentru conducerea membrilor decedaţi, consolarea şi ajutorarea familiei”, iar în anul 1902 s-a inaugurat Societatea de binefacere “Alinarea”, care gestiona și azilul care face obiectul cărții poștale postate mai sus. Se mai știe precis că marele filantrop gălățean, medicul de origine greacă Aristide Serphioti, după moartea s-a, a lăsat o donație pentru acest azil, în sumă de 10000 lei, ai vremurilor respective.

4. Biserica Armenească, denumire completă Biserica Armenească “Sfânta Maria” din municipiul Galați este un important monument istoric și de cult situat între Restaurantul Potcoava de Aur și Faleza orașului Galați, pe strada Prelungirea Traian, la nr. 13, undeva între niște blocuri comuniste.

Constructia bisericii a inceput la data de 15 mai 1858, piatra de temelie fiind pusa cu tot ceremonialul de arhiepiscopul Sarchis din Adrianopol, secondat de parohul Der Minas. Biserica a fost construita de arhitectul german Hermann Masche si a costat 1175 de galbeni. Pictura reprezentand apostolii Petru si Pavel, Maica Domnului si Ioan Botezatorul apartine lui Paul Aburel, iar intre cele doua altare se afla Icoana Sfantului Minas si a Sfantului Iacob. Intre odoarele lacasului de cult se afla si o cruce de argint in care s-a incrustat o particica din relicva Sfantului Ioan Botezatorul, salvata de la vechea biserica armeana din lemn, incendiata de turci in anul 1821.

In perioada comunista s-a propus demolarea cladirii bisericii pentru constructia cartierului Mazepa din Galati. Ca urmare a interventiei curajoase a IPS Dirayr Mardichian, cladirea a fost salvata de la demolare si a permis enoriasilor armeni sa participe la slujbele oficiate in sfantul lacas. Ultimele lucrari de consolidare, reamenajare si restaurare au fost efectuate in perioada aprilie 2007- martie 2008. Costul lucrarilor de 160715 lei a fost suportat integral de comunitatea armeana. Astăzi comunitatea armeana din Galati numara doar 60 de familii, din care multe la a doua sau a treia generație. Adeseori, doar numele îi diferenţiază de etnicii români. Cu toate acestea, micul grup din Galaţi rămâne unit în plan spiritual. Unul dintre lucrurile care îi ţin alături este Biserica Armenească „Sfânta Maria”, din zona Potcoava de Aur. E ştiut lucru că în orice loc de pe pământ i-a purtat soarta, armenii au început să-şi întemeieze viaţa de comunitate ridicând în primul rând un lăcaş de cult.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

__________xxx__________

O INSIGNĂ
ȘI CÂTEVA MEDALII
DIN JUDEȚUL VRANCEA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Centenarul marelui război - Mărăști - Mărășești - Oituz - 2017

"Nu plânge Maică Românie / Că am să mor ne-mpărtășit /

Un glont pornit spre pieptul tău / Cu pieptul meu eu l-am oprit."

Mărăști

"Nu plânge Maică Românie / E rândul nostru să luptăm /

Și din pământul ce ne arde / Nici o lacrimă să nu dăm"

Centenarul Marelui Război este marcat prin aniversarea principalelor evenimente istorice ale anului 1917 – Bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz – și comemorarea eroilor români care și-au pierdut viața luptând pentru libertate, credință și întregirea neamului. Anul 2017 a fost declarat ca anul ”Mărăști, Mărășești, Oituz – 100” având în vedere faptul că în acest an se împlinesc 100 de ani de la victoriile obținute în luptele de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Victoriile ostașilor români din vara anului 1917 au avut o importanță deosebită, cu prețul a nenumărate jertfe fiind realizată Marea Unire de la 1 decembrie 1918, dezideratul de secole al poporului român. Monetăria Statului cinstește eroii neamului românesc, pe cei care s-au jertfit pentru apărarea patriei și a credinței, prin noul produs medalistic – eveniment, seria de trei medalii - „Mărăști, Mărășești și Oituz”. Deasupra se prezintă medalia distinctă - Mărăști. Medalia are următoarele caracteristici tehnice: metal – argint, puritate - 92,5%, formă - rotundă, diametru – 37 milimetri, greutate – 40 grame, calitate – patinată, gravor – Vasile Catrina, preț unitar de achiziție fără TVA – 230 lei și tiraj – 100 exemplare. Pe aversul medaliei este reprezentată o cruce cu o eșarfă deasupra unui scut inscripționat, între două personaje mitologice, iar la partea inferioară sunt câteva frunze de stejar. Deasupra periferic circular este aplicată inscripția: “Mărăști – Mărășești - Oituz” iar între cruce și scut anul: ”2017”. Pe revers este reprezentat bustul unui militar echipat de luptă pregătindu-se să arunce o grenadă, dedesubt un cartuș inscripționat, iar la partea superioară puțin stângă, periferic și circular este aplicată inscripția: „Mărăști”. Pe avers în cadrul scutului și pe revers în cadrul cartușului sunt redate primele două strofe din emoționanta poezie scrisă de un soldat român pe câmpul de luptă:

Bătălia de la Mărăști a fost una din principalele bătălii desfășurate pe teritoriul României în timpul primului război mondial. Ea a fost o operațiune ofensivă comună a armatelor române și ruse împotriva Armatei a 9-a germană ce a avut loc între 11/24 iulie și 19 iulie/1917. În momentul declanșării operațiunii situația frontului în zona Mărăști-Nămoloasa era următoarea: Armata a 2-a română era poziționata între dealul Arșița Mocanului și satul Răcoasa având în flancul drept Armata a 9-a rusă și pe flancul drept Armata a 7-a rusă. Fiecărei din cele 3 divizii din eșalonul frontal al Armatei a 2-a îi reveneau circa 12 km de linie de front. În fața românilor se sprijinea flancul drept al armatei 1-a austro-ungare, mai precis elemente ale grupului Gerok cu forțele principale dispuse între dealul (vârful) Momâia și dealul Arșița Mocanului. Distribuția liniei de front era tot 12 km/divizie. Ofensiva de la Mărăști a început în dimineața zilei de 11/24 iulie 1917 la ora 3 și 50 minute. Ostașii români, cu baioneta la armă, au luat cu asalt pozițiile inamice, au trecut prin breșele create de artilerie și s-au angajat în lupte corp la corp. În scurt timp, divizia a 3-a infanterie, prima care a pornit la atac, a rupt apărarea inamică (elemente ale diviziei 218 infanterie germană) intre cota 536 și localitatea Mărăști.O sarcină deosebit de dificilă i-a revenit regimentului 22 infanterie care a avut sarcina să nimicească apărarea inamica din localitatea Mărăști. După lupte grele, locotenent-colonelul A. Gheorhoiu, comandantul regimentului a reușit cu oamenii săi să ajungă pe înălțimea ce domina localitatea Mărăști. Acest lucru a fost posibil deoarece 2 companii s-au desprins din corpul regimentului cu sarcina de a fixa inamicul în localitate creând astfel premizele ca fortele germane să fie încercuite. Sesizând situația, inamicul a părăsit în grabă pozitile detinute în sat. Succesul actiunii regimentului 22 infanterie a favorizat ocuparea dealului Mănăstioara de catre regimentul 30 infanterie, în al cărui sector datorită luptelor grele se progresa mai lent. Ajungând pe acest alinimament, divizia 3 infanterie și-a îndeplinit obiectivul fixat pentru prima zi a ofensivei.

Rezultatele primei zile de ofensivă au fost următoarele: o pătrundere de aproximativ 3 km în dispozitivul inamic și o spărtură a frontului pe o lungime de 10 km, 2000 de prizonieri, importante capturi de armament și muniție. Debusolat inamicul a început să bată în retragere ripostând totuși violent. Luptele au mai continuat dar numai pentru fixarea unor amplasamente, mascare, îmbunatățirea unor poziții, întărirea unor puncte de observație si direcționarea focului, etc. Bătălia de la Mărăști a reprezentat un important punct de cotitură în desfășurarea operațiunilor militare pe frontul românesc dar a și contribuit și la ridicarea moralului ostașilor români. Rezultatele ofensivei de la Mărăști pot fi sintetizate astfel:

Linia frontului a fost ruptă pe o lungime de 30 km și s-a patruns pe o adâncime de 20 km;
Forțele româno-ruse au făcut 2700 de prizonieri, au capturat 70 de tunuri și importante cantități de material de război, inclusiv o cantitate însemnată de muniții;
S-au acordat 32 de Ordine Mihai Viteazul clasa a III-a unor ofițeri români.
Steagurile a 4 regimente (4, 18, 30 Infanterie si 2 Vânători) au fost decorate cu aceeași distincție, iar generalul Alexandru Averescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a.

Pentru cinstirea memoriei eroilor de la Mărăști și în amintirea luptelor care s-au dus aici, în anul 1928 s-a început construcția unui Mausoleu. Mausoleul de la Mărăști a fost înălțat la cota 536 la inițiativa unui grup de ofițeri și generali constituiți în Societatea Mărășești în comuna Răcoasa - sat Mărăști. Proiectul mausoleului aparține arhitectului Pandele Șerbănescu iar basoreliefurile au fost executate de A. Bordenache. Întins pe e suprafață de 1000 mp, mausoleul se sprijină pe doi piloni mari de beton de secțiune dreptunghiulară pe care au fost amplasate 2 urne în care ardea o flacără veșnică. Pilonii sunt împodobiți cu ample basoreliefuri de bronz care înfățișează trecerea unui țăran român peste linia frontului cu informații despre inamic și primirea unui general român făcută de locuitorii din Marăști. Între cei doi piloni, pe un perete de beton, sunt fixate 13 plăci de marmură albă pe care sunt inscripționate numele a 900 de ostași căzuți la datorie. La subsol se află osuarul ostașilor precum și criptele ofițerilor cazuți în bătălie. Aici au fost așezate, ulterior, sarcofagul mareșalului Alexandru Averescu și generalilor Arthur Văitoianu, Alexandru Mărgineanu și Nicolae Arghirescu.

(Alexandru Ioan Cuza)

125 ani de la Unirea Principatelor Române 1859 - 1984

Expoziția filatelică omagială Focșani - 24 ianuarie 1984

Comitetul de cultură și educație socialistă

Alexandru Ioan Cuza (născut la 20 martie 1820 în Bârlad şi decedat la 15 mai 1873 în Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor unite şi al statului naţional România. Acesta a participat activ la revoluţia de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea principatelor. La 5 ianuarie 1859, a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii, pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti, reforma agrară, reforma învăţământului, care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstireşti şi dizolvă Adunarea Legiuitoare. În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi, care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti. Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. După oarecari frământări, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza este ales Domn al Moldovei. Iată o parte din jurământul lui Cuza făcut în faţa Adunării Obşteşti a Moldovei; “Jur în numele prea sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate… ”. De adâncă profunzime şi simţire patriotică este mesajul lui Kogălniceanu după alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei; “Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română…Alegându-te pe tine domn în ţara noastră am voit să arătăm lumii ceea ce toata ţara doreşte; la legi noi, oameni noi”. Ţara Românească a cunoscut şi mai mari fricţiuni în preajma alegerilor, existând o tensiune făţişă între tabăra unionişilor şi antiunioniştilor. Antiunioniştii munteni erau siguri că aici va fi ales fostul domnitor Gheorghe Bibescu, fiind organizat chiar şi banchetul victoriei lor în alegeri. Buzăul se prezenta ca o citadelă a mişcării unioniste. Într-un document din 25 aprilie 1857 se arăta că în districul Buzău existau două focare de reacţiune şi că prin muncă de lămurire acestea au fost aduse alături de marea mulţime, adeptă a unirii. Partidului La 24 ianuarie 1859 Partidul Naţional Unionist a obţinut marea victorie; colonelul Cuza ales Domn şi al Ţării Româneşti. Printr-un mesaj de suflet şi plin de înţelepciune tânărul deputat Vasile Boerescu îi convinge pe membrii Adunării din Bucureşti să se ridice la înălţimea de întemeietori de ţară punând Unirea ca fapt împlinit în faţa puterilor europene. Mitropolitul ţării, cu crucea într-o mână şi cu Evanghelia în cealaltă, le citeşte un adânc jurâmânt; “Jur că la vot nu voi fi povăţuit nici de interese personale, nici de şoapte străine sau de altă socotinţă ci numai şi numai de binele obştesc!” Cei 64 de membri ai Adunării au votat secret, conform doar conştiinţei lor, cu 64 de voturi pentru acelaşi Domnitor în Ţara Românească, punând Europa în faţa unui fapt împlinit şi total neaşteptat. Clopote şi strigăte de bucurie cutremurau văzduhul. În semn de preţuire al izbânzii românilor, Kossuth, revoluţionarul maghiar de la 1848 arăta; “Aşa duh este de trebuinţă, ca un popor să-şi întemeiască o Patrie ori, dacă a pierdut-o, să şi-o redobândească”. Dubla alegere a lui Cuza, şi prin aceasta, Unirea Prinicpatelor, a fost recunoscută până la urmă te către toate puterile europene, chiar dacă unele au impus pretenţii, cel mai adesea formale, la presiunile Franţei şi ale lui Napoleon. Trei ani a domnit Cuza cu guverne şi camera legiuitoare separate, perioadă în care în Ţara Românească s-au schimbat 9 guverne iar Moldova 6, lipsa de aşezare statornică fiind vizibilă. Prin firmanul din 2 decembrie 1861 Cuza obţine încrederea sultanului pentru reorganizrea administrativă a principatelor, astfel că la 24 ianuarie 1862 camerele legiuitoare ale principatelor se reunesc la Bucureşti ca primul Parlament al statului - România. Prin Proclamaţia de la 11 decembrie 1861 Cuza arăta; “Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt, dorit de generaţiile trecute, chemat cu căldură de noi, a fost recunoscut de Înalta Poartă şi de Puterile Garante. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.” După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne, fixând un cadru modern de dezvoltare al țării. Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii şi ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în anul 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit o nouă constitutie și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput Codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universităţi din țară, respectiv cea de la Iaşi – 1860 – şi cea de la Bucureşti – 1864. Cuza are un merit incontestabil în organizarea armatei naţionale. Prin Legea rurală din 14/26 august 1854 peste 400000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producției agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale. Dupa desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată din funcționari corupți.Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior s-au aliat cu conservatorii, fapt ce a slăbit pozițiile domnitorului în stat. Nemulţumiţii, alături şi de câţiva militari carierişti, l-au constrâns pe domnitor să abdice în februarie 1866. De reţinut este faptul că domnitorul nu a luat niciun fel de măsuri împotriva curentului reacționar, ci, într-un discurs, chiar se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din anul 1857. Pe 13 februarie 1866, împreună cu soţia şi cei doi copii, părăseşte Bucureştiul. A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Fillip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzolern - Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că: după înlăturarea lui Cuza, ţăranii au început să se teamă că reforma agrară nu va mai avea loc; la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a mișcării separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat necunoscut la tronul Moldovei; Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre, pentru a interveni în România, motivând că unirea a fost recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza. Cursul evenimentelor a demonstrat că poporul român a intrat pe linia făuririi statului national unitar roman, care se va înfăptui peste câteva zeci de ani, la 1 decembrie 1918. Este adevărat că o parte a teritoriilor româneşti este şi acum departe de tulpina ţării. Mă încearcă un sentiment de lehamite când vad că unii dintre politicienii noștri actuali, folosind tema aducerii şi a acestor teritorii la trupul actualei Românii, cerşesc ceva notorietate publică şi un pumn de voturi. Cumva nouă ne mai rămâne ceva de făcut pentru realizarea visului de veacuri al românilor, acela de unire a tuturor teritoriilor românești într-un singur stat? Tocmai când scriam aceste rânduri, un catren despre spiritul de unitate și coeziune al românilor mi-a venit în minte. Blogul fiind al meu, catrenul tot al meu, iată că și tu vizitatorule poți citi acest catren:

"Vorbe mari nu vreau să-ndrug;

Scoatem țara din vâlcea

Trăgând cu toții la jug

...Unii HĂIS și alții CEA!"

Urmare a Războiului Crimeii (1853-1856) ţările române scapă de ocrotirea supărătoare a Rusiei, rămân încontinuare sub suzerantitate otomană dar, sub garanţia puterilor semnatare; Marea Britanie, Franţa, Sardinia şi Imperiul Otoman. Potrivit art.24 al Tratatului de la Paris, semnat în urma Războiului Crimeii, divanurile ad-hoc din cele două ţări române au fost chemate să decidă asupra organizării lor politice şi constituţionale. La 7 octombrie 1857 Kogălniceanu înaintează Divanului Ad-hoc al Moldovei o listă-propunere cu; “cele întâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţe ale ţării, sub garanţia colectivă a Puterilor:”

- Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor…

- Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România

- Prinţ străin cu moştenirea tronului …

- Neutralitatea pământului Principatelor

- Puterea legiuitoare încredinţată unei Adunări obşteşti care să reprezinte toate interesele naţiei

Propunerea este acceptată cu 82 voturi pentru şi 2 împotrivă. Pe data de 9 octombrie 1857 şi Divanul Ad-hoc al Munteniei primeşte o listă de propuneri aproape identice cu cele din Moldova. Necesitatea realizării unirii principatelor este prezentată în detaliu în Actul dezvoltător al Adunării Ad-hoc din 9/21 octombrie 1857; “Lumea întreagă ştie astăzi că totdeauna strădaniile necurmate ale locuitorilor ambelor principate au fost să recâştige unitatea natională; că ei au fost şi sunt un singur popor, omogen, identic; că au aceiaşi origine, acelaşi nume, aceiaşi limbă, aceiaşi religie, aceiaşi tradiţie, aceiaşi istorie, aceleaşi instituţii, legi, obiceiuri, moravuri, aptitudini, interese, aceleaşi păsuri, bucurii, speranţe, suveniruri, aspiraţii, cugetări, instincte, aceiaşi ursită, aceiaşi misiune, acelaşi geniu şi acelaşi suflet”.Dorinţele exprimate de cele două Divane au fost studiate de către Puterile garante şi apobate doar parţial. Nu s-a acceptat un principe din dinastie străină ci doar fiu din tată moldovean sau valah. Pentru împăcarea intereselor Puterilor garnate potrivnice unirii (Turcia, Austria şi Anglia) dar şi al celor pentru (Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia) s-a acceptat un compromis. Ele urmau să poarte numele Principatele Unite Moldova şi Valahia, dar cu guverne şi adunări obşteşti separate. La Focşani urma să ia fiinţă o Comisie centrală, cu scopul de a pregăti proiecte de legi de interes comun, precum şi Înalta Curte de Dreptate şi Casaţie, comună ambelor principate. Alte câteva propuneri acceptate prin negociere directă cu puterile garante au fost;

- Aceiaşi organizare pentru miliţiile regulate, pentru ca la un moment dat acestea “să se poate uni într-o singură armie”

- Egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii

- Garantarea libertăţii individului

- Acces liber şi egal la toate dregătoriile publice din ambele principate

- Acceptarea exproprierii doar în interes public şi cu despăgubiri corespunzătoare

- Anularea oricăror privilegii

- Îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor prin revizuirea legilor agrare

Se poate aprecia că s-au obţinut progrese însemnate, deşi, în fapt, unirea se realizase doar pe jumătate. Urma ca prin voinţă naţională şi multă înţelepciune să se realizeze şi cea de a doua jumătate a Unirii. Prin hotărârea Convenţiei de la Paris administraţia principatelor este dată în grija unor comisii temporare cu misiunea specială de a organiza şi desfăşura alegeri libere în fiecare principat.

După oarecari frământări, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza este ales Domn al Moldovei. Iată o parte din jurământul lui Cuza făcut în faţa Adunării Obşteşti a Moldovei; “Jur în numele prea sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate… ”. De adâncă profunzime şi simţire patriotică este mesajul lui Kogălniceanu după alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei;“Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română…Alegându-te pe tine domn în ţara noastră am voit să arătăm lumii ceea ce toata ţara doreşte; la legi noi, oameni noi”.Ţara Românească a cunoscut şi mai mari fricţiuni în preajma alegerilor, existând o tensiune făţişă între tabăra unionişilor şi antiunioniştilor. Antiunioniştii munteni erau siguri că aici va fi ales fostul domnitor Gheorghe Bibescu, fiind organizat chiar şi banchetul victoriei lor în alegeri. Buzăul se prezenta ca o citadelă a mişcării unioniste. Într-un document din 25 aprilie 1857 se arăta că în districul Buzău existau două focare de reacţiune şi că prin muncă de lămurire acestea au fost aduse alături de marea mulţime, adeptă a unirii. Partidului La 24 ianuarie 1859 Partidul Naţional Unionist a obţinut marea victorie; colonelul Cuza ales Domn şi al Ţării Româneşti. Printr-un mesaj de suflet şi plin de înţelepciune tânărul deputat Vasile Boerescu îi convinge pe membrii Adunării din Bucureşti să se ridice la înălţimea de întemeietori de ţară punând Unirea ca fapt împlinit în faţa puterilor europene. Mitropolitul ţării, cu crucea într-o mână şi cu Evanghelia în cealaltă, le citeşte un adânc jurâmânt; “Jur că la vot nu voi fi povăţuit nici de interese personale, nici de şoapte străine sau de altă socotinţă ci numai şi numai de binele obştesc! ” Cei 64 de membri ai Adunării au votat secret, conform doar conştiinţei lor, cu 64 de voturi pentru acelaşi Domnitor în Ţara Românească, punând Europa în faţa unui fapt împlinit şi total neaşteptat.

Clopote şi strigăte de bucurie cutremurau văzduhul. În semn de preţuire al izbânzii românilor, Kossuth, revoluţionarul maghiar de la 1848 arăta; “Aşa duh este de trebuinţă, ca un popor să-şi întemeiască o Patrie ori, dacă a pierdut-o, să şi-o redobândească”. Dubla alegere a lui Cuza, şi prin aceasta, Unirea Prinicpatelor, a fost recunoscută până la urmă te către toate puterile europene, chiar dacă unele au impus pretenţii, cel mai adesea formale, la presiunile Franţei şi ale lui Napoleon. Trei ani a domnit Cuza cu guverne şi camera legiuitoare separate, perioadă în care în Ţara Românească s-au schimbat 9 guverne iar Moldova 6, lipsa de aşezare statornică fiind vizibilă. Prin firmanul din 2 decembrie 1861 Cuza obţine încrederea sultanului pentru reorganizrea administrativă a principatelor, astfel că la 24 ianuarie 1862 camerele legiuitoare ale principatelor se reunesc la Bucureşti ca primul Parlament al statului - România. Prin Proclamaţia de la 11 decembrie 1861 Cuza arăta; “Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt, dorit de generaţiile trecute, chemat cu căldură de noi, a fost recunoscut de Înalta Poartă şi de Puterile Garante. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.”

În depozitele Arhivelor Naţionale se păstrează dosarul întocmit la Atelierul de Proiectare al judeţului Vrancea, constituit ca proiectul nr. 690/1975 şi care conţine următorul memoriu general (de realizare a Monumentului Unirii din Focșani); "În urma vizitei conducerii de Partid şi de Stat, în anul 1966 în Municipiul Focşani s-a trasat sarcina realizării Pieţei Unirii şi a monumentului Unirii, simbol al Unirii celor două principate. Începând din anul anul 1967, pas cu pas, s-a trecut la rezolvarea acestor hotărâri, începând cu concursul pentru piaţă din anul 1967, studii de amplasament , proiecte de execuţie şi ajungând la taluzare în anul 1974, prin realizarea întregului ansamblu de blocuri, a pavajelor şi angajând proiectarea monumentului. Proiectul monumentului a fost realizat de maistrul Ion Jalea şi un grup de proiectanţi din cadrul atelierului de proiectare. Monumentul va fi reprezentat dintr-un obelisc cu înălţimea de 19,64 metri şi un tur la bază din bronz ce are figurate scene din istoria neamului românesc şi a Unirii Principatelor, având fixate circa 85 de personaje pe întreg tronul.

La turnarea de jos a obeliscului se prevede montarea unui ecuson de bronz....Monumentul Unirii va avea la bază un rând de trei trepte, de 30 cm înălţime şi lăţimea de 80 cm. Lăţimea treptelor va permite circulaţia pe toate nivelele, inclusiv în jurul tronului, unde lăţimea va fi de 1,5 metri. Baza acestor trepte va avea forma de octagon, formă ce a fost stabilită la ultima consultare cu conducerea judeţului împreună cu maestrul Ion Jalea si arhitectul Mircea Mihai din partea Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă.... Monumentul se va compune dintr-un trunchi de piramida de 14,6 metri, încheiat în vârf cu o piramidă de 0,6 metri, un tron de 2,4 metri din bronz şi trei trepte de forma octogonală în plan. Înălţimea totală a monumentului va fi de 19,64 metri. Intregul edificiu se va executa pe o fundaţie existentă realizată special în acest scop, în anul 1974 , o dată cu piaţa....Monumentul va fi placat in totalitate cu placi de granit de 3 centimetri excepţia tronului executat din bronz Plăcile vor avea aceeşi grosime -3 cm - atât pentru placarea pe verticala cat si orizontală. Monumentul va avea în vârf o piramida masivă din granit cu înăltimea de 60 centimetri. Întreaga suprafaţă va fi lustruită. Întocmit arhitect Moreanu T".

Județul Putna a fost o unitate administrativă de ordinul întâi din Regatul României, regiunea istorică Moldova, ce avea reședința în orașul Focșani.

Deasupra admiri Clădirea Prefecturii județului Putna din perioada interbelică. Clădirea-monument istoric a fost construită între anii 1913-1926 în stil tradițional românesc după planurile arhitectului Daniel Renard. Ea este situată pe Str. Republicii nr. 71, fiind una dintre clădirile reprezentative ale municipiului Focșani. Denumirea județului venea de la râul Putna ce îl străbătea de la vest la sud-est și care uda împreună cu afluenții săi toată partea centrală și sudică a județului. Județul se afla în partea central- estică a României Mari, în sudul regiunii Moldova. Astăzi marea parte a teritoriului fostului județ face parte din județul Vrancea.

În anul 1930 județul Putna era compus din trei plăși (Mărășești, Trotuș și Vrancea). Ulterior au mai fost create încă trei plăși (Zăbala, Gârlele și Biliești). Viile din acest județ erau renumite pentru calitatea vinurilor, fiind unul dintre județele cu cea mai mare suprafață cultivată cu viță-de-vie. Conform datelor recensământului din 1930 județul avea o populație de 194105 locuitori, dintre care 93,3% români și 94,2% ortodocși.

Cotești - Vrancea

Podgoria Cotești - Vrancea cu o istorie de peste 600 de ani, este compusă din localitățile Faraoane, Cîrligele, Budești, Cotești, Urechești, Popești și Tâmboiești, suprafața viticolă fiind de aproximativ 12000 hectare. Centrul podgoriei, comuna Cotești, este atestat documentar din 1471, localitatea căpătându-și acest nume de la căpitanul Stan Cotea Odobescu, care a primit un domeniu în această zonă ca danie din partea domnitorului Țării Românești - Radu cel Mare. În satul Odobasca căpitanul a construit o biserică de lemn, care mai există și astăzi,putând fi vizitată. Despre Podgoria Cotești apar primele mențiuni în 1580, pe vremea domnitorului Mihnea Turcitul. În decursul timpului mai apar acte de danie sau de vânzare a viilor din această zonă. Din punct de vedere al creșterii viței de vie, zona cunoaște o dezvoltare deosebită după anul 1900, când pe lângă soiurile de viță tradiționale, mai sunt aduse și soiuri de vie din Franța și Italia. În Podgoria Cotești au fost construite, de-a lungul secolelor, unele dintre cele mai frumoase mănăstiri din Vrancea – mănăstirea Dălhăuți, mănăstirea Vărzărești, mănăstirea Cotești și mănăstirea Recea. De asemenea, tot în Podgoria Cotești poate fi vizitată și casa memorială “Alexandru Vlahuță”, dar și Muzeul Comunal Cotești. Podgorenii din Cotești sunt nu doar oameni pricepuți la vinuri ci și mari iubitori ai tradițiilor și obiceiurilor din zonă. Așa se face că aici, în Cotești există și o colecție muzeală particulară a uneltelor agricole folosite în viticultură. În Podgoria Cotești există mai multe societăți comerciale de vinificație. Una dintre acestea a reabilitat crama boierului Duiliu Zamfirescu, cu ajutorul unui program al Uniunii Europene. Căci, în Podgoria Panciu a trăit și a scris atât Alexandru Vlahuță cât și Duiliu Zamfirescu.

Cele mai renumite soiuri de vinuri ale podgoriei Cotești sunt Fetească Albă, Fetească Regală, Fetească Neagra, alături de vinurile din categoria Pinot, Merlot, Sauvignon Blanc, Muscat Ottonel, Babească Neagră, Merlot și Cabernet Sauvignon. Din sortimentele de vin autohton se mai cultivă și Galbena de Odobești și Frâncușa. Vinurile de aici se încadrează în toate cele patru mari categorii: sec, demisec, demidulce, dulce. În Podgoria Cotești se produce unul din cele mai bune vinuri din soiul Șarbă. Vinul produs aici este încântător prin tonurile şi senzațiile dulci, cu note uşor amărui. Este un vin semi aromat+şi uşor, iar gustul său este bine structurat şi are o aciditate echilibrată. Se poate consuma în mod optim la o temperatură de 10–12°C împreună cu carne de pasăre sau legume, dar şi alături de o carne de porc fragedă.

Cotești este o comună din județul Vrancea, Muntenia, România, formată din satele Budești, Cotești(reședința), Goleștii de sus și Valea Cotești, fiind situată în plină zonă viticolă ale dealurilor de la curbura Carpaților, în partea central-sudică a județului. La recensământul din anul 2011 comuna număra 4641 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 95,81% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Cotești, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 95,73% și restul – nedeclarată sau altă religie. Atracția turistică a comunei este Mănăstirea Cotești, monument istoric de arhitectură de interes național. Mănăstirea, al cărei ansamblu cuprinde biserica „Sfânta Treime” și turnul clopotniței. Mănăstirea Cotești a fost întemeiată în anul 1720, de către episcopul de Buzău, Ștefan al II-lea (1720 - 1732). În vremea comuniștilor, mănăstirea a fost transformată în CAP, dar a supraviețuit, fiind restaurată odată cu reînființarea mănăstirii – 1991.

Brigada 282 Infanterie mecanizată

oferită comandantului brigăzii pentru excelență profesională

Brigada 282 Infanterie Mecanizată "Uniunea Principatelor” este o unitate militară dislocată în garnizoana Focșani, în subordinea Diviziei 2 Infanterie “Getica” cu Comandamentul de conducere la Buzău. Brigada 282 a preluat tradițiile de luptă ale Regimentului 282 Mecanizat, înființat la 24 septembrie 1968, după invadarea Cehoslovaciei de către “aliații” din Pactul de la Varșovia, mai puțin România. Sus am postat logo-ul acestei unități militare.

Brigada 282 Infanterie Mecanizată "Uniunea Principatelor” este considerată a fi una dintre unitățile cele mai bine pregătite din cadrul Forțelor Terestre Române ce a participat cu succes pe teatre străine de operațiuni; Angola, Kosovo, Afganistan și Irak. Enumăr câteva unități din subordinea acestei brigăzi; Batalionul 280 Infanterie Mecanizată - Focșani, Batalionul 284 Tancuri – Galați, Batalionul 285 Artilerie Mixtă “Vlaicu Vodă” – Brăila, Batalionul 300 Infanterie Mecanizată “Sfântul Andrei” – Galați, Divizionul 288 Artilerie Antiaeriană – Focșani și Batalionul 469 Logistică – Focșani. Sus am postat steagul de identificare al acestei unități militare.

Focșani este un municipiu, reședința și cel mai mare oraș al județului Vrancea, la limita între regiunile istorice Moldova și Muntenia din România. Are o populație de aproximativ 79000 locuitori. Este denumit în multe scrieri Orașul de pe Milcov, localitatea a intrat în conștiința oamenilor drept orașul Unirii. Toponomia orașului Focșani se trage de la numele familie Focșa. Până la începutul secolul al XVII-lea, era consemnat ca sat, iar după anii 1650-1620 se menționează denumirea de târg, aflându-se la confluența drumurilor comerciale cele doua provincii românești. Deși atestat documentar din 30 ianuarie 1755 când, Alexandru Vodă din Țara Românească arată, într-un document, că a fost lovit „cu înșelăciune pe la Focșani de Ioan Vodă”), așezarea de pe Milcov este mult mai veche. Săpăturile arheologice efectuate în anul 1977 în sudul Focșaniului atestă că vatra actuală a orașului a fost locuită încă din neolitic, obiectele descoperite aparținând culturii Cris (circa 5000 Î.Hr.). Sus am postat stemele actuală și interbelică ale orașului Focșani iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură focșănene din vremuri diferite.

Banca Economia

Biserica domnească "Sfânta Paraschiva"

Casa Ștefan C. Longinescu

Casa Theodor Jenibace

Ateneul popular

Clădire administrativă

Prefectura

Primăria veche

Spitalul militar

Colegiul național Alexandru Ioan Cuza

Primăria

Banca națională

Teatrul

Hotelul Unirea

Tribunalul

Bulevardul Carol I

Grota și lacul

Liceul de fete

Liceul Unirea

Piața Moldova

Vila Ștefan Vasiliu

Vila Teodorescu

Județul Vrancea este situat la limita dintre provinciile istorice Muntenia și Moldova, având suprafața de 4863 kilometri pătrați, iar reședința în municipiul Focșani. Județul Vrancea, ca unitate administrativ - teritorială cuprinde, conform actualei împărțiri administrativ - teritoriale, 73 de localități din care 2 municipii – Focșani și Adjud, 3 orașe – Panciu, Odobești și Mărășești precum și 68 de comune în componența cărora se află 331 de sate. Sus am postat stema și harta actuală a județului Vrancea iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județ, din vremuri diferite, alte locuri de vizitat pe aceste meleaguri și câteva trimiteri poștale.