Epaminonda's Blog.....: BUZOIENI NEMURITORI DIN GENERAȚIA MARII UNIRI

Municipiul Buzău a marcat foarte amplu Centenarul Marii Uniri. Au fost organizate și prezentate diverse și atractive acțiuni culturale la care au luat parte mulți buzoieni. Una dintre aceste acțiuni a fost editarea unui mare și frumos calendar de perete dedicat măreței aniversări a Centenarului Unirii. Din inițiativa primarului urbei, Constantin Toma, s-a editat un calendar color, în condiții grafice deosebite, sub genericul „Buzoieni nemuritori” care a fost expus în fiecare dintre clasele școlilor buzoiene.

S-a dorit ca acest calendar să fie un omagiu și aducere aminte pentru marii înaintași din generația Unirii de la 1918. Pe fiecare filă de calendar s-a prezentat câte o mare personalitate (poză mare și repere biografice cu caractere vizibile la citit) din variate domenii de activitate care s-au născut sau au activat pe meleaguri buzoiene. Citind prezentările de mai jos veți descoperi că Buzăul a avut, și acum un secol, personalități cu care se poate mândri: prim ministru, miniștri, mitropolit, scriitori, pictori, oameni de cultură și știință, inclusiv deținător Premiu Nobel, jurnaliști, eroi, etc.

IOAN IRINEU MIHĂLCESCU

24 aprilie 1874, Valea Viei, Pătârlagele, jud.Buzău – 3 aprilie 1949, Mănăstirea Agapia, jud. Neamț

Ioan Irineu Mihălcescu, nume de botez Ioan Mihălcescu a fost un teolog și ierarh ortodox român, care a îndeplinit înalta demnitate de mitropolit al Moldovei în perioada 17 decembrie 1939 – 16 august 1947. S-a născut într-o familie de preot, fiind al șaselea din cei 10 copii ai familiei. A studiat doi ani la Gimnaziul de băieți din Buzău (1887 - 1888), după care s-a transferat la Seminarul teologic din Buzău și a continuat la Seminarul din București.

A absolvit Facultatea de Teologie din București (1895 - 1899). A audiat cursurile filozofice susținute de Titu Maiorescu.

S-a specializat la Berlin și Leipzig (1901 – 1903) unde a participat la cursurile profesorilor Paulsen și Simmel. Și-a luat docotoratul la Leipzig cu o teză care analiza o serie de probleme teologice de pe pozițiile ortodoxiei, în comparație cu gândirea protestantă germană.

A fost profesor la catedra de Teologie Dogmatică și Simbolică la Facultatea de Teologie București, începând cu anul 1908, decan al facultății (1927 - 1929); (1933 - 1936) și decan al Facultății de Teologie din Chișinău (1926 - 1927).

A scris peste 600 de studii, manuale, traduceri, recenzii, adică 17500 pagini tipărite și peste 15000 pagini de manuscris, între care și cursul de Teologie dogmatică și simbolică. A fost primul cercetător român al istoriei religiilor fiind elogiat de tânărul Mircea Eliade.

A avut o ascensiune rapidă în ierarhia bisercii: arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Bucureștiului (1936), locțiitor de episcop al Râmnicului Noul Severin (noiembrie 1939) și apoi Mitropolit al Moldovei (17 decembrie 1939). A păstorit la Iași până în data de 16 august 1947, când s-a retras din scaun în urma presiunilor exercitate de puterea comunistă.

În calitate de mitropolit a efectuat vizite canonice la numeroase parohii și mănăstiri din Arhiepiscopia Iașilor, s-a preocupat de învățământul teologic, organizând diferite conferințe religioase, a repartizat circa 100 de preoți basarabeni refugiați la parohiile din Arhiepiscopia Iașilor unde urmau să slujească împreună cu parohii locali, s-a preocupat de strângerea de fonduri pentru ajutorarea săracilor, a achitat din salariul său taxele unoe elevi bursieri, a trimis preoți confesori pe front sau în spitalele de campanie pentru a ține predici ostașilor prin care să le ridice moralul, etc. Mai jos admiri Catedrala mitropolitană din Iași unde a păstorit timp de 8 ani de zile.

Moare în condiții suspecte la Mănăstirea Agapia, unde a fost obligat să se retragă, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii. Astăzi se poate vizita casa memorială “Irineu Mihălcescu” în satul Valea cu Tei, comuna Pătârlagele, județul Buzău, în fața căreia străjuiește bustul mitropolitului.

Deasupra este aplicată o poză reprezentând mormântul lui Ioan Irineu Mihălcescu, de la Mănăstirea Agapia.

GEORGE EMIL PALADE

19 noiembrie 1912, Iași – 7 octombrie 2008, Del Mar, California, S.U.A.

George Emil Palade a fost al doilea fiu din cei trei copii ai lui Emil Palade și a Constanței Palade Cantemir.

În drumul spre descoperirile sale, pentru care este recunoscut pe plan mondial, savantul american de origine română, distins cu cel mai prestigios premiu în domeniul știintei, George Emil Palade, și-a petrecut o parte din copilărie și adolescența pe meleaguri buzoiene, unde tatăl său venise să predea ca profesor în orașul Buzău. Renumitul cercetator în materie de biologie celulară a fost elev eminent, luându-și bacalaureatul la liceul buzoian "Bogdan Petriceicu Hașdeu", după care a plecat la București pentru a studia medicina.Mai jos admiri clădirea Colegiului național Bogdan Petriceicu Hașdeu din municipiul Buzău, unde a studiat o vreme marele savant George Emil Palade.

În perioada anilor 1930 - 1946 a urmat cursurile Facultății de Medicină a Universității București, obținând calificarea de doctor în medicină după care a profesat doi ani ca medic clinician la spitalul Colentina.

Iată cum își motivează marele savant decizia de a urma calea cercetării medicale:"Hotărârea de a mă dedica cercetării fundamentale a fost dictată de două motive. Mai întâi mă tulbura ideea că există o diferență, aproape o prăpastie, între ceea ce știam ca medic și speranțele, pe care bolnavii și le puneau în mine. Perspectiva de a deveni medic într-un cabinet sau într-un spital mă nemulțumea. Suficiența, schematismul și plafonarea căreia îi cădeau victime cei mai mulți dintre colegi m-ar fi împins, fără îndoială, spre blazare, spre ratarea adevăratei mele chemări, care era incursiunea în necunoscut. Mă interesa să pătrund în profunzimea fenomenelor biologice, să lucrez acolo unde bântuie îndoielile, unde se naște știința".

Amintesc aici doar câteva dintre realizările sale științifice: a creat în anul 1952 fixatorul Palade pentru microscopia electronică (tetraoxid de osmiu 1% în tampon de veronal sodic); a descifrat structura ultrafină a mitocondriei; a pus în evidență ribozomii, la nivelul cărora se realizează biosinteza de proteine. În onoarea sa, ribozomii s-au numit pentru o vreme, în epocă, granulele lui Palade; a pus la punct tehnica autocitoradiografiei. Savantul are multe realizari împreuna cu alte echipe de medici și savanți de pe tot globul.

Pentru activitatea sa științifică și pentru rezultatele obținute de-a lungul timpului, George Emil Palade a fost recompensat cu importante premii și totodată a devenit membru mai multor recunoscute academii.

La 10 noiembrie 1974, în ziua comemorării încetării din viață a lui Alfred Nobel, lui George Emil Palade și altor doi cercetatori, li s-au decernat Premiul Nobel pentru Medicină, pentru descoperirile lor privind organizarea structurală și funcțională a celulei.

Ca recunoaștere a meritelor sale științifice incontestabile însuși președintele american Ronald Reagan l-a distins cu Medalia pentru merite deosebite în domeniul științei.

Pentru toata munca sa, dedicată științei, președintele României l-a decorat în anul 2007 cu cea mai înaltă distincție a României, Ordinul “Steaua României” în grad de Colan.

În semn de mare prețuire a faptului că marele savant și-a petrecut adolescența în Buzaul, Școala generală de 10 clase din strada Spiru Haret (fostă nr.15) poartă cu demnitate numele "GEORGE EMIL PALADE" (poza de deasupra). Terenul pe care a fost ridicata școala a aparținut candva familiei Palade.

TRAIAN SĂVULESCU

20 ianuarie 1889, Râmnicu Sărat – 29 martie 1963, București

Traian Săvulescu a fost un om de știință, biolog, botanist și membru al Academiei Române. Studiile primare și le-a făcut în orașul natal Râmnicu Sărat, la Iași și la Buzău. A urmat Facultatea de Științe, secția Științele Naturii a Universității din București și Facultatea de Medicină. A obținut licența în științele naturii în anul 1912 iar în anul 1916 titlul de doctor în științe biologice.

Între anii 1912 – 1921 a lucrat în cadrul Institului Botanic de la Cotroceni, iar în anul 1918 a fost numit șef de lucrări la Catedra de morfologie și sistematică vegetală a Institutului de botanică din București. Timp de un sfert de veac și-a împărțit activitatea între Școala Superioară de Agricultură de la Herăstrău, unde a predat Sistematica vegetală și Fitopatologia, și Institutul de Cercetări Agronomice al României, înființat de Ghoerghe Ionescu-Sisești. Cercetările întreprinse în această perioadă de Traian Săvulescu au condus la dezvoltarea agriculturii românești și mondiale.

A fost secretar general al Academiei Române (1939 - 1948), calitate în care s-a îngrijit de apariția publicațiilor Buletinului secțiunii științifice și Memoriile secțiunii științifice. A fost șef de catedră de Patologie vegetală în cadrul Facultății de științe a Universității din București (1948). Începând cu anul 1932 a fost membru corespondent al Academiei Române, iar începând cu anul 1936 a fost membru plin al acestui for științific, pentru ca între anii 1948 – 1956 să fie chiar președinte.

A fost ministru al Agriculturii și Domeniilor (1946 - 1948), vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, deputat în Marea Adunare Națională și membru al academiilor de ștințe din URSS, Bulgaria, Ungaria, Germania, SUA (New York) și Cehoslovacia.

S-a îngrijit de editarea lucrării “Flora Republicii Populare Române” , al cărui redactor a fost pentru primele cinci volume (1952 - 1957).

În cadrul Institului de Cercetări Agronomice a creat un laborator pentru studiul substanțelor insecto-fungicide și a preconizat înființarea Biroului entomologic, devenit mai tâziu Serviciul de protecție a plantelor.

Este autorul a peste 400 de lucrări de specialitate și formatorul unei adevărate școali botanice de fitopatologie, având o contribuție importantă la fundamentarea agriculturii moderne.

Săvulescu a fost redactorul responsabil al revistei Buletin de la section scientifique de L’Academie Roumaine și membru în comitetul de redacție al revistelor Phytopathologiske Zeitschrift din Berlin și Sydovia din Bulgaria. El este omul care a făcut cunoscută în România, flora Arabiei și Palestinei.

Mai sus admiri bustul savantului Traian Săvulescu, expus în cadrul Academiei Române.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

UN DIALOG EPLIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA INSIGNE
DIN JUDEȚUL HUNEDOARA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

Insigna turistică - Amicii Parângului

Datorită reliefului variat Valea Jiului a oferit condiții deosebite dezvoltării turismului, ca formă plăcută de petrecere a timpului liber. În perioada de pionierat când turismul se făcea cu rucsacul de spate și cortul, au început să se construiască primele adăposturi (refugii) pentru turiști. Între anii 1885 – 1886 S.K.V. (Siebbenburgischer karpathen verei – Uniunea carpatică ardeleană) a construit primul refigiu în Parâng (refugiu ce există și astăzi în grija Asociației schi turism montan PRO-PARÂNG), care avea regim de autoservire și din 1913 transformat în cabană. De atunci și până azi au existat numeroase asociații și cluburi care aveau ca domeniu de activitate promovarea mișcării în natură, unele având insemne proprie purtate cu mândrie la pălărie sau la raniță. La data de 6 iunie 1973 a luat ființă Clubul de turism montan AMICII PARÂNGULUI, susținut de Întreprinderea de utilaj minier Petroșani. Acest club a bătut o serie de insigne apropae identice dar divers colorate. Insigna postată aici s-a bătut în anul 1973 la Monetăria Statului. Aceasta era confecționată din tombac emailat la cald, avea forma aproximativă a unui triunghi isoscel cu vârful în jos și cu toate laturile ușor curbate. Pe insigna cu dimensiunile 30 x 26 milimetri sunt redate printre altele și trei plante reprezentative ale florei montane: Gențiana albastră (Ghințura), Bujorul de munte (Smârdarul sau Rododendronul) și Floarea reginei (Floare de colț). Tirajul emisiunii a fost de 400 exemplare. Având în vedere că Floarea de colț nu are habitatul natural în Parâng, la următoarele insigne s-au făcut niște schimbări. La seria de insigne din anul 1992 care marcau și activitatea de orientare turistică a clubului Floarea de colț (cea de jos) a fost înlocuită cu o roză a vânturilor-simbolul orientării turistice. Insigne din seria aceasta s-au realizat în două nuanțe de culori. Aceste insigne au dimensiunile de 30,5 x 30 milimetri iar tirajul a fost de 350 respectiv 50 exemplare.

Floarea de colț este o specie de plantă declarată monument al naturii încă din anul 1933. Floarea de colț (Leontopodium alpinum) – o adevarată perlă a munților noștri, de o frumusețe aparte și totodată cea mai rară din întreaga floră montană, crește în munții calcaroși, în pajiștile de pe versanții abrupți și însoriți sau pe stâncării. Întâlnită în România pe stâncile aproape inaccesibile omului din Munții Vrancei, Munții Bucegi, Munții Făgărașului, Munții Maramureșului, Rodna, Obcinele Bucovinei, Masivul Ceahlău, Retezat, Godeanu, floarea de colț este simbolul iubitorilor de drumeție la munte. În tradiția populară românească, reprezintă un simbol al dragostei și se spune că bărbații își demonstrau dragostea, îndemânarea și curajul, culegând o floare de colț de pe stâncile ascuțite ale munților și oferind-o iubitelor. Această ”steluță” este, totodată, simbolul tinereții, al tuturor virtuților și harurilor sufletului omenesc. Din cer, peste crestele munților și peste colții de stâncă aplecați peste văgăuni și prăpăstii, se pornesc ploi de steluțe albe, catifelate. Sunt florile zânelor, care împodobesc munții. Floarea de colț, denumire alternativă Floarea reginei este o specie de plante erbacee, perene, din genul Leontopodium, familia Asteraceae. Planta este înaltă de 5 – 20 centimetri și are inflorescența compusă din capitule, înconjurate de numeroase bractee lungi, alb - argintii, lânos - păroase. Inflorescența este îmbrăcată cu frunze păroase, unele mai mari, altele mai mici și care iau forma unei steluțe.Aceasta este formată până la zece inflorescențe cu numeroase și minuscule flori, încadrate de 5-15 bactee albe, dispuse radiar, ce dau întregului ansamblu înfățișarea unei flori. Planta este acoperită cu peri catifelați, argintii, ce îi conferă o eleganță deosebită. Perioada de înflorire este iulie - august. Crește în munți calcaroși, în pajiști de pe versanți abrupți și însoriți sau pe stânci.

Smârdarul sau Bujorul de munte este o palntă care face parte din genul botanic Rhododendron, gen extrem de variat ce cuprinde diferite specii care cresc doar la mare altitudine. Fiind o plantă care crește în condiții climaterice și de relief foarte specifice, el nu tolerează transplantări, lucru care face imposibilă introducerea acestuia în grădini. Frumusețea florilor sale - care emană un miros și o aromă asemănatoare vișinelor - și care apar de obicei pe la sfârșitul lunii iunie și la începutul lunii iulie, și raritatea sa, face ca smârdarul să fie o plantă ocrotită și protejată ca atare în perimetrul Parcului Național Bucegi. Smârdarul este peren și își păstrează frunzele verzi tot timpul anului. Smârdarul, numit popular și cocozar, face parte din familia Ericaceae.Florile smârdarului au proprietăți tămăduitoare pentru numeroase afecțiuni, facând din acesta un adevărat panaceu. Din florile sale, aidoma petalelor trandafirului se prepară siropuri, dulceață și ceaiuri medicinale.

Gențiana este o planta declarata monument al naturi aflată pe cale dispariție. Ea creste spontan din zona de campie pana la cea subalpina, la marginea padurilor. Se adapteaza greu daca este scoasa din mediul sau. De aceea e de preferat daca va doriti o Gentiana sa cumparati plante produse in pepiniere. Gentiana infloreste frumos pe timpul verii daca are conditiile necesare. Are nevoie de multa apa pentru a creste bine. Asigurati-va ca nu lasati pamantul sa se usuce intre doua udari. In perioada de inflorire, trebuie fertilizata o data la doua saptamani. Se simte bine la soare, dar tolereaza si semiumbra. Are nevoie de soluri argiloase sau argilo-nisipoase, bogate in humus. Exista si specii cum e Gentiana angustifolia care prefera ternurile calcaroase. Majoritatea speciilor au o rezistenta buna la iernare. Se inmulteste prin semințe dar acestea germineaza greu. Au nevoie de o perioada de frig inainte de a fi semanate. De aceea este recomandabil sa fie puse in pamant toamna tarziu, afara, pentru ca frigul iernii sa le ajute sa rasara in primavara. Exista specii foarte mici, de doar 10 cm cum este Gentiana acaulis si Gentiana verna, dar si unele care ajung la o jumatate de metru cum e Gentiana asclepiadea.

Capra neagră este o adevarată mândrie a țării noastre, a fost declarată monument al naturii și sălășluiește pe crestele alpine, greu accesibile chiar și celor mai experimentați alpiniști. Despre ea Eugen Jebeleanu spunea; “Au plămădit-o înălțimile muntelui – acolo unde creștetele poartă ocalele nevăzute ale cerurilor – din cutezanțe și din gingășii, au întărit-o stâncile din crită; au agerit-o vânturile și au săgetat-o piscurile și hăurile. Așa a ajuns să împartă cu vulturii împărăția neprihănirilor. Suișurile ei pieptișe, săriturile cele mai pline de cerbicie te țin cu sufletul la gură…” Capra neagra este cel mai „vechi“ mamifer din Romania: ea traia in perioadele glaciare cuaternare, alaturi de mamut si de rinocerul linos. A supravietuit incalzirii climatului retragindu-se in zonele montane inalte, ce constituie si habitatul ei actual: golul alpin si padurile adiacente. In schimb, ceea ce s-a schimbat drastic este distributia caprelor negre pe teritoriul Romaniei. Denumit stiintific Rupicapra rupicapra carpathica, acest animal ierbivor este gregar: traieste in ciopoare de 5-30 exemplare, conduse de femele batrine. Masculii adulti de peste cinci ani duc o viata solitara, retrasi in zone greu accesibile. Vârsta unui exemplar poate fi aflata numarind inelele de pe coarne. Durata de viata este estimata la 15-20 de ani. Capra neagra se distinge prin agilitate, putind face salturi de pâna la 2 metri inaltime si 6 metri lungime. Chiar si pe stinci abrupte, poate atinge o viteza de 50 km/ora. La nevoie poate inota, dar traversarea lacurilor alpine o epuizeaza. Printre dusmanii caprelor negre se numara ursii, lupii, râsii si acvilele de munte, dar numarul exemplarelor nu este periclitat de pradatori ci de braconieri.

Insigna - A.P.S. Salmo-carpatica

(Asociația pescarilor sportivi) Lupeni - 2008

Locul I - Pescuit staționar

Pescuitul, ca și vânătoarea, este o ocupație străveche ce asigură parte din hrana zilnică a colectivităților umane. Astăzi pescuitul a devenit mijloc de destindere, de petrecere a timpului liber în natură, de mișcare și relaxare după stresul cotidian. Valea Jiului – colț de țară binecuvântat este un adevărat paradis pentru pescarii sportivi. La data de 24 martie 2006 a luat ființă la Lupeni, Asociația pescarilor sportivi SALMO CARPATICA. În anul 2008 câțiva membri au inițiativa de batere a unor insigne ce să fie distribuite membrilor fondatori. Aici se prezintă o medalie de concurs la pescuit staționar, din anul 2008, organizat de către Asociația pescarilor sportivi Salmo-Carpatica din orașul Lupeni.

Insigna - 10 ani de activitate (I.C.S. Mixtă - Vulcan)

1 septembrie 1977 - 1 septembrie 1987

După calmarea spiritelor în Valea Jiului, urmare a mișcării muncitorești din anul 1977, s-a hotărât ca una din primele măsuri să fie îmbunătățirea aprovizionării cu diferite produse ce erau necesare traiului de zi cu zi. Astfel că în Valea Jiului a luat ființă Întreprinderea comercială de stat mixtă – Vulcan. Împlinirea a 10 ani de activitate a ICS Mixte Vulcan a fost marcată prin baterea unei medalii și insigne ce au fost oferite personalului alături de o diplomă aniversară stridentă și abuziv colorată. Insigna este confecționată din tombac, are forma rotundă cu diametrul de 25 milimetri. Insigna are pe margine o bandă pe care este redată inscripția ZECE ANI DE ACTIVITATE, la partea superioară și 1 SEPTEMBRIE 1977 – 1 SEPTEMBRIE 1988. În câmpul central al insignei este redată fațada Complexului de alimentație publică din Vulcan, unitate reprezentativă a întreprinderii.

Facultatea de mine

Întâlnirea absolvenților 25 ani 1966 - 1991

În anul 1991 la Institul de Mine Petroșani (azi Universitate) a avut loc întâlnirea de 25 de ani a promoției de ingineri – 1966 – a Facultății de Mine. Comitetul de organizare a hotărât baterea unei insigne care să imortalizeze momenetul pentruu viitorime. Desenatoarea Daniel Pașca a realizat un frumos proiect care se face remarcat prin echilibru compozițional.

Facultatea de mine

Întâlnirea absolvenților 25 ani 1991 - 1966 (exemplar greșit)

Insigna a fost dată în lucru la Întreprinderea Arădeanca, dar gravorul fabricii nu a ținut cont de desen, modificând toate elementele, inversând chiar datele jubiliare ale promoției, pe cartea simbolică apărând 1991 – 1966 în loc de 1966 – 1991 cum era normal, pe unele dintre exemplare. Profund nemulțumit comitetul de organizare a retras comanda de la Arad și a înaintat altă comandă la Monetăria Statului din București unde s-au realizat impecabil 150 de exemplare.

Universitatea Petroșani are o lungă și frumoasă tradiție, fiind continuatoarea Institutului de Mine, care a funcționat în București peste 80 de ani, iar din anul universitar 1957 – 1958 a funcționat la Petroșani. Doar câteva universități se pot mândri cu o asemenea descendență atestată prin decretul domnitorului A.I. Cuza din 1864 de înființare a „Școalei de Ponți și Șosele, Mine și Arhitectură”. Sus am postat logo-ul și o fotografie cu sediul central al Universității Petroșani.

Insigna - 50 ani 1931 - 1981 (Preparația Petrila)

Ing. Ioan Bujoiu (directorul Societăţii ,,Petroşani”) cere, în septembrie 1929, Consiliului Director al societăţii să aprobe construirea unei noi spălătorii la Petrila. Noua instalaţie urma să fie construită la 250 de metri de noul puţ al Minei Petrila şi urma să coste societatea 62428000lei. Propunerea fiind adoptată în 15 noiembrie 1929 se cere aprobarea Inspectoratului IV Minier Petroşani pentru executarea noii spălătorii ce cuprindea şi un sistem de spălare Rheo-laveur. Doi ani mai târziu pe 12 august 1931 aceeaşi instituţie era solicitată pentru a aproba punerea în funcţiune a acesteia.

Insigna prezentată marchează aici trecerea a 50 de ani de la inaugurarea spălătoriei de cărbune din Petrila și a fost realizată artizanal la URUMP (Uzina de Reparat Utilaj Minier Petroşani), prin presare cu o ştanţă al cărei desen aparţine artistului plastic Schmidt Ladislau. Piesa este confecţionată din alamă cromată având un diametru de 25 mimilimetri și s-a realizat într-un tiraj de 100 de exemplare. Insigna are un sistem de prindere cu ac.

Deva este un municipiu și reședință a județului Hunedoara, România. Are o populație de aproximativ 57000 de locuitori. S-a presupus că numele Deva este în legătură cu anticul cuvânt dac dava, care însemna „cetate”. Alte teorii susțin că numele s-ar trage de la o legiune romană care s-a transferat pe locul actualului municipiu de la Castrum Deva. Există argumente de ordin lingvistic care arată că toponimul Deva provine din cuvântul slav deva, care înseamnă „fecioară”.Prima atestare documentară a existenței localității Deva datează din anul 1269, fiind menționată prin cuvintele latine castro Dewa. Pe hărțile medievale, ea apare fie sub numele de Deva sau Dewan. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Deva, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale orașului Deva, precum și câteva trimiteri poștale ilustrate și alte locuri de vizitat, din vremuri diferite.

Biserica greco-ortodoxă

Vila Dr.Petru Groza

Vedere

Vedere generală

Biserica reformată

Cazinoul

Ruinele cetății

Vedere

Salutări

Vedere

Hotelul

Piața

Muzeul Magna Curia

Oficiul poștal

Parcul comunal

Piața Unirii cu Primăria

Județul Hunedoara este situat în provincia istorică Transilvania, România, pe cursul mijlociu al râului Mureș, în vecinătatea Munților Apuseni. Specific acestui județ este faptul că își are reședința în municipiul Deva și nu în Hunedoara. Județul se întinde pe o suprafață de 7063 kilometri pătrați și numără aproximativ 486000 de locuitori. Ca subdiviziuni administrative județul este compus din 7 municipii - Deva, Brad, Hunedoara, Lupeni, Orăștie, Petroșani și Vulcan, 7 orașe - Aninoasa, Călan, Geoagiu, Hațeg, Petrila, Simeria, Uricani și 55 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Hunedoara, dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Hunedoara, din perioade diferite, alte locuri de vizitat și câteva trimiteri poștale ilustrate din acest județ.