Epaminonda's Blog.....: INFO NUMIS MONDO

1. Aici admiri câteva bancnote-certificat (pot fi denumite mai simplu certificate sau bonduri de caritate) emise de către guvernul indian, în anul 1949, pentru colectarea unor fonduri în vederea construirii unui memorial Mahatma Gandhi.

Mahtma Gandhi (2 octombrie 1869 – 30 ianuarie 1948), nume real Mohandas Karamchand Gandhi este părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă neviolente. Numele de „Mahatma“ (în sanscrită înseamnă „marele suflet“) i-a fost dat de poetul Indian Rabindranath Tagore. Gandhi provenea dintr-o familie indiană din pătura superioară a societății, aparținând unei caste de neguțători. A studiat dreptul la Universitatea din Ahmadabad și University College London și a practicat pentru scurt timp avocatura în Bombay. În anul 1893 a plecat în Africa de Sud în funcția de consilier juridic al unei firme comerciale indiene, unde va rămâne timp de 21 de ani. Aici a fost confruntat cu o realitate teribilă, mii de imigranți indieni căzuți segregației rasiale, ceea ce l-a determinat să se angajeze în lupta împotriva dominației britanice. Atitudinea moderată a lui Gandhi în problema unității naționale a provocat ura unui fanatic hindus, care-l asasinează la 30 ianuarie 1948, în timpul unei ceremonii religioase. Incinerarea sa publică a provocat ample manifestări de doliu popular. Cenușa rezultată a fost împrăștiată în mare. Chiar pe locul unde a fost depusă urna cu cenușă, la Kanyakumari, pe malul mării, s-a ridicat memorialul în cauză.

Memorialul s-a construit la 79 picioare depărtare de mare, exact vârsta marelui om al cauzei naționale indiene și a fost inaugurat în anul 1956 în localitatea Kanyakumari, pe malul mării. Dorindu-se valorificarea luminii soarelui în memoria și onoarea părintelui Indiei, memorialul are o deschidere (fantă) în tavan, prin care pătrunde lumina soarelui marcând pe podea, anual la data de 2 octombrie, locul exact unde a fost depusă urna cu cenușa eroului național indian.

2. În acest capitol admiri o monedă euro probă, test sau de încercare emisă de Banca națională a României.

Pe avers este prezentată harta României iar pe revers chipul domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Galaţi, descinzând – cu ne spune I.G. Valentineanu – „dintr-o familie veche moldovenească, şi strămoşul său murise tăiat de turci pentru sentimentele lui naţionale.” A.D. Xenopol şi N. Iorga ne spun însă că doi din înaintaşii Domnitorului au pierit condamnaţi şi executaţi pentru sentimentele şi acţiunile lor patriotice – Dumitru (sau Dumitreache) Cuza, primul nume din neamul Cuzeştilor pomenit în documentele vremii şi Ioniţă Cuza, străbunicul lui Alexandru Ioan I. Sub domniile fanariote – aflăm tot de la Valentineanu – familia sa, ca multe altele, fiind prigonită, şi-a pierdut din strălucire şi a trecut în rândul familiilor „de a doua clasă”.Tatăl său este vornicul Ioan Cuza, iar mama este greacă, de origine genoveză, din Constantinopol, din familia Cozadin (sau Cozadini), despre care Xenopol spune că s-ar fi numit Sultana şi că nu vorbea româneşte. A copilărit la moşia părinţilor, din localitatea Barboși, situată aproape de orașul Galați. Şi-a început studiile la pensionul Cunin din Iaşi, laolaltă cu Alecsandri, Matei Milo, Al. Mavrocordat, Kogălniceanu şi alţii. În 1831 este trimis la Paris pentru a-şi desăvârşi studiile liceale. Aici şi-a luat bacalaureatul, după care a încercat să urmeze medicina, dar a trebuit s-o abandoneze în scurt timp, întrucât nu suporta disecţiile. Se înscrie apoi la drept, dar se pare că nu-şi termină studiile.Întors în ţară – după relatările lui Bolintineanu – se înrolează ca ofiţer în armată, unde nu rămâne pentru multă vreme, îşi dă demisia şi „trăi când liber, când director la un minister în Iaşi, când preşedinte de tribunal sau prefect la Galaţi unde îşi avea casa părintească.” La scurt timp după întoarcerea în ţară se căsătoreşte cu Elena Rossetti, fiica postelnicului Iordache Rossetti (30 aprilie 1844.) Participă la revoluţia de la 1848, fapt pentru care este exilat. În legătură cu aceasta aflăm de la Bolintineanu că „Alexandru Cuza, exilat afară din ţară, cu alţi soţi ai săi, reintră în Moldova după urcarea pe tron a lui Grigore Ghica.” Acesta-l numeşte mai întâi director al ministerului de interne, apoi pârcălab (prefect) la Galaţi. Rămâne pârcălab până în timpul căimăcămiei lui Vogoride, când îşi dă demisia, ca semn de protest pentru măsluirea alegerilor pentru Divanul Ad-hoc din Moldova. Demisia, care a avut un puternic răsunet în Galaţi, în întreaga Moldovă, chiar şi în străinătate, îl dezvăluie pe omul Alexandru Cuza în ochii naţiunii într-o aură de onestitate, verticalitate, demnitate, curaj şi înalt patriotism. De aceea fusese rostit cu speranţă numele său, atunci când progresiştii din Adunare, deşi aveau mai multe propuneri pentru Domnie (V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, C. Negri), „…în ultimul moment se gândiră la o persoană care, din pricina poziţiei sale în stat şi a cunoscutului său caracter cavaleresc, hotărât, fără de cruţare faţă de prejudecăţi, li se păru în stare să exercite cu putere stăpânirea, în cazul când alegerea ar cădea asupra-i” (N. Iorga – Istoria poporului românesc, vol.4, partea 1.) Cuza a fost propus candidat pe 4 ianuarie 1859, iar a doua zi, pe 5 ianuarie, „…toţi membrii prezenţi ai Adunării, chiar şi mitropolitul, până atunci duşmănos, votară plini de entuziasm, dar mânaţi de interese de partid şi de socoteli, pe Alexandru Ioan I-iu care ajunse astfel Domn al Moldovei înăuntrul Principatelor Unite.” (N. Iorga – Istoria poporului românesc, vol.4, partea 1.)„Alegerea lui Alexandru Cuza domn al Moldovei – ne dezvăluie, din vâltoarea evenimentelor, Bolintineanu – făcută cu câteva zile înainte de alegerea Domnului Ţării Româneşti, fuse pentru românii munteni ocazia de a se gândi serios la marile interese de unire şi de tărie naţională.” Şi muntenii s-au gândit. Aşa se face că la 24 Ianuarie, adică la nici două săptămâni de la alegerea sa în Moldova, Cuza fu ales Domn şi al Ţării Româneşti, chiar dacă pentru aceasta a fost nevoie să se înfrângă opoziţia majorităţii membrilor Camerei Elective de la Bucureşti, prin presiunea străzii. Dubla alegere a lui Cuza pe tronurile celor două Principate surori a constituit un mare motiv de bucurie atât în Muntenia cât şi în Moldova. Nici buzoienii nu fac excepţie de la a-şi manifesta entuziasmul în acele clipe de mare încărcătură emoţională şi de înaltă simţire patriotică. Un studiu documentat al trecerii lui Cuza-Vodă prin Buzău îl face Pr. Gabriel Cocora, în cartea „Pentru libertate şi unitate”, apărută în 1983 la editura Litera. Articolul, intitulat „Frământări politice buzoiene în jurul Unirii Principatelor”, este inspirat din presa vremii („Românul” şi „Steaua Dunării”), dar şi din documente din perioada respectivă. De aici aflăm că, în drumul său către Bucureşti pentru a-şi lua în primire şi partea aceasta de domnie, Voievodul are de gând vadă oraşele Focşani, Buzău şi Ploieşti. Conform programului iniţial, la Buzău ar trebui să se oprească pe 5 februarie doar pentru a prânzi. Felul entuziast cu care a fost primit însă îl fac să-şi schimbe planul şi să rămână aici peste noapte. Primirea ce i-a fost făcută a fost grandioasă. A fost întâmpinat de sute de locuitori ai districtului încă de la graniţa acestuia, iar de la Poşta Câlnău, a fost preluat de un grup de 200 de tineri călăreţi, care l-au însoţit până la intrarea în oraş. La porţile Episcopiei primeşte onorul de la escadronul de cavalerie comandat de maiorul Filipescu şi a intrat în Catedrala Episcopală în aclamaţiile mulţimii. În Catedrală a fost primit de către „bunul patriot: episcopul Filotei” şi a ascultat discursul emoţionant al profesorului Seminarului, D. Racoviţă. De aici, domnul a fost condus în Platul Domnesc din incinta Episcopiei, unde l-a întâmpinat o delegaţie formată din douăsprezece doamne, în numele cărora Irina Marghiloman a ţinut un minunat discurs. Se mai menţionează faptul că în seara aceea, tot oraşul a fost luminat, s-a circulat cu torţe pe străzi, au cântat lăutarii, s-a strigat şi s-a aclamat, într-un entuziasm demn de un astfel de eveniment. A doua zi, în jurul orei 11.30, domnul a plecat spre Ploieşti, pe strada mare, „inundată de florile ce se aruncau de pe toate ferestrele.” Cu siguranţă, Domnului i-a plăcut Buzăul ca oraş şi simpatia cu care a fost primit la prima vizită, însă nu acesta a fost motivul pentru care revine pe 23 ianuarie 1860, ci pentru că îi ajunsese la ureche faptul că lupta electorală luase o turnură nedorită, antinaţională, separatistă chiar şi că se încerca, de către administraţie şi justiţie, împiedicarea de la vot a susţinătorilor candidaţilor forţelor progresiste pentru Adunarea Naţională. De aceea, pe parcursul acestei a doua descinderi la Buzău, Vodă Cuza, are două întrevederi cu preşedintele tribunalului – căruia îi cere să respecte legea electorală şi, pe cât posibil, să extindă, nu să limiteze numărul participanţilor la vot – şi una cu Ion Marghiloman, unul din liderii progresişti de aici. La fel ca şi în urmă cu un an, Domnitorul este primit şi găzduit tot în palatul domnesc, din incinta Episcopiei. Şi această a doua vizită ne-o înfăţişează cu aceeaşi acurateţe de cercetător neobosit al trecutului, tot preotul Gabriel Cocora în lucrarea amintită mai sus. Domnia lui Cuza, care nu a ţinut decât şapte ani, a fost una zbuciumată dar fructuoasă. Iată sintetizată în câteva fraze, de către Ioan G. Valentineanu, în memoriile sale, mare parte din realizările domniei lui Alexandru Ioan Cuza: „El dezrobi poporul rural de clacă; el dete egalitatea de drepturi; el stărui a se face unirea ţărilor; el decise secularizarea mânăstirilor zise închinate, cerută în toţi timpii ca şi în 1848, Pe consulii puterilor străine, Cuza-Vodă ştiu a-i ţine în frâu. Cutezanţa lor patentată până la impertinenţă, intrigile, cabalele şi toată influenţa lor, Cuza le-a sfărâmat. Sub Domnia lui, România s-a bucurat de prerogativele unui stat suveran. În istoria naţiunii române, numele lui Alexandru Ioan Cuza I-iul, va ocupa una din paginile cele mai frumoase şi se va cita alături cu al Domnilor mari care au ilustrat ţara şi Domnia Română.” Dacă mai adăugăm la acestea şi reforma statului, reforma armatei, a învăţământului, reforma juridică, cea administrativ-teritorială, începerea construcţiei primei căi ferate (Bucureşti - Giurgiu) şi altele, avem în faţă tabloul complet al consolidării pe principii moderne a tânărului şi fragilului stat român. Pentru a izbândi a dizolvat de două ori Camerele legiuitoare şi a schimbat nenumărate guverne, dar a rămas consecvent ideii de reformă, de înnoire, de progres şi de dreptate socială. Uneltirile împotriva sa se intensifică şi devin din ce în ce mai virulente, mai ales după împroprietărirea ţăranilor, în 1864. Prin această măsură, care corespundea oarecum cerinţelor Convenţiei de la Paris, Domnul a reuşit să-şi ridice împotrivă întreaga boierime, care se simţea lovită puternic în interesele sale. Aşa se face că în vare anului 1865, pe când domnitorul se afla la băi, în Bucureşti au fost generate mişcări de stradă, pe parcursul cărora s-a recurs la provocări, care au dus la utilizarea armelor împotriva mulţimii. Uneltirile ce aveau drept scop înlăturarea sa de pe tron au continuat, atrăgându-se în coaliţia ce se formase împotriva sa şi care se consolida continua şi oameni din armată, pe care domnul o credea fidelă şieşi. Acestora li se mai adăuga şi marea criză financiară care golise visteria ţării şi lăsase slujbaşii statului neplătiţi cu lunile. Toate aceste culminară cu obligarea sa de a abdica, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, când un complot, pătrunse în apartamentele domnului, cu sprijinul gărzii palatului şi al unor ofiţeri de rang superior din armată. Cuza a semnat actul de abdicare fără să se opună. A acceptat cu durere în suflet, dar cu demnitate, să se retragă şi să lase locul unui domn străin, aşa cum afirmase de multe ori anterior în declaraţii publice. Mai mult chiar, ulterior, când, după unele declaraţii ale contemporanilor, i s-ar fi propus de către Franţa, în două rânduri, sprijin pentru a reveni pe tronul României, a refuzat categoric, spunând că nu va consimţi niciodată să intre în ţară printr-o intervenţie străină. După abdicare a trăit în exil în Franţa, Austria, Germania, alături de soţia sa Elena Cuza, care a trecut cu vederea toate greşelile omului Cuza, dar a ştiut să respecte cu sfinţenie calităţile Domnitorului. Cuza moare la 2 mai 1873 la Heildelberg, iar rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în ţară şi înmormântate cu mare cinste la Ruginoasa, la 29 mai 1873 (conform memoriilor lui Ioan A. Valentineanu.) Meritul realizărilor sale este cu atât mai mare cu cât, a întâmpinat o permanentă opoziţie din partea majorităţilor forţelor politice ale vremii, n-a avut partizani politici şi nici prea mulţi prieteni. (Sursa – Liviu Gogu)

3. Banca națională a Rusiei a pus în circulație o nouă bancnotă de 100 de ruble, prima după anexarea peninsulei Crimeea ce a aparținut statului vecin - Ucraina.

Bancnota prezintă două interesante monumente de arhitectură din Peninsula Crimeea și anume; Castelul Cuibul rândunicii - pe avers și Monumentul navelor inundate - pe revers.

Castelul “Cuibul rândunicii” din Yalta este o bijuterie arhitectonică, decorată excepțional, construită în stil neo-gotic, pe o faleză înaltă de 50 de metri, într-un décor halucinant. Frumuseţea sa arhitecturala, l-a recomandat pentru filmarea unor scene, din mai multe filme ruseşti, dar şi hollywoodiene. Înainte de construirea lui, de către baronul german von Steinheil în 1911, pe acest loc se afla o căsuţă din lemn, cu un nume romantic…,,Castelul Iubirii".Un turist care a ajuns acolo explică; “L-am găsit destul de greu, pentru că, pe navigatorul meu, era trecut la puncte de interes, cu numele în limba rusă. Acum castelul este transformat, în restaurant italian. Preţurile sunt halucinante, la fel ca decorul în care este amplasat. Am mâncat totuşi o porţie de macaroane, pe care însă nu o voi uita prea curând. Am plătit în două rate. După ce am ieşit din local, ospătarul a venit după noi, alergând printre tarabele cu suveniruri. Spunea că a greşit nota. Am crezut ca vrea sa ne mai dea ceva înapoi. Da de unde… noi trebuia să-i mai dăm… şi nu puţin”.

Monumentul a navelor inundate din Sevastopol este unul dintre cele mai cunoscute monumente ale orașului, situat în largul mării, pe o stâncă artificială. Monumentul se prezintă sub forma un coloane arhitectonice având la partea superioară un capitel în stil corintic și deasupra acestuia un vultur având o cunună de lauri în cioc. Monumentul a fost ridicat în anul 1905 pentru a marca a cincizecea aniversare a apărări a orașului când mai multe nave au fost inundate și scufundate în zonă pentru a opri intrarea navelor inamice anglo-franceze în portul Sevastopol. Această blocadă și focul artileriei de coastă au asigurat apărarea cu succes a orașului. Pe plăcuța comemorativă, încastrată pe monument la loc vizibil, este aplicată inscripția: "În memoria navelor inundate în 1854 - 1855 ca obstacol împotriva navelor inamice”.

***

O PASTILĂ DE UMOR

VORBE DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

___________xxx___________

CÂTEVA MEDALII,

INSIGNE ȘI PLACHETE

DIN JUDEȚUL ARAD

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

(Mihai Eminescu)

160 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu

Ce-ți doresc eu ție dulce Românie 1850 - 15 ianuarie 2010 Arad

Insignă realizată de numismatul Stelian Brânzei - Botoșani

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

(Mihai Eminescu) - Simpozionul valori ale...

15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889

Ediția XXVII Chișinău Criș -2005

Insignă realizată de numismatul și

colecționarul Stelian Brânzei - Botoșani

Chișineu-Criș este un oraș în județul Arad, România, situat în partea de nord-vest a județului, la 43 kilometri față de municipiul Arad și la 72 de kilometri față de municipiul Oradea. Conform recensământului din anul 2011, orașul Chișineu-Criș avea o populație de 7987 locuitori. Descoperirile arheologice au scos la lumină urme de locuire aparținătoare unor perioade istorice datate cu mult înaintea atestării documentare a orașului care aparține anilor 1202 – 1203 când așezarea a fost menționată sub denumirea de Jeneusol.

Salonul național de artă fotografică - Lipova

Cetatea Șoimoș - Foto club Lipova

Medalie participare - 1990

Lipova (în maghiară Lippa, în germană Lippa) este un oraș în județul Arad, regiunile Banat și Crișana, România, alcătuit din reuniunea a trei vechi localități: Radna și Șoimoș, pe malul drept al Mureșului și Lipova pe malul stâng al acestuia. În anul 2011 orașul avea o populație de 10313 locuitori. Prima atestare documentară a orașului Lipova datează din anul 1314 sub denumirea de Lipva. În anul 1324 așezarea este menționată sub denumirea de castellanus de Lypua, topic ce reflectă caracterul fortificat al așezării de la acea vreme. Orașul este situat pe ambele maluri ale râului Mureș, la intrarea acestuia în Câmpia Aradului, la poalele Munților Zarandului, în zona de contact dintre aceștia cu Dealurile Lipovei. Distanța față de municipiul Arad este de 34 kilometri. Lipova este la o distanță egală de extremitatea vestică a județului Arad (Nădlacul) și cea orientală (Zamul).

Cetatea Șoimoș este situată la limita de nord-est a satului Şoimoş (astăzi parte a oraşului Lipova, judetul Arad), pe Cioaca Tăutului, în dreapta Mureşului, fiind una dintre cele mai frumoase cetăţi medievale de pe teritoriul României. Tradiţia istorică pune numele cetăţii pe seama unei activităţi care i-ar fi adus faima în evul mediu: creşterea şoimilor. Cetatea a fost construită către sfârşitul secolului al XIII-lea, de către o familie nobiliară. S-a presupus că ar fi vorba despre Paul, ban de Severin, între anii 1272-1275, care o cedează mai întâi fratelui său Nicolae, iar apoi nepotului său de frate, Posa, fiul lui Ioan, în anul 1278. Rolul ei s-a manifestat deja în conjunctura în care s-a derulat mişcarea centrifugă a Transilvaniei şi a vestului Ungariei, sub autoritatea voievodului Ladislau Kan. Cel menţionat a stăpânit cetatea prin doi interpuşi, care, în acelaşi timp, erau şi comiţi de Arad: Alexandru, castelan în jurul anului 1310, şi Dominic, comite la 1311. La începutul secolului următor, respectiv după 1315, ajunge cetate regală, asociată cu demnitatea de comite sau vicecomite de Arad. Către mijlocul secolului al XV-lea este donată succesiv. Dintr-un document redactat de capitlul din Buda, la 1442, înţelegem că iniţial a fost zălogită, pentru suma de 19.000 de florini, lui Ladislau Hagymasi de Bereczko şi rudelor sale, de către regele Albert (1439). A fost smulsă din mâinile aceluia de către credincioşii noului rege (1440). Apoi, Vladislav I, a donat-o familiei Ország. Cele două părţi au convenit asupra stăpânirii comune, tocmai în anul 1442. În urma unui proces nu tocmai clar, ajunge în mâinile Hunedoreştilor (1446). Ioan de Hunedoara şi-a înlăturat adversarii acordându-le alte compensaţii. Unele indicii au condus la presupunerea că în timpul lui Ioan de Hunedoara, cetatea a fost refăcută. Adevărul este că abia din anul 1453, stăpânirea lui a fost oficializată de tânărul rege Ladislau al V-lea. Nimeni nu ştie însă ce anume şi ce proporţie au avut aceste lucrări. Opinia aceasta a fost pusă în circulaţie de către Gerö László. El considera că au fost implicaţi meşteri italieni. Entz Géza a făcut o asociaţie dintre cadrele de porţi de la Şoimoş, Deva (nord-est) şi Eger (Ungaria) (turnul Hippolit). Ideea şantierului s-a strecurat şi în istoriografia românească. Din păcate, consideraţiile lui V.Drăguț, cu privire la şantierul lui Ioan de Hunedoara, nu se bazează pe temeiuri serioase. Ancadramentele de fereastră păstrate încă în cetate nu aparţin mijlocului secolului al XV-lea, ci unei perioade mai noi cu aproape 50 de ani. În vremea regelui Matia a fost zălogită, trecând prin mai multe mâini. Îl amintim aici pe Jan Giskra, fost comandant husit (1462), în timpul căruia întreţinerea cetăţii era estimată la suma de 1000 de florini anual. De la anul 1471 o stăpânesc Nicolae şi Iacob Bánffy, cel dintâi fiind comite de Arad. La 1487 a fost confiscată cu forţa de la Bánffy-eştii căzuţi în necredinţă faţă de rege. A aparţinut apoi lui Ioan Corvin, fiul natural al regelui, de la văduva căruia, Beatrix de Frangepan, prin căsătorie, a ajuns la Gheorghe de Brandenburg. Date din anii 1513-1514, provin de la unul dintre cele mai vechi urbarii păstrate la cetăţile din părţile noastre. Interesează aici, pentru istoria cetăţii, menţionarea separată a unor paznici ai porţii, a străjilor şi a pitarului. În timp de pace, numărul oştenilor era doar de 12. În timpul stăpânului german, şi castelanii săi au fost la fel. Administraţia cetăţii mai cuprindea vicecastelani, provizori şi dieci. Domeniul cetăţii cuprindea un număr de circa 95 de aşezări. În iunie 1515, după ocuparea Lipovei, cetatea a fost asediată de către cruciaţii lui Gheorghe Doja. Detaliile asediului sunt foarte bine cunoscute datorită anchetei desfăşurate ulterior, după înăbuşirea războiului ţărănesc. În cetate erau unguri, nemţi şi români, toţi aflaţi în slujba lui Gheorghe de Brandenburg. Un rol oarecare l-a deţinut şi voievodul din Ciuci. După înfrângerea răsculaţilor de sub zidurile Timişoarei, voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya a ocupat-o împreună cu alte fortificaţii de pe valea Mureşului. Soarta cetăţii a urmat acelaşi traseu cu al Lipovei învecinate. Trecerea cetăţii în stăpânirea palatinului Perény, nu a fost decât o mascată recunoaştere a autorităţii lui Zápolya. În jurul mijlocului secolului al XVI-lea a devenit rezidenţă princiară pentru văduva lui Ioan Zapolya, Izabella. În urma evoluţiilor politice ale momentului, a fost cedată trupelor lui Andrei Báthory, care reprezenta autoritatea regelui Ferdinand de Habsburg, în anul 1551. A fost ocupată de turci în 1552, apoi eliberată în 1595. S-a cedat definitiv turcilor de către principele Gabriel Bethlen, după care a rămas în mâinile lor până în 26 martie 1688. A deţinut încă rosturi militare la începutul secolului al XVIII-lea, fără să fie implicată în vreun eveniment mai important. A fost părăsită oficial abia în 1788 şi supusă demolărilor. Accesul dificil şi relativa depărtare de localitate, au fost motivele care au stopat accelerarea proceselor distructive efectuate cu mâna omului. Din secolul al XIX-lea a fost protejată de legea monumentelor, iar ultimele reparaţii s-au produs la începutul deceniului şapte al secolului următor. Domeniul cetăţii a fost unul dintre cele mai mari, din teritoriul comitatelor de vest. El număra, către sfârşitul secolului al XV-lea, aproape 100 de sate răspândite nu numai pe suprafaţa comitatului Arad, ci şi în învecinatul Timiş. Satele domeniului sunt din nou trecute în revistă la începutul secolului al XVI-lea. În continuare prezint legenda fondării cetăților arădene Șoimoș, Șiria și Dezna; Cele trei cetăţi ar fi fost construite de către trei surori. Cele trei fecioare s-au întâlnit la Şiria. Prima spuse: "Dacă mă ajută bunul Dumnezeu, cetatea mea va fi gata mâine." A doua nu se lăsă mai prejos: "Şi cetatea mea va fi gata tot mâine", spuse ea. Cea de-a treia exlamă sfidător: "Chiar dacă nu mă ajută bunul Dumnezeu, cetatea mea va fi gata mâine." După ce meşterii terminară construcţia celor trei cetăţi, acestea s-au prăbuşit. Fecioarele se transformară în şerpi albi, fiecare purtând câte o coroană de aur pe cap şi o cheie de aur în gură. Astfel apar în fiecare an, aşteptând eliberatorul care să le ia coroanele şi cheile, după care ele se vor transforma iarăşi în fecioare iar cetăţile vor reapare în toată splendoarea lor.

Placheta - ASTRA Arad

Astra Vagoane Arad este cel mai mare producător de vagoane de marfă și boghiuri din Europa. Precursoare a firmei Astra Vagoane a fost Fabrica de Mașini, Vagoane și Turnătorie de Fier a societății pe acțiuni „Johann Weitzer” din Arad, înființată în anul 1891, prima fabrică de locomotive cu abur. Între anii 1896 și 1922, la Arad, s-au construit 125 de locomotive, din care astăzi nu se mai păstrează nici un exemplar, toate fiind casate în perioada interbelică. Din anul 1920, fabrica s-a profilat numai pe construcția de vagoane, în 1921 preluând bunurile producătorului de automobile „Marta” din Arad, noua companie primind numele de Uzina de Vagoane Astra Arad. Ulterior, cea mai mare uzină din Arad și, în același timp, cel mai important producător de material rulant din țară, a purtat mai multe nume, după 1989 ea revenind la vechea denumire. În anul 1989 Astra Arad avea peste 16000 de salariați. Deasupra am postat logo-ul și două poze reprezentând placa montată pe vagoane și sediul central al societății comerciale Astra Vagoane - Arad.

Placheta - Consiliul municipal pentru

educație fizică și sport - Arad (canotaj)

Canotajul este un grup de sporturi nautice care se practică în ambarcațiuni puse în mișcare cu ajutorul vâslelor sau ramelor. Face parte din categoria sporturilor olimpice din anul 1900. Practicarea canotajului influențează pozitiv mobilitatea articulară și a coloanei vertebrale, favorizând dezvoltarea armonioasă a corpului. Este un sport care solicită forță, suplețe, coordonare și rezistență. Implică un grad mare de efort fizic, motiv pentru care practicarea lui se începe după vârsta de 14 ani, atât la fete, cât și la băieți. Există 8 probe de canotaj, dintre care 6 fac parte din calendarul jocurilor olimpice de vară. La probele de canotaj echipele pot fi formate de la un singur sportiv până la nivelul de 8+1. În România canotajul este unul dintre cele mai vechi sporturi. Despre efectele sale benefice se menționează într-o lucrare scrisă în anul 1762 («Diaetetica», de dr. M. Stefan). În anul 1856 are loc primul concurs de canotaj pe Dunăre, la Galați, iar în 1863, la Timișoara ia ființă asociația de canotaj «Regata».

Caiacul este o ambarcațiune de sport pentru o persoană sau mai multe,ascuțită la ambele capete, cu suprafața de alunecare netedă sau în clinuri. Sportivii stau pe fund în ambarcațiune, pe care o propulsează cu una sau două padele (vâsle).

Canoea este o ambarcațiune sportivă ușoară, fără cârmă, cu prora și pupa ascuțite și înălțate, condusă cu ajutorul pagaielor. În canoe pot fi unul sau mai mulți sportive stând în genunchi. Disciplina sportivă care cumulează cele două sporturi se numește caiac-canoe.

Spre amintirea sărbătorii naționale a cântecului

Arad 11 august 1867

Nu am găsit niciun fel de informații referitoare la această medalie și evenimentul pe care îl celebrează. Dacă cineva ar putea să mă ajute cu vreo informație, în acest sens, i-aș fi sincer recunoscător.

Municipiul Arad este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Arad, situat pe cursul inferior al râului Mureş, în vestul României. El numără aproximativ 150000 de locuitori. Municipiul Arad constituie pentru vestul României un punct important în ceea ce privește industria, și este de asemenea un nod important în transporturile feroviare, rutiere, având și aeroport. Istoria Aradului este una îndelungată care începe cu primele așezări umane pe actuala vatră a orașului, în nordul râului Mureș și mai apoi cu apariția primei cetăți de pământ situată la Vladimirescu, în jurul secolului al X-lea. Prima atestare documentară a zonei Aradului ne parvine din anul 1028. Sus am postat drapelul şi stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Arad iar dedesubt am postat fotografii ale câtorva clădiri reprezentative pentru arhitectura arădeană, din vremuri diferite.

Clădirea Prefecturii

Clădirea Primăriei

Teatrul clasic Ion Slavici

Palatul de justiție

Palatul Szantay

Catedrala ortodoxă Sf.Ioan Botezătorul

Palatul cultural

Biserica romano-catolică

Cetatea

Casa națională și Școala română

Hotelul Central

Teatrul de vară

Fabrica de automobile MARTA

Cazinoul - la 1903

Hotelul Crucea albă și Monumentul Sfintei treimi

Gara

Sinagoga neologă - strada Tribunul Dobra

Vila prefectului Urbán Iván - strada Cloşca

Memorialul - la 1904

Liceul Moise Nicoară (azi Ion Slavici)

Liceul pedagogic Dimitrie Țichindeal

Academia de comerț - la 1900

Antrepozitul Andrényi - în anul 1917

Cafeneaua și Ceainăria japoneză - la 1905

Cazarma husarilor - la 1912

Spitalul municipal

Stadionul clubului sportiv Atletic

Banca națională

Poarta orașului castel

Seminarul Diocezan

Județul Arad este situat în vestul României și cuprinde teritorii din Crişana şi Banat. Județul se întinde de o parte și de alta a râurilor Mureș și Crișul Alb. Județul se întinde pe o suprafață de 7754 kilometri pătrați, numără aproximativ 460000 de locuitori și are reședința în orașul cu același nume. Din punct de vedere administrativ județul se compune din; 1 municipiu - Arad, 9 orașe - Pecica, Sântana, Vladimirescu, Lipova, Ineu, Chișineu - Criș, Nădlac, Curtici, Pâncota, Sebiș și 68 de comune. Sus am postat drapelul, harta şi stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului Arad, iar dedesubt pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură dar și alte locuri de vizitat pe aceste meleaguri, din vremuri diferite.