Epaminonda's Blog.....: Ro - M

1. În anul 1930 Regatul României a pus în circulație noi monede de diferite valori dar asemănătoare ac design dintre care prezint aici moneda de 20 lei. Monedele regelui Carol al II-lea din 1930 au fost bătute în mai multe monetării din Europa (Paris, Royal Mint din Londra și Heaton din Birmingham). Este interesant de observat că numărul de dinţi de pe muchia monedei diferă de la monetărie la monetărie. Sunt 137 de dinţi la piesele bătute la Londra şi 131 la cele bătute la Paris. Pe aversul monedei se prezintă stema Regatului României – o acvilă încoronată, cu aripile deschise, ţinând în cioc o cruce şi în gheare o spadă şi un sceptru, pe pieptul acvilei scut cu monograma încoronată a regelui Carol al II-lea (doi de C) și cerc perlat la exterior, cu inscripțiile “20 LEI” (valoarea nominală) și „1930”(anul emiterii). Pe revers este reprezentat chipul regelui Carol al II-lea spre stânga și cerc perlat la exterior, cu inscripțiiile: “CAROL II REGELE ROMÂNILOR” și “A. LAVRILLIER” (numele gravorului, sub gâtul regelui).

Moneda are următoarele caracterisitici tehnice: valoarea – 20 lei , anul emiterii – 1930, compoziția – cupru 79%, zinc 20% și nichel – 1%, forma – rotundă, diametrul – 27 milimetri, greutatea - 7,5 grame, gravor – A.Lavrillier și tirajul – 33 milioane de exemplare.

Carol al II-lea, Rege al României, Principe de Hohenzollern - Sigmaringen

(născut 15 octombrie 1893 şi decedat la 4 aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940, când a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său Mihai. Cunoscut şi sub numele de Carol Caraiman, nume ales de tatăl său Ferdinand şi folosit de Carol după ce a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală a României (între 1925 şi 1930) în urma renunţării lui Carol la calitatea de Prinţ Moştenitor. Carol este fiul cel mare al regelui Ferdinand al României şi al soţiei sale, regina Maria.

2. În data de 19 iulie 2010 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă cu tema Patriarhii Bisercii Ortodoxe Române - Iustin Moisescu. În câmpul central al aversului monedei sunt reprezentate Palatul patriarhal și stema României cu inscripțiile: “ROMÂNIA”, “10 LEI”, “2010” și “PALATUL PATRIARHAL”. Pe revers este reprezentat chipul lui Iustin Moisescu și stema Bisericii Ortodoxe Române cu inscripțiile: “PATRIARHUL IUSTIN MOISESCU” și „1910 – 1986”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: valoarea – 10 lei, seria – Patriarhii Bisericii Ortodoxe Române, metalul – argint, puritatea – 99,9%, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 31,103 grame, margine – zimțată și tirajul – 1000 exemplare.

Iustin Moisescu (născut la 5 martie 1910 în localitatea Cândeşti, judeţul Argeş şi decedat la 31 iulie 1986 în Bucureşti) a fost al patrulea patriarh al Bisercii Ortodoxe Române, pe care a condus-o între anii 1977 - 1986. Sus am postat logo-ul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române. Iustin Moisescu a fost unui învăţător care s-a jertfit în Războiul pentru întregirea ţării, a urmat Seminarul, Facultatea de Teologie din Bucureşti, cu rezultate excepţionale, iar la mijlocul anilor 30 a fost trimis de patriarhul Miron să îşi continue studiile în Grecia. În 1937, la vârsta de 27 de ani, Iustin Moisescu obţinea titlul de doctor în teologie al Universităţii din Atena cu o teză, redactată în limba greacă, despre Evagrie din Pont, care avea să rămână până astăzi un punct de referinţă bibliografică. Această lucrare trebuie aşezată în contextul epocii, în care teologia noastră începea să se impună prin contribuţii de valoare, menite să reziste probei timpului. După ce şi-a obţinut doctoratul la Atena, Iustin Moisescu a trecut pe la Universitatea de la Strasbourg, apoi a fost profesor în Varşovia. Revenit în ţară a predat la Iaşi, Suceava şi în cele din urmă la Institutul de Teologie din Bucureşti adică la fosta Facultate de Teologie, pe care, în 1948, regimul comunist o desprinsese de Universitate. Ca formaţie, Iustin Moisescu a fost un teolog de studiu concentrat şi un profesor, având ca specialitate Noul Testament. După ce a funcţionat o scurtă perioadă de timp ca profesor la Seminarul Nifon din Bucureşti, a predat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Varşovia (1938-1939). La începutul anilor ‘50, profesorul teolog Iustin Moisescu a fost înlăturat din învăţământ de autorităţile comuniste. În anul 1956, după moartea mitropolitului Nicolae Bălan, profesorul Iustin Moisescu intră în monahism şi este ales mitropolit al Ardealului. Nu va păstori în Sibiu decât zece luni, pentru că, după trecerea la cele veşnice a lui Sebastian Rusan, Iustin Moisescu devine arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei. Va rămâne în această demnitate vlădicească timp de douăzeci de ani. Perioada era una cât se poate de grea pentru Biserică. Regimul comunist se afla în plină ofensivă, iar funestul Decret 410 din 28 octombrie 1959 avea să decimeze mănăstirile:din aproape zece mii de călugări şi călugăriţe, după aplicarea acestui decret cu urmări tragice pentru monahismul nostru, nu mai rămâneau în chinovii decât un număr foarte mic de monahi şi monahii. Îndată ce urgia se atenuează cât de cât, mai ales după amnistia deţinuţilor politici din anul 1964, mitropolitul Iustin începe să restaureze mănăstirile şi să reintegreze o serie de călugări în viaţa monahală. Este vremea în care părintele Cleopa, care trăise ascuns în munţii Moldovei, revenea la mănăstirea Secu şi ulterior la Sihăstria şi acelaşi lucru se întâmpla şi cu alţi duhovnici. Dar este şi vremea în care mitropolitul, provenit dintr-un profesor teolog, îşi dezvăluie marile calităţi de chivernisitor care i-au surprins pe mulţi. Deşi Iustin Moisescu a intrat târziu în monahism, n-a avut experienţa stăreţiei, atât de necesară unui ierarh şi nu avea nici comportamentul unui călugăr, cu toate acestea el a fost nespus de iubit de călugării şi stareţii din Moldova. Om sobru şi frământat, străin de satisfacţiile formale pe care le aduce uneori pompa chiriarhală, Iustin Moisescu era un om drept şi, totodată, unul care înţelegea neajunsurile şi poticnirile naturii umane. Simţul dreptăţii îl determina să promoveze ca stareţi sau ca parohi la bisericile mai importante numai elemente cu vocaţie şi bine pregătite. Iar înţelegerea neputinţelor îl făcea să fie blând şi iertător. Când a părăsit Iaşiul, în cuvântul de rămas bun Iustin Moisescu şi-a mărturisit una din satisfacţiile legate de cele două decenii în care condusese Mitropolia Moldovei: în tot acest timp nu caterisise nici un preot! Iustin Moisescu a devenit patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în vremuri grele, când stăpânirea, mai ales în deceniul al nouălea al secolului trecut, îşi reluase atitudinea ateistă şi de prigonire a Bisericii. Patriarhul Iustin a îmbunătăţit învăţământul teologic, susţinând oameni de valoare, a înfiinţat strălucita serie editorială "Părinţi şi Scriitori Bisericeşti", a numit o serie de stareţi tineri şi destoinici la mănăstirile din eparhia sa, care au reuşit cu multă abilitate să realizeze mai mult pe ascuns lucrări de restaurare şi consolidare. Regimul, însă, era pornit asupra Bisericii. Se zvonea despre o posibilă mutare a reşedinţei Patriarhiei fie la Radu-Vodă, fie la Popeşti-Leordeni, în afara Bucureştiului. Erau"translatate" unele lăcaşuri de cult şi începea să se simtă ameninţarea buldozerelor. Chiar şi în aceste împrejurări, patriarhul Iustin Moisescu, a reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să împiedice un mare sacrilegiu:demolarea bisericii Sf. Gheorghe, concepută de Constantin Brâncoveanu ca necropolă pentru sine şi familia sa. Patriarhul Iustin i-a spus limpede lui Ceauşescu, în decursul unei audienţe, că necropola brâncovenească şi biserica în care a fost prohodit I.L.Caragiale nu pot fi şterse de pe faţa pământului. În afară de toate acestea, patriarhul Iustin şi-a înscris numele printre marii ecumenişti contemporani, făcând cunoscută în întreaga lume Biserica românească, cu istoria ei, cu problemele ei actuale; a fost delegat de Sfântul Sinod să reprezinte Biserica românească la zeci de congrese şi întruniri intercreştine. Ca mitropolit, a fost membru în Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi în prezidiul Conferinţei Bisericilor Europene; a condus delegaţiile Bisericii noastre la Adunările generale ale acestor două mari organizaţii inter-creştine, la Conferinţele panortodoxe de la Rhodos şi Chambesy; a condus sau a făcut parte din multe delegaţii ale Bisericii noastre care au vizitat alte Biserici. În chip deosebit trebuie subliniată acţiunea de restaurare a zeci de monumente istorice şi de artă pe întreg cuprinsul Arhiepiscopiei, ca şi construcţia unor clădiri moderne la centrul mitropolitan Iaşi. A îndrumat tipărirea mai multor lucrări privind arta bisericească, precum şi a revistei "Mitropolia Moldovei şi Sucevei". Iată cum caracteriza perioada de păstorire a patriarhului Iustin Moisescu renumitul teolog al timpului, Pr. Prof. Dr. Bria Ion:"Perioada patriarhului Justinian avusese coerenţa ei de nezdruncinat, şi aceasta din cauză că el însuşi ţinuse mâna fermă pe mecanismul complex al unei administraţii patriarhale de mari proporţii. Patriarhul Iustin a optat pentru instaurarea unei ordini morale în viaţa preotului, pentru o spiritualitate sacerdotală şi parohială disciplinată. Desigur, pentru acei preoţi care socoteau existenţa consistoriilor ca ceva normal, metoda pastorală a patriarhului Iustin devenea prea urgentă. Sacerdoţiu şi etica merg împreună, sunt valori reciproce. Patriarhul Iustin a refuzat să creadă că ar putea să existe slujitori nedemni care uzurpă preoţia. De aceea, a spus odată, că instanţele de judecată pentru preoţi constituie o contradicţie, chiar o injurie pentru numele unei Biserici Ortodoxe".

Biserica Ortodoxă Română este o biserică de origine apostolică, întemeiată prin lucrarea misionară a Sfântului Apostol Andrei care a predicat cuvântul Evangheliei şi în fosta provincie romană Scythia Minor, teritoriul dintre Dunăre şi vestul Mării Negre, Dobrogea de astăzi (Sud-Estul României). La 25 aprilie 1885, Biserica Ortodoxă Română a devenit autocefală (de sine stătătoare), iar la 25 februarie 1925 a fost ridicată la rangul de Patriarhie, fiind în comuniune dogmatică, liturgică şi canonică cu celelalte Biserici Ortodoxe Surori. Potrivit ultimului recensământ (2002), 86.7% din cei 21.794.793 de locuitori ai României s-au declarat creştini ortodocşi.

Palatul Patriarhal, cunoscut și ca Reședința Patriarhului, este un edificiu din București, amplasat pe Dealul Patriarhiei, ce funcționează ca reședință patriarhală. Edificiul de astăzi este construit pe locul în care Constantin Șerban Cârnul a construit o locuință pentru starețul mănăstirii. În anul 1688 Radu Leon numește mănăstirea mitropolie a țării, iar vechea locuință a starețului este refăcută și i se aduc diverse adăugiri. Între anii 1932-1935 arhitectul Gheorghe Simotta adaugă un corp palatului, astăzi corpul principal al palatului, format din sala mare a Tronului, cancelariile Patriarhiei, apartamentul Patriarhului și alte câteva încăperi. Edificiul Reşedinţei Patriarhale a fost realizat în mai multe etape. Construită iniţial ca stăreţie a mănăstirii, înfiinţată aici de domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Şerban Basarab (1654 - 1658), a cunoscut ulterior mai multe etape de transformare. Mai întâi a fost reşedinţa mitropolitului (1668), transferată în Bucureşti odată cu mutarea aici a capitalei şi a domnitorului de la Târgovişte, iar din anul 1925, odată cu ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie, a fost transformată în Reşedinţă Patriarhală. „Fiind dintru început o construcţie bisericească, indiferent de adăugirile sau înnoirile aduse, arhitectura sa a rămas mereu adaptată în raport cu această destinaţie. Astfel, aspectul ei este unul monumental, dar simplu, fără decoraţii inutile. Stilul arhitectural, de orientare neoromânească, cu spaţii armonioase ce reunesc elemente stilistice multiple - romanice, gotice, renascentiste, creează o impresie generală de vilă italiană, accentuată de existenţa grădinii interioare, cu coloane de piatră sculptată, cu fântână arteziană şi statui. Între anii 1928 şi 1931, prin purtarea de grijă a Patriarhului Miron Cristea, au avut loc mai multe transformări radicale la palatul Reşedinţei Patriarhale. Atunci s-a adăugat pe latura de vest o nouă şi încăpătoare incintă, în formă de patrulater, cu o curte interioară în mijloc. Construcţia noii incinte a Reşedinţei Patriarhale a început în anul 1928, după planurile arhitectului George Simotta, cheltuielile construcţiei fiind acoperite din bugetul statului. Diriginte de şantier a fost chiar arhitectul proiectant, iar antreprenor şi constructor inginerul Aurel Ioanovici din Bucureşti, care a lucrat în baza unui contract încheiat cu Patriarhia, la 8 iunie 1928. În timp, această incintă a cunoscut modificări și îmbunătățiri. În timpul Patriarhului Justinian, trotuarele din curtea interioară, în suprafaţă de 70 mp, au fost pavate cu marmură, înlocuindu-se vechea pardoseală din asfalt şi ciment. De asemenea, au fost montate borduri din travertin, iar bazinul fântânii arteziene din mijlocul curţii a fost placat cu marmură. Totodată, pe trei laturi ale curţii interioare, unde arhitectura clădirii a îngăduit, s-au montat 8 coloane din piatră de Albeşti, cu fusul şi capitelurile frumos sculptate, cu motive inspirate din coloanele bisericii Mănăstirii Văcărești, cum se văd şi astăzi, şi s-au pardosit cu plăci de marmură coridoarele deschise ale terasei de la etaj, care dau în curtea interioară”, a explicat arhim. Paisie Teodorescu. Privită de pe terasa de la catul de sus, curtea interioară a Reşedinţei Patriarhale, cu coloanele ei de piatră sculptată de factură brâncovenească, Altarul de vară, bazinul cu havuz şi rafinamentul artistic cu care este amenajat puţinul spaţiu disponibil (consacrat în mare parte peluzelor cu iarbă şi flori), creează acum un cadru elegant și primitor, solemn și în același timp prietenos.

În grădina interioară a Reședinței Patriarhale se află Altarul de vară cu hramurile „Învierea Domnului” și „Sfântul Ioan Botezătorul”. Cel de-al doilea hram este închinat Înainte mergătorului Domnului, deoarece în grădina interioară a aşezământului se află o statuie în bronz a pruncului Ioan, copie a sculpturii celebrului artist Paul Dubois, care a realizat această operă în anul 1861 la Roma. Sfântul Ioan Botezătorul este ocrotitor al Reşedinţei Patriarhale, împreună cu protectorii spirituali ai celor două paraclise, dar şi ajutător al maicilor și slujitorilor care se îngrijesc de acest aşezământ. În anul 2009 întreaga curte a fost împodobită cu cinci mari icoane în mozaic, reprezentând pe Mântuitorul Iisus Hristos Înviat (Altarul de vară), Mântuitorul Iisus Hristos-Dreptul Învăţător, Maica Domnului, Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României, şi Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, realizate de pictorii bisericeşti Marcel şi Daniel Codrescu din Bucureşti, autori şi ai icoanelor în mozaic de pe frontispiciul Catedralei Patriarhale şi de la intrarea în Palatul Patriarhiei. De asemenea, în grădina interioară, au fost plantaţi noi arbuști și plante ornamentale, a fost restaurată statuia ce-l reprezintă pe Sfântul Ioan Botezătorul, a fost înlocuită instalația de la fântâna arteziană, iar întreaga incintă a primit un veşmânt nou, luminos. Curtea interioară este de formă pătrată, cu pavajul de travertin, cele opt coloane sunt distribuite două pe latura de vest şi câte trei pe laturile de nord şi de sud, pe ele sprijinindu-se terasa de la catul superior. Curtea este dominată de un bazin din marmură cu havuz şi instalaţie de apă, în centrul căruia, pe o cupă din marmură de Ruşchiţa, sprijinită pe figuri sculptate reprezentând pești sau vietăți marine, este aşezată statuia în bronz a Sfântului Ioan Botezătorul copil, cu crucea în mână. Statuia, înaltă de 1,50 m, are o inscripție conținând două nume: al autorului sculpturii originale și al celui care realizează turnarea ei în bronz: P. Dubois. Roma 1861 şi F. Barbedienne. Fondeur. Paris. Paul Dubois, important sculptor francez, a realizat o statuie în bronz a Sfântului Ioan Botezătorul copil în 1861, în timpul unei călătorii de studii la Roma, lucrarea fiind premiată la Salonul de la Paris în 1863. După desenele realizate de Dubois, aflate acum la Muzeul Luvru din Paris, au fost turnate între anii 1865 şi 1953 șase copii, de dimensiuni diferite, de către Barbedienne, cunoscut meșter turnător în epocă. Statuia aflată la București este una dintre acestea, originalul se află la Muzeul Orsay din Paris.

3. În data de 27 august 2018 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial un set de trei monede (din aur, argint și tombac cuprat) și o monedă din alamă, pentru colecționare, dedicate dedicate împlinirii a 140 de ani de la unirea Dobrogei cu România.

Aversul monedelor redau, scena trecerii armatei române în Dobrogea, reprezentată alegoric în litografia artistului plastic Henryk Dembitzky; inscripţia în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „...”, stema României și anul de emisiune „2018”. Henryk Dembitzky a fost un caricaturist și ilustrator român de origine poloneză, absolvent al Academiei Regale de Arte Frumoase de la Viena, artist polonez refugiat în România. A trăit în perioada anilor 1830 – 1906 și a debutat ca litograf la București. În afara de lucrarea sa Trecerea armatei române în Dobrogea mai amintesc: România liberă, Bătălia de la Schit-Rahova, Căderea redutei Grivița, Căderea Plevnei și predarea lui Osman Pașa, Bătălia de la Smârdan și Proclamarea Regatului România.

Reversul comun tuturor monedelor prezintă portretul ecvestru al lui Carol I, inscripția în arc de cerc „140 DE ANI DE LA UNIREA DOBROGEI CU ROMANIA” și anul evenimentului aniversat „1878”. Poza cu regele Carol I călare se pare că a fost realizată după o fotografie de epocă. Caracteristicile tehnice ale monedelor sunt următoarele:

Moneda de 100 lei: metal – aur, puritate – 90%, formă – rotundă, diametru – 21 milimetri, greutate – 6,452 grame, calitate – proof, cant – zimțat și tiraj – 200 exemplare.

Moneda de 10 lei: metal – argint, puritate - 99,9%, formă – rotundă, diametru – 37 milimetri, greutate – 31,103 grame, calitate – proof, cant – zimțat și tiraj – 200 exemplare.

Moneda de 1 leu: metal – tombac cuprat, formă – rotundă, diametru – 37 milimetri, greutate – 23,5 grame, calitate – proof, cant – zimțat și tiraj – 200 exemplare. Piesele din aur, argint și tombac se pot achiziționa doar la set complet pentru suma de 1960 lei, fără TVA.

Moneda de 50 bani: metal - alamă Cu80Zn15Ni5, formă – rotundă, diametru – 23,75 milimetri, greutate – 6,1 grame, grosime – 1,9 grame, calitate – proof, cant - inscripționat cu cuvântul „ROMANIA” de două ori, cu steluță între ele și tiraj – 5000 de exemplare. Această piesă se poate achizițional la prețul de 10 lei, fără TVA.

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri.

Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.” Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

_________xxx_________

CÂTEVA MEDALII ȘI

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - Dr. Grigore Antipa 1867 - 1944

Grigore Antipa a fost un naturalist, biolog darwinist, zoolog, ihtiolog, ecolog, oceanolog şi profesor universitar român, care s-a născut data de 27 noiembrie 1867, la Botoșani, din tată avocat, și a decedat la data de 9 martie 1944, la București.Este întemeietorul Muzeului Naţional de Istorie Naturală din Bucureşti, care îi poartă numele și care s-a constituit ca instituție model în organizarea altor astfel de muzee în toată lumea. Mulțumită fratelui său mai mare, Nicolae, care era parazitolog, a obținut o bursă regală și a făcut studii universitare la Jena în Germania, apoi a studiat în Franța și Italia. El s-a consacrat studieri Dunării și Mării Negre, participând în 1893 la o expediție în jurul acestei mări, expediție organizată de țările riverane și care a durat nouă luni. Regele Carol I i-a pus la dispoziție, pentru această expediție, crucișătorul Elisabeta. Cu această ocazie a întreprins primele cercetări de biologie marină. Cele mai semnificative rezultate au fost obținute în domeniul hidrobiologiei, el fiind considerat ca un precursor, în acest domeniu, atât în știința românească, cât și în cea mondială.În anul 1932 el a înființat Institulul Biooceanografic din Constanța, ce avea două rezervații și stațiuni de cercetări (Agigea și Calicra). Mai jos admiri prima bancnotă emisă de Banca Națională a României după Revoluția din decembrie 1989.

Grigore Antipa a fost membru al Academiei Române și a mai multor academii din străinătate.

Hristos a Înviat - 2018

Învierea lui Isus Hristos (Învierea Domnului) este un fundament doctrinar și ritual pentru credința creștină - catolică, ortodoxă și reformată. Este practic temelia bisericii pe care o cunoaștem astăzi. Acest eveniment este relatat de scrierile vremii și de apostolii lui Hristos. La început, învierea ca doctrină nu a fost acceptată în Imperiul Roman cu excepția primilor creștini. Învierea lui Iisus Hristos (Paștele) este cea mai mare sărbătoare a mai multor biserici ale lumii, printre care și Biserica ortodoxă română. Învierea domnului este sărbătorită în prima duminică de după prima Lună plină de după echinocțiul de primăvară și diferă de la un cult la altul. Sus am postat o icoană ortodoxă ce redă Invierea lui Isus.

Prezint mai jos unele dintre cele mai frumoase obiceiuri de Pași păstrate în anumite zone ale României;

In Bucovina, fetele se duc in noaptea de Inviere in clopotnita si spala limba clopotului cu apa neinceputa. Cu aceasta apa se spala pe fata in zorii zilei de Pasti, ca sa fie frumoase tot anul si asa cum alearga oamenii la Inviere cand se trag clopotele la biserica, asa sa alerge si feciorii la ele.
In zona Campulung Moldovenesc, în zorii zilei de duminica, credinciosii ies in curtea bisericii, se asaza in forma de cerc, purtand lumanarile aprinse in mana, in asteptarea preotului care sa sfinteasca si sa bine-cuvanteze bucatele din cosul pascal. In fata fiecarui gospodar este pregatit un astfel de cos, dupa oranduiala stramosilor. In cosul acoperit cu un servet tesut cu model specific zonei sunt asezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminte de mac (ce vor fi aruncate in rau pentru a alunga seceta), sare (ce va fi pastrata pentru a aduce belsug), zahar (folosit de cate ori vitele vor fi bolnave), faina(pentru ca rodul graului sa fie bogat), ceapa si usturoi (cu rol de protectie impotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aseaza pasca, sunca, branza, ouale rosii, dar si ouale incondeiate, bani, flori, peste afumat, sfecla rosie cu hrean, si prajituri. Dupa sfintirea acestui cos pascal, ritualul de Pasti se continua in familie.
La Calarasi, la slujba de Inviere, credinciosii aduc in cosul pascal, pentru binecuvantare, oua rosii, cozonoc si cocosi albi. Cocosii sunt crescuti anume pentru implinirea acestei traditii. Ei vestesc miezul noptii: datina din strabuni spune ca, atunci cand cocosii canta, Hristos a inviat! Cel mai norocos este gospodarul al carui cocos canta primul. Este un semn ca, in anul respectiv, in casa lui va fi belsug. Dupa slujba, cocosii sunt daruiti oamenilor saraci.
O foarte frumoasa datina se pastreaza in Maramures, zona Lapusului. Dimineata in prima zi de Pasti, copiii mai mici de 9 ani merg la prieteni si la vecini sa le anunte Invierea Domnului. Gazda daruieste fiecarui urator un ou rosu. La plecare, copiii multumesc pentru dar si ureaza gospodarilor "Sarbatori fericite!". La aceasta sarbatoare, pragul casei trebuie trecut mai intai de un baiat, pentru ca in acea gospodarie sa nu fie discordie tot restul anului.
În Tara Motilor, in noaptea de Pasti se ia toaca de la biserica, se duce in cimitir si este pazita de feciori. Iar daca nu au pazit-o bine, si a fost furata, sunt pedepsiti ca a doua zi sa dea un ospat, adica mancaruri si bauturi din care se infrupta atat "hotii", cat si "pagubasii". Daca aceia care au incercat sa fure toaca nu au reusit, atunci ei vor fi cei care vor plati ospatul.
In Moldova, in dimineata urmatoare dupa noaptea Invierii se pune un oua rosu si unul alb intr-un bol cu apa ce trebuie sa contina monezi, copii trebuie sa si clateasca fata cu apa si sa si atinga obrajii cu oualele pentru a avea un an plin de bogatii.

Insigna - 100 România - Centenarul marii uniri 1918 - 2018

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi şi sprijinită de peste 100000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul cu România. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei pentru întregirea statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia 27 martie 1918 şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.

Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională proclama: deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională, înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic, desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti, reforma agrară radicală precum și aceleaşi drepturi şi avantaje muncitorilor români ca şi muncitorilor din statele europene dezvoltate. Legea Unirii a fost ratificată prin decretul lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată în unanimitate de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919.

I.A.R. - 10 kilometri - ciclism 1930

(Industria aeronautică română) Brașov

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs.

Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

I.A.R. este acronimul Uzinelor „Industria Aeronautică Română”- Brașov, cunoscute și sub numele Întreprinderea Aeronautică Română. IAR a fost fondată la data de 1 noiembrie 1925 ca societate de acțiuni, aici construibdu-se și reparându-se aeronave. Pentru început IAR a aparținut uzinelor Bleriot-Spad, Lorraine-Dietrich și Astra Arad (care au contribuit cu utilaje și personal de specialitate), precum și statului român (care a contribuit pe lângă terenul pentru construcția uzinelor și amenajarea unui aerodrom, și cu o sumă importantă de bani). În decurs de aproape un deceniu și jumătate, statul român a cumpărat acțiunile deținute de uzinele franceze, astfel că la 1 septembrie 1938 uzinele IAR au devenit în întregime proprietate a statului român, devenind regie autonoma de stat. La uzinele IAR au fost construite multe tipuri de avioane cu motoarele respective, de concepție proprie sau în licență, de toate categoriile: de scoală și antrenament, de sport și turism aerian, de mare raid, precum și avioane militare de vânătoare, de asalt, de bombardament în picaj, de observație, de recunoaștere, de bombardament. Prima comandă pentru nevoile aviației militare au constituit-o 30 de avioane Morane-Saulnier M.S.35, serie care a fost terminată în toamna anului 1928. Următoarea comandă a fost pentru 70 de aparate de tip Potez XXV de recunoaștere și bombardament. Cele două tipuri de aparate au fost construite în baza unor licențe de fabricație obținute de la uzinele franceze. Primul avion purtând denumirea IAR a ieșit pe porțile uzinei în anul 1930. În perioada 1927-1945, producția de avioane a uzinelor IAR a fost una dintre cele mai prestigioase din România. În afară de avioane și motoare de avion, la IAR s-au produs și instalații și accesorii pentru armamentul de bord al aeronavelor. Bombardamentele aviației americane din anii 1943 – 1943 și apoi ocupația sovietică ce a urmat au dus oprirea fabricației, schimbarea profilului de producție, pentru ca ulterior pe locul IAR să ridice actuala uzină Tractorul.

Mărturie de botez - IONEL

născut la 14 februarie 1925 botezat la 3 mai 1925

Botezat în Isus Christos

Mărturiile de botez (în special cele vechi) sunt piese metalice de forma unor monede, medalii, sau jetoane care se conferă copilului și nașilor săi de botez, însemn de respect și amintire. Adeseori acestea sunt confecționate din argint și au forme diferite (în general rotunde, dar si ovale sau chiar poligonale). Mai întotdeauna pe aceste piese este consemnat numele copilului botezat, al nașilor săi de botez, dar și data nașterii și botezului copilului. Adeseori pe mărturiile de botez se gravează și unele imagini (chipul unui bebeluș dezbrăcat, un preot care scufundă bebelușul în scăldătoare sau un porumbel (reprezentând sfântul duh) care se coboară asupra scăldătorii în care este scufundat (botezat) copilul.

Insigna - Iubiți cartea

Cu referire la piesa medalistică de mai sus sunt de părere că este o insignă, mărțișor sau medalion din vremea comunistă sau și mai de dinainte prin care se promova plăcerea de a citi carte. Aș încadra această piesă medalistică în rândul mijloacelor comuniste de propagandă pentru făurirea omului nou, constructor conștient al socialismului, care nu era posibilă fără studiu de carte Când spun asta am vedere reprezentările de pe piesă: ramura de laur și culoarea de fond a piesei – roșu purpuriu - care îmi amintește de partidul unic – partidul comunist.

___________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII