Epaminonda's Blog.....: BOOM

Mai jos am postat și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea belgiană BOOM, provincia

FLANDRA, regiunea ANTWERPEN, două vederi generale

și un jeton local.

Școala

Turnul de apă

Școala superioară

Biserica

Fabrica

Arhitectură locală

Vederi generale

Jeton local

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

TOT RESPECTUL

ȘI MULTĂ SĂNĂTATE

PROFESORULUI MEU DE

MATEMATICĂ DIN ȘCOALA

BRĂHĂȘEȘTI - JUD. GALAȚI

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

__________xxx__________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Das Banater Bergland - 2005 Banatul montan

60 Jahre Russi and Deportation

60 ani Deportarea în fosta URSS 1945 - 1950 - 2005

Deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică a fost o deportare în masă, a populației civile de origine germană, din România și alte state aliate cu Germania după încheierea celui de-al doilea război mondial. Aceste deportări pot fi considerate printre altele și drept o răzbunare împotriva celora care au declanșat dezastruosul război. Ordinul sovietic de deportare avea în vedere toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani. Erau excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și persoanele inapte de muncă. Ultimul guvern neocomunist din România, avându-l în frunte pe prim-ministrul Nicolae Rădescu, declara că fusese "complet surprins" de somația lansată la 6 ianuarie 1945 de forțele sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării în URSS. În data de 13 ianuarie 1945, când ridicarea germanilor începuse în București, Brașov și Timișoara, guvernul Rădescu a înaintat o notă de protest către vicepreședintele sovietic al Comisiei Aliate de Control pentru România, generalului Vinogradov. Deoarece reacția SUA la deportările ordonate a fost firavă, iar cea a Angliei reținută, autoritățile României ocupate de armata sovietică nu au avut niciun mijloc de a se opune dispoziției sovietice de deportare. Deportarea a fost caracterizată drept "una din primele manifestări ale războiului rece", ca rezultat al imposibilității controlului reciproc între Occident și Răsărit, încă înainte de terminarea celui de-al doilea război mondial.

În zilele de 2 și 3 ianuarie 1945 au fost deportați circa 5000 de șvabi sătmăreni dintre care aproape 1000 au decedat în perioada anilor 1948 – 1949. Aproximativ 15% dintre sașii transilvăneni (circa 30000 persoane) au fost deportați în Ucraina (regiunile Dnepropetrovsk, Stalino și Voroșilovgrad) și alții în zona Munților Ural. În multe dintre cazuri nu s-au respectat limitele de vârstă ale personalului deportat. Deportații au fost repartizați în 85 de lagăre. O treime din deportați lucrau în mine, un sfert în construcții, restul în industrie, agricultură și în administrația lagărelor. Foarte puțini au îndeplinit munci conform pregătirii lor. În perioada 1945 – 1947 circa 5100 de sași au fost repatriați în Transilvania deoarece erau inapți de muncă. Se știe că 3076 persoane (din care o treime femei) au decedat pe pământ sovietic urmare a tratamentului inuman primit. La eliberarea din deportare un sfert dintre deportați au fost trimiși în Germania, dintre ei numai unul din 7 reîntorcându-se în Transilvania. Tot în 1948 au început să fie eliberați din lagăre și persoane apte de muncă (în total 49%), pentru ca în octombrie 1949 lagărele să fie desființate. Ultima treime de deportați s-au întors în Transilvania. Dintre cei deportați în zona de ocupație sovietică a Germaniei, circa 50 % au primit permisiunea să se întoarcă acasă. Ceilalți au trecut, în majoritate, în Germania Occidentală, puțini rămânând în Republica Democrată Germană. Unui număr de 202 persoane li s-a permis să se întoarcă acasă abia în perioada 1950-1952. Sovieticii susțineau că șapte persoane deportate au ales să rămână în URSS. Circa 33000 șvabi bănățeni au fost ridicați de la casele lor între 14 și 16 ianuarie 1945. În orașe, cei vizați a fost scoși cu forța din casele lor de patrule militare mixte româno-sovietice. În sate au fost adunați de jandarmi și funcționarii de la primării, duși la locurile de adunare, apoi urcați în trenuri spre a fi trimiși la Timișoara. Primele transporturi din Timișoara spre Uniunea Sovietică au început pe 18 ianuarie 1945. Săptămâni în șir, oamenii au fost urcați în vagoane de marfă și duși spre minele de cărbuni și centrele industriale sovietice. Acolo, deportații au avut un program de muncă zilnic de 12 ore, cu hrană insuficientă și măsuri de igienă precare. Din persoanele deportate circa 5000 au decedat.

Un ziar german a publicat în 1995 o știre care dezvăluia faptul că guvernul României nu fusese, de fapt, „complet surprins” de ordinul de deportare, deoarece încă înainte de a primi acest ordin, guvernul a dispus întocmirea de liste cu bărbați și femei apți de muncă forțată, și că și CFR-ul începuse să pregătească, cu săptămâni înainte, vagoane pentru vite în vederea acestei acțiuni. În baza unor surse descoperite de curând s-a constatat că deportarea etnicilor germani fusese pregătită minuțios: încă din 19 decembrie 1944 biroul primului ministru a transmis ordine telefonice inspectoratelor de poliție pentru a înregistra populația germană aptă de muncă. Stalin aprecia această deportare ca legitimă (reparațiile de război reprezentând și despăgubirile de război prin prestații în muncă). Prin adresa Nr. A/192 din 19.II.1945, Comisia Aliată de Control din România a cerut Președenției Consiliului de Miniștri, ca toți germanii civili și militari cari s'au ascuns și sustras dela mobilizarea pentru lucru în URSS, să fie mobilizați prin organizarea unor batalioane de lucru în interiorul țării. O situație cu persoanele ce urmau să fie înrolate în aceste detașamente preciza că cei 10.528 etnici germani care au fost exceptați în ianuarie 1945 de către Inspectoratul General al Jandarmeriei deveneau acum ‘mobilizabili’ pentru muncă. În anul 1950 au început deportările în Bărăgan. La 1 mai 1997 ministrul român de externe a exprimat în fața ministrului german de externe scuzele statului român pentru nedreptățile la care a fost supusă populația de origine germană din România, prin deportările în Uniunea Sovietică, deportarea șvabilor în Bărăgan și pentru comercializarea emigrației practicată de regimul Ceaușescu în anii 1970 – 1980.

Carol I Rege al României

Bărbăție și credință (vechea medalie pentru civili)

Medalia pentru bărbăție și credință, în prezent Medalia Bărbăție și Credință, este o medalie românească instituită prin Decretul Regal No. 2812 din 3 noiembrie 1903, modificat prin Înaltul Decret Regal No. 2523 din 12 octombrie 1904 care a fost conferită ofițerilor și agentilor de poliție care au dat dovadă de bărbăție și credință în îndeplinirea funcției sau oricărui funcționar public sau persoană particulară care va fi contribuit la menținerea sau restabilirea ordinei și siguranței publice, va fi adus servicii importante poliției, va fi salvat viața sau avutul unei persoane cu pericolul vieții sale, ori va fi săvârșit un act de bărbație sau credință. La crearea medaliei au fost instituite trei clase: clasa I de aur, clasa II de argint și clasa III de bronz. Medalia este de formă ovală cu diametrul vertical de 35 mm și cel orizontal de 27 milimetri. Pe aversul medaliei este gravată în relief efigia regelui Carol I înconjurată de cuvintele Carol I Rege al României, iar pe revers este ștanțată în relief deviza „Bărbăție și Credință” și o ghirlandă de lauri. Medalia este atașată la panglică printr-un inel lipit la două ramuri de laur ce susțin o bară orizontală de care se atașează panglica. Panglica, lată de 30 mm, este din mătase ripsată având la mijloc o bandă de culoare galbenă de 18 mm și pe fiecare margine câte o bandă albastră și roșie de câte 3 mm fiecare.

Carol I Rege al României

Bărbăție și credință (vechea medalie pentru militari)

În 1916, prin Legea privind instituirea Ordinului militar „Mihai Viteazul”, au fost modificate condițiile de acordare a acestei medalii participanților la campanii militare (Medalia Bărbăție și Credință cu însemne de război). Astfel, a fost instituită conferirea cu spade pentru fapte de arme meritorii realizate de militari și subofițeri, această medalie devenind ierarhic cea mai mică decorație ce putea fi acordată trupei. În decursul celui de-al doilea război mondial a fost cea mai acordată distincție. Medalia nu a mai fost acordată după anul 1947.

1903 - Bărbăție și credință - 2000

(Noua medalie pentru civili)

În anul 2000, prin Legea nr. 29/2000 privind sistemul național de decorații al României, este reinstituită Medalia Bărbăție și Credință cu însemne de pace și război. Condițiile de acordare au fost precizate în Legea nr. 528/2003 privind Medalia Bărbăție și Credință și Regulamentul din 11.12.2003 privind descrierea și modul de acordare a Medaliei Bărbăție și Credință. Noua medalie, care păstrează cele trei clase diferențiind însă un model pentru civili și unul pentru militari, este confecționată din tombac și este de formă ovală având diametrul mare de 35 mm și cel mic de 22 mm. Pe avers este ștanțată stema României cu înălțimea de 22 mm. Pe revers sunt înscrise central, în relief, cu caractere înalte de 3 mm, 1903 / BĂRBĂȚIE / ȘI / CREDINȚĂ / 2000, pentru medalia cu însemn de pace, și 1916 / BĂRBĂȚIE / ȘI / CREDINȚĂ / 2000, pentru medalia cu însemn de război. Medalia cu însemn de pace este surmontată, pentru militari, de o semicunună formată din ramuri de laur, cu capetele semicununii unite printr-o bară, prin intermediul căreia se petrece panglica, iar pentru civili de o sferă cu diametrul de 5 mm prin care se petrece un inel cu diametrul de 20 mm. Panglica a păstrat culorile inițiale. Pentru personalul civil de sex feminin panglica este pliată sub formă de fundă și are lungimea de 100 milimetri.

1916 - Bărbație și credință - 2000

(Noua medalie pentru militari)

Însemnele de război ale medaliei, existente numai la varianta pentru militari, sunt reprezentate de prezența a două spade încrucișate cu vârfurile în sus între medalie și semicunună, de textul specific pe revers, de prezența pe marginea internă a panglicii a unui fir auriu, lat de 1 mm, și de aplicarea pe baretă a două spade încrucișate, cu vârfurile în sus, lungi de 15 mm. Ordinul „Bărbăţie şi Credinţă” este una dintre distincţiile care răsplăteşte, în mod curent, meritele ofiţerilor, ale funcţionarilor publici cu statut special (cu grade echivalente celor de ofiţeri), precum şi ale altor categorii de funcţionari cu studii superioare care activează – în principal – în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (precum şi în Serviciul Român de Informaţii, în Serviciul de Informaţii Externe, în Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi în Serviciul de Protecţie şi Pază).

Insigna (Avram Iancu) - G.A.L. Țara Zarandului ???

Avram Iancu s-a nascut în anul 1824, în localitatea Vidra de Sus, azi comuna Avram Iancu, judetul Alba. Din pacate, ziua si luna nu se cunosc, pentru ca în matricola - actul de nastere nr. 40/1824 al comunei Vidra de Sus - se afla doar mentiunea ca “S-a nascut pe vremea cireselor”. Se poate deduce ca nasterea a avut loc în luna iulie 1824. Tatal lui Avram Iancu s-a numit Alexandru Iancu, iar mama – Maria. Erau oameni harnici si gospodari, cu o stare materiala buna. Avramut, precum îl dezmierdau parintii, era un copil plin de virtuti, gânditor si scurt la vorba, cu o inima sincera si buna. Buchiile le-a învatat la Vidra si Câmpeni, clasele elementare le-a urmat la Abrud, judetul Alba, gimnaziul inferior la Zlatna, cel superior si Facultatea de Drept la Cluj. Peste tot s-a bucurat de simpatia colegilor, profesorilor si a locuitorilor. A fost un student eminent, iar matematica si istoria i-au fost materiile preferate. Dupa terminarea cursurilor juridice la Cluj, în anul 1845, cu cele mai alese aprecieri de atestare si cu calificativul “eminent”, s-a prezentat în fata Guvernului din Cluj, pentru a fi primit ca practicant fara salariu. A fost însa respins de comisie, pentru ca era plebeu, adica nu avea originea de nobil maghiar. În urma acestei nedreptati, Avram Iancu s-a dus la Târgu Mures, unde s-a înscris la “Tabla Regeasca” în calitate de cancelist, cu scopul de-a se pregati în meseria de avocat, pe care a si obtinut-o în anul 1848, cu mult succes. Avram Iancu, om al pacii, dreptatii sociale si al bunei convietuiri între popoare a deplâns hotarârea motiunii nedrepte votata la 15 martie 1848, la Budapesta, potrivnica poporului român majoritar in Transilvania, de unire fortata a acestei provincii românesti cu Ungaria. La adunarea cancelistilor mureseni de la “Tabla Regeasca”, tinuta în ziua de 25 martie 1848, data la care cancelistii unguri solicitau celor români semnaturile si acordul unirii Transilvaniei cu Ungaria, Avram Iancu, în prezenta celor 300 de cancelisti prezenti la adunare, a pronuntat plin de indignare: “În numele neamului românesc resping marinimozitatea voastra. Dreptul istoric are sa se spulbere înaintea drepturilor omului. Spre rusinea veacului al XIX-lea, am suferit robia îndelungata. Pretindem stergerea sclaviei si egalitate perfecta sau moarte!”. În testamentul sau, Avram Iancu si-a precizat idealul sau în viata: “Unicul dor al vietii mele este sa-mi vad natiunea fericita, pentru care dupa puteri am lucrat pâna acum!”. A fost unul dintre initiatorii si organizatorii adunarilor de la Blaj din 30 aprilie, 15-17 mai si 15-23 septembrie 1848, precum si conducatorul cetelor înarmate de tarani si de mineri din Muntii Apuseni. În timpul Revolutiei de la 1848 a condus aceste osti, organizând apararea lor în Muntii Apuseni. A respins numeroasele atacuri ale ostilor maghiare, superioare ca numar si ca armament, câstigându-si renumele de "Craiul muntilor". Iancu considera necesara unirea fortelor revolutionare ale celor doua popoare (român si maghiar) în lupta împotriva dusmanului comun, absolutismul habsburgic. El conditiona însa aceasta unire de satisfacerea revendicarilor sociale si nationale ale românilor. Coplesite de armatele habsburgice si de cele tariste, tradate de unii generali, trupele revolutionare române si maghiare au capitulat la Siria, în 13 august 1849. Dupa înfrângerea revolutiei, bolnav si adânc îndurerat de nedreptatile ce li se faceau taranilor, a caror eliberare reala nu o putuse vedea înfaptuita, Avram Iancu a ramas printre moti, în Muntii Apuseni. În anul 1849, fiind la Viena pentru sustinerea drepturilor nationale, a refuzat sa primeasca o decoratie imperiala, zicând:

"Natiunii sa i se dea drepturile promise, atunci voi primi, altcum nu". Un an mai târziu refuza sa se întâlneasca cu împaratul Austriei, Franz Iosef, aflat în vizita prin Transilvania. În acelasi an este arestat si închis. Dupa eliberarea din închisoare, isi petrece ultimii ani ai vietii ratacind prin munti, pe Valea Ariesului, la Lupsa, dar mai cu seama la Baia de Cris, unde se adaposteste la covrigarul Ioan Stupina, supranumit Liber. Stând pe prispa casei acestuia, cânta serile din fluierul de paltin mestesugit cu multa maiestrie de el, în prezenta multimii de oameni care venea sa-l asculte. S-a stins din viata la 10 septembrie 1872, pe prispa casei acestuia. “Craiul Muntilor” a fost înmormântat cu multa evlavie în cimitirul din satul Tebea, comuna Baia de Cris, judetul Hunedoara, lânga gorunul lui Horea, potrivit dorintei sale testamentare. Avram Iancu a fost condus pe ultimul drum de un sobor de peste 30 de preoti si de peste 10000 de oameni, care i-au ramas fideli pâna în ultima clipa. Țara Zarandului este una din cele mai bogate rezervații de tradiții arhaice din România. Ea se întinde pe teritoriul județelor Arad, Alba și Hunedoara, pe versantul vestic al Munților Apuseni, de o parte și de alta a râului Crișul Alb. Aproape nu poți spune că sunt munți ci niște coame blânde, de piatră aspră, coborând din coasta Apusenilor, curgând în valuri lungi spre apus, netezindu-se tot mai mult, până la definitiva contopire cu Câmpia Aradului. Centrul economic al zonei este municipiul Brad, județul Hunedoara.

Insigna - Concursul Prietenia - șosea - ciclism

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs.

Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Medalion - Maica Domnului

Stăpână păzește-mă sub acoperământul tău

Piesa medalistică de mai sus este un medalion cu toartă, din bronz argintat, cu dimensiunile 13 x 18 milimetri care o omagiază pe Sfânta Fecioară Maria (Maica Domnului). Pe avers este reprezentată icoana Maicii domnului cu Pruncul Isus. Pe revers este aplicată o inscripție pe cinci rânduri, primul arcuit: “STĂPÂNĂ / PĂZEȘTE-MĂ / SUBT / ACOPERĂMÂNTUL / TĂU”. Maica Domnului sau Fecioara Maria a fost, conform scrierilor Noului Testament, mama lui Iisus din Nazaret (Hristos). În momentul conceperii lui Iisus Hristos, fapt ce i-a fost revelat de către Arhanghelul Gabriel, ea era logodnica lui Iosif din Nazaret. În tradiția creștină ortodoxă, catolică, anglicană și luterană, precum și în cea musulmană, a rămas prin minune fecioară în timpul conceperii și nașterii lui Iisus.

Insigna - A.S. - A.T.

Cu referire la insigna de mai sus afirm că este o realizare românească certă. Am în vedere benzile oblice colorate în culorile drapelului național românesc – roșu, galben și albastru. Nu am găsit pe tot netul vreo explicație cu referire la această insignă, crucea albă centrală sau prescurtarea AS AT. Aștept păreri și din partea cititorilor. Mulțumesc!

________ooOoo________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ

CU CUPOANE DETAȘABILE