SECVENȚE DE REMEMORAT
La 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi şi sprijinită de peste 100000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul cu România. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei pentru întregirea statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia 27 martie 1918 şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.
Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională
proclama: deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare,
egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională, înfăptuirea
desăvârşită a unui regim curat democratic, desăvârşita libertate de presă,
asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti, reforma
agrară radicală precum și aceleaşi drepturi şi avantaje muncitorilor români ca
şi muncitorilor din statele europene dezvoltate. Legea Unirii a fost ratificată
prin decretul lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I
şi votată în unanimitate de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie
1919.
***
Prin acest material încerc să trec în revistă
modul cum a fost receptat de către români cel mai mare eveniment politic din
istoria națională. Mai jos admirați un set de insigne și medalii emise de-a
lungul vremii în amintirea mărețului eveniment. E de la sine înțeles că cele
mai multe piese medalistice s-au bătut la Alba Iulia
– orașul Marii Uniri.
Mai jos prezint trei seturi
de medalii care au celebrat unirea cea mare.
Mi-am permis că sub ele să
marchez anul și orașul în care au fost bătute aceste medalii.
E de la sine înțeles că
acestea sunt doar câteva dintre cele pe cale le-am cules din lumea largă și
darnică a internetului.
Pe reversul medaliilor de mai
jos pot fi identificate și alte personalități care au luptat pe calea armelor
dar și a convingerii, având în suflet idealul de unitate al tuturor românilor.
Mihai Viteazul, cunoscut și sub numele Mihai Bravu a fost bănișor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Ţării Româneşti şi, pentru o perioadă, în anul 1600, conducător de facto al tuturor celor trei ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. El s-a născut la data 1158 în localitatea Târgu de Floci și a decedat la data de 9 august 1601 la Turda.
ALEXANDRU IOAN CUZA (născut la 20 martie 1820 în
Bârlad şi decedat la 15 mai 1873 în Heidelberg, Germania) a fost primul
domnitor al Principatelor unite şi al statului naţional România.
Acesta a participat activ la revoluţia de la 1848 din Moldova şi la lupta
pentru unirea principatelor. La 5 ianuarie 1859, a fost ales domn al
Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se
astfel unirea celor două ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută
activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea
suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii, pe calea
înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în
ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar,
adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la
Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. După realizarea
unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat,
Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază
importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti, reforma
agrară, reforma învăţământului, care au fixat un cadru modern de dezvoltare al
ţării. Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare,
alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a
bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub
conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor
mânăstireşti şi dizolvă Adunarea Legiuitoare. În acelaşi an, Cuza supune
aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege
electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează
legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost
conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţământului
primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la
Iaşi, care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti. Tot în această perioadă
a fost organizată şi armata naţională. Cuza a fost obligat să abdice în
anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi
Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor
săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale
domnitorului. După oarecari frământări, la 5 ianuarie 1859, colonelul
Alexandru Ioan Cuza este ales Domn al Moldovei. Iată o parte din
jurământul lui Cuza făcut în faţa Adunării Obşteşti a Moldovei;“Jur în
numele prea sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele că voi păzi cu sfinţenie
drepturile şi interesele Patriei, că voi credincios Constituţiei în textul şi
în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor
pentru toţi şi în toate… ”. De adâncă profunzime şi simţire patriotică
este mesajul lui Kogălniceanu după alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei; “Prin
înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea
română…Alegându-te pe tine domn în ţara noastră am voit să arătăm lumii ceea ce
toata ţara doreşte; la legi noi, oameni noi”. Ţara Românească a
cunoscut şi mai mari fricţiuni în preajma alegerilor, existând o tensiune
făţişă între tabăra unionişilor şi antiunioniştilor. Antiunioniştii munteni
erau siguri că aici va fi ales fostul domnitor Gheorghe Bibescu, fiind
organizat chiar şi banchetul victoriei lor în alegeri. Buzăul se prezenta ca o
citadelă a mişcării unioniste. Într-un document din 25 aprilie 1857 se arăta că
în districul Buzău existau două focare de reacţiune şi că prin muncă de
lămurire acestea au fost aduse alături de marea mulţime, adeptă a unirii.
Partidului La 24 ianuarie 1859 Partidul Naţional Unionist a obţinut marea
victorie; colonelul Cuza ales Domn şi al Ţării Româneşti. Printr-un mesaj
de suflet şi plin de înţelepciune tânărul deputat Vasile Boerescu îi convinge
pe membrii Adunării din Bucureşti să se ridice la înălţimea de întemeietori de
ţară punând Unirea ca fapt împlinit în faţa puterilor europene. Mitropolitul
ţării, cu crucea într-o mână şi cu Evanghelia în cealaltă, le citeşte un adânc
jurâmânt; “Jur că la vot nu voi fi povăţuit nici de interese personale,
nici de şoapte străine sau de altă socotinţă ci numai şi numai de binele
obştesc!” Cei 64 de membri ai Adunării au votat secret, conform doar
conştiinţei lor, cu 64 de voturi pentru acelaşi Domnitor în Ţara Românească,
punând Europa în faţa unui fapt împlinit şi total neaşteptat. Clopote şi
strigăte de bucurie cutremurau văzduhul. În semn de preţuire al izbânzii
românilor, Kossuth, revoluţionarul maghiar de la 1848 arăta; “Aşa duh
este de trebuinţă, ca un popor să-şi întemeiască o Patrie ori, dacă a
pierdut-o, să şi-o redobândească”. Dubla alegere a lui Cuza, şi prin
aceasta, Unirea Prinicpatelor, a fost recunoscută până la urmă te către toate
puterile europene, chiar dacă unele au impus pretenţii, cel mai adesea formale,
la presiunile Franţei şi ale lui Napoleon. Trei ani a domnit Cuza cu guverne şi
camera legiuitoare separate, perioadă în care în Ţara Românească s-au schimbat
9 guverne iar Moldova 6, lipsa de aşezare statornică fiind vizibilă. Prin
firmanul din 2 decembrie 1861 Cuza obţine încrederea sultanului pentru
reorganizrea administrativă a principatelor, astfel că la 24 ianuarie 1862
camerele legiuitoare ale principatelor se reunesc la Bucureşti ca primul
Parlament al statului - România. Prin Proclamaţia de la 11 decembrie 1861
Cuza arăta; Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este
întemeiată. Acest fapt, dorit de generaţiile trecute, chemat cu căldură de noi,
a fost recunoscut de Înalta Poartă şi de Puterile Garante. Alesul vostru vă dă
astăzi o singură Românie.” După realizarea unirii, domnitorul
Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu
(ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme
interne, fixând un cadru modern de dezvoltare al țării. Întâmpinând rezistență
din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din
reprezentanți ai boierimii şi ai marii burghezii, precum și a bisericii, în
înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în anul 1863 un guvern sub conducerea
lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor
mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai
1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit o nouă
constitutie și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o
bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de
Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput Codul civil
și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea
învățământului primar și au fost înființate primele universităţi din țară,
respectiv cea de la Iaşi – 1860 – şi cea de la Bucureşti – 1864. Cuza are un
merit incontestabil în organizarea armatei naţionale. Prin Legea rurală din
14/26 august 1854 peste 400000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu
loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de
casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul
de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea
terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producției
agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma
agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a
satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și
relațiile feudale. Dupa desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza
pierde sprijinul partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară
de o camarilă formată din funcționari corupți.Regimul personal instituit de
Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care
ulterior s-au aliat cu conservatorii, fapt ce a slăbit pozițiile domnitorului
în stat. Nemulţumiţii, alături şi de câţiva militari carierişti, l-au constrâns
pe domnitor să abdice în februarie 1866. De reţinut este faptul că domnitorul
nu a luat niciun fel de măsuri împotriva curentului reacționar, ci, într-un
discurs, chiar se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe
străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din anul 1857. Pe 13
februarie 1866, împreună cu soţia şi cei doi copii, părăseşte Bucureştiul. A
fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae
Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie. Conducerea guvernului a revenit lui
Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Fillip de
Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat
coroana. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce
Carol de Hohenzolern - Sigmaringen a acceptat să devină principe al României,
la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru
România, pentru că: după înlăturarea lui Cuza, ţăranii au început să se teamă
că reforma agrară nu va mai avea loc; la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc
o demonstrație (orchestrată de Rusia) a mișcării separatiste care a cerut
anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat
necunoscut la tronul Moldovei; Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre,
pentru a interveni în România, motivând că unirea a fost recunoscută doar pe
timpul domniei lui Cuza. Cursul
evenimentelor a demonstrat că poporul român a intrat pe linia făuririi statului
national unitar roman, care se va înfăptui peste câteva zeci de ani, la 1
decembrie 1918. Este adevărat că o parte a teritoriilor româneşti este şi
acum departe de tulpina ţării. Mă încearcă un sentiment de lehamite când vad că
unii dintre politicienii noștri actuali, folosind tema aducerii şi a acestor
teritorii la trupul actualei Românii, cerşesc ceva notorietate publică şi un
pumn de voturi. Cumva nouă ne mai rămâne ceva
de făcut pentru realizarea visului de veacuri al românilor, acela de unire a
tuturor teritoriilor românești într-un singur stat? Tocmai când scriam
aceste rânduri, un catren despre spiritul de unitate și coeziune al românilor
mi-a venit în minte. Iată-l:
"Vorbe mari nu vreau să-ndrug;
Scoatem
țara din vâlcea
Trăgând
cu toții la jug
...Unii
HĂIS și alții CEA!"
Ion I.C.Brătianu a fost un inginer și mare om politic român, care s-a
născut la data de 20 august 1864 în satul Florica (astăzi orașul Ștefănești),
din județul Argeș și a decedat la data de 24 noiembrie 1927 la București.
Într-o vreme a fost chiar președintele Partidului Național Liberal și, din
1923, membru de onoare al Academiei Române. A fost de 3 ori Ministru de
Interne, de 2 ori Ministru al Apărării Naționale, de 2 ori Ministru
al Afacerilor Externe și de 5 ori Prim-ministrul al României - mai mult decât
oricine altcineva.
Arhiepiscopia
Ortodoxă Română Alba Iulia este o unitate ecleziastică a Bisericii
Ortodoxe Române, cu sediul în Alba Iulia şi cu jurisdicţie canonică în judeţele
Alba şi Mureş. Arhiepiscopia de Alba Iulia este urmaşa primei Mitropolii
Ortodoxe din Transilvania, înfiinţată de Mihai Viteazu în capitala în care a
ales să domnească în calitate de Domn al Ţărilor Române Unite. A fost
construită între anii 1921-1922 cu prilejul încoronării regelui Ferdinand I şi
a reginei Maria, eveniment care a avut loc la 15 octombrie 1922. Acest act a
fost supranumit „Întabularea Transilvaniei pe România”, iar biserica „Catedrala
Încoronării”. Se consfinţea astfel, actul istoric de la 1 Decembrie 1918 când
aici, prin voinţa poporului român, s-a făurit România Mare. Întregul ansamblu,
Catedrala şi clădirile aferente, s-a ridicat în partea de vest a Cetăţii Alba
Iulia, străvechiul Apulum roman, sau Bălgradul evului mediu, pe locul vechiului
corp de gardă şi în vecinătatea Platoului romanilor. Construcţia a fost
concepută ca şi o continuare a aşezământului mitropolitan bălgrădean, numit de
către Nicolae Iorga „cel mai trainic şi mai de folos aşezământ al românilor de
peste munţi”, aşezământ la care voievodul Mihai Viteazul a ridicat în anul 1597
o biserică din zid. Din nefericire aşezământul a fost demolat în anii 1713-1714
de către Habsburgi, cu prilejul refacerii cetăţii în forma actuală, iar cu
materialele recuperate s-a construit biserica din cartierul Maieri, lângă gară.
Pe locul vechii Mitropolii este ridicată acum în partea de sud-est a cetăţii o
biserică memorială din lemn.Din punct de vedere arhitectonic, întreaga
construcţie – Catedrala şi clădirile înconjurătoare – se integrează în mişcarea
realistă iniţiată la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul veacului al XX-lea
de către un grup de arhitecţi români în frunte cu Ion Mincu şi Petre Antonescu.
Ei stăruiau pentru reîntoarcerea la formele tradiţionale româneşti. Construcţia
este o sinteză de elemente arhitectonice şi decorative din timpul domnitorilor
munteni Matei Basarab şi Sfântul Constantin Brâncoveanu, simbolizând unitatea
poporului român înfăptuită pentru prima dată de către Mihai Viteazul la anul
1600. Planul Catedralei este cel al Bisericii Domneşti din Târgovişte, cruce
greacă înscrisă, şi aparţine arhitectului Victor Gh. Ştefănescu. Cu efectuarea
lucrărilor a fost încredinţat inginerul Tiberiu Eremie. Ansamblul
dreptunghiular ce înconjoară Catedrala este alcătuit din două pavilioane mari
la est, unde se găsesc reşedinţa şi administraţia Arhiepiscopiei şi două
pavilioane mici în partea de vest – încadrând clopotniţa înaltă de 58 metri –
în care se află administraţia şi personalul deservent al Catedralei. Pavilioanele
sunt legate între ele prin galerii susţinute de coloane şi arcade duble,
aducând cu cerdacurile aşezămintelor mănăstireşti. Intrarea în biserică se face
printr-un pridvor deschis cu arcade mari sprijinite pe coloane cu capiteluri.
Deasupra portalului, decorat cu motive tradiţionale, se află, lucrate în mozaic
de către pictorul Ion Norocea, icoanele Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil,
iar de o parte şi de alta a intrării, icoanele Sfinţilor Apostoli Petru şi
Pavel şi ale împăraţilor biblici David şi Solomon. În nişele pridvorului sunt
fixate patru plăci din marmură cu inscripţii comemorative ce ne aduc aminte de
patru evenimente importante: Tipărirea pentru prima dată în limba română a
Noului Testament de către Mitropolitul Simion Ştefan la 1648; Unirea de la 1600
înfăptuită de către Mihai Viteazul; Martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan, din
anul 1785; Refacerea unităţii spirituale şi bisericeşti a românilor în anul
1948. În pronaos sunt portretele voievodului Mihai Viteazul şi al Doamnei
Stanca. Naosul, impunător prin înălţimea sa, este dominat de cupola susţinută
de patru stâlpi octogonali îmbrăcaţi în plăci de marmură de Moneasa. Interiorul
este împodobit cu pictură în frescă executată după vechea tradiţie iconografică
de către pictorul Costin Petrescu şi ucenicii săi. La intrare sunt portretele
votive ale regelui Ferdinand şi reginei Maria. Iconostasul din lemn de stejar a
fost lucrat de maestrul C.M. Babic, iar icoanele de pe el pictate de către Ion
Norocea. De o parte şi de alta a iconostasului sunt aşezate icoanele Sfinţilor
Ierarhi transilvăneni Ilie Iorest (1640-1642) şi Sava Brancovici (1656-1683),
precum şi ale Cuvioşilor Mărturisitori Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi
Sfântul Mucenic Nicolae Oprea de la Sălişte. Hramul Catedralei este „Preasfânta
Treime” şi „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Biserica este Catedrală
episcopală din anul 1975, când s-a reînfiinţat Episcopia Ortodoxă Română de
Alba Iulia, iar în anul 1998 a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie.
Catedrala rămâne, în acelaşi timp, simbol şi monument al unităţii noastre
naţionale, precum şi loc sfânt de pelerinaj.
Fotografia de mai sus
prezintă Sala Unirii din Alba Iulia, clădire
componentă a complexului muzeal dedicat unirii de la 1918. Clădirea a fost
construită între anii 1898 – 1900 cu destinaţia de cazinou militar. A fost
restaurată în anii 1922 şi între anii 1967 – 1968. Aici –s-a votat Unirea
Transilvaniei cu România.
Mai sus am postat un set de trei insigne
reprezentându-l pe Regele Ferdinand I – Întregitorul și mai jos o medalie și
două fotografii reprezentându-i pe Regele și Regina României Mari – Ferdinand I
și Maria.
Ferdinand I
este unul dintre cei mai importanți regi ai României, personalitatea sa fiind
strâns legată de realizarea Marii Uniri, visul de veacuri al românilor, despre
care ne aducem aminte cu emotie. Om de o vastă cultură, poliglot și botanist
pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer devotat românilor, sub domnia sa
înregistrându-se cea mai înfloritoare perioadă a statului românesc modern. Născut
la data de 24 august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von
Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul
Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui
Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns
la tron printr-o conjuctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și
importanța continuității statului roman sub formă de regat într-un context
politic internațional instabil. Când avea 19 ani a făcut prima sa vizită în
România, ulterior a revenit în Germania pentru a-și desăvârși studiile liceale
și universitare. Anul 1893 l-a găsit absolvind prestigioasa Universitate din
Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen. Chiar
în același an s-a stabilit la Bucuresti pentru a-și îndeplini menirea de moștenitor
al tronului României. El devenise de fapt moștenitor al tronului Regatului
Românie după ce atât tatăl său cât și fratele mai mare au renunțat la tron. Odată
sosit la București, tânărul prinț german se declara cucerit de flora României,
o adevarată provocare științifică pentru un botanist pasionat cum era
Ferdinand. Nu rămâne insensibil nici la frumusețea proverbială a româncelor,
fiind cucerit de Elena Văcărescu. Aventura celor doi idealiști a fost oprită
brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit să-și întrerupă
relația cu Elena Văcărescu la intervenția și insistențele Consiliului de Miniștri
al României, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale
nu se poate căsători decât cu femei de sânge regal. Ferdinand nu are încotro și
pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decât
verișoara sa de gradul trei. Ferdinand și Maria au avut împreună 6 copii, trei
fete și trei băieți. Cel mai mare dintre băieți a devenit urmîtorul rege al României,
Carol al II-lea.La vârsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al României depunând
jurământul solemn și luându-și în fața țării angajamentul că va fi un "bun
român". Ferdinand a iubit România și poporul roman. Din admirație și
respect pentru religia națională a românilor, Ferdinand renunță la cultul
catolic și se botează creștin-ortodox. Atașamentul și dragostea lui Ferdinand
pentru mica și fermecătoarea, la acea dată, tara din Est nu aveau să se
limiteze la acest gest. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru
România, Regele Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", sau "Întregitorul". Visul
lui Ferdinand a fost în egală măsură același cu al românilor - crearea României
Mari. La acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii
nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu
declanșarea primului război mondial. Deși era german a ales să acționeze
în acel război de partea Antantei (14 august 1916) luptând împotriva Puterilor
Centrale conduse de Germania. La Castelul Hohenzolernilor din Prusia era mare
derută și nemulțumire, Ferdinand a fost renegat iar steagul heraldic al
familiei a fost coborât în doliu. În ciuda entuziasmului și speranțelor românilor,
situația pe front era dezastruoasă, armata română, slab echipată și înarmata
înregistra mari pierderi. Puterile Centrale au ocupat și Dobrogea și
Bucureștiul a intrat sub ocupație germană. Ferdinand și întregul guvern român a
fost nevoit să se refugieze la Iasi. Luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și
Oituz, purtate de Armata Română au schimbat cursul evenimentelor. Jertfa și
eforturile românilor au dus la oprirea înaintării germane în Moldova. În momentul
în care bolșevicii au pus mâna pe putere în Rusia și au cerut instituirea păcii
(1918), România se afla înconjurata de armatele Puterilor Centrale. Regatul
Romaniei a fost forțat de Germania să semneze la București un tratat de pace
dezavantajos pentru țara noastră, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l
semneze. Când trupele Triplei Alianței au avansat pe frontul din Salonic
dezmembrnd armata bulgară, România a reintrat în razboi. Imperiile Rus și
Austro-ungar se dezintegrau. Avantul militar al trupelor române nu mai putea fi
stopat, eforturile acestora ducând la mult așteptata unire cu Bucovina,
Basarabia si Transilvania. În urma înfrangerii Republicii Sovietice Ungare
conduse de agentul bolșevic Bela Kun, trupele române au ajuns să ocupe Budapesta,
iar Ferdinand se întoarcea ca un învingător în fruntea armatei, într-un București
entuziasmat. În anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat
Rege al României Mari la Alba Iulia. Viața politică din timpul domniei sale a
fost dominată de Partidul Național Liberal, condus pe atunci de frații Ion și
Vintilă Brătianu. Unirea cu Ardealul a lărgit, în mod ironic, baza electorală a
opoziției ale cărei partide principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma
Partidul Național Țărănesc. Regele a fost cu adevărat un "bun român"
așa cum a jurat. Unii istorici îl consideră ca cel mai strălucit rege, în ciuda
faptului că era o persoană relativ timidă și introvertită. Ferdinand I a fost
martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania și
Bucovina de Nord. A înfăptuit reforma agrară împărțind pământ țăranilor,
prioritate având veteranii de război și familiile celor căzuți în războiul
pentru reîntregirea țării. În ciuda succesului în război și al creării României
Mari, Ferdinand se confrunta cu mari probleme de ordin personal. Fiul său cel
mare, prințul Carol al II-lea, mare amator de lux și desfrâu, trăia o viață
scandaloasa, căsătorindu-se clandestin cu Ioana "Zizi" Lambrino, cu
care avea un copil nelegitim. Prințul a ajuns totuși să se căsătorească cu
Elena, fiica regelui Constantin al Greciei și acest mariaj eșuând repede. Carol
fuge cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris. Regele se vede nevoit să îl
desemneze drept urmaș la tron pe nepotul său, prințul Mihai de România, pe atunci
un copil, Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, fiind dezmoștenit de Regele
Ferdinand. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoși
pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormantat
la Curtea de Argeș alături de Regele Carol I și Regina Elisabeta. În timpul
scurtei sale domnii, România a atins un nivel de dezvoltare nemaiîntâlnit pănă
atunci. Agricultura era o forță, țara noastră fiind supranumită "Grânarul
Europei". S-a dezvoltat comerțul concomitent cu exploatarea zăcămintelor
de petrol, economia țării noastre fiind printre cele mai puternice și stabile
din întreaga lume, totul sub conducerea unui rege care, între problemele
personale și războaiele care au răvășit țara, a găsit totuși timp să se dedice și
știintei și cunoașterii, fiind președinte și protector al Academiei Române din
1914 până la trecerea sa la cele veșnice (20 iulie 1927).
Coroana regală a României s-a confecţionat din oţelul unuia dintre
tunurile turceşti capturate de români la Plevna, în timpul războiului din 1877.
Tunul era unul foarte modern pentru vremea sa, fiind de fabricaţie germană,
marca Krupp. Coroana de oţel a României a fost confecţiontă la Arsenalul
Armatei, situat pe Dealul Spirii. Decizia de a se confecţiona o coroană de
oţel, în locul uneia de aur, are o înaltă semnificaţie politică şi filosofică,
reflectând, în acelaşi timp şi concepţia lui Carol I despre monarhia modernă.
Aceasta are forma obişnuită a coroanelor regale: un cerc frontal din oţel
decorat cu romburi şi perle din oţel. De la marginea superioară a cercului se
ridică opt fleuroane mari continuate cu opt cercuri perlate care se unesc în
mijloc într-un glob în care se află Crucea "Trecerea Dunării". Cu
aceeaşi coroană s-a încoronat şi Regele Ferdinand, la Alba Iulia, în anul
1922.
Majestatea Sa Maria, Regină a
României, Principesă a Romaniei, Principesă de Edinburg și de Saxa
Coburg și Gotha, născută Marie
Alexandra Victoria, din Casa de Saxa – Coburg și Gotha (născută la data de
29 octombrie 1875 în localitatea Eastwell Park, ducatul Kent din Anglia şi
decedată la data de 18 iulie 1938 în Sinaia), a fost mare prinesă a Marii
Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi regină a României. A fost
nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Este mama regelui Carol al II-lea al
României. Viitoarea regină Maria a României s-a născut pe 3
octombrie 1875, fiind fiica ducelui de Edinburgh, Alfred, al doilea fiu al
reginei Victoria (devenit după 1893 duce de Saxa-Coburg-Gotha), şi a
marii ducese ruse Maria Alexandrovna. Maria, principesă de Edinburgh, s-a
căsătorit cu Ferdinand, principele moştenitor al coroanei României, în
decembrie 1892. A avut şase copii: Carol (1893 - 1953), Elisabeta (1894 -
1961), Mărioara (1899 - 1961), Nicolae (1903 - 1978), Ileana (1908 - 1991) şi
Mircea (1913 - 1916). Personalitate puternică, femeie foarte frumoasă,
extrem de iubită de armată, se pare că Maria a îndrăgit cu adevărat România. În
al doilea război balcanic a îngrijit în lagărul de holerici de la Zimnicea
bolnavii întorşi din Bulgaria. Se pare că a avut un rol important în
luarea deciziei României din 1916 de a intra în război alături de Antantă.
Regina Maria a încetat din viaţă pe 18 iulie 1938, inima ei fiind depusă
la Balcic iar trupul în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş. „Înainte de a
fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată
de militari cu baionetele înfipte în pămînt şi cu patul armei în sus, gest unic
pe care Armata nu l-a oferit niciodată unui alt om.”
TESTAMENTUL REGINEI MARIA
Ţării mele şi Poporului meu,
Când veţi ceti aceste slove, Poporul
meu,
eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice,
care rămâne pentru noi o mare taină.
Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am
purtat-o,
aş dori ca vocea mea să te mai ajungă
încă odată,
chiar de dincolo de liniştea
mormântului.
Abia împlinisem 17 ani, când
am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de
baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună
Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură
între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu
este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una
cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin
durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea?
– cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea. Nimeni nu
e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării.
Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele
şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit
răbdătoare, foarte răbdătoare. Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul
meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a
fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat
flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai
negre. Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele
zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea
să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de
durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta
este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că
nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta
e uitată. Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă
că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului
său. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru
veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o
binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi
durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări
le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei
soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu
mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii
cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat,
am iubit… Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam
uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să
trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar
când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit
viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă,
prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece. N-am nici o
avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între
voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate
cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de
dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez. Am
redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva (
Balcicul ) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis
adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea
tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă
şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării. Cu
trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand,
dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o.
În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar,
aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost
mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de
mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu
nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost
când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind
muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea: iubiţii şi fiţi
folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie. Şi acum vă zic rămas bun
pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus
de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu
ultima mea suflare. Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ
hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe
copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în
Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie
uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără
discordii ultimelor mele voinţe. Iubirea mea de Mamă pentru ei, este
aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei,
este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii. Aş fi vrut să pot lăsa
mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe
care o las izvor nesecat moştenitorilor mei. Dorinţa mea fierbinte ar fi
fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un
cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire
a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea
neamului. Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată
generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile
din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori. Iert pe cei cari
m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte
căci nu am voit să fac rău nimănui. ( … )
Acest testament a fost făcut,
scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29
iunie 1933. - MARIA, REGINA ROMÂNIEI
Coroana purtată de regina Maria la încoronarea de pe 15 octombrie 1922 de la Alba
Iulia a fost executată la Paris, de casa de bijuterii „Falize”, după
desenele pictorului Costin Petrescu. Acesta a folosit ca sursă de inspiraţie
coroana purtată de Doamna Elena - Despina (soţia lui Neagoe Basarab, domnitor
al Ţării Româneşti între 1512 şi 1521, fiica despotului sârb Iovan Brancovici),
aşa cum apare ea zugrăvită în tabloul votiv al bisericii episcopale de la
Curtea de Argeş. Braţele coroanei sunt evazate, fiind terminate în vârfuri
cu crini. Coroana este bătută cu pietre scumpe. Pe laterale are câte un
pandantiv, cu câte un disc de care atârnă câte trei şiruri de mărgele, terminate
cu câte o cruce gamată. Pe cele două discuri sunt reprezentate stema României
şi a Marii Britanii (aceasta din urmă ca un omagiu adus originii britanice a
reginei Maria). În vârful coroanei se găseşte o cruce gamată. Din punct de
vedere artistic, coroana aparţine aşa-zisului „stil 1900”. Coroana are
aproape 2 kilograme, cu diametrul la bază de 17,5 centimetri şi cu înălţimea de
18 centimetri. În prezent ea este expusă în sala Tezaur a Muzeului Naţional de
Istorie, la Bucureşti. Această coroană a costat la timpul ei aproximativ 65000
de franci fiind asigurată în prezent pentru suma de 25 milioane de euro.
În imaginea de deasupra avem
privilegiul de a admira o veche trimitere poștală ilustrată care celebrează
Marea Unire. În afară de medalistică, numismatică și cartofilie este cunoscut
că și filatelia a emis numeroase efecte poștale (mărci poștale, colițe,
întreguri poștale, etc) prin care s-a omagiat realizarea visului de veacuri a
românilor.
Deasupra admirăm doar câteva
dintre aceste efecte poștale.
***
Astăzi, mai mult ca
niciodată, atenția tuturor românilor, și mai ales a politicienilor, ar trebui
concentrată spre refacerea României Mari, în fruntariile anului 1919, iar dacă
nu este posibil să încercăm să o menținem măcar în granițele existente, pentru
că sunt mari amenințări atât din vest cât și din est.
Trăiască ROMÂNIA MARE!
***
Mai jos sunt câteva catrene dedicate acestui eveniment în mod direct sau indirect:
Mai jos sunt câteva catrene dedicate acestui eveniment în mod direct sau indirect:
1 DECEMBRIE 1918 – VREREA NAȚIUNII
Puhoi de mulțime, scanda cu forță și curaj;
“Noi vrem să ne unim cu țara”,
Răsunau clopotele catedralei de la Blaj,
De s-auzea la… Timișoara!
ATUNCI ȘI ACUM
Cu dorința de unire, în frunte cu drapelu’,
Batalioanele treceau odat’ Carpați-n
vervă,
Azi unități dispar, militarii trec în rezervă,
Fiindcă e un scut la… Deveselu!
RECUNOȘTINȚĂ TIPIC ROMÂNEASCĂ
Chemați de un legământ,
Tineri mulți viața și-au dat,
Acum ei dorm în pământ,
Noi cu totul i-am… uitat!
SOLDATULUI
Rupt în fund, c-o pușcă veche
Și viteaz făr-de pereche,
Pentru țara sa se frânge,
Oferind prinos… de sânge.
DILEMA MEA
Iubite și viteaz român oștean,
Ce te respect mai mult ca pe un sfânt,
Când doar cu țara ta ai legământ,
De ce să mori… pe alt merdian?
S.O.S.
Pierind pe câmpul de onoare,
Cu țara în suflet și iubire de glie,
Eroii României, întru veșnicie,
Pier
în uitare.
***
O VORBĂ DE DUH
DE LA ÎNAINTAȘI
O PASTILĂ DE UMOR
UN DIALOG EPIGRAMATIC
__________xxx__________
O MEDALIE ȘI CÂTEVA
INSIGNE ROMÂNEȘTI
Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei
de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le
Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic, foarte
variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent
metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin
imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o
organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și
apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate
comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de
identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la
manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Sfântul Mina și Sfântul Gheorghe
Sfântul
Mucenic Mina era
egiptean de neam iar cu credinţa creştin şi cu slujba ostaş, pe timpul
împăraților păgâni Diocleţian şi Maximilian, care au dat poruncă să fie uciși
toți creștinii care nu se închină idolilor. Vâzând acestea Mina a părăsit
ostășia și s-a dus în pustietatea munților voind a vorbi cu fiarele decât cu
poporul care se lepăda de Dumnezeu. Odată, cu ocazia unei sărbători păgâne,
Mina coboară din munte, și în fața mulțimii, își declară iubirea de Dumnezeu.
Pentru “sfidarea”
mulțimii este prins, reținut și se încearcă convingerea sa în a se lepăda de
Domnul. Dar el fericit și cu mândrie refuză orice ofertă, ulterior fiind supus
unor cazne de neînchipuit. Într-un final i se cere să aleagă rapid dacă vrea să
fie al păgânilor sau al lui Hristos. Sfântul Mina a răspuns cu mare glas:
"Al lui Hristos am fost, sunt şi voi fi!". La primirea acestui
răspuns trupul sfântului este sfârtecat cu sabia și aruncat în foc. După
stingerea focului niște credincioși au adunat moaștele sfântului, le-au înfășurat
într-o pânză albă, le-au dus în țara sa, și le-au pus la loc de cinste. În
amintirea sfântului s-a construit o biserică iar acolo se întâmplau minuni
celor care se rugau pentru sfântul Mina, curajosul.
Uniunea tra limba shi cultura armână - Freiburg
(Uniunea pentru limbă şi cultură aromână)
Uniunea pentru limbă şi cultură aromână (U.L.C.A.), este o asociație a aromânilor de pretutindeni, ce a
fost înființată de către profesorul Vasile Barba în anul 1985 la Freiburg
în colaborare cu romanişti de la universităţile din Germania şi la care s-au
afiliat asociaţii culturale din Europa, America şi Australia. Această uniune a
beneficiat de serviciile editurii și revistei „Zborlu a nostru”, care a apărut
mai bine de 20 de ani. ULCA a organizat atât congrese internaţionale pe tema
limbii şi a literaturii, a istoriei şi a culturii armânilor, cât şi cursuri de
limbă aromână organizate la Bonn şi la Freiburg în vacanţele de vară începând
din anul 1986.
Vasile Barba a fost membru al Academiei Oamenilor de Stiinţă din
România, declarat cetăţean de onoare al municipiului Cluj-Napoca, membru de
onoare al mai multor asociaţii culturale. A fost un susţinător activ pentru
asigurarea dreptului firesc la păstrarea identităţii şi integrarea în
patrimoniul cultural european a limbii şi a culturii armâne.
Insigna - A.I.S.C.I. (???) 1920 - 1975 Cluj - Brașov
După aspect se poate deduce
că acestă insignă este din domeniul asigurărilor, economiei sau farmaciei.
Insigna - Congresul matematicienilor de expresie latină
Ediția a IV-a 17-24 septembrie 1969 București - Brașov
Conform DEX, Matematica este știința care se ocupă cu
studiul mărimilor, al relațiilor cantitative și al formelor spațiale (cu
ajutorul raționamentului deductiv).
Municipiul București este
capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai
populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația
de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al
zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă,
Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii
prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru
milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul
1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind
centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie
mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul
Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un
județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul,
stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și pozele unor
importante monumente de cultură și arhitectură bucureștene.
Insignă neidentificată (agricultură)
Insigna postată deasupra a
făcut parte din arsenalul comunist de propagandă prin care s-a încercat
încurajarea cetățenilor din mediul rural de a studia și a aplica cele mai noi
cuceriri ale științei și tehnicii pentru obținerea de producții agricole record
la hectar. Insigna este confecționată din fier brut, este strident colorată,
fiind acordată cu nemiluita lucrătorilor din agricultură. Acordarea unor astfel
de insigne și în alte domenii ale economiei naționale era o cale și un mijloc
de formare a “omului nou constructor și
apărător conștient al societății socialiste multilateral dezvolate”.
__________ooOoo__________
CARTELĂ ROMÂNEASCĂ
PENTRU PROCURAREA
BUNURILOR MATERIALE
PENTRU PROCURAREA
BUNURILOR MATERIALE
Cartelă de produse indistrale
materiale textile, cu cupoane detașabile -1954
Detaliu vignetă de pe un nodgeld austric
(bancnotă locală, de necesitate)
Câteva ornamente decorative periferice
de pe acțiuni germane
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 03.11.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu