luni, 8 aprilie 2019

FARMECUL CARTOFILIEI – CASA BĂNIEI, ADMINISTRAȚIA FISCALĂ, INSTITUTUL ARNOLD ȘI BANCA NAȚIONALĂ FILIALA DOLJ - CRAIOVA


1. Casa Băniei este un monument de arhitectură de interes național și cea mai veche construcție civilă din Craiova, fiind reconstruită de Constantin Brâncoveanu în anul 1699 pe locul fostelor case ale boierilor Craiovești din secolul al XV-lea. Casa Băniei se află situată în zona centrală a orașului, strada Matei Basarab, nr. 16, în imediata apropiere a Catedralei mitropolitane Sf. Dumitru și a în Monumentului Frații Buzești. După cele mai multe opinii istorice, casa ar fi fost ctitoria marelui ban Barbu Craiovescu, fiul cel mai mare al lui Neagoe de la Craiova, întemeietorul familiei Craioveștilor. 
Casa a servit drept reședință a banilor și loc de adunare a Divanului Craiovei. Descendent al aceleiași familii (a opta generație de la Neagoe) a fost și domnitorul Constantin Brâncoveanu, care a reconstruit Casa Băniei în 1699 cu birul strâns din județele Olteniei. Refăcută într-o formă foarte apropiată de cea în care poate fi admirată și astăzi, casa ar fi fost lucrată de meșterii arhitecți ai domnitorului, într-un stil popular cu coloane, asemănător celui ce poate fi observat la palatele domnești de la Potlogi și Mogoșoaia sau la Mănăstirea Hurezi. În urma Tratatului de la Passarowitz (Požarevac, în Serbia) din 1718 care a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman pe de-o parte și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană de cealaltă parte, Oltenia a intrat sub ocupația austriacă până în 1739. Din această perioadă s-au păstrat mai multe documente în care se menționează casele bănești din Craiova, atunci sediul Chesariceștii Administrațiuni. Astfel, aflăm că la 1 septembrie 1726 consilierii Radu Golescu, Ilie Știrbei și Staico Bengescu din Chesariceasca Administrație au judecat pricina dintre Banul Gheorghe Cantacuzino, fiul fostului domn al Țării Românești Șerban Cantacuzino, și românii din satul Dobrița, județul Gorj, pe care „i-au adus la judecată înaintea noastră, în divan, aicea la Casele Bănești…” Într-un raport din 1731 al inginerului Colonel I. C. Weiss, care fusese însărcinat de Consiliul de război austriac să studieze locurile care trebuiau fortificate în Oltenia, sunt menționate casele bănești (“das Bannat Haus“), care se aflau pe o înălțime, lângă o biserică. Într-un alt raport, Weiss le recomanda superiorilor săi să fortifice locul respectiv, deoarece era înalt, nu foarte întins, înconjurat pe trei părți de văi, domina valea Jiului (în acele vremuri, Jiul curgea prin apropiere) și avea și o magazie de provizii, fiind potrivit pentru adăpostirea Administrației locale și a boierilor, în caz de năvălire a turcilor. Ulterior, Weiss raportează că întinderea limitată a locului nu ar fi putut permite retragerea în interior decât a Administrației Chesaricești și a câtorva trupe de miliții, dar își menține părerea că locul ar trebui fortificat, mai ales că întărirea s-ar realiza în timp, cu resurse și mână de lucru locală și cu costuri mici (3250 florini austro-ungari). În urma inspecției făcute în Oltenia în luna august a aceluiași an, Generalul Franz Wallis (Franz Anton Paul Graf Wallis von Karighmain), director suprem al Olteniei, și consilierul Baron von Rebentisch de la Cancelaria aulică înaintează un raport prin care sfătuiesc împotriva fortificării zonei. În 1737, austriecii au intrat în războiul ruso-turc, dar au fost învinși în câteva rânduri. Ca urmare a acestor înfrângeri, s-au retras din Oltenia, iar Craiova a fost ocupată de turci. Casele bănești au devenit sediul cartierului general al lui Murtaza Pașa, comandant al armatei otomane în timpul războiului. După plecarea acestora în 1739, casele Băniei au rămas în paragină, „ne mai căutând de dânsele nimeni ca să le dreagă, s-au fost dărăpănat și s-au fost stricat foarte rău, încât nu mai era cu putință a locui cineva întrânsele”. 
În anul 1750, Episcopul Râmnicului, Grigorie Socoteanul, îi cere domnitorului Țării Românești, Grigore al II-lea Ghica, să dea Episcopiei casele bănești “ca să dreagă acele case, să fie episcopești, fiind acolea aproape biserica de piatră, unde să cinstește și să prăznuește hramul sfântului, marelui mucenic Dimitrie, pentru că neavând Episcopia case în Craiova, are mare zăticnire, când îi iaste mergerea la Craiova, neavând stănostire episcopească.” La 3 mai 1750, Grigorie Ghica Voievod emite un hrisov în care arată că „am dat aceaste case Sfintei Episcopii a Râmnicului, ca Sfinția Sa părintele Episcopul kir Grigorie să dreagă casele acealea după cum să cade, coprinzănd întru o curte și acea biserică de piatră a Sfântului Dimitrie, care să se numească de acum înainte Episcopie în Craiova.” Imediat, Episcoopul Grigorie, „cu multă cheltuială sărguindu-să, s-au apucat și ca dintru temelie le-au înnoit, dregăndu-le și căpundu-le foarte bine, încugiurând și sfânta bisearică tot întru o curte cu casile”. Dania este întărită de Constantin Racoviță Voievod la 8 noiembrie 1753. Mai târziu, la 1774, când biv vel clucerul Constantin Argetoianu a reparat biserica Sf. Dumitru, a vrut să o despartă de Casele Bănești printr-un zid, dar a murit înainte să îl termine. Odată cu trecerea timpului și cu distrugerile din timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, zidul curții este distrus, iar casele bănești suferă stricăciuni. Reparația clădirii și împrejmuirea gardului sunt efectuate abia în 1780, de către Episcopul Filaret. La începutul celei de-a doua decade a secolului al XIX-lea (anii 1810-1811), episcopul Nectarie al Râmnicului înstrăinează casele bănești, dându-le Elisei Otetelișanu, văduva boierului Șerban Otetelișanu din neamul Obedeanu, în schimbul a 300 stânjeni de moșie. În 1811, noul proprietar a efectuat reparații și i-a adăugat casei pridvorul din spate. Din proprietatea familiei Otetelișanu, Casa Băniei a trecut în cea a unui particular, Petrache Bucureșteanu, care a donat-o statului prin testament. La finalul secolului al XIX-lea, în timpul construcției Palatului de Justiție, Casa Băniei a servit ca sediu provizoriu al tribunalului Craiovei. La începutul secolului al XX-lea, Casa Băniei a intrat în posesia Ministerului Instrucțiunii și a servit drept local al unor instituții școlare: până în 1914, sediul al gimnaziului „Frații Buzești”, iar între 1914 și 1924, local pentru Școala normală de învățătoare. După acea dată, clădirea, care era înconjurată de anexe, a găzduit Seminarul preoțesc până în 1931, apoi, pentru scurt timp, secția Craiova a Arhivelelor Statului, conduse de profesorul C. D. Fortunescu. După intrarea în posesia Primăriei Craiova a terenului și a imobilelor bisericii și caselor bănești în scopul unor modificări edilitare, anexele Casei Băniei au fost demolate, iar clădirea principală a fost restaurată în 1933, după un proiect realizat de arhitectul Iancu Atanasescu. În 1934, în urma solicitării lui Marin Demetrescu,  directorul Muzeului Regional al Olteniei, de a oferi instituției muzeale un spațiu corespunzător pentru colecțiile sale (care nu mai puteau fi cuprinse în camerele de la subsolul Palatului Administrativ, primarul de atunci al Craiovei, Constantin Negrescu, împreună cu Comisia Interimară, hotărăște cedarea “în mod principial și numai spre folosință, de către Muzeul Regional al Olteniei Casele Bănești, proprietatea Municipiului.” 
Înainte de a primi noile bunuri culturale, Casa Băniei a fost restaurată, lucrările fiind executate după planurile arhitectului A. Vincenz cu fonduri de la Primărie și Cercul Științific Craiovean. Deschiderea noului local al Muzeului Regional al Olteniei (Muzeul de Antichități și Etnografie al Olteniei) în Casele Bănești a avut loc duminică, 28 septembrie 1934, odată cu inaugurarea Expoziției de arheologie și numismatică. Solemnitatea inaugurării a avut loc în “sala mare de sus” a Casei Băniei, în prezența diferitelor personalități (ministrul Instrucțiunii Publice, dr. Constantin Angelescu, directorul general al muzeelor militare, generalul Constandache, profesori, arheologi și numismați). Edificiul devenea astfel sediul Muzeului Olteniei până în 1948, când a trecut în folosința Mitropoliei Olteniei. În 29 septembrie 1964, Muzeul Regional al Olteniei solicita Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional “retrocedarea Casei Băniei din Parcul Trandafirilor, clădirea și terenul în suprafață de 13585 mp” pentru organizarea unui muzeu etnografic al Olteniei. Ca urmare a acestor solicitări, în baza decretului 459/1964 din 27 august al Comitetului de Stat, Casa Băniei a fost preluată de Comitetul Executiv al Sfatului Popular Regional de la Arhiepiscopia Craiovei și predată Muzeului Olteniei pentru organizarea Secției de Etnografie. În același an, direcția muzeului a solicitat suma de 320000 lei pentru o restaurare a clădirii care a corectat modificările arhitecturale aduse de-a lungului timpului și i-a readus un aspect mai apropiat de cel original, brâncovenesc. După cutremurul din 1977, Casa Băniei a fost grav avariată, fiind închisă pentru un an și trei luni pentru lucrări de consolidare și restaurare. Secția de Etnografie a fost redeschisă publicului la 28 mai 1978. În perioada 2006-2010, la Casa Băniei s-au efectuat noi lucrări de consolidare și restaurare, precum și o reamenajare a expoziției de bază a secției muzeale. Secția a fost inaugurată în ianuarie 2011 și invită vizitatorii la o călătorie etnografică în care pot admira expozițiile “Facerea pâinii” (de la desțelenit la semănat și de la secerat la colacii rituali) și “Ritmurile vieții” (ceramică oltenească, cojocărit, tradiții de nuntă, obiecte religioase, icoane pe sticlă, țesături, covoare și scoarțe), precum și o expoziție de păpuși.În prezent, clădirea, clădită pe bolți de cărămidă, are un regim de înălțime pe trei niveluri, cu o pivniță amplă în care se mai păstrează o parte a construcției inițiale a boierilor Craiovești, parter și etaj cu logie și terasă.
2. Privesc la cele două poze mixate să văd care din clădiri este mai atractivă din punct al aspectului exterior și a stilului arhitectonic abordat. La o privire exterioară concluzionez rapid că vechea clădire a Administrației financiare craiovene, prin stilul său, îmi place mai mult. 
Este posibil ca spațiile și compartimentarea interioară a vechii clădiri să nu mai corespundă volumului de activități de astăzi și să se fi decis construirea noii clădiri mamut și lipsită de bun gust, situată pe strada Mitropolit Firmilian, la nr.2. Nu am găsit niciun fel de informații privind dispunerea clădiri în Craiova, sau dacă aceasta mai este sau nu în picioare. Nu ne mai rămâne decât să ne bucurăm de “binefacerile” comunismului.
3. Institutul “Arnold” din Craiova a fost fondat în anul 1885, sub conducerea directorului E. Arnold, numit în această funcție de către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice prin decizia nr. 8006 din 3 octombrie 1896, fiind o instituție de învățământ militar pentru băieți. Elevii care urmau cursurile acestui liceu achitau anual o taxă de şcolarizare, la care se mai adăuga anual o taxă de instalare în şcoală, de 30 lei, în contul căreia instituţia dădea spre întrebuinţare elevilor un pat pentru dormit cu lenjerie, masă şi pupitru necesare pregătirii lecţiilor. 
Liceul militar “Arnold” era situat în strada Primăverii nr. 5 în apropierea grădinei Mihai Bravul, într-una din zonele cele mai frumoase ale oraşului, ocupând o clădire compusă din trei încăperi destul de spaţioase, satisfăcând pe deplin toate cerinţele igienico-sanitare şi didactice. Şcoala poseda un bogat material didactic, precum: colecţii pentru ştiinţele naturale, aparate de fizică, tablouri intuitive, religioase, istorice, anatomice şi astronomice , figuri geometrice, hărţi geografice.
4. Banca Națională a României – Filiala Dolj este găzduită într-un monument istoric de arhitectură de interes local, situat în centrul municipiului Craiova, pe Calea Unirii, nr. 6 (capătul dinspre Valea Vlăicii). Clădirea este situată lângă Casa Constantin Vălimărescu și vis-a-vis de Biserica evanghelică. Imobilul, ce datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea (1887 – 1888), a fost construit pentru a servi drept sediu al sucursalei județene a Băncii Naționale a României, instituție înființată în 1880. Dezvoltarea țesăturii de agenții ale BNR a început în 1891 și s-a terminat pe întreg cuprinsul țării în 1900, provocând un curent de mare expansiune a mișcării bancare românești. 
Primul director al Băncii Naționale a României – filiala Dolj a fost Elefterie Cornetti (1831-1910), cunoscut ca și fondatorul al Școlii de Muzică „Elefterie și Elena Cornetti” (azi Școala Populară de Arte și Meserii “Cornetti”. Sediul sucursalei doljene a BNR, se remarcă prin stilul arhitectural specific sfârșitului secolului al XIX-lea, ce combină eclectismul european și neoclasicismul cu influențe Art Deco (stil neoclasic, baroc târziu și francez liber interpretat). Responsabili de construcția imobilului au fost antreprenorii Dimitrie Nedelcu și Domenico Costa, cei care se mai ocupaseră în 1885-1886 și de construcția sediului sucursalei Galați a instituției. Dispusă pe un singur etaj, clădirea din cărămidă și piatră sculptată impresionează prin suprafața sa totală (1500 metri pătrați), înălțimea camerelor (holul central are o înălțime de 7 metri) și grandoarea decorațiunilor din interior (uși, geamuri, candelabre, mobilier, mozaicuri). 
La demisol se găsește Tezaurul băncii, care a fost folosită multă vreme drept casierie. Pe lângă birourile administrative și ale conducerii instituției, în imobil se mai află și un birou al Agenției Naționale pentru Protecția Consumatorului și Serviciul de Inspecție Bancară al sucursalei. În anul 2000 au fost efectuate lucrări de conservare și restaurare ce au vizat portalul și frontispiciul fațadei principale. În anul 2008 au fost făcute demersuri în vederea consolidării clădirii, ce au inclus o expertiză tehnică și proiectul tehnic. Doi ani mai târziu s-a anunțat faptul că imobilul va fi renovat și consolidat cu fonduri de la Banca Centrală, lucrările vizând demisolul, tâmplăria, instalațiile electrice și sanitare și elementele arhitectonice, lucrări ce deja sunt în curs de executare. 

xxx

O PASTILĂ DE UMOR
O EPIGRAMĂ PROPRIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ

_________xxx_________

CÂTEVA
INSIGNE ȘI MEDALII
DIN JUDEȚUL DOLJ

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Insigna - T.M.E. Filiași (?)
Insigna de mai sus a fost bătură la comanda unei societăți din Filiași, denumită prescurtat T.M.E. Filiași. Deși am căutat pe net nu am găsit informații precise despre acest TME. Aș fin tentat să cred că această prescurtare vine de la Trustul Mecano Energetic sau Trustul de Montaj Energetic, dar nici despre aceste entitiăți economice din Filiași nu am găsit vreo informație utilă în lumea internetului. 
Filiași este un oraș în județul Dolj care include și satele: Almăjel, Bâlta, Braniște, Fratoștița, Răcarii de Sus și Uscăci. Este un vechi târg comercial, devenit mai târziu oraș și un important nod feroviar și rutier al Olteniei. Prima atestare documentară a numelui localității datează din data de 1 ianuarie 1573. La recensământul din anul 2011 orașul număra 16900 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 92,05%, romi, - 4,49% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Filiași astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 93,39%, penticostali – 1,46% și restul – nedeclarată sau altă religie. Amintesc câteva dintre atracțiile turistice ale orașului: Capela Filișanului, Hanul Mare și Biblioteca orășenească “Anton Pann”.  
40 de ani de la constituirea clubului sportiv C.F.R. Craiova România
C.F.R. Craiova - Fondat în 1947
CFR Craiova a fost un club de fotbal din România, care s-a retras din competiția Ligii a III-a, în sezonul 2008–2009 din cauza lipsei finanțării. Echipa s-a înființat imediat după cel de-al doilea război mondial, în anul 1945. În anul 2006, CFR Craiova a fuzionat cu Gaz Metan Podari, formând echipa Gaz Metan Craiova. În urma fuziunii, o ramură a echipei a refuzat desființarea, evoluând și următoarele două sezoane (2007–2008 și 2008–2009) în Liga a III- a, concomitent cu clubul nou înființat. Între timp, Gaz Metan Craiova a reușit promovarea în Liga a II-a, iar CFR Craiova s-a desființat din cauza lipsei de fonduri, în anul 2008. Cele mai bune rezultate ale echipei au fost: locul I în Liga a III-a – anii 1952 și 1960 și optimi de finală în Cupa României – anul 1981. În timp echipa s-a mai numit: Locomotiva, Feroviarul, Electro CFR și Știința CFR. Propriul teren de joc se numea Progresul și avea 3000 locuri pe scaune. Culorile tradiționale ale echipamentului de joc al echipei era: mov – jocurile de acasă și alb - în deplasare. 
Insigna - Liceul militar Craiova TV - (Tudor Vladimirescu) 
Liceul militar "Tudor Vladimirescu" din Craiova, înfiinţat în 1881, se numără printre instituţiile de învăţământ cu rezultate remarcabile. Aici au studiat mari personalități militare de mai târziu ale României, precum; mareşalul Ion Antonescu, generalii de divizie Constantin Lăzărescu şi Ion Sichitiu, foşti şefi ai Marelui Stat Major şi mulţi alţii. Tot aici au studiat și mari personalități civile ale României, dintre care amintesc; Ştefan Andrei - Ministru de externe al României, scriitorii Alexandru Sahia, Vintilă Corbu, Vlad Muşatescu şi mulţi alţii.
 
Tudor Vladimirescu (născut la 1780 în Vladimiri, Gorj şi decedat la 7 iunie 1821 în Târgovişte) a fost o figură emblematică pentru istoria Ţării Româneşti la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluţiei de la 1821 şi a pandurilor. A învăţat carte şi limba greacă în casa boierului aromân Ioniţă Glogoveanu din Craiova, care a făcut din inteligentul şi destoinicul băiat administrator de moşie pe care l-a întrebuinţat în afacerile de negoţ, mai ales la exportul de vite. Tudor Vladimirescu şi-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerţ pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor - armată cu obligaţii semipermanente - şi participă la războiul ruso turc din anii 1806 – 1812, recompensat de oficialităţile ruse cu ordinal de cavalerie Vladimir , clasa a III-a. În anul 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloşani, adică administrator al unui district de munte, funcţie pe care o va deţine până în 1820. În perioada 14 iunie – 26 decembrie 1918 a efectuat o călătorie la Viena, pentru a lichida moştenirea soţiei lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ioniţă Glogoveanu), decedată la Viena, şi pentru a-i aduce în țară fetiţa. Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala imperiului austriac. Întors în ţară la începutul anului 1815, Tudor a aflat că garnizoana otomană de la Ada Kaleh, care cutreierase judeţele Mehedinţi şi Gorj, distrusese şi gospodăria lui de la Cerneţi, jefuind tot. Prezent apoi în capitala ţării pentru susţinerea unui proces de moşie în faţa divanului, Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mişcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuţii cu reprezentanţii Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“. A semnat o înţelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice „norodul la arme“, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conţinutul prea revoluționar al „Proclamaţiei de la Padeş “ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinaţi cu înfrângerea oştirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă nărod cu al căror sânge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul boieresc, îl socoteşti nimic, şi numai pe jefuitori îi numeri patrie... Dar cum nu socotiţi dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigură în permanenţă paşalele de la Dunăre şi Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimişi domni şi ocârmuitori acestui norod“. Intrând în Bucureşti în fruntea „adunării poporului“, este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea ţării, fiind numit de popor „Domnul Tudor“. Prezenţa lui Alexandru Ipsilanti la Bucureşti în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acţiunea lui fusese dezavuată, ca şi a românilor de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o situaţie dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, aşa cum promisese iniţial, pentru ca Ţara Românească să nu fie transformată în teatru de război. Conducătorii eteriştilor au pus la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Goleşti la 21 mai Tudor a fost ucis de şefii eteriştilor la Târgovişte în noaptea de 27 spre 28, învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriştilor, fapt pe care istoria nu l-a confirmat niciodată. Poza de mai sus este un portret executat de către Theodor Aman, după moartea revoluţionarului, pe baza mărturiilor unor panduri.  
Matrice sigilară - Poliția orașului Craiova - România 
Matricea sigilară reprezintă obiectul confecţionat din material dur care, care are gravată o reprezentare şi un text ce-l individualizează pe posesor și care servește pentru realizarea amprentei sigilare. Sigiliul este amprenta rămasă pe suportul documentului (în ceară, hârtie, soluţie de aur, tuş sau fum) în urma aplicării unei matrici sigilare. Sigiliul este principalul mijloc de garantare a unor secrete şi de asigurare a autenticităţii unor acte. Sigilile rotunde reprezintă autoritatea unei instituții. Gravarea sigiliilor se poate face în adâncime (incizie), pentru sigilarea în ceară sau cocă, ori în relief (excizie), pentru sigilarea în tuş sau fum. Sigilografia (nume alternativ - sfragistica) a fost fondată în secolul al XVII-lea de Dom Mabillon, părintele erudiției moderne și dezvoltată în secolul al XIX-lea de către Louis-Claude Douët d'Arcq, un mare arhivist și istoric care, împreună cu echipa sa, a scos lucrarea  Collection des sceaux des Archives de l'Empire. Franceză la origine, această disciplină nu a întârziat să se extindă în toată Europa, pretutindeni unde, încă din Evul Mediu, se impunea obiceiul de a valida documentele cu sigiliu. Câmpul sigilar este suprafaţa pe care se gravează reprezentarea grafică și textul unui sigiliu. Exerga este spaţiul de la marginea câmpului sigilar, de obicei cuprins între două sau mai multe cercuri (ce pot fi liniare, şnurate, perlate, etc.), în care se gravează textul matricei sigilare. Este important de reținut a nu se confunda sigilografia cu heraldica. Heraldica este disciplina auxiliară a istoriei care studiază stemele, blazoanele, etc.  
Matricea sigilară de mai sus a fost executată pentru Poliția orașului Craiova. Matricea este confecționată din alamă, are forma rotundă, cu diametrul de 41 milimetri și este gravată în excizie. În centrul câmpului sigilar al matricii este redat un scut scartelat: 1. acvila cruciată, cu capul conturnat, cu aripile deschise şi orientate în jos, flancată în partea stângă superioară de soare; 2. capul de bour cu stea între coarne, flancat în partea dreaptă superioară de semilună;3. capul de bour cu stea între coarne; 4. acvila cruciată, cu capul conturnat, cu aripile deschise şi orientate în jos. Peste tot sunt reprezentate armele familiei de Hohenzollern. Scutul mare timbrat de o coroană închisă, terminată cu glob crucifer, are ca tenanţi: la dextra o femeie ţinând în mâna dreaptă o sica dacică, aşezată în pal, iar la senestra un leopard lionat, ambii stând pe două arabescuri. Sub scut, deviza NIHIL SINE DEO (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU). Întreaga compoziţie este inclusă sub un pavilion, căptuşit cu hermină, dotat cu franjuri şi ciucuri, prins, în partea de sus, sub o coroană închisă, terminată cu glob crucifer. În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda în litere românești: * ROMÂNIA * POLIŢIA ORAŞULU(i) CRAJOVA. 
Cinstire eroilor revoluției
Medalia de mai sus a fost bătută la Monetăria Statului, la comanda Prefecturii judeţului Dolj, în memoria eroilor doljeni căzuți pe timpul Revoluției din Decembrie 1989. Medalia are următoarele caracterisitici tehnice: metal compoziție – tombac aurit, formă – rotundă, diametru – 60 milimetri, greutate – 115 grame. În câmpul central al aversului medaliei este prezentată imaginea unui steag găurit, simbolul Revoluției, încadrat de o ghirlandă de lauri. Toată această compoziţie este suprapusă pe mai multe cercuri concentrice. În exergă, în partea de jos, se află aplicată inscripţia: “DECEMBRIE 1989-DECEMBRIE 1990 DOLJ”. Tot în exergă, în partea de sus stă scris cu litere majuscule: “CINSTIRE EROILOR REVOLUŢIEI”. Pe reversul medaliei, în centru se află o cruce. În jurul crucii, în cercuri concentrice sunt scrise numele unor eroi doljeni, căzuți în Revoluție,  despărțite de câte o cruce, astfel: Ambruş OV., Constantinescu ED., Drăgan S., Georgescu V.M., S-lent Ciughici S.M. , Ghiţă C., S-lent Hula M.M., Jianu D.E., Mănescu C., Matei I., Mormos F., Olaru E., Osman O., Orăşeanu V., S-lent Melinescu C. M., S-lent Petre A.C., Radu A., Lt maj. ing. Savu S., Stoica I., S-lent Soneriu M.D.H., Stănică I., S-lent Stubei P.C., Traşcă I., S-lent Ungureanu N.B., Ungureanu A., jertfiţi eroic în lupta pentru Libertate și Democrație. În 1989 majoritatea statelor din estul Europei aveau să se debaraseze de comunism – în urma unor ample procese reformatoare în Ungaria şi Polonia, printr-o ,,revoluţie de catifea” în Cehoslovacia, prin înlăturarea paşnică de la conducere a liderilor comunişti (lovituri de stat) în Bulgaria şi RDG sau printr-o revoluţie sângeroasă în România. Revoluţia română din decembrie 1989 a fost declanşată în vederea prăbuşirii regimului lui Nicolae Ceauşescu şi înlocuirea lui cu un regim socialist reformat, după model gorbaciovist. Dar iată o prezentare cronologică a evenimenteleor revoluției anticomuniste românești, fără partipiuri politice, găsită pe net, autor Stela Vasilița, la adresa: 
http://www.rador.ro/2014/12/12/revolutia-romana-din-decembrie-1989/. 
Pe data de 14 decembrie 1989, la Iaşi, organizaţia clandestină „Frontul Popular Român” încearcă să organizeze o adunare în Piaţa Unirii, pentru a protesta împotriva regimului lui Nicolae Ceauşescu şi a condiţiilor grele de viaţă. Intervenţia autorităţilor şi a forţelor de ordine, care au blocat zona şi au arestat liderii, a făcut ca acţiunea să eşueze. Pe data de 15 decembrie, la Timişoara, în Piaţa Maria, enoriaşi ai Bisericii Reformate protestează împotriva deciziei de evacuare din locuinţă şi parohie a pastorului László Tökés. Spre miezul nopţii, manifestanţii care protestau au fost împrăştiaţi de organele de Securitate. La Timişoara, încă din 16 decembrie dimineaţa, enoriaşii lui Laszlo Tökés revin în faţa locuinţei acestuia.  
 
Curând li se alătură tot mai mulţi locuitori ai Timişoarei. Demonstraţia capătă accente împotriva regimului totalitar. Se scandează lozinci precum „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!”, „Dreptate!”, „Democraţie!”; se cântă „Deşteaptă-te române”. Mulţimea se întoarce într-un număr şi mai mare în Piaţa Maria, unde au loc ciocniri violente cu forţele de miliţie şi securitate şi numeroşi manifestanţi sunt arestaţi. Protestatarii, în număr de câteva mii, se retrag în faţa Catedralei Mitropolitane din Piaţa Operei. Protestul s-a extins, scandându-se „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!” La Bucureşti, generalul Iulian Vlad, şeful DSS, îi convoacă pe toţi şefii de direcţii din subordine şi decide trimiterea unei grupe informativ-operative la Timişoara. Din echipă fac parte generalul Emil Macri – şeful Direcţiei a II-a (Contrainformaţii Economice), col. Filip Teodorescu – adj. al Direcţiei a III-a (Contraspionaj), lt.-col Dan Nicolici – şeful CID (Centrul de Informaţii şi Documentare), lt. col. Glăvan Gheorghe – şef serviciu informativ în USLA etc. Pastorul László Tökés este evacuat cu forţa din locuinţă pe data de 17 decembrie, ora 4.00. Dimineaţa sosesc la Timişoara grupa operativă din DSS condusă de generalul Emil Macri. Generalul Vasile Milea, ministrul apărării, ordonă, pentru descurajarea manifestanţilor timişoreni, organizarea unei demonstraţii de forţă a unităţilor MApN prin centrul oraşului. Patru coloane compuse din peste 550 militari pornesc (ora 10:00) marşul prin oraş, cu drapel şi fanfară. Mii de demonstranţi se îndreaptă spre centrul oraşului scandând lozinci anticeauşiste şi huiduind forţele de intimidare. La ora 13:30 ministrul apărării naţionale ordonă ca armata să intervină în forţă împotriva demonstranţilor timişoreni. Este atacat şi devastat, de către manifestanţi, sediul Comitetului Judeţean al PCR. Protestatarii au aruncat pe fereastră şi au dat foc documentelor partidului, broşurilor de propagandă şi altor simboluri ale puterii comuniste. Este înălţat primul drapel cu gaură la mijloc. La Bucureşti începe, la ora 16:30, şedinţa Consiliului Politic Executiv al CC al PCR în vederea reprimării de către forţele MApN şi MI a demonstranţilor de la Timişoara. La ora 16:38, soseşte la Timişoara Comandamentul special instituit de Nicolae Ceauşescu şi coordonat de Ion Coman – secretarul CC al PCR pe probleme militare – însoţit de o grupă operativă formată din ofiţeri superiori din MApN şi MI. Grupa operativă este condusă de general Ştefan Guşe, şeful Marelui Stat Major, din care mai fac parte generalii Victor Athanasie Stănculescu, Mihai Chiţac, Florea Cârneanu, Constantin Nuţă – şeful Inspectoratului General al Miliţiei, Gheorghe Diaconescu – procuror general adjunct. În jurul orelor 17:00, împotriva demonstranţilor sunt folosite tancuri cu apă şi gaze lacrimogene. Are loc o teleconferinţă cu toţi primii secretari ai Comitetelor judeţene PCR, la care participă şi comandanţii de garnizoane militare. Ceauşescu dă ordinul pentru deschiderea focului împotriva demonstranţilor. La ora 18:00, generalul Ştefan Guşe, şeful Marelui Stat Major şi prim-adjunct al ministrului apărării naţionale, preia conducerea forţelor aparţinând MapN. Începe să se tragă în mulţime. Sunt construite baricade. Acţiunile violente se extind: sunt atacate obiective militare de către persoane care practic n-au nici o legătură cu manifestaţiile. La ora 18:45 Generalul Vasile Milea transmite ordinul „Radu cel Frumos” pentru judeţului Timiş, care presupunea „alarmă de luptă parţială”. Prin urmare, toate efectivele militare primesc armament şi muniţie de război. Pe 18 decembrie, Nicolae Ceauşescu îi convoacă la reşedinţa sa din strada Primăverii pe oamenii cheie ai conducerii de stat (generalul Marin Neagoe, seful Direcţiei a V-a de securitate şi gardă, generalul Vasile Milea, ministrul apărării, Tudor Postelnicu, ministrul de interne şi generalul Iulian Vlad, şeful DSS) şi obţine de la ei promisiunea că va fi deschis focul asupra demonstranţilor. Ceauşescu pleacă apoi (ora 9:30) pentru o vizită oficială de prietenie de 3 zile în Republica Islamică Iran (îi lasă la conducere pe Elena Ceauşescu, Emil Bobu şi Manea Mănescu). La Timişoara s-a decretat legea martială, care interzice populaţiei să circule în grupuri mai mari de două persoane. Sfidând interdicţiile, un grup de 30 de tineri au înaintat spre Catedrala Ortodoxă, fluturând drapele tricolore din care tăiaseră stema comunistă. Alţi 500 de manifestanţi li se alătură, cântând “Deşteaptă-te române!”. S-a tras asupra lor, unii dintre ei au murit, alţii au fost răniţi grav. Generalul Mihai Chiţac a ordonat (la ora 18:30) folosirea grenadelor cu substanţe toxice împotriva demonstranţilor din faţa Catedralei din Timişoara. În faţa Spitalului Judeţean, grupul numeros de cetăţeni care vrea să-şi recupereze morţii este împrăştiat cu grenade lacrimogene (ora 19:15). La morga Spitalului Judeţean, la ora 23:00, sub comanda colonelului Ghircoiaş, începe „Operaţiunea Trandafirul”, de sustragere a cadavrelor (43) şi transportarea lor la Crematoriul Cenuşa de la Bucureşti spre a fi incinerate. În 19 decembrie la Timişoara, marea majoritate a întreprinderilor din oraş îşi încetează activitatea. Muncitorii din întreprinderile “6 Martie”, “Elba”, “Solventul” şi “Azur” declanşează acţiuni de protest. Un angajat de la Uzinele Mecanice din Timişoara porneşte sirena aeriană. A fost semnalul pentru mii de timişoreni să iasă din nou în stradă. Radu Bălan şi Ştefan Guşă au vizitat muncitorii din fabricile timişorene, dar au eşuat în a-i determina să-şi continue munca. La presiunea muncitorilor, generalul Guşă le promite că Armata nu va trage în ei. 
Manifestanţii scandează „Armata e cu noi!”. Generalul Guşă ordonă trupelor să intre în cazărmi. Pe străzile oraşului, militarii fraternizează cu revoluţionarii. În data de 20 decembrie la Timişoara, 100000 de protestatari au ocupat Piata Operei (astăzi „Piata Victoriei”) şi au început să strige sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”. În foaierul Operei din Timişoara are loc, la ora 13, constituirea Frontului Democratic Român (FDR). În clădirea Consiliului Judeţean, un Comitet Cetăţenesc redactează primele liste cu revendicări, printre care: destituirea lui Ceauşescu, dizolvarea guvernului, eliberarea arestaţilor, redarea către familii a trupurilor celor ucişi în zilele anterioare, informarea corectă asupra evenimentelor de la Timişoara, alegeri libere. Revendicările sunt înaintate primului-ministru Constantin Dăscălescu şi lui Emil Bobu, sosiţi la Timişoara (ora 14.30) din ordinul Elenei Ceauşescu; Sub presiunea mulţimii, o parte a revendicărilor sunt acceptate (au fost eliberaţi majoritatea deţinuţilor arestaţi în zilele precedente), la celelalte se promite că va răspunde Ceauşescu personal. Pe baza listelor de revendicări, seara este elaborată Proclamaţia FDR, primul program al Revoluţiei Române. După-amiaza şi seara manifestaţiile se extind şi în alte localităţi din judeţul Timiş: Lugoj, Jimbolia, Sânnicolaul Mare, Deta. Reîntors din Iran Nicolae Ceauşescu ţine o teleconferinţă cu prim-secretarii în care afirmă că situaţia din Timişoara se datorează intervenţiei străine (SUA, URSS şi Ungariei). La ora 19:00 Nicolae Ceauşescu se adresează populaţiei, prin intermediul Televiziunii, şi condamnă manifestaţiile de la Timişoara. El aprobă decretul privind instituirea stării de necesitate pe întreg teritoriul judeţului Timiş, care intră în vigoare de la ora 23:00. Victor Stănculescu este numit de Ion Coman comandant militar al Garnizoanei Timişoara. Aproape de miezul nopţii, Nicolae Ceauşescu convoacă la sediul CC al PCR din Bucureşti pe reprezentanţii ambasadei URSS pentru a le cere retragerea agenţilor sovietici din Timişoara. În noaptea de 20 spre 21 decembrie muncitori din Craiova, Calafat, Băileşti şi Caracal au fost îmbrăcaţi în uniforme de gărzi patriotice, înarmaţi cu bâte şi trimişi cu trenuri speciale spre Timişoara spre a înăbuşi revolta. Ajunşi acolo şi înţelegând despre ce este vorba, aceştia au fraternizat cu timişorenii. În ziua de 21 decembrie, la Timişoara, la ora 9:00, din balconul Operei se citeşte Proclamaţia Frontului Democrat Român. La Bucureşti, în Piaţa Republicii, la ora 12:00 începe mitingul cerut de Ceauşescu cu scopul de a înfiera tulburările de la Timişoara şi de a vorbi despre nevoia imperativă de a apăra ţara de atentatele cercurilor străine la integritatea şi independenţa ei. La puţin timp după ce ia cuvântul, Ceauşescu este huiduit din mulţime. Transmisia radio-tv este întreruptă. Oamenii s-au regrupat în Piaţa Universităţii. Întreg centrul Bucureştiului, de la Piaţa Unirii la Romană şi până la Piaţa Rosetti, a fost ocupat de manifestanţi. În jurul orei 17:00 mureau primii oameni în apropierea Sălii Dalles. În zona Hotelului Intercontinental se ridică o baricadă în faţa Restaurantului Dunărea (ora 22:00).  Militarii pornesc acţiunea de înlăturare a baricadei cu tancuri şi de reprimare în forţă a demonstranţilor. Soldaţii aveau ordin să tragă. În noaptea dintre 21 şi 22 decembrie, 49 de oameni au murit, 463 au fost răniţi, iar 1245 au fost arestaţi, torturaţi şi bătuţi la Jilava. De asemenea, au loc manifestaţii la Arad, Sibiu şi Târgu Mureş, Braşov, Cluj, Reşiţa, Făgăraş etc. Pe 22 decembrie dimineaţa, la primele ore, mari coloane de manifestanţi provenind de la principalele întreprinderi ale Bucureştiului se îndreaptă spre centrul oraşului. Înaintarea lor este oprită de baraje formate din trupe de miliţie, securitate şi armată în apropierea sediului CC al PCR. Nicolae Ceauşescu organizează o şedinţă cu câţiva generali, în timpul căreia îl acuză pe generalul Milea de trădare, care, mai târziu, este găsit împuşcat. Generalul Victor Atanasie Stănculescu este numit ministru al apărării naţionale, în locul lui Milea şi dă ordin tuturor unităţilor militare aflate în Bucureşti să se retragă în cazărmi. Radioul şi Televiziunea transmit un comunicat prin care anunţă sinuciderea „trădătorului Milea”, precum şi instituirea stării de necesitate pe teritoriul României. În faţa celor peste 100.000 de demonstranţi din faţa Comitetului Central, Nicolae Ceauşescu mai încearcă să vorbească mulţimii de la balconul clădirii. Se scandează lozinci anti-ceauşiste, iar acesta este huiduit. Manifestanţii ocupă Piaţa Palatului şi forţează intrarea Comitetului Central. În jurul orei 12:06, soţii Ceauşescu părăsesc clădirea Comitetului Central cu un elicopter. În jurul orelor 15:00 sunt arestaţi lângă Târgovişte, iar la ora 18:30 cuplul prezidenţial ajunge în unitatea militară 01417 din Târgovişte, unde vor rămâne sub pază militară până la judecarea şi execuţia lor. Sediile Radioului şi cel al Televiziunii sunt ocupate de manifestanţi. Radioul transmite în direct evenimentele. Televiziunea s-a transformat în canalul de comunicare al revoluţionarilor. Între orele 14:15 şi 16:00, unităţi ale armatei sunt trimise să asigure paza unor obiective importante din Capitală: Televiziunea Română, Casa Scânteii, sediul Comitetului Central, Banca Naţională, Radiodifuziunea Română, Palatul Telefoanelor, alte instituţii şi unităţi de interes strategic. Conform ordinelor primite, blindatele arborează tricolorul, iar militarii poartă brasarde tricolore. La ora 19:30, la Televiziune se anunţă arestarea soţilor Ceauşescu, iar după ora 23 este citit de Ion Iliescu la Radio şi Televiziune un ”Comunicat către ţară” – Proclamaţia Consiliului Frontului Salvării Naţionale, primul document al Revoluţiei Române. La Bucureşti, după orele 18:00 şi în tot cursul nopţii de 22 spre 23 decembrie unităţi militare şi alte obiective strategice (Televiziunea, sediul Comitetului Central, unitatea militară care păzea Palatul Primăverii etc) sunt atacate de grupuri diversioniste, înregistrându-se numeroşi morţi şi răniţi. În schimbul de focuri din Piaţa Republicii, trăgându-se din clădirea fostului Palat Regal ce adăpostea Muzeul de Artă spre clădirea CC al PCR şi asupra mulţimii din piaţă, este incendiată clădirea Bibliotecii Centrale Universitare şi distrusă o parte a Palatului Regal. Pe data de 23 decembrie dimineaţa, soldaţi în termen şi ofiţeri de la o unitate militară din Câmpina au fost trimişi, îmbarcaţi în trei autobuze, să apere Aeroportul Internaţional Otopeni unde au fost omorâţi, acţiunea soldându-se cu 39 de morţi şi numeroşi răniţi. La Bucureşti, seara, şapte ofiţeri şi subofiţeri, între care şi col. Gheorghe Trosca, şeful statului-major al Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă, sunt ucişi într-un schimb de focuri cu militarii care apărau sediul MApN. Membrii USLA fuseseră trimişi de generalul Nicolae Militaru, ministrul apărării, la sediul ministerului pentru a întări dispozitivul de apărare. Elicopterul care-i aducea în Bucureşti, în stare de arest, pe generalii Constantin Nuţă, adjunct al ministrului de interne şi şef al IGM şi Velicu Mihalea, adjunct al şefului IGM, este doborât. La Timişoara, sute de mii de oameni sărbătoresc în centrul oraşului căderea lui Ceauşescu. Continuă atacurile asupra obiectivelor apărate de armată. În ziua de 24 decembrie la Bucureşti tancuri, TAB-uri, soldaţi patrulau pe străzi. În zonele centrale ale oraşului, la Universitate, Piaţa Victoriei sau Gara de Nord, încă se trăgea şi se duceau lupte oarbe între presupuşii „terorişti”, militari şi revoluţionari. Consiliul Frontului Salvării Naţionale proclamă Victoria Revoluţiei şi anunţă încetarea completă şi imediată a focului pe tot teritoriul ţării.
Armata este declarată singura instituţie a statului care poate deţine arme de foc, persoanele care intraseră în posesia unor arme urmând să le predea până la 25 decembrie la ora 17:00. Ion Iliescu semnează decretul de înfiinţare a „Tribunal Militar Excepţional”, care urma să-i judece pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. În dimineața zilei de 25 decembrie, la radio şi televiziune sunt transmise colinde şi, în direct, pentru prima dată, slujba de Crăciun de la Catedrala Patriarhală. Procesul soţilor Elena şi Nicolae Ceauşescu a început la ora 13:20 şi s-a terminat în jurul orei 14:40, în garnizoana 01417 din Târgovişte. Soţii Ceauşescu au fost condamnaţi la moarte şi le-a fost confiscată averea. Sentinţa a fost executată în jurul orei 14:50. La scurt timp după execuţie, pe postul naţional de televiziune s-a citit comunicatul privind execuţia soţilor Ceauşescu. Ostilităţile „teroriştilor” încetează aproape în totalitate. Numărul victimelor revoluţiei a fost de 1142 decedaţi şi 3138 răniţi (conform evidenţelor din anul 2005 întocmite de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor), dar s-a estimat de către procurorii militari care au anchetat cazul revoluţiei că numărul lor ar putea fi sensibil mai mare decât cifrele cunoscute oficial. La 25 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989 multe întrebări au rămas neelucidate pe deplin. Evenimentele au început ca o revoltă spontană sau au fost provocate de forţe (interne/externe?) care urmăreau înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere? A fost o revoluţie sau o lovitură de stat? A fost un atac terorist provocat de agenturile străine? Cum se explică numărul mare de victime ucise cu gloanţe ţintite direct în cap? Dar faptul că răniţi superficial au murit în mod suspect la spital? România a fost supusă unui război electronic? Generalul Milea s-a sinucis sau a fost asasinat? Generalii Guşe şi Stănculescu sunt eroi sau criminali? De ce parte a baricadei a acţionat misteriosul general Vlad, fostul şef al Securităţii? De ce mulţi din cei care ştiau adevărul despre anumite evenimente au dispărut? Etc
Placheta - Craiova
 
Municipiul Craiova (în germană Krajowa 1718-1739) este reședința județului Dolj, denumită și „capitala Olteniei”. Conform ultimului comunicat al Institutului Național de Statistică, în anul 2009 orașul avea o populație de 298643 de locuitori. Municipiul Craiova este situat în sudul României, pe malul stâng al Jiului, la ieșirea acestuia din regiunea deluroasă, la o altitudine cuprinsă între 75 și 116 m. Craiova face parte din Câmpia Română, mai precis din Câmpia Olteniei care se întinde între Dunăre, Olt și podișul Getic, fiind străbătută prin mijloc de Valea Jiului. Prima atestare documentară a orașului provine din anul 225, pe documentul istoric Tabula Peutingeriană. Sus este reprezentată stema municipiului Craiova şi jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale orașului, din vremuri diferite.  
Prefectura
Hotelurile Minerva și Coroana
Biserica Mântuleasa
Biserica Sfânta Treime
Catedrala Sfântul Dumitru
Primăria
Universitatea 
Banca Comerțului
Biserica Sfântul Ilie
Casa Albă
Casa Vălimărescu
Gara
Gimnaziul fiilor de militari
Hotelul Minerva - Strada Unirii
Institutul Sfânta Maria (călugărițe)
Muzeul Aman
Liceul Carol I
Monumentul lui Ioan Maiorescu
Muzeul regional al Olteniei
Palatul de justiție
Palatul Dina Mihail
Școala Madona Dudu
Școala normală
Statuia lui Alexandru Ioan Cuza
Turnul din Parcul Bibescu
Uzina Electroputere
Palatul Jean Mihail
Palatul Vorvorenilor
Teatrul național "Marin Sorescu"

Dolj este un județ în provincia istorică Oltenia din partea sudică a României, aflat în regiunea cea mai mănoasă și roditoare a Câmpiei Dunării și a Olteniei, într-o zonă ce a oferit, de-a lungul timpului, condiții de climă și mai ales sol, dintre cele mai prielnice. Județul se întinde pe 7414 kilometri pătrați, numără aproximativ 734000 de locuitori având capitala în municipiul Craiova. Din punct de vedere administrativ județul se compune din; 3 municipii - Craiova, Băilești și Calafat, 4 orașe - Bechet, Dăbuleni, Filiași și Segarcea precum și 103 comune. Sus am postat harta, stemele comunistă și actuală ale județului Dolj precum și pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județ, din vremuri diferite, unele trimiteri poștale ilustrate, și alte locuri de vizitat în acest județ.
Cazarma Regimentului - Calafat
Gara - Calafat
Vederi - Băilești
Rezervația de bujori - Plenița
Rezervația ornitologică - Ciuperceni
Mănăstirea - Sadova
Hotelul Culescu - Băilești
Mănăstirea Gura Motrului
Mănăstirea Coșuna - Bucovăț
Mănăstirea Jitianu - Braniște
Mănăstirea - Maglavit
Palatul Marincu - Caracal

__________ooOoo__________

PERSONALITĂȚI POLITICE
PE BANCNOTELE LUMII
Politician și filozof german Friedrich Engels
a trăi între anii 1820 - 1895

Detaliu vignetă de pe o acțiune franceză

Câteva ornamente decorative periferice 
de pe acțiuni olandeze 

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 08.04.2019

Niciun comentariu: