Epaminonda's Blog.....: JABLONNE V PODJESTEDI

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea cehă JABLONNE V

PODJESTED, denumire germană GABEL, regiunea LIBEREC,

și trimiteri poștale din vremuri diferite, câteva vederi

generale precum și o medalie și o monedă locală.

Piața

Poșta

Biserica evanghelică

Gara

Biserica Sfântul Laurențiu

Arhitectură locală

Vederi generale

Trimiteri poștale

Medalie locală

Monedă locală

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

__________xxx__________

O MEDALIE
ȘI CÂTEVA INSIGNE
DIN JUDEȚUL SIBIU

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Muzeul Tehnicii populare Sibiu 25 ani 1963 - 1988

Complexul muzeal Sibiu

Muzeul ASTRA, cea mai importantă instituţie fondată de Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, a fost inaugurat în 19 august 1905. El s-a născut din dorinţa românilor ardeleni de a-şi defini propria identitate etnoculturală, în conglomeratul etnic al Imperiul Austro-Ungar şi pe fondul emancipării culturale a tuturor popoarelor din centrul şi sud-estul Europei, având ca model muzeele deja constituite ale saşilor, ungurilor şi secuilor. Cel mai aşteptat eveniment al zilei de 19 august a fost vernisajul “Expoziţiei etnografice şi istorico-culturale” care a marcat inaugurarea solemnă a Muzeului “Asociaţiunii”. Momentul a fost considerat de contemporani ca “cea mai splendidă sărbătoare culturală ce au ajuns-o până acum românii din ţările Coroanei ungare”. Au fost prezenţi liderii Asociaţiunii, delegaţii despărţămintelor, conducătorii bisericilor din Transilvania, intelectuali, conaţionali germani, reprezentanţi ai românilor din Bucovina, oaspeţi din România, ziarişti de la principalele publicaţii din România şi din Ardeal, dar mai ales ţărani veniţi într-un număr impresionant de mare pentru a participa la serbările de la Sibiu. În perioada de după unire (1918-1919), muzeul a cunoscut o dezvoltare impetuoasă devenind, după Muzeul Brukenthal, cel mai valoros şi important muzeu al Ardealului. Un muzeu în aer liber a fost gândit, la Sibiu, încă din anul 1940 (meritul fiind a lui R. Vuia, director al Muzeului Etnografic al Transilvania, în momentul refugierii sale de la Cluj-Napoca, la Sibiu, după Dictatul de la Viena), dar proiectul său efemer devenind o realitate, abia în 1963, din iniţiativa lui Cornel Irimie, cel care avea să fie întâiul său director. După atribuirea terenului necesar pentru organizarea expoziţiei muzeului (prin decretul Primăriei Sibiu, numărul 693 din 11 octombrie 1960), s-a trecut la realizarea propriu-zisă. Astfel, specialiştii Secţiei de etnografie şi artă populară din cadrul Complexului Muzeal Brukenthal au întocmit Proiectul tematic şi de organizare a Muzeului în aer liber şi au stabilit etapele ulterioare de dezvoltare ale acestuia. “Intitulat” Planul tematic şi de organizare a secţiei etnografice în aer liber din Dumbrava Sibiului, proiectul a fost pus în discuţie, în decembrie 1961. La şedinţa de lucru au participat, pe lângă specialiştii muzeului sibian (muzeografi, arhitecţi, graficieni, restauratori) şi reprezentanţi ai Academiei Române. Aceştia au dezbătut planul tematic şi profilul viitorului muzeu, care avea să se numească Muzeul Tehnicii Populare şi care cuprindea patru sectoare tematice, fiecare fiind, la rândul lor, împărţite în numeroase grupe tematice ale lemnului, lutului, metalelor, industriei textile, a vânătorii, pescuitului, agriculturii, pomiculturii, prelucrării minereurilor etc. La 6 mai 1962, Prezidiul Academiei Române a vizat favorabil tematica viitorului muzeu. Acesta urma să reprezinte ocupaţii, meşteşuguri şi “instalaţii tehnice populare” de pe întreg teritoriul ţării, grupate pe diversitatea proceselor tradiţionale, pe genuri şi tipologii.

În luna august a aceluiaşi an, transferul terenului destinat muzeului a fost aprobat şi de Sfatul Popular al Regiunii Braşov. În 8-10 noiembrie, 1963, a avut loc o nouă şedinţă a Comisiei consultative pentru organizarea Muzeului Tehnicii Populare, cu participarea specialiştilor de la Academia Română, Muzeul Satului şi Muzeul de Artă Populară din Bucureşti, Comisia de Cultură şi Artă, specialişti în sistematizarea oraşului, avizându-se Planul de organizare pe terenul destinat viitorului muzeu. Începând cu anul 1963, cercetarea ştiinţifică întreprinsă de specialiştii muzeului s-a desfăşurat prin expediţii pentru depistarea în teren a monumentelor etnografice cu valoare documentar-istorică sau tehnică ce urmau a fi transferate în Dumbrava Sibiului. S-au identificat: joagărul din Gura Râului (Sibiu), moara din Dăbâca (Hunedoara), uleiniţa de la Orăştioara (Hunedoara) şi piua din Rod (Sibiu). Tot în anul 1963 s-au achiziţionat primele nouă monumente: moara plutitoare din Lucăceşti, piua cu teasc de la Orăştioara, joagărul hidraulic de la Gura Râului, piua de la Tălmăcel, moara de mână de la Bumbuieşti, teascul cu berbeci de la Racoviţa, podul plutitor de la Porceşti (Turnul Roşu). În perioada 1963-1964 a fost reconstituit primul monument transferat în muzeu: moara cu aducţie inferioară (Dăbâca) din ţinutul Pădurenilor Hunedoarei, un monument datat 1848, de mare valoare etnografică. În anii următori au mai fost reconstruite: teascului de boştină din Sebeş, moara de la Munteni, joagărul cu roată mică de la Gura Râului, piua cu vâltoare de la Rod, uleiniţa din Grind (în anul 1964), moara cu ciutură de la Arcani, teascul din Racoviţa, casa podarului şi moara plutitoare din Lucăceşti (în anul 1965). La 17 octombrie 1967 Muzeul Tehnicii Populare a fost inaugurat oficial pentru publicul larg. Între anii 1980-2000 tematica muzeului a fost extinsă prin integrarea monumentelor de arhitectură populară, acestea egalând, prin numărul exponatelor, monumentele de tehnică populară existente până atunci, muzeu devenind mai complex şi acoperind întreg domeniul civilizaţiei populare tradiţionale. În 17 februarie 1990 Primăria Municipiului Sibiu a adoptat decizia (aprobată şi de Ministerul Culturii, prin ministrul Andrei Pleşu) înfiinţării Muzeului Civilizaţiei Populare Tradiţionale din România, ca instituţie de sine stătătoare, cu personalitate juridică proprie, prin desprinderea din cadrul Complexului Muzeal Brukenthal. La 2 septembrie, acelaşi an, se primea acordul Ministerului Culturii şi al Asociaţiunii “ASTRA” (preşedinte prof. dr. Dumitru Abrudan), pentru atribuirea muzeului etnografic sibian, a cognomenului “ASTRA”, noua denumire fiind Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale “ASTRA”. În felul acesta s-a recunoscut filiaţia directă şi continuitatea patrimonială şi programatică dintre Muzeul asociaţiunii şi Muzeul ASTRA (redivivus), reconstituindu-se astfel continuitatea celei mai vechi instituţii muzeale a românilor din Transilvania. În anul 2001, a luat fiinţă Complexul Naţional Muzeal “ASTRA”, cu cea mai vastă structură etnomuzeală din România, tratând, distinct, specificul culturii populare româneşti, săseşti şi a celei a rromilor, (în fază de proiect), în cadrul Muzeului Civilizaţiei Tradiţionale Populare “ASTRA”, Muzeului Civilizaţiei Transilvane “ASTRA”, Muzeului de Etnografie Săsească “Emil Sigerus”, Muzeului Culturii şi Civilizaţiei Rromilor (proiect), iar a popoarelor extraeuropene în cadrul Muzeului de Etnografie Universală “Franz Binder”.

Muzeul Național Brukenthal din Sibiu este cel mai vechi muzeu din România, având sediul principal în Palatul Brukenthal, construit de către baronul Samuel von Brukenthal între anii 1778 - 1788, pe o latură a Pieței Mari. Muzeul a fost înființat în anul 1817 din colecțiile baronului Samuel von Brukenthal. Palatul a fost construit în etape, cu scopul de a fi reședință oficială a baronului von Brukenthal și sediu al colecțiilor sale. Palatul se află situat în partea de vest a Pieței Mari, având adresa Piața Mare nr. 4. Construcția a început după ce Samuel von Brukental a fost numit Guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei, funcție pe care a ocupat-o între anii 1777 și 1787. Ca model au servit palatele din Viena, construite în stilul Barocului Târziu. Clădirea a fost ridicată pe locul a două case, din care una avea loggii. Actuala fațadă principală, într-un stil Baroc auster, a fost realizată mai târziu, motiv pentru care palatul este ieșit mai în față în comparație cu frontul celorlalte clădiri din Piața Mare din Sibiu. Pe mijlocul fațadei, se află un ancadrament de piatră al portalului, susținut de coloane deasupra cărora se ridică antablamentul. Ancadramentul este decorat cu blazonul aurit al lui Samuel von Brukenthal și cu alte elemente decorative specifice stilului baroc: urne, rozete și festoane. În continuarea portalului este un pasaj de trecere, prin care se pătrunde în curtea interioară a palatului, care are un plan dreptunghiular. În fundalul primei curți se află un al doilea portal, cu un concept similar cu cel al primului portal, dar susținut de atlanți iar nu de coloane. Prin acest portal se face trecerea în curtea a doua, unde inițial se aflau grajdul și alte anexe gospodărești. Samuel von Brukenthal și-a organizat colecțiile de artă astfel ca să poată fi vizitate încă din anul 1790, cu trei ani înaintea deschiderii Muzeului Louvre. Deschiderea oficială a muzeului a avut loc în anul 1817, fiind astfel cel mai vechi muzeu din România. În prezent Palatul Brukenthal adăpostește Galeria de Artă și Biblioteca Muzeului Național unde se află cele mai valoroase colecții de picturi baroce din centrul și estul Europei. Galeriile de Artă Brukenthal are următoarele subsecții: Artă Europeană, Piața Mare nr. 4; Artă Românească, Piața Mare, nr. 5; Artă Contemporană, strada Tribunei nr. 6. În afară de Galeriile de artă și Bibliotecă muzeul mai cuprinde următoarele secții:

Muzeul de istorie Casa Altemberger - situat în str. Mitropoliei nr 2, cel mai important ansamblu de arhitectură gotică civilă din Transilvania. Casa a fost construită de primarul Sibiului Thomas Altemberger în perioada 1470-1491.
Muzeul de istorie naturală - instituție înființată în anul 1849 la Sibiu, situat în strada Cetății nr. 1.
Muzeul de istorie a farmaciei - clădire istorică din 1569, situată în Piața Mică, nr. 26. Clădirea în sine constituie un monument istoric de arhitectură care conține elemente gotice și renascentiste și datează din anul 1568. Chiar în această clădire a funcționat una dintre cele mai vechi farmacii sibiene, a treia in ordine cronologică, înființată în jurul anului 1600 și denumită La Ursul Negru.
Muzeul de vânătoare “August von Spiess - un muzeu național, amplasat în Str. Școala de Înot nr. 4.

Insigna - Clubul ciclist Șoimii Sibiu - 1897

Asociaţia bicicliştilor "Şoimii" (Die Falken) din Sibiu s-a înființat în anul 1897. Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs.

Insignă - Schlarafia (Sibiu)

Deasupra se prezintă insigna obişnuită a Societăţii Schlarafe din Sibiu. Ea este confecționată din metal cuprat (poate chiar din cupru) având înălţimea totală de 4,10 cm fiind confecţionată din două corpuri: ursul dansator înalt de 1,80 cm şi lat de 0,80 cm, şi stema cu o înălţime de 2,30 cm şi lăţimea de 1,80 cm. Insigna are o greutate de 1,50 gr. Aversul are în cimiér un urs dansând şi dedesubt prinsă de gaica piciorului stâng al ursului este gaica stemei oraşului Sibiu într-un scut foarte stilizat cu eşarfa în partea superioară. Schlarafia a fost o organizaţie publică având ca scop principal promovarea culturii, a artelor, umorului, ştiinţelor şi luminarea membrilor săi. Insignele schlarafe curente, care se acordau membrilor, conferenţiarilor proprii şi invitaţilor la şedinţe erau, de regulă, în număr mare fiind din tablă presată, lustruită, galvanizată, aurită, argintată, brunată etc. şi nu aveau întotdeauna şi sistem de prindere, câteodată doar orificii, găici pentru coaserea pe material textile sau alte materiale ca suport având uneori două corpuri de regulă fără panglici, rareori din metal preţios sau cu email. Toate insignele schlarafe au de regulă reprezentări – semnul adoptat – ca : păsări, animale, plante, construcţii, instrumente de lucru şi uz casnic şi artistic, chiar unele reprezentări imaginare, dar care în mod obligatoriu trebuiai să redea superioritatea membrilor grupării.

Insigna - Reuniunea corală bărbătească Sibiu

Reuniunea corală de bărbaţi din Sibiu este o insignă de identificare-recunoaștere a membrilor acestei formațiuni corale, fiind în general asemănătoare cu cea a coralei braşovene. Ea este confecționată din metal emailat și are forma unui scut compus, având figurată în centrul câmpului o harpă. Scutul în două porţiuni este emailat în roşu şi albastru. Deasupra harpei este reprezentată stema orașului Sibiu. La partea superioară insigna este prinsă de suportul din rips de mătase, cu rozetă, în culorile albastru şi roşu, ca ale emailului de pe scut. Această insignă se purta de membrii formației corale în piept, la reverul hainei sau al sacoului.

Cupa Europei - România - Sibiu (sărituri în apă)

Săriturile în apă sunt un sport nautic care implică sărituri în apă de la o trambulină sau o platformă plasată la o anumită înălțime deasupra unui bazin și de a efectua o serie de exerciții înainte de a ajunge în apă. Pentru prima dată ele au fost incluse prima dată în programul Jocurilor olimpice din anul 1907 – Saint Louis – SUA. Apariția și organizarea primelor concursuri de sărituri în apă în România, sunt legate de evoluția înotului sportiv și de construirea de bazine de înot, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Săriturile de pe maluri și poduri au constituit o tentație, o placere, dar și un act de curaj. În București în anul 1916 au avut loc antrenamente ale săritorilor în apă, iar în 1922 a apărut primul cod de punctaj al săriturilor în apă și clasificarea pe categorii a săritorilor. În 1923, săriturile în apă sunt prezente într-un concurs național de înot organizat la Băile Felix. În anul 1928 are loc primul campionat național numai la masculin, iar în anul 1937 și la feminin. Primul campion național a fost sportivul Torok, în 1928. Bazinele de înot care s-au construit în special după 1930, erau dotate și cu trambuline, ceea ce a oferit condiții pentru practicarea și organizarea de competiții de sărituri în apă. Activitatea competițională internațională a debutat cu Balcaniada din 1946, desfășurată la Split - Iugoslavia. România a fost reprezentată la întrecerile olimpice de sărituri în apă la Jocurile Olimpice din 1972, 1980, 1992, 1996, 2000, 2004 și 2008. Probele de concurs pentru sărituri în apă sunt aceleași la masculin și feminin cu sărituri de la înălțimi de 1 - 10 metri.

Set 2 insigne - Festivalul cultural artistic

"Mărțișor" - Sibiu - 1971

Festivalul cultural artistic “Mărțișorul” este o manifestare folclorică care se desfășoară sistematic în municipiul Sibiu. Aici își dau concursul importante formații de dansuri și cântece populare din zona etnografică Sibiu și nu numai. Concertele susținute în cadrul festivalului sunt urmărite de un numeros public, dovadă că sibienilor le plac muzica și dansurile populare.

Sibiu, arhaic Sibiiu, popular Sâghii, (în germană Hermannstadt, în maghiară
Szeben, Nagyszeben, în latină Cibinium) este reședința de județ și cel mai mare municipiu al județului Sibiu, România. Sibiu este un important centru cultural și economic din sudul Transilvaniei, cu o populație de aproximativ 155000 de locuitori. În vremea romană, zona Sibiului era cunoscută sub denumirea de Cibiniensis sau Cibinium, de aici derivând numele râului ce trece prin oraș (Cibin) și denumirea românească a orașului. În zona actualului cartier Gușterița a existat o așezare romană numită Cedonia. Sibiul a fost fondat pe locul unei mai vechi așezări, probabil slave, imediat după mijlocul secolului al XII-lea de către coloniști sași din teritoriul Rin-Mosela. Prima mențiune a cetății este făcută în anul 1191 sub numele Cibinium într-un document ecleziastic de la Vatican. Prima atestare documentară în forma Hermannstadt datează din anul 1223. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Sibiu, iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură sibiene din vremuri diferite.

Arhivele

Aeroportul

Biserica romano-catolică

Casa armatei

Catedrala mitropolitană

Biserica evanghelică

Prefectura

Primăria

Biserica Johannis

Muzeul de istorie naturală

Școala militară

Spitalul militar

Palatul ASTRA

Sinagoga

Turnul Sfatului

Cazarma

Cetatea

Comandatura

Direcția de finanțe

Direcția de electricitate

Direcția silvică

Gara

Parcul zoologic

Hotelul Împăratul Romanilor

Hotelul Europa

Mănăstirea franciscană

Statuia episcopului Teutsch

Județul Sibiu este situat în sudul provinciei istorice Transilvania, în podișul cu același nume, la nord de Carpații Meridionali, în România. Reședința de județ este municipiul Sibiu. Județul se întinde pe suprafața de 5432 kilometri pătrați și numără aproximativ 425000 de locuitori. Ca subunități administrative județul este compus din; 2 municipii - Sibiu și Mediaș, 9 orașe - Avrig, Agnita, Cisnădie, Dumbrăveni, Ocna Sibiului, Miercurea Sibiului, Săliște, Tălmaciu, Copșa Mică și 53 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Sibiu, iar jos câteva dintre monumentele istorice și arhitectonice inconfundabile ale județului, din vremuri diferite, și alte locuri de vizitat.