Epaminonda's Blog.....: BUZOIENI NEMURITORI DIN GENERAȚIA MARII UNIRI

Municipiul Buzău a marcat foarte amplu Centenarul Marii Uniri. Au fost organizate și prezentate diverse și atractive acțiuni culturale la care au luat parte mulți buzoieni. Una dintre aceste acțiuni a fost editarea unui mare și frumos calendar de perete dedicat măreței aniversări a Centenarului Unirii. Din inițiativa primarului urbei, Constantin Toma, s-a editat un calendar color, în condiții grafice deosebite, sub genericul „Buzoieni nemuritori” care a fost expus în fiecare dintre clasele școlilor buzoiene. S-a dorit ca acest calendar să fie un omagiu și aducere aminte pentru marii înaintași din generația Unirii de la 1918.

Pe fiecare filă de calendar s-a prezentat câte o mare personalitate (poză mare și repere biografice cu caractere vizibile la citit) din variate domenii de activitate care s-au născut sau au activat pe meleaguri buzoiene. Citind prezentările de mai jos veți descoperi că Buzăul a avut, și acum un secol, personalități cu care se poate mândri: prim ministru, miniștri, mitropolit, scriitori, pictori, oameni de cultură și știință, inclusiv deținător Premiu Nobel, jurnaliști, eroi, etc.

MARGARETA STERIAN

16 martie 1897, Buzău – 9 septembrie 1992, Israel

Margareta Sterian, nume original Weinberg, a fost o pictoriță, scriitoare și traducătoare română de origine evreiască. A fost elevă la Liceul Evanghelic din București, unde l-a avut ca profesor de limba română pe Ioan Slavici. Vacanțele și le petrecea la Buzău, locul unde obișnuia să ia lecții de pictură de la Gore Mircescu.

Între anii 1926 – 1929 a studiat la Paris istoria picturii și sculpturii, în cadrul Academiei Ranson și apoi la Școala Louvre. Nu după mult timp a primit Premiul pentru pictură al Ministerului Culturii, oferit de un juriu din are au făcut parte pictorul G. Petrașcu și sculptorul I. Jalea.

Ulterior a întreprins călătorii de studiu în Anglia, Austria, Danemarca, Franța, Norvegia, Elveția, Suedia și SUA, lucru care i-a permis contactul cu personalități culturale și artistice, aspect important în dezvoltarea sa artistică viitoare. După călătoria în SUA a realizat operele: Dansatori în Harlem, Parc în Harlem și Interior de bancă în Manhattan.

Apropierea celui de al doi-lea război mondial aduce note tragice creației sale, mereu în relație de comunicare cu direcțiile contemporane europene și transatlantice. Portretele și naturile statice sunt martorii acestei perioade.

Subtilitatea jocului de culori, aproape nefocalizată în unele cazuri, redă o imagine aproape vie, motrică, plină de suspensie, în contrast cu forme ascuţite, geometrice. Nervul optic al privitorului devine arc admirator, capabil să imprăştie tabloul în toate unghiurile. Simplitatea cu care lucrează ca temă înalţă pe de altă parte puterea stilului, care o conturează fără contur prin imagini mişcate, prin joc de lumini, unde lovitura sa de pensulă este ilizibilă. Mai jos admiri una din operele care o reprezintă pe artistă.

Este unul dintre puţinii artişti care îţi dau posibilitatea să vezi în acelaşi tablou o altă imagine de fiecare dată. Efectul de fading nu poate fi redat atât de clar nici măcar de un fotograf profesionist, cu toate efectele puse la dispoziţie de o cameră foto. Fundalul este aplicat graţios pentru a se plia pe obiectele şi personajele picturii, lipsite de linie, întrepătrunse şi ele pentru a crea impresia de zoom, de centralitate.

Schimbarea de regim de după război aduce schimbări profunde în opera pictoriței. Evitând cenzura comunistă artista se dedică subiectelor din lumea circului și a procesiunilor populare cu măști.
Debutul liric în volum se produce în anul 1945, la editura Coresi, cu placheta simplu intiulată Poesii. În afară de traduceri și memorialistică iată și titlurile altor volume de poezie publicate: Poeme (1969), Soare difuz (1974), Poeme, imagini, proze (1978).
Există o fundație numită în memoria ei, fundație care din 1993 decernează premii pentru creație muzeografică și plastică.

Liceul de arte plastice din Buzău (poza de deasupra) poartă numele marii artiste.

PAMFIL ȘEICARU

18 aprilie 1894, Tăbărăști, jud.Buzău – 1 octombrie 1980, Munchen, Germania

Pamfil Șeicaru este ziaristul emblemă al României interbelice. Este considerat cel mai mare gazetar român dintre cele două războaie mondiale. S-a remarcat ca pamfletar, loc neatins de niciun ziarist al generație sale. A absolvit școala primară, apoi renumitul liceu buzoian Bogdan Petriceicu Hașdeu. A urmat Facultatea de Drept din București, după care a intrat în avocatură.

Se numără printre cei care au înființat revista “Gândirea” și ziarele „Cuvântul” și „Curentul”, al căror director a fost.
Este ctitorul mănăstirii “Sfânta Ana” de la Orșova (poza de deasupra). Luptând pe acele locuri în războiul pentru reîntregirea neamului (1916 – 1918), ca tânăr sublocotenent în regimentul 17 Infanterie, a fost îngropat de viu în tranșee de explozia unui obuz. A jurat că dacă va scăpa cu viață, va construi în acele locuri o mănăstire.

S-a ținut de cuvânt și între anii 1936 – 1939 a ridicat mănăstirea “Sfânta Ana”, după numele mamei sale, pentru a-i mulțumi lui Dumnzeu că a scăpat cu viață din marea încleștare, în acele zile fierbinți din august-noiembrie 1916.

În cei 62 de ani de activitate publicistică, Pamfil Șeicaru a scris peste 2500 de articole de analiză politică și 10 volume de istorie europeană, în care se regăsesc problemele României.

Între anii 1892 – 1944 a fondat și condus ziarul “Curentul” – cel mai combativ ziar românesc, ziar de dreapta, uneori de extremă dreapta - înzestrat ulterior cu un sediu monumental propriu și o tipografie dintre cele mai moderne din lume, în perioada 1935 – 1938. Mai jos admiri sediul ziarului "Curentul", realizat de Pamfil Șeicaru în vremea când era directorul ziarului.

Odată cu schimbarea de regim a plecat în Spania și apoi Germania, cu intenția de a publica un ziar ce ar fi trebuit să susțină cauza României după încetarea războiului. A petrecut 30 de ani în Spania, la Madrid, unde a publicat o ediție trimestrială a ziarului Curentul și, pentru câtva timp, publicația Liberty and Justice.

Pamfil Șeicaru a fost un publicist dotat cu o inteligență și o putere de exprimare ieșite din comun, dar și un spirit viu, incisiv, intolerant, necruțător cu prostia, minciuna și impostura. Ziarul “Curentul” a reapărut la Munchen (Germania) între ianuarie 1978 și octombrie 1980, seria a doua, caz unic în lume ca o publicație să reapară după 50 de ani cu același director-fondator și editorialist.

Între anii 1932 – 1938 Pamfil Șeicaru a fost deputat în Parlamentul României, în două legislaturi.

Pentru merite sale deosebite în luptele de la Cerna – Jiu, a fost distins de către Regele Ferdinand I al României cu titlul de Cavaler al Ordinului “Mihai Viteazul”.

Ultimii ani din viață i-a petrecut în Germania, la Dachau. La moartea sa, în octombrie 1980, Primul Ministru al Bavariei, l-a omagiat într-un mesaj, descriindu-l drept „un patriot român și eminent ziarist... Moștenirea pe care a lăsat-o compatrioților săi este lupta pentru dreptate, omenie și pace.”

VASILE VOICULESCU

13 octombrie 1884, Pârscov, jud. Buzău – 25 aprilie 1963, București

Vasile Voiculescu a fost un poet, prozator, dramaturg, publicist, editor la Radiodifuziunea Română și medic român. Școala a început-o în satul Pleșcoi, cursul primar terminându-l la Buzău. A urmat studii liceale la Liceul “Alexandru Hâjdeu”, (azi Colegiul Național “Bogdan Petriceicu Hașdeu”) și la Liceul Gheorghe Lazăr din București.
Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere și Filosofie din București (1902 - 1903) și le-a continuat la Facultatea de Medicină, obținând doctoratul în medicină în anul 1910.
S-a căsătorit cu Maria Mittescu, studentă la medicină, cunoscută din satul său natal, Pârscov, căreia i-a dedicat multe poezii. Voiculescu a debutat în revista Convorbiri literare în anul 1912.
În anul 1916 a fost numit șeful Spitalului militar mobil nr.6 Moldova, apoi Spitalul militar nr. 371 Bârlad, unde a constituit cu alți prieteni “Academia Bârlădeană”, cu sediul în casa lui Alexandru Vlahuță.
Editorial, a debutat cu volumul Poezii (1916). Din același an a colaborat la Flacăra lui C. Banu, la recomandarea lui Macedonski. A primit Premiul Academiei pentru volumul Din țara zimbrului și alte poezii(1918).
A fost membru titular al Academiei de Științe din România, începând cu data de 21 decembrie 1935. La Pârscov există și poate fi vizitată Casa memorială Vasile Voiculescu, în fața căreia străjuiește bustul poetului, operă a sculptorului Oscar Han.
Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu au stat sub influența poeziei lui Alecsandri, Vlahuță și Coșbuc. Lirica sa din perioada interbelică se distinge prin puternice accente religioase, generate de convingerea că există Dumnezeu. Ea se înscrie în curentul tradiționalismului interbelic, care se va transforma în poezia gândiristă. Înclinația spre teluric și elementar, spre sentimentul religios, este transpusă în simboluri și alegorii. Apar treptat semnele expresionismului: tumultul vieții pulsând în vegetația din jur, sufletul devine spațiul unor frământări ca în pragul apocalipsului. Temele religioase preferate sunt Nașterea, venirea Magilor, moartea Mântuitorului.
Ca medic și doctor în medicină la București, a ținut la radio o serie de conferințe de medicină pentru țărani (emisiuni renumite), dar pasiunea pentru scris l-a acaparat complet. A scris și povestiri fantastice. În anul 1941 i-a fost conferit Premiul Național de poezie. Aici admiri casa din Pleșcoi în care s-a născut Vasile Voiculescu.

Pentru convingerile sale democratice a fost, timp de patru ani, deținut politic în închisorile comuniste (1958 - 1962) și i s-a retras dreptul de a publica.
Voiculescu a lăsat o operă literară de mare rafinament artistic, din care fac parte și „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară”. Creațiile au fost elaborate între anii 1954 – 1958. Cele 90 de sonete sunt o monografie închinată "paradisului și infernului iubirii", conform criticului Ovid S. Crohmălniceanu. Mai jos admiri bustulu lui Vasile Voiculescu, din fața casei în care s-a născut, la Pleșcoi, județul Buzău.

În închisoare s-a îmbolnăvit de cancer și a murit doborât de boală în locuința sa din București (strada Dr. Staicovici nr. 34). În 1993 Vasile Voiculescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LE ÎNAINTAȘI

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA MEDALII ȘI
INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insignă vânătoare - A.G.V.P.S. (fazan)

(Asociația generală a vânătorilor și pescarilor sportivi)

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.) este persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, care reprezintă, în plan intern, interesele a peste 150 de asociaţii afiliate, în care sunt înscrişi peste 90% din vânătorii români şi peste 80% din pescarii cu domiciliul sau rezidenţa în România, iar în plan extern, interesele tuturor vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră. Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. Această formă de organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până să ajungă la formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și organizații paralele în acest domeniu de activitate.

Fazanul ( Phasianus colchicus ) este una din cele mai mandre si mai maiestre pasari pe care le putem observa la noi. Este greu sa-ti stapanesti reactia de placere si uimire atunci cand il vezi. Fazanul comun este originar din zona Caucazului si din zona de sud-este a Peninsulei Blacanice. Se presupune ca la noi a fost introdus pentru prima data de catre romani. Fazanul comun este mai mic decat fazanul gulerat si cel mongolic si cel mai putin prolific. Are insa o rezistenta la factorii de mediu mult mai buna si de aceea este foarte bine adaptat. Masculul poate ajunge pana la greutatea de 1,5 kg iar femela pana la 1 kg. Lungimea totala este de 50-90 cm iar deschiderea aripilor de 70-90 cm. Culoarea penajului este pestrita,de un rosu-aramiu cu dungi negre. Pe spate are reflexii verzi albastrui iar pe cap si pe gat este negru cu reflexii albastre. Pe obraji este de un rosu aprins. Coada este lunga mai deschisa la culoare, cu dungi transversale negre si de multe ori bifurcata ca limba unui sarpe. Femela este crem-cenusiu punctata pe cap, spate, aripi si coada cu pete de culoare brun inchis. Fazanul este o pasare poligama unde cocosul paote avea 5 sau chiar mai multe gaini. In luna mai femela depune in jur de 10 oua pe care le cloceste singura. Perioada de incubatie este de 21 de zile.

Medalia felicitare 2017

Colinde românești - Ursul

Produsele medalsitice de mai sus au fost emise de Monetări Națională a Statului în anul 2017 pentru a celebra Colindele românești și în special jocul Ursul. Medaliile se constituie ca și felicitare ele putând fi dăruite ca obiecte de preț cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Ele s-au realizat în două variante: din argint, la prețul de vânzare (inclusiv TVA) de 112 lei bucata și din aliaj de cupru, la prețul de vânzare (inclusiv TVA) de 35 de lei.

Jocul Ursul este un ritual care reprezintă moartea anului vechi şi naşterea celui nou. El anunţă încheierea unui ciclu şi renaşterea vegetaţiei, a bunăstării şi a sănătăţii. Această tradiţie, practicată mai ales în Moldova şi Bucovina, este moştenită de la geto-daci, care considerau ursul un animal sacru, cu puteri vindecătoare şi de apărare. Prin urmare, aceştia erau convinşi ca jocul lui va aduce bunăstare oricărei case. Nu există gospodărie care să nu primească acest colind, deoarece este o urare de bine. Pe lângă personajul principal - ursul sau Ursarul, alaiul este compus din cinci sau şase băieţi, care îndeplinesc rolul de “moşnegi”, aleşi “prin trântă dintre cei mai vrednici tineri neînsuraţi ”, de “fluieraşi”, care redau muzica pe care joacă ursul, de “vraci”- cei care îl reînvie pe urs şi de “comoraşi” sau “vătafi ”, care adună roadele colindului. Ursul este întruchipat de “un tânăr neînsurat care se dovedeşte a fi cel mai vrednic la joc”. El poartă o mască tradiţională realizată din stuf sau chiar din blană de urs.În acest joc, masca reprezintă frica omului ancestral de întuneric. El o purta pentru a se proteja şi a nu fi recunoscut de ameninţările ce se ascundeau în întuneric. De asemenea, ursul mai poate purta pe cap şi pe umeri blana unui animal, împodobită cu ciucuri de culoarea roşie. Ceilalţi băieţi sunt deghizaţi cu măşti din pene, haine din piele de oaie sau cârpe şi dinţi realizaţi din boabe de fasole. Dansul ursului este acompaniat de cântecul fluieraşului şi de zgomotul făcut de tobe, tălăngi sau bâte. Prin aceste lovituri se crede că pământul va deveni mai fertil, iar căldura care se ascunde în sol va ieşi la suprafaţă. Măştile, costumul şi cântecele specifice acestui obicei s-au schimbat de-a lungul timpului, dar scenariul jocului a rămas acelaşi. “Ursul vine din depărtări, moare, este plâns de alai, apoi urmează reînvierea, bucuria şi urările de bine făcute gazdei. Etapele jocului redau în chip metaforic succesiunea anotimpurilor care pe vremuri se aflau sub semnul acestui animal puternic, capabil să învingă frigul iernii şi să aducă primăvara. Jocul Ursului” trebuie recompensat. De la sticle de vin şi rachiu până la mere, colaci sau bani, alaiul de colindători trebuie să fie răsplătit de gazdă, pentru că este purtătorul unei urări de bine.

Dinu Lipatti 1917 - 1950 * 100 Dinu Lipatti 2017

Dinu (Constantin) Lipatti (născut la data de 19 martie 1917 la București și decedat la data de 2 decembrie 1950, la Geneva, în Elveția) a fost un apreciat pedagog, pianist și compozitor de muzică clasică. Pentru meritele sale a fost ales post-mortem membru al Academiei Române. Crescut într-o familie cu tradiție muzicală - tatăl său, Theodor, diplomat de carieră, era un talentat violonist amator, iar mama Anna Lipatti, o excelentă pianistă, iar naș la botez i-a fost George Enescu - i s-au recunoscut și cultivat din fragedă copilărie înclinațiile muzicale. A fost acceptat ca elev de exigenta profesoară de pian Florica Musicescu, care l-a ferit de mentalitatea unui "copil minune", dându-i în schimb o educație artistică serioasă, care să-i permită dezvoltarea talentului său nativ. Între timp este admis la Conservatorul din București, pentru ca în 1934 să participe la concursul internațional de pian din Viena. Faptul că i s-a decernat doar al doilea premiu l-a determinat pe faimosul pianist francez Alfred Cortot să părăsească juriul în semn de protest. Cortot l-a invitat la Paris să-și continue sub conducerea sa studiile de pian la Ecole Nationale de Musique. În 1936 își începe cariera de pianist concertist cu o serie de concerte în Germania și Italia, reputația sa continuând să crească cu fiecare apariție în public. La începutul celui de-al dolilea război mondial revine la București unde dă recitaluri de pian ca solist sau acompaniându-l pe George Enescu. Se căsătorește cu Madeleine Cantacuzino, de asemenea o fostă elevă a Floricăi Musicescu și decid să se stabilească în Elveția, unde devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva. Succesele încep să vină și în timp ce pregătea pentru un turneu în America se descoperă că suferă de leucemie. Este ajutat cu sume bănești de mari muzicieni ai lumii că să își procure cele mai noi și eficiente medicamente, dar în zadar. Se stinge la vârsta de 33 de ani. În memoria sa colegiul Național de Arte din București îi poartă cu demnitate numele. La Ciolcești (comuna Leordeni, jud.Argeș) s-a deschis Casa memorială Dinu Lipatti, unde sunt expuse obiecte legate de viața și activitatea marelui pianist și compozitor român. Printre exponate se află un pian Bechstein și un bust al artistului, realizat de sculptorul Ion Irimescu.

Mihail Kogălniceanu 1817 - 1891

200 de ani de la naștere

Președinte al Academiei Române,

Director al Teatrului Național din Iași,

Ministru al Afacerilor Externe,

Ministru de Interne, Prim Ministru,

Manifestul "Dorințele Partidei Naționale din Moldova",

Dacia Literară

Mihail Kogălniceanu a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român, care s-a născut la data de 6 septembrie 1817 la Iași și a decedat la data de 1 iulie 1891 la Paris.A văzut lumina zilei într-o familie de boieri moldoveni. Kogălniceanu a fost educat la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, înainte de a fi de instruit de către Gherman Vida, un călugăr care aparținea Școlii Ardelene și care era asociat cu Gheorghe Șincai. A terminat școala primară din Miroslava, unde a învățat la pensionul lui Cuénim. În acea perioadă i-a întâlnit pentru prima dată pe Vasile Alecsandri, Costache Negri și Alexandru Ioan Cuza. În acea perioadă, Kogălniceanu și-a dezvoltat o pasiune pentru istorie, cercetând vechile cronici moldave. Ajutat de prințul Sturdza, Kogălniceanu și-a continuat studiile în străinătate, inițial în orașul francez Luneville și mai târziu la Universitatea Humboldt din Berlin. Revenit în țară a început să publice masiv în diverse reviste existente pe piață. Cu Dacia Literară, Kogălniceanu a început să-și promoveze idealul romantic al „specificului național”, care va avea o mare influență asupra lui Alexandru Odobescu și a altor figuri literare. Unul dintre principalele obiective ale publicațiilor sale a fost extinderea gamei de acoperire a culturii moderne românești dincolo de limitele ei timpurii în care fusese bazată mai mult pe traduceri din literatura occidentală. În mai 1840, în timp ce era secretarul personal al Prințului Sturdza, a devenit director (împreună cu Alecsandri și Negruzzi) al Teatrului Național din Iași, după ce domnitorul a decis unirea celor două teatre din oraș, din care unul găzduia reprezentații în franceză. În anii care au urmat, la acest teatru, devenit cel mai popular de acest gen din țară, s-au jucat comedii cunoscute din repertoriul francez și a debutat și Alecsandri ca dramaturg. În 1843, Kogălniceanu a ținut o cunoscută prelegere inaugurală despre istoria națională la nou-înființata Academie Mihăileană din Iași, discurs ce i-a influențat puternic pe studenții români de la Universitatea din Paris, precum și generația pașoptistă. În jurul anului 1843, Kogălniceanu era suspectat de autoritățile din Moldova din cauza entuziasmului său pentru reformă. În 1844 i s-a revocat dreptul de a ține prelegeri de istorie. După declanșarea revoluțiilor europene de la 1848 Kogălniceanu a fost prezent în prima linie a politicii naționaliste. Deși, din mai multe motive, el nu a semnat „Petițiunea-proclamațiune” din martie 1848, care a dus la declanșarea revoluției în Moldova, el a fost considerat a fi unul din instigatori, iar domnitorul Sturdza a ordonat să fie arestat. Kogălniceanu a devenit membru și principal ideolog al Comitetului Revoluționar Moldovenesc Central din exil. Manifestul său, Dorințele partidei naționale din Moldova (august 1848), era, practic, un proiect constituțional ce enumera țelurile revoluționarilor români. Kogălniceanu a fost numit în diverse poziții guvernamentale la nivel înalt, în același timp continuându-și contribuțiile sale culturale și a devenit figura principală a grupului Partida Națională, care a solicitat fuziunea celor două principate dunărene sub o singură administrație. În urma alegerilor din septembrie 1857, întreaga Partidă Națională a ales să-l sprijine pe Cuza la tronul Moldovei. Prin felul să de a fi și marele său talent de negociator l-a propus și susținut pe Alexandru Ioan Cuza la domnia Moldovei și apoi și a Țării Românești, deci a Principatelor române. Din 1859 până în 1865, Kogălniceanu a fost numit de mai multe ori liderul cabinetului Principatelor Unite, fiind responsabil pentru multe din reformele asociate cu domnia lui Cuza. Cu concursul lui Kogălniceanu, regimul autoritar impus de Cuza a reușit să promoveze o serie de reforme, introducând codul napoleonian, educația publică și monopoluri de stat asupra alcoolului și tutunului. În paralel, regimul a devenit instabil și contestat din toate părțile, mai ales după scandalul relației adultere a lui Cuza cu Maria Obrenovici. La începutul lui 1865, domnitorul a intrat în conflict cu principalul său aliat, Kogălniceanu, pe care l-a demis la scurt timp. În lunile care au urmat, administrația a intrat în colaps financiar, ajungând să nu mai poată plăti salariile angajaților aparatului de stat, iar Cuza a ajuns să se bazeze doar pe camarila sa. În cele din urmă, domnitorul Cuza a fost detronat de o coaliție de conservatori și liberali în luna februarie 1866; după o perioadă de tranziție în care s-au făcut numeroase manevre pentru a evita separarea din nou a Moldovei și Țării Românești. După aducerea și numirea ca domn a unui prinț străin – Carol I – Kogălniceanu și-a continuat cariera politică. În anul 1880 Kogălniceanu și-a reprezentat țara în Franța, devenind primul trimis oficial român la Paris, avându-l în echipa sa și pe Alexandru Lahovary. După ce s-a retras din viața politică, Kogălniceanu a fost președinte al Academiei între anii 1887 și 1889. A murit la Paris în urma unei operații, fiind înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.

Insigna de șapte ani vechime - Flotila de hidroaviație

În anul de graţie 1933, prin Decret Regal, publicat în monitorul oficial nr. 135 din 1933 şi republicat în Monitorul Oastei nr. 149 din 1933, se stipula instrucţiunile pentru instituirea Insignei de 7 ani pentru ofiţeri. În el se arăta : ,,Spre a distinge pe ofiţerii activi care au făcut stagiul neîntrerupt de 7 ani la aceeaşi corp de trupă, insigna se poartă pe pieptul stâng şi face parte integrantă din uniformă. Modelul acestei insigne se propune de fiecare corp de trupă şi se aprobă de Rege. Are formă ovală 40 x 50 milimetri şi se confecţionează din argint masiv smălţuit”. Aici admiri două insigne de șapte ani vechime în aceiași unitate militară – flotila de hidroaviație. Spre deosebire de toate celelalte insigne militare de șapte ani vechime regele a aprobat în mod cu totul excepţional ca aceste insigne să fie făcute de o formă şi mărime atipică. Insignele sunt reprezentate ca niște aripi desfăcute pe orizontală, cu partea de sus de 70 milimetri şi scăderea lor în trepte până la 40 milimetri în partea de jos. În centrul acestora este o pastilă rotundă de 20 milimetri înconjurată circular cu frunze de lauri şi stejar. Câmpul central al medalionului era smălţuit în culoarea bleu-ciel (culoarea apei şi a cerului) şi este ocupat de o ancoră. În partea de sus este coroana regală, iar jos inscripția 7H sau VII, cu un sistem de prindere ce putea fi rabatat interior. Cu această ocazie, ofiţerul respectiv era sărbătorit şi i se acorda brevetul de atestare a vechimii.

Insigna de șapte ani vechime - Flotila de hidroaviație (color și alb negru)

România s-a aflat printre primele state ale Europei, care la începutul secolului al XX-lea, au organizat aviaţia militară şi în cadrul acesteia, ,,hidroaviaţia de luptă” ca un mijloc eficient de apărare, împreună cu marina, trupele de uscat şi aviaţia propriu-zisă, a litoralului maritim şi fluvial românesc. În plus a construit hidroavioane de şcoală şi antrenament cât şi hidroavioane de luptă (sub licenţă). Documentele de arhivă atestă că hidroavioanele din România există din luna iunie 1920, atunci când ofiţerii de marină care trecuseră la aviaţie, au fost chemaţi pentru a lua în primire hidroavioanele de tip BRANDEMBURG şi UTZI cu motoare de 220 C.P.(Hiero şi Austro-Damier), capturi de război din campania anului 1919, cu misiunea de a se instrui pe ele deci tot de atunci datează şi hidroaviaţia din România. Cele 12 hidroavioane au fost revizuite tehnic celulă şi motor la Arsenalul Aeronautic de la Cotroceni Bucureşti, după care au fost expediate cu trenul la destinaţia Constanţa – port. În luna iunie 1920 s-a constituit Grupul de Aviaţie Maritimă – sub comanda căpitanului Negru Constantin, tehnician şi distins aviator, care ulterior ajunge în grad de comandor şi moare în 1938, într-un accident în cadrul Manevrelor Regale. Escadrila de Hidroaviaţie a fost prima unitate de hidroaviaţie din România ,,care a deschis aripi tinere peste frumoasa noastră coastă maritimă” , cum mai târziu, se exprima unul dintre combatanţi, căpitanul aviator Ioan Stănculescu, comandantul Escadrilei 1- Hidroaviaţie. Data de 21 iulie este o zi istorică, consemnată de documente; în portul Constanţa s-a executat primul zbor cu un hidroavion cu cocarde româneşti. Din acest moment hidroaviaţia se afirmă ca o categorie distinctă a aviaţiei şi ca o categorie de aviaţie absolut necesară, atât pentru mare cât şi pentru marină. Personalul Grupului de Aviaţie Maritimă ia amploare şi se instruieşte cu lucrul la mare. Marea care este marele necunoscut pentru cei care nu sunt deprinşi cu ea sau nu vor să o înţeleagă şi să o iubească… Grupul de Aviaţie Maritimă de la înfiinţare până către sfârşitul deceniului trei… devine un durabil grup administrativ. Instrucţia personalului navigant s-a desfăşurat fie pe hidroavioanele R.A.S.- GETA construite la Constanţa, fie străine (Italia) pe hidroavioane ce urmau a fi cumpărate, fie pe unele avioane ,,terestre” din dotarea Aviaţiei Militare Române. Încă de la constituirea hidroaviaţiei, s-a constatat că portul Constanţa (în spatele silozului), nu prezintă condiţii optime zborului hidroavioanelor din cauza unei activităţi portuare intense, clădirea silozului este destul de înaltă, o reţea de macarale de port, catarge de nave etc. şi s-a luat hotărârea găsirii unui loc mai adecvat instruirii. Locul ideal s-a dovedit a fi lacul Siutghiol unde s-au construit două hangare. Grupul de Aviaţie Maritimă va funcţiona timp de 8 ani aici, până în 1930, când s-au dat în folosinţă hangarele şi hidroscala de la Palazul Mare (tot pe lacul Siutghiol). În anul 1926 Uzinele din Sesto-Calendeau au prezentat la Constanţa un hidroavion SAVOIA-MARCHETTI S-59 bis cu bune performanţe, apreciate ca atare de membrii Comisiei Române pentru procurarea de materiale de aeronautică. Ministerul de război a comandat un lot de 12 aparate din acest tip. Abia în anul 1928 a sosit în ţară primul lot de 4 hidroavioane care la 15 august 1928 ( de Ziua Marinei) au fost botezate pentru Grupul de Aviaţie Maritimă intrând în dotarea acesteia. Prin dotarea cu alte 7 hidroavioane SAVOIAMARCHETTI S59 bis, hangarele de la sudul lacului Siutghiol au devenit insuficiente, iar terenul în acel loc nu era prielnic pentru a mări hidroscala. Ca urmare, s-a căutat locul cel mai bun pentru a mări hidroscala şi aşa s-a găsit locul de la Palazul Mare, unde în 1930 s-au construit noile hangare ale unei noi hidroscale. Anul 1930 a fost unul marcant pentru evoluţia hidroaviaţiei în România, la 17 iulie 1930 Grupul de 33 Aviaţie Maritimă a căpătat denumirea de FLOTILA DE HIDROAVIAŢIE. În toamna anului 1930, Flotila de hidroaviaţie se mută la Palazul Mare – Mamaia cu tot materialul volant şi cu administraţia sa.

_________ooOoo_________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII