Epaminonda's Blog.....: PAPUA NOUA GUINEE

50 kina 1990

PAPUA NOUA GUINEE

Este o insulă – colonie britanică,

situată în vestul Oceanului Pacific,

la nord de Australia și la est de Indonezia,

ce și-a câștigat independența la data de

16 septembrie față de Australia.

Statul are capitala la Port Moresby,

numără aproximativ 6,7 milioane de locuitori

și se întinde pe o suprafață de uscat

de 462840 kilometri pătrați

Deviza națională unanim acceptată în stat este:

Unitate în diversitate

Stema:

Steagul oficial adoptat la 12 martie 1971:

Alte steaguri oficiale de-a lungul timpului :

1949 – 1971 Australia

1971

Steaguri neoficiale:

Pe aversul bancnotei aplicate aici este reprezentat
chipul lui Michael Somare.

Michael Somare este un politic, fost prim-ministru al statului Papua Noua Guinee care s-a născut în anul 1936.

Pe reversul bancnotei aplicate aici și în poza de deasupra este reprezentată clădirea Parlamentului statului Papua Noua Guinee. Clădirea este inspirată din arhitectura locală și este dispusă într-un cadru natural feeric.

Deasupra sunt expuse fotografiile unor monumente de arhitectură inconfundabile din Papua Noua Guinee:

aeroportul național și hotelurile Coroana și Hilton

Deasupra admiri o monedă, o medalie și o insignă

emise în statul Papua Noua Guinee.

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

________xxx________

CÂTEVA
INSIGNE ȘI PLACHETE
DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Insigna - Clubul ciclist Principele Nicolae - București

Clubul ciclist Principele Nicolae a fost unul dintre primele și cele mai cunoscute cluburi de ciclism din București și din România. El a fost animatorul și organizatorul multor competiții cicliste în perioada României regaliste.

Principele Nicolae al României a fost unul dintre membrii familiei regale a României, cel de-al doilea fiu al regelui Ferdinand I și al reginei Maria fratele mai mic al regelui Carol al II-lea și unchi al regelui Mihai I al României, care s-a născut la data de 3 august 1903 la Sinaia și a decedat la data de 9 iunie la Lausanne, în Elveția.

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Insigna 7 ani vechime - Regimentul tracțiune auto

Insignele militare regaliste pentru vechimea de șapte ani contineau simboluri ale regalităţii şi se deosebeau de la o unitate la alta, pe când în regimul comunist, dar şi în prezent se emiteau şi se emit insemne (ordine sau medalii) unice, ca reprezentare grafică, pe toata armata, împărţite în trei clase (1, 2 şi 3) pe care se înscria şi se înscrie vechimea neîntrereupă în muncă de 5, 10, 15, 20 de ani sau mai mult. Este necesar de precizat că acordarea acestor insemne de vechime era însoţită şi este însoţită de o mică majorare a retribuţiei lunare sau de o avansare în grad la exceptional (dacă persoana era bine văzută, a se înţelege - apreciată, de către şefi.

Regimentul de Tracțiune Automobilă, a fost prima unitate de automobile, înființată la data de 1 martie 1917, care a reunit toate structurile de transport auto din Armata Română, cum ar fi Compania de Automobile din Batalionul de Specialități sau Corpul Automobiliștilor Voluntari. Se consideră, astfel, data de 1 martie 1917, ca dată a nașterii armei auto în armata noastră și ziua națională a armai auto. Auto este o specializare tehnică, o profesie, ce constă în construcția propriu zisă, repararea, întreținerea, exploatarea și conducerea pe drumuri a oricărui autovehicul. Prin autovehicul se înțelege orice vehicul terestru, autopropulsat, suspendat pe roți (cel puțin 4), șenile sau tălpi de alunecare, care servește la transportul oamenilor sau al bunurilor.

Placheta - Regele Carol I al României și regina Elisabeta

Expoziția jubiliară - București 1906

Placheta de mai sus a fost bătută cu ocazia Expoziției jubiliare care a avut loc în anul 1906 la București. Placheta are o singură față, este confecționată dintr-un aliaj de argint, are dimensiunile de 115 x 87 milimetri, fiind opera gravorului Fessler. Ea prezintă chipurile acolate ale Regelui și Reginei României (Carol I și Elisabeta). Pe colțul din stânga jos al plachetei este aplicată notația pe patru rânduri: “EXPOSIȚIA / JUBILIARĂ / BUCUREȘTI / 1906 ”.

Anul jubiliar 1906 a avut o însemnătate aparte în istoria românilor: se împlineau, 40 ani de domnie a lui Carol I şi 25 ani de la proclamarea Regatului României dar şi 1800 ani de la cucerirea Daciei de către împăratul Traian. Comemorarea celor patru decenii de domniei ai regelui a fost ilustrată de numeroase manifestări ce au avut ca trăsătură comună participarea reprezentativă a românilor din Regat şi din celelalte provincii româneşti, din afara hotarelor, capitala căpătând atributul de centru al românismului. Pentru a marca un astfel de eveniment s-a luat hotărârea organizării unei expoziţii naţionale în Bucureşti. Au fost luate în calcul mai multe locaţii precum Cotroceni sau şoseaua Kiseleff, însă decizia a fost luată pornind de la idee mai veche, din 1894, de transformare a câmpiei mlăştinoase a Filaretului – numit Câmpul Libertăţii în 1848 – într-un parc naţional care să găzduiască expoziţia aniversară. La 3 mai 1905 Adunarea Deputaţilor şi la 5 mai 1905 Senatul au votat proiectul de lege ce autoriza Guvernul să organizeze în Bucureşti o „Expoziţiune Naţională – expoziţie la care sub anumite condiţiuni şi din anumite considerente au fost invitate să participe şi unele naţiuni străine”. Comisarul General al Expoziţiei a fost numit Dr. Constantin I.Istrati, membru al Academiei, profesor la Universitatea din Bucureşti, senator şi fost ministru. Lucrările au demarat la 15 mai 1905, iar fundaţiile pentru Palatul Artelor la 16 august 1905. Intârziată de ploi torenţiale, inaugurarea Expoziţiei s-a făcut marţi, 6 iunie 1906, la orele 10, de către regele Carol I, alături de care se afla regina Elisabeta, principele Ferdinand şi principesa Maria. 100 de trambiţaşi au sunat primirea, iar tunurile de la bateria Calafat au tras 21 lovituri. Inaugurarea solemnă a avut loc Arenele Romane unde regele a fost întâmpinat de membrii Guvernului, preşedinţii Camerelor, primarul capitalei, delegaţi ai Comisiei Europene a Dunării, iar ca invitaţi de onoare se aflau şi membrii corpului diplomatic, oaspeţi străini, excepţie făcând ambasadorul Turciei, Kiazim Bey, absent ca urmare a prezentării în Expoziţie a bateriei Calafat din Războiul de Independenţă şi a diferitelor trofee capturate cu această ocazie. Efortul organizării în 11 luni al expoziţiei a fost arătat în discursul de inaugurare rostit de ministrul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, Ion Lahovari: „am tăiat dealuri, am secat bălţi, am umplut o vale, am săpat un lac mare şi în mai puţin de un an am scos la lumină parcul şi grădina expoziţiei. Suprafaţa totală a expoziţiei: 41 ha, pământ mutat 575.000 m³, construcţii definitive şi provizorii 35.000 m², plantaţii de copaci mari 4.000, brazi şi copaci mici 90.000”. Poarta de la intrarea în parc era în formă de arc de triumf, iar pe aceasta stătea scris: „credinţă, prevedere, muncă, economie, ştiinţă, pricepere, voinţă, cultură”, iar sub formă de arc „Expoziţiunea Generală: 106; 1866 – 1906 Domnie Glorioasă”. Numeroasele pavilioane, circa 165, erau destinate a prezenta evoluţia României, în plan economic, politic, militar şi cultural în perioada 1866 – 1906. Au fost construite pavilioane ce reprezentau Primaria, Camera de Comerţ, Palatul de Industrie, Lucrărilor Publice, Pavilionul de Agricultură, Industria Casnică, Minele, Carierele şi Domeniile, Pavilionul Poştei ş.a., arhitectura clădirilor fiind inspirată din diferite monumente arhitecturale reprezentative ale culturii şi istoriei românilor. Astfel, Pavilionul Regal a avut ca model mănăstirea Cozia, iar Pavilionul Penitenciarelor un castru roman ce amintea de latinitatea românilor. Biserica Cuţitul de Argint a fost construită ca o copie a bisericii ieşene Sf. Nicolae, ctitorită de Ştefan cel Mare la 1491. A fost reconstituită mănăstirea Hurezu din Vâlcea şi Cula (casa-fortăreaţă construită de către boieri pentru a se apăra de atacurile turcilor şi tătărilor), copiată după cula familiei Greceanu din acelaşi judeţ. Centrul expoziţiei îl reprezenta Palatul Artelor, numit şi „Muzeul Trecutului Nostru” şi devenit Muzeul Militar. In spatele Palatului Artelor a fost reconstituită Casa de la Poradim, în care a locuit Carol I în timpul războiului din 1877 – 1878, despre care Ion Lahovari spunea: „din căsuţa din gard şi lut a ieşit edificiul măreţ al României de sine stătătoare şi al Regatului Român”. Din motive politice au fost atribuite pavilioane unor ţări străine precum Italia, Elveţia, Franţa, Germania, dar şi Comisiei Europene a Dunării, care găzduia o hartă în relief a Dunării ce prezentă lucrările executate la gurile Dunării în 50 ani de existenţă a Comisiei. Pavilionul Austriei era asezat în faţa celui al Ungariei şi „încorpora” ca o anexă Pavilionul Bucovinei (construit în forma bisericii din Rădăuţi), urmând pavilioanele românilor din Transilvania şi Ungaria, din Basarabia, Macedonia şi Banat. De asemenea a fost construit un lac, insule, o cascadă, o peşteră şi diferite statui şi ansabluri statuare, un cinematograf, o grădină zoologică, tobogan etc. Au existat totodată şi pavilioane ale unor intreprinderi private româneşti şi străine. Trebuie remarcate Turnul (Castelul) lui Vlad Ţepes, un turn de apă, construit după modelul castelului de la Cheia Argeşului. A fost reconstituită şi o moschee cu altarul îndreptat spre Mecca (mutată astăzi în zona Pieptănari). Viceprimarul Romei, şeful delegaţiei Primăriei Romane, a dăruit oraşului Bucureşti o copie a Lupoaicei Capitoline, ce a fost amplasată în Palatul Artelor şi care ulterior a avut diferite locaţii (astăzi ea se află în Piaţa Romană). Printre oaspeţii sosiţi la inaugurare a fost şi o delegaţie a consiliului comunal al Vienei condusă de primarul Carol Lueger, care a declarat: „Am venit în România spre a cunoaşte acest popor pentru care nutresc de mulţi ani cele mai mari simpatii. Vă mulţumesc pentru această primire prietenească, care mă onorează foarte mult şi de la care nu m-am aşteptat. Trăiască poporul român!” Ca simplii vizitatori sau ca participanţi la acţiunile culturale, au venit români atât din Regat cât şi din afara graniţelor, din Bucovina, Transilvania, Banat, dar şi românii macedoneni. Singurii care nu au putut participa au fost românii basarabeni, ei neprimind aprobarea puterii ţariste. In Pavilionul Transilvaniei au fost prezentate, printre altele, tablouri istorice prezentând marea adunare de la Blaj din 1848, fruntaşii Memorandumului, un grafic cu situaţia demografică preponderent românescă, acestea fiind şi motivele pentru care oficialităţile ungare s-au opus până în ultimul moment la participarea românilor din Transilvania la expoziţie. „Veneau zilnic reprezentanţii românimii nelibere, primiţi cu o fanatică iubire la gară şi întovărăşiţi de o nebună bucurie când cetele lor cu mândre costume de acasă defilau pe Calea Victoriei, în ciuda celor de la Budapesta şi poate a multora din Viena, care n-aveau ce face când un suveran aliat îşi organiza serbarea cuvenită şi astfel, simulau că nu văd nimic” scria Nicolae Iorga. La 23 noiembrie a fost închisă oficial prima mare expoziţie naţională dar de nivel internaţional, ce se înscria în şirul expoziţiilor universale din acea perioadă (Paris, Liege etc). Cheltuielile se ridicau la 6600000 lei, veniturile la 1500000 lei la care se adăugau 3000000 lei parcul, dar şi o mişcare comercială foarte vie ce s-a resimţit în sporul resurselor indirecte. Bucureştii anului 1906 „deveniseră, în adevăr, capitala poporului românesc” scria Nicolae Iorga.

Carol I, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut 10 aprilie 1839 la Sigmaringen şi decedat 10 octombrie 1914 la Sinaia) a fost domnitorul apoi regele României, care a condus Principatele Române şi apoi România, după abdicarea lui Alexandru Iona Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit la Sinaia castelul Peleş, care a rămas una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării.

Elisabeta de Neuwied (cunoscută ca Regina Elisabeta sau Elisaveta a României, nume complet: Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, născută în data de 29 decembrie 1843 în Neuwied, Germania şi decedată la 18 februarie 1916 la Curtea de Argeş) a fost întâia regină a României, soţia lui Carol I, primul rege român din renumita dinastie germană Hohenzollern, a fost o patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poetă, eseistă şi scriitoare. Mai este deasemenea cunoscută sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, iar ca patroană a artelor Carmen Sylva, şi ca fondatoare de instituţii caritabile a fost supranumită de oamenii din popor Mama răniţilor.

Placheta - AS - Institutul de arhitectură - București

Universitatea de Arhitectură și Urbanism este o instituție de învățământ superior din București, ce poartă numele arhitectului Ion Mincu. În anul 1952, printr-un decret, Facultății de Arhitectură, din cadrul Institutului de Construcții, i se conferă independența și titulatura de Universitate, devenind Universitatea de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu”.

Palatul Institutului de Arhitectură Ion Mincu este un edificiu din București, sectorul 1, strada Academiei, la nr.18 - 20. Acest palat a fost construit în stilul brâncovenesc (neoromânesc) între anii 1912 - 1927, după planurile arhitectului Grigore Cerchez. Istoria învățământului de arhitectură din România începe de la 1 octombrie 1864, conform decretului domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care prevedea fondarea ''Școlii de Ponți și Șosele, de Mine și Arhitectură''. În 1891, se înființează o școală particulară de arhitectură, sub auspiciile Comitetului de Conducere al Societății Arhitecților Români. Condusă de Ion Socolescu, Școala de Arhitectură a Societății Arhitecților Români funcționează timp de cinci ani. Această școală este oficializată ca învățământ de stat, sub denumirea de Școala Națională de Arhitectură, secție a Școlii de Belle-Arte din București, prin reforma învățământului inițiată de ministrul Spiru Haret, în decembrie 1897, arată istoricul principalei instituții de stat în formarea specialiștilor în arhitectură și urbanism. Secția de arhitectură funcționează până în 1904, când, sub direcția lui Ermil Pangrati, devine Școala Superioară de Arhitectură. Până în anul 1927, centrul de învățământ a funcționat într-o clădire din strada Brezoianu, după care s-a stabilit în actualul sediu. Din anul 1932, Școala Superioară de Arhitectură își schimbă denumirea printr-o lege specială și devine Academia de Arhitectură. În același an, învățământul de arhitectură a fost reglementat pentru prima dată printr-o lege proprie. Echivalând-o în grad cu universitatea și păstrându-i titulatura de Academia de Arhitectură, obținută printr-un decret din 15 iulie 1931, noua lege reglementa și dreptul purtării titlului și exercitării profesiei de arhitect în România. Academia de Arhitectură a funcționat sub rectoratul profesorului Petre Antonescu până în 1938. În toamna anului 1938, Academia de Arhitectură a fost integrată cu o titulatură nouă, Facultatea de Arhitectură, în structura Politehnicii din București, fără să-și modifice profilul, dar regrupându-și disciplinele. Din 1943 până în 1948, pentru pregătirea specialiștilor în construcția și reconstrucția orașelor, a funcționat pe lângă Facultatea de Arhitectură, o secție de specializare în Urbanism, sub conducerea profesorului Duiliu Marcu. Desprinsă din cadrul Politehnicii în urma reformei învățământului din 1948, Facultatea de Arhitectură a devenit instituție independentă de învățământ superior, cu titulatura ''Institutul de Arhitectură'', cu sediul în strada Biserica Enei nr. 3-5. Prin Decretul nr. 147/1953, Institutului i s-a conferit numele arhitectului Ion Mincu (1852 - 1912), promotorul unui stil românesc în arhitectură. Sub această titulatură, instituția a funcționat până în 2000 când, în urma hotărârii Senatului universitar, denumirea a fost modificată în Universitatea de Arhitectură și Urbanism ''Ion Mincu''. Modificarea a evidențiat și schimbările din structura internă a instituției, generate de necesitatea diversificării ofertei educaționale. După 1990, au fost înființate două noi facultăți: în 1997, Facultatea de Urbanism, iar, în 2003, Facultatea de Arhitectură de Interior. Grigore Cerchez, arhitectul clădirii ce expune cel mai bine caracteristicile stilului neoromânesc pe latura din strada Biserica Enei, a fost unul dintre adepții și susținătorii curentului istorist, concretizat în special în clădiri de factură neobrâncovenească. Stilul arhitectural neobrâncovenesc îmbină elemente răsăritene bizantine și motive arhitecturale și etnografice țărănești locale, precum și anumite modele de artă otomană.

Placheta - Insignia 45 - 2013

C.M.N. - (Cercul militar național)

C.C.M.E. - (Clubul colecționarilor Mihai Eminescu)

Palatul Cercul Militar Național este este o clădire din Bucureşti care găzduiește instituția centrală de cultură a Armatei române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv, precum și de imagine, reprezentare și protocol. Lucrările pentru construcția Palatului Cercului Militar Național au început în anul 1911, deși terenul unde urma să se ridice edificiul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încă din 1898. Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Național a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V. Ștefănescu și E. Doneaud. Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofițerilor din garnizoana București, organizație a ofițerilor români înființată în 15 decembrie 1876. Fondurile necesare au fost adunate din donații, subscripții și cotizații ale ofițerilor (circa 80%), precum și din subvenții de stat și împrumuturi rambursabile. Palatul Cercului Militar Național a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăștinos.

Gravorii profesioniști ai Monetăriei Statului și Societății Numismatice Române, iubitori de Eminescu s-au reunit în Gruparea (Clubul) Colecționarilor de Medalii și Insigne Mihai Eminescu a Societății Numismatice Române (G.C.M.I. - M.E. a S.N.R.). Începând cu anul 2000 această grupare organizează de două ori pe an, pe 15 ianuarie și 15 iunie, în Palatul Parlamentului din București, sala Constantin Brâncuși, Salonul Mihai Eminescu. Prin această acțiune se dorește sa se promoveze in randul tinerilor si, nu numai al lor, personalitatea poetului național și a numismaticii eminesciene, în general. Sus admiri logo-ul Grupării Colectionarilor de Medalii și Insigne “Mihai Eminescu” din cadrul Societății Numismatice Române.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură inconfundabile din vremuri diferite din București, dar și alte frumoase locuri de vizitat.