Epaminonda's Blog.....: ORANIENBAUM

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din fosta localitate germană

ORANIENBAUM, astăzi cartier al orașului ORANIENBAUM

WORLITZ, districtul WITTENBERG, landul SAXONIA

ANHALT, din vremuri diferite, câteva cărți poștale ilustrate,

dar și un timbru judiciar și o insignă locală.

Biserica protestantă

Sanatoriul pentru copii

Castelul Worlitz

Castelul, Muzeul și Biblioteca

Pagoda

Hanul istoric

Parcul castelului

Pensionul Alabama

Piața

Biserica

Trimiteri poștale

Vedere aeriană

Timbru judiciar

Insignă locală

xxx

BOBUL DE INTELIGENȚĂ

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DUEL EPIGRAMATIC

___________xxx___________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA easte un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Insigna - Lacul Sfânta Ana

Înainte de anii 1900, destul de timid, în teritoriile româneşti au început să-şi facă apariţia asociaţii şi cluburi de turism, ce s-au dedicat în activitatea pentru drumeţiile şi ascensiunile montane. Între ele se remarcă: Clubul Alpin al Transivaniei, fondat la Braşov în 1873; Erdély Kárpáti Egyésület (EKE), (Societatea Carpatină Ardeleană), fondată la Cluj în 1891; Asociaţia Carpatică a Transilvaniei, fondată în 1880 la Sibiu; Societatea Carpatină Sinaia, fondată în 1893; Societatea Turiştilor din România, fondată la Bucureşti în 1903. După primul Război Mondial, numărul iubitorilor de drumeţii montane creşte, apărând noi asociaţii, create în sprijinul acestora: Societatea Hanul Drumeţilor, fondată în 1920; Touring-Clubul României, fondat în 1926; Asociaţia Drumeţilor din Munţii României, fondată în 1929; Clubul Alpin Român, fondat în 1936, etc. Pe lângă organizarea de excursii în munţii Carpaţi, organizaţiile şi asociaţiile montane au avut ca scop amenajarea de trasee montane, dar şi construirea de cabane şi refugii montane, atât pentru membri cât şi pentru iubitorii de munte. În perioada interbelică, unele asociaţii, preluând tradiţia de la cluburile de turism din Europa centrală (Austria, Elveţia, Germania), au început să ofere membrilor însemne –mărturii ale locurilor pe unde aceştia au ajuns. Însemnele sunt sub forma unei insigne metalice, ce se ataşa cu ajutorul unor cuişoare la obiectul de sprijin al călătorului – bastonul. În general, aceste insigne, erau ornamentate cu imagini simbol ale locului sau evenimentului pentru care au fost create.Produsul medalistic de mai sus este o insignă de formă ovală, având dimensiunile de 35 x 41 Ea este confecţionată din alamă, iar ca sistem de prindere, are două orificii, situate câte două pe părţile laterale. În imagine, apare Lacul Sfânta Ana, iar în partea inferioară, într-un cartuş, denumirea în limba maghiară „SZENTANNA TO”.

Lacul Sfânta Ana se află la o altitudine de 946 metri. De formă aproape circulară, similar cu o paletă de pictor, are o lungime de 620 metri și o lățime maximă de 460 metri, o suprafață de 19,50 ha și o adâncime maximă de 7 metri. Lacul își completează apele numai din precipitații, neavând izvoare. Puritatea apei se apropie de aceea a apei distilate, cu numai 0,0029 ml minerale. Capacitatea trofică redusă a apei lacului se datorează și emanațiilor mofetice prin fundul lacului și prin pereții craterului. Turiștii veniți la lacul Sfânta Ana nu au nevoie de prognozele meteorologilor pentru a afla cum va fi vremea, ei având la îndemână o metodă empirică, dar exactă, oferită de muntele vulcanic: cele două fisuri formate în munte care prevestesc vremea. Localnicii știu că "Dacă emanațiile din fisuri pișcă la nas, atunci e semn de furtună, iar dacă nu, ziua va fi însorită, tocmai potrivită pentru drumeții". Fenomenul are o explicație științifică. În munte se desfășoară încă o activitate post-vulcanică, sensibilă la orice schimbare a presiunii atmosferice. Când presiunea atmosferică scade, gazele, precum bioxidul de carbon și sulful, urcă spre suprafață și inundă fisurile cu un miros înțepător, semn că vine ploaia. Lacul Sfânta Ana este o rezervație complexă naturală, geologică, floristică și faunistică. Lângă lac se află o capelă romano-catolică cu hramul Sfintei Ana. Scăldatul în Lacul Sfânta Ana nu mai este permis din decembrie 2017. Despre acest lac există și unele legende. Doi tineri trebuiau să se căsătorească. Fata, pe nume Ana, care urma să devină soție, nu dorea acest lucru deoarece părinții o obligau să se căsătorească numai pentru a pune mâna pe averea tânărului, care era destul de necioplit în ale măritișului. În seara nunții, mireasa a fugit și s-a aruncat în acest lac, trupul ei neînsuflețit nefiind găsit nici în ziua de astăzi. Din această cauză lacul poartă numele acelei fete. O altă legendă spune că odinioară, prin aceste locuri trăiau doi tirani care erau frați. Unul stăpânea o cetate pe vârful Puciosul din apropiere, celălalt, o cetate situată pe locul actualului lac. Stăpânul cetății de pe Puciosul avea o caleașcă minunată, câștigată la zaruri, fapt ce a stârnit invidia fratelui său, care a pus rămășag că a doua zi va veni în vizită cu o caleașcă și mai măreață. Pentru a câștiga rămășagul, tiranul pune să fie înhămate la caleașca sa opt din cele mai frumoase fete din împrejurimi. Caleașca fiind foarte grea, acestea nu au putut să o urnească, fapt ce a dezlănțuit mânia stăpânului, care a început să le biciuiască. Una din fete, pe nume Ana, l-a blestemat pe stăpânul cel mârșav. Blestemul fetei s-a împlinit numaidecât: s-a pornit o furtună îngrozitoare, cu fulgere și tunete, cutremure, iar cetatea, împreună cu tiranul ei, s-a scufundat în flăcări. În locul cetății de odinioară s-a format un lac albastru și liniștit, numit de locuitorii din zonă Lacul Sfânta Ana.

România - Onoare - Forțele Terestre - Patrie

România - Jur credință patriei mele, România

Medalia de colecție – Forțele Terestre Române a fost creată pentru toți cei care vor să aibă în colecția personală de articole specifice, o medalie care are pe o față Stema României și pe cealaltă Emblema Forțelor Terestre Române. Deasemenea medalia este des folosită ca schimb între participanții diferitelor activități comune de specialitate. Medalia este confecționată de o firmă privată și are următoarele caracteristic tehnice:

material compoziție – aliaj de zinc
forma – rotundă
diametrul – 4,6 centimetri
grosimea – 5 milimetri
ambalaj – cutie transparentă
preț unitar de vânzare – 59,99 lei

Forțele Terestre Române este numele unei părți din cadrul Armatei române. Forțele Terestre reprezintă cea mai importantă componentă a Forțelor Armate Române și sunt destinate realizării de diferite acțiuni militare, cu caracter terestru sau aeromobil, în orice zonă sau direcție. Forțele Terestre trebuie, în mod independent sau împreună cu alte categorii militare, să asigure desfășurarea operațiunii defensive sau ofensive, pentru capturare, distrugere sau invazie, fiind parte a structurilor militare naționale, multinaționale sau internaționale. O parte dintre unitățile care compun actuala structură operațională a Forțelor Terestre, trebuie să fie capabilă să efectueze operațiuni militare în afara teritoriului național, împreună cu forțele militare internaționale. Aceste forțe se află sub conducerea Statului Major al Forțelor Terestre. Statul major al trupelor de uscat (forțelor terestre) este o structură militară centrală, organizată, cu sediul în București, care asigură conducerea tuturor unităților militare românești care desfășoară operațiuni militare pe sol. Dimensiunea istorică a Forţelor Terestre şi a biruinţelor lor izvorăşte din vremuri imemoriale, începând cu anonimii luptători pedeştri. Istoria armatei de uscat reprezintă o însumare a istoriilor armelor şi specialităţilor ce au compus-o dintotdeauna şi o compun şi în prezent: infanteria, vânătorii de munte, tancurile, artileria, geniul, apărarea NBC etc. Denumite ca atare sau nu, forţele terestre au fost la români, dintotdeauna, nu numai cea mai numeroasă componentă a oştirii, dar şi singura categorie de forţe capabilă să angajeze, să desfăşoare şi să desăvârşească lupte, bătălii şi operaţii, îndeplinind misiuni deosebit de grele, uneori fără sprijinul celorlalte componente ale armatei, situaţie mai frecvent întâlnită înainte de primul război mondial. Bazele moderne ale constituirii şi consacrării Forţelor Terestre pot fi plasate în timp din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a procesului revoluţionar de la 1848, a făuririi statului român modern prin Unirea de la 1859 şi a înfăptuirii politicii militare a lui Al.I.Cuza. Principalele arme şi specialităţi componente existau încă din perioada 1859-1860. Infanteria, arma de bază a sistemului militar românesc, era organizată în şapte regimente, constituite fiecare din două batalioane a câte patru companii. În 1860 a fost creat primul batalion de tiraliori, denumit apoi Batalionul 1 Vânători, marcând astfel apariţia trupelor de vânători. Cavaleria, singura armă cu mare mobilitate în câmpul tactic, era destinată să îndeplinească misiuni de cercetare şi siguranţă, să execute manevre de întoarcere şi învăluire, precum şi urmărirea inamicului. Cavaleria era constituită din două regimente, organizate fiecare pe câte patru escadroane de lancieri, cărora li s-a mai adăugat apoi, începând cu anul 1862 şi câte un escadron de depozit. Artileria, deşi era o armă în plin proces de afirmare în armatele altor state, la noi se rezuma la doar şase baterii (patru în Moldova şi două în Muntenia), care au fost reorganizate în câte un divizion pentru fiecare provincie, iar acestea, ulterior, au format împreună primul regiment de artilerie. Politica militară a lui Al.I.Cuza s-a materializat atât în legile organizării armatei române, cât şi în măsuri importante care au dus la infiinţarea Statului Major General, a primelor comandamente militare (din Moldova, Muntenia şi Oltenia), care au început să funcţioneze încă din anul 1860 şi să-şi desfăşoare activitatea după un regulament propriu (1863), precum şi prin apariţia primelor comitete consultative şi inspectorate de armă. Instituţia inspectoratelor de armă poate fi sesizată încă din anul 1860, când Bugetul Oastei Moldovei prevedea înfiinţarea unui post de inspector al infanteriei cu gradul de general, însă consacrarea a survenit ceva mai târziu. Inspectoratul infanteriei a luat fiinţă abia în anul 1912 (cu mult timp după cele ale cavaleriei, artileriei şi geniului, instituite în anii 1873, 1875 şi respectiv 1887), probabil datorită faptului că problemele specifice erau rezolvate prin comandanţii regimentelor şi diviziilor, iar la nivelul ministerului de către comitetul consultativ al armei. La 15 februarie 1865, s-a decretat înfiinţarea comitetelor consultative pentru diferite arme, care trebuiau să examineze toate chestiunile privitoare la constituirea, organizarea, disciplina, instruirea, armamentul şi să dezbată regulamentele, proiectele şi planurile corespunzătoare fiecarei arme. În lumina Constituţiei din 1866, a fost adoptat un pachet de legi care a creat cadrul adecvat dezvoltării sistemului militar. Atunci, pentru prima dată în istoria militară a României, s-au definit structurile organizatorice: corp de armată, divizie, brigadă, care se constituiau numai la manevre sau în caz de război. La pace, funcţionau entităţile organizatorice cunoscute: regiment, batalion (divizion, escadron), companie (baterie), pluton, secţie. Proclamată de Parlamentul de la Bucureşti la 9 mai 1877, independenţa de stat a României urma să fie consolidată prin participarea oştirii române, implicit a Forţelor Terestre, la Războiul ruso-turc, primul conflict armat de anvergură din epoca modernă a istoriei noastre militare. România dispunea, la acea vreme, de patru divizii de infanterie, grupate în două corpuri de armată. Prin Legii 6 mai 1913, au apărut corpurile de armată, ca mari unităţi de arme întrunite. Organizarea Forţelor Terestre era eşalonată, astfel, pe corpuri de armată, divizii de infanterie, brigăzi de infanterie, de călăraşi şi de artilerie. În cadrul infanteriei, unitatea de bază era regimentul, compus din batalioane, iar acestea din companii. Eşalonul armată a apărut în structura sistemului militar românesc la intrarea ţării în primul război mondial. Noi mutaţii au cunoscut Forţele Terestre după primul război mondial când, în compunerea de luptă a regimentului şi a diviziei de infanterie, au intrat şi alte arme, în special tancurile (în 1919), artileria, pionierii, transmisiunile, formaţiunile de logistică şi medicale. În anul 1932, prin Legea din 28 aprilie cu privire la stabilirea efectivelor armatei, structura Armatei Române era următoarea: şapte corpuri de armată cu 21 divizii de infanterie, un corp de vânători de munte, 72 regimente de infanterie, un regiment care de luptă, un batalion gardă palat, două batalioane de grăniceri, patru batalioane de infanterie uşoară, 22 companii de mitraliere divizionare. O importantă măsura adoptată pe linie organizatorică a constituit-o înfiinţarea, în anul 1936, respectiv 1938, a încă două departamente pe lângă Ministerul Apărării Naţionale. Este vorba de Ministerul Aerului şi Marinei şi de Ministerul Înzestrării Armatei.În etapa actuală, Forţele Terestre constituie o componentă importantă a securităţii României prin relevanţa misiunilor acestora pentru nevoile de securitate ale ţării, care sunt nemijlocit legate de capacitatea lor intrinsecă de a acţiona în toată gama operaţiunilor militare. Menţinerea capacităţii de luptă a acestei forţe, în prezent şi în viitor, simultan cu transformarea sa într-o forţă militară pentru secolul XXI, cere un efort cumulativ pe termen lung, de timp şi resurse. În acest context, Forţele Terestre vor continua să fie puse în faţa dificilei decizii de a menţine permanent echilibrul constant între cerinţe şi resurse. Deasupra am postat poze din instruirea unor categorii de unități din structura forțelor terestre.

Stema României, adoptată de cele două Camere ale Parlamentului, reunite în sesiunea din 10 septembrie 1992, constă într-un vultur sau o acvilă pe un scut, având aripile deschise; în cioc ține o cruce, pe cap coroana de oțel a României, iar în gheare o sabie și un sceptru. Între aripile protectoare se află un scut împărțit în cinci părți cuprinzând stemele celor 5 regiuni istorice:

Stema Țării Românești, cu capul conturnat, având în cioc o cruce, la dreapta un soare, la stânga o lună crai nou. Prima versiune este atestată pe un document din 20 ianuarie 1368 emis de domnul Vladislav I.
Stema Olteniei. În 1872 pe emblema Principatelor Unite a fost introdus separat, în afara vulturul Munteniei și bourului moldovenesc și simbolul Olteniei, pe un fond roșu, un leu încoronat ieșea dintr-o coroana antică și o stea, totul din aur. Din 1921 ea a căpătat forma de azi, în cartierul al treilea, pe fond roșu, un leu ieșind dintr-un pod (podul de la Drobeta, ambele de aur).
Stema Moldovei în varianta de pe stema României, capului de bour îi este asociată, pe lângă luna crai-nou și roza, o stea în locul soarelui atestat pe hrisovul din 30 martie 1392, dat de domnul Roman I.
Stema Transilvaniei, scut împărțit în două câmpuri: în câmpul superior era o jumătate de acvilă, cu zborul desfăcut, ieșind din linia de demarcație, iar în câmpul inferior, turnuri de cetate, ultimele amintind de numele german al Transilvaniei, Siebenburger („Șapte cetăți”), nume atestat din anul 1296. Stema Transilvaniei este atestată din secolul al XVI-lea.
Banatul, Crișana și Maramureșul nu au avut steme, dar pe data de 23 iunie 1921, a fost stabilit ca stema Olteniei să fie atribuită și Banatului, iar stema Transilvaniei să fie atribuită și Crișanei și Maramureșului.
Stema Dobrogei constă din doi delfini afrontați, pe fond de azur, dispuși cu capul în jos. Simbolul a fost introdus pe stemă în 1872, și reprezenta inițial „Ținuturile Mării”, întrucât la acea dată România nu deținea și nu revendica Dobrogea, având însă ieșire la Marea Neagră prin fâșia Cahul-Bolgrad-Ismail. După 1878, când România a schimbat acest teritoriu cu Dobrogea de Nord, însemnul heraldic se referă la aceasta din urmă.

La baza stemei actuale stă stema României interbelice, care a fost proiectată în anul 1921 de heraldistul clujean Jozsef Sebestyen, la cererea regelui Ferdinand al României. Stemei actuale îi lipsește, față de stema interbelică, scutul mic, argintiu-negru din interior (simbolul heraldic al Casei de Hohenzollern). Crucea de deasupra coroanei nu era o cruce simplă, ci era crucea decorației “Trecerea Dunării”. Un proiect de lege, care pune Coroana de Oțel, simbolul suveranității (independenței) României, pe capul acvilei din stemă (unde nu a fost niciodată), a fost adoptat de camerele Parlamentului în prima jumătate a lui 2016. Legea a fost promulgată la 11 iulie 2016 de către președintele Klaus Iohannis. Deși proiectul a fost bine primit de public, ca un prim pas spre îndelung-așteptata recuperare a simbolurilor heraldice românești normale, care au semnificație istorică, el a primit și critici pentru că nu reașează Coroana de Oțel în locul ei firesc, deasupra scutului albastru: în Stema Regală, Coroana de Oțel timbra scutul mare, având o dimensiune generoasă, iar acvila romană purta pe cap o coroană de aur mică (numită „coroană regală de aur” în Legea din 1921), de forma celei din decorația “Trecerea Dunării”.

Insigna -A.S.V.U. (Asociația Surorilor Voluntare Unite)

Produsul medalistic prezentat mai sus este o insignă ce a fost realizată la comanda A.S.V.U. (Asociaţia Surorilor Voluntare Unite). Piesa este unifață emailată, are forma rotundă cu diametrul de 16,8 milimetri.

În paralel cu activitatea surorilor infirmiere voluntare ale Societăţii Naţionale de Cruce Roşie a României, încă din timpul războiului balcanic dar mai ales în timpul primului război mondial, au activat în spitalele militare sau ale Crucii Roşii voluntare unel asociaţii feministe ce au servit acţiunilor patriotice şi umanitare. Mărturii ale existenţei şi activităţii acestor asociaţii sunt insignele, brăţările textile, legitimaţiile şi diplomele ce s-au păstrat în colecţii. Activitatea instituției surorilor de caritate din țara noastră s-a desfășurat prin Societatea națională de Cruce roșie. Între anii 1888 și 1892, societatea și-a extins activitatea prin organizarea de cursuri speciale pentru pregătirea surorilor de caritate. În anul 1891, s-a înființat școala permanentă pentru infirmiere, iar un an mai târziu s-a înființat un spital școala cu 10 paturi. Profitând de o perioadă de pace, Crucea Roșie Română a continuat să se organizeze și să se pregătească, atât din punct de vedere material, cât și din punctul de vedere al personalului, pentru a putea fi în măsură să acționeze cât mai eficient în cazuri de necesitate. Prin Statulul Crucii Roșii, adoptat în anul 1876, femeile nu puteau face parte din conducerea Societății. De aceea, în anul 1906, s-au pus bazele “Societății de Cruce Roșie a doamnelor din România”, prima președintă aleasă fiind Irina Câmpineanu. Societatea activa în paralel cu cea înființată în anul 1876 și se ocupa cu strângerea de fonduri pentru ajutorarea în caz de război și calamități, pregătea personal voluntar, coopta doamne devotate din aproape toate orașele țării. În anul 1915, Adunarea Generală a Societății Naționale de Cruce Roșie a aprobat fuziunea celor doua entități. Cu acest prilej, Regina Maria, sub al cărei patronaj se afla Crucea Roșie la acea vreme, a adresat românilor următorul mesaj: „Crucea Roșie, nădejdea tuturor în timp de pace, ca și în război, nu trebuie să piară. Cu toții, de la mic la mare, să o sprijinim cu evlavie, cu însuflețire, cu nesfârșita dragoste”. Cu sprijinul unui număr impresionant de voluntari, Crucea Roșie Română a trecut proba de foc a primului război mondial. Misiunea sa era aceea de a completa serviciul militar al armatei prin organizarea a 58 de spitale în București și în țară. La chemarea Societății Naționale de Cruce Roșie, femei aparținând celor mai diverse categorii sociale s-au oferit voluntar să activeze în spitalele și în cantinele administrate de organizație.

Însăși Regina Maria s-a implicat în operațiunile desfășurate în sprijinul răniților. În acei ani grei pentru țară, Crucea Roșie Română a asistat în spitalele proprii peste 150000 de răniți, a asigurat hrana pentru militari, refugiați și populația afectată de conflict, a facilitat schimbul de corespondența între prizonierii de război și familiile acestora, a sprijinit cu hrană și îmbrăcăminte prizonierii romani din lagărele inamice. Fondurile pentru aceste operațiuni au fost mobilizate de Crucea Roșie din donații publice, provenite de la populație și de la surse externe. În poza aplicată este Regina Maria a României în mijlocul surorilor de caritate.

Insigna Tânărul turist R.P.R.

(Republica Populară Română)

Insigna „Tînărul turist” are dimensiunile de 2,6 x 2,3 centimetri şi a fost produsă din alamă cu email cald la IPMS „Arad”, fiind emisă de Comitetul Central al Uniunii Tineretului Muncitor. Insigna este aproximativ rotundă. În centrul său sunt reprezentaţi doi pionieri (băiat şi fată) înconjuraţi de brazi verzi în stânga şi dreapta, cu un lanţ de munţi albi în faţă şi un cer albastru deasupra. Între băiat şi brazi este reprezentată o cabană maro. Pe exterior este înconjurată de o bandă albă, prevăzută în partea inferioară cu o eşarfă roşie, pe care este scris „RPR” (Republica Populară Română). În partea superioară se află o busolă care depăşeşte uşor conturul insignei, al cărei ac este orientat pe direcţia NE-SV. Tot pe banda albă, despărţit de busolă, este scris cu majuscule „TINARUL TURIST”. Sistemul de prindere constă într-o agrafă ataşată pe revers. Nu există informații exacte referitoare la criteriile de acordare, dar considerăm plauzibil ca ea să fi fost dedicată membrilor cercului sau cluburilor „Tinerilor turişti”, iar criteriile de acordare să fi fost similare cu cele ale insignei „Micul turist”. Insigna a fost în uz aproximativ în intervalul anilor 1951-1956. De-a lungul existenţei sale ca organizaţie de masă a şcolarilor (1949-1989), Organizaţia Pionierilor a acordat o atenţie deosebită activităţilor în aer liber şi turistice. Această importanţă rezultă şi din faptul că până în 1966 (perioadă care se suprapune RPR-ului) Organizaţia nu a emis nicio insignă dedicată exclusiv sportului, în schimb a emis două pentru activităţi turistice: „Tânăr turist” şi „Micul turist” (a doua apare în trei variante). Ulterior, în intervalul 1966-1989 au mai fost emise alte două insigne: „Tot înainte pentru activităţi turistice” (apare în trei variante) şi „Roza vânturilor” (apare în 6 variante). Pentru a le putea primi pionierii trebuiau să participe la drumeţii şi să aibă cunoştinţe de orientare turistică şi de acordare a primului ajutor medical. După vârsta de 7 ani, copiii înscrişi în sistemul de învăţământ deveneau pionieri, scopul organizaţiei fiind: educarea noii generaţii în spirit comunist. Organizaţia ”Pionierii României” a luat naştere la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. În 1947, pionierii au fost încadraţi în UAER - Uniunea Asociaţiilor de Elevi din Romania. Doi ani mai târziu, pe 30 aprilie 1949, în cadrul unei şedinţe festive la care a participat toată conducerea PCR, s-a decis înfiinţarea primelor detaşamente de pionieri, luând naştere astfel Organizaţia Naţională a Pionierilor. De la înfiinţare şi până în 1966, organizaţia pionierească era subordonata Uniunii Tineretului Comunist. Pionierii lui Ceauşescu participau la ”activităţi obsteşti” precum creşterea viermilor de mătase sau creşterea iepurilor. Prima conferinţă naţională a Organizaţiei Naţionale a Pionierilor a avut loc în 1966. Atunci s-au aprobat primele regulamente pioniereşti precum ”Statutul unitatilor şi detaşamentelor de pionieri din Republica Socialistă România şi Regulamentul Consiliilor Organizaţiei Pionierilor din Republica Socialistă România”. În Statutul Organizaţiei Pionierilor din Republica Socialistă România organizaţia pionierească se prezenta drept ”o organizaţie revoluţionară de masă a copiilor”: "Organizaţia Pionierilor educă şcolarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei şi devotamentului nemărginit faţă de poporul nostru, faţă de Republica Socialistă România, faţă de Partidul Comunist Român, ajută pe toţi copiii să cunoască tradiţiile şi trecutul glorios de luptă ale poporului şi ale clasei muncitoare pentru eliberare naţională şi socială, să îndrăgească frumuseţile şi bogăţiile ţării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obţinute în construcţia socialismului”. Numărul elevilor înregimentaţi în organizaţia pionierească a crescut în fiecare an. Statisticile oficiale arată că, în 1984, în România existau 2.690.000 de pionieri. Pionier devenea, odată intrat în sistemul de învăţământ, orice elev care trecea în clasa a doua. Foştii şomi ai patriei transformaţi în pionieri primeau botezul cu surle şi trâmbiţe în ceremonii festiviste din care nu lipseau cântecele şi poeziile dedicate conducătorului iubit. În cadrul ceremoniei, elevilor le era înmânată de colegii mai mari din clasa a IV-a cravata roşie de pionier. Ceremonia implica şi depunerea jurământului. La 8 ani, elevii jurau cu mâna pe steagul RSR: "Eu, (numele si prenumele), intrând în rândurile Organizaţiei Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăţ bine, să fiu harnic şi disciplinat, să cinstesc cravata roşie cu tricolor. Pionierii erau ierarhizaţi în funcţie de rezultatele la învăţătură şi disciplină. Cei buni erau făcuţi ”comandanţi” şi primeau şnururi colorate în funcţie de grad: şnur roşu pentru comandatul de grupă, şnur galben pentru comandat de detaşament ceea ce însemna comandat de clasă, şnur albastru pentru comandat de unitate, adică cel care conducea toată şcoală. Uniforma de pionier pe care elevii o îmbrăcau la toate ceremoniile festive cuprindea nu doar cravată, ci şi o serie de accesorii precum inelul de plastic pentru cravată, curea, pe a cărei cataramă se regăsea stema ţării, trese şi semne matricole. Pionierii aveau nu doar jurământ, ci şi legământ şi deviză aşa cum prevedea Statutul unităţilor şi detaşamentelor de pionieri din Republica Socialistă România. “Voi învăţa şi voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele – Republica Socialistă România; voi fi credincios poporului şi Partidului Comunist Român; voi respecta neabătut îndatoririle pioniereşti”, era legământul pe care îl rosteau în cadrul ceremoniilor elevii intraţi în rândurile organizaţiilor. ”Propăşirea societăţii socialiste”, ”înflorirea României socialiste” şi ”cauza partidului” erau termeni familiari copiilor de 8 ani, în timpul regimului ceauşist. “Pentru gloria poporului şi înflorirea Romaniei socialiste, pentru cauza partidului - inainte! Tot înainte”, suna deviza pionierilor români. Aproape în toate reşedinţele de judeţ şi oraşele mari s-au constituit începând cu 1949 case ale pionierilor. Acestea erau locurile în care se desfăşurau ceremoniile de primire în rândurile organizaţiei, dar şi alte evenimente festive. Organizaţia Pionierilor acorda atât distincţii individuale, cât şi colective elevilor fruntaşi la învăţătură. Meritele erau recunoscute prin trese, insigne sau titluri precum „Pionier de frunte”, „Pionier fruntaş în munca patriotică”. Unităţile şcolare cu merite deosebite primeau distincţii colective care constau în diplome precum „Unitate fruntaşă” sau „Detaşament fruntaş”. Anul 1989 a marcat aniversarea a 40 de ani de la crearea Organizaţiei Pionierilor. A fost anul în care comuniştii au dorit intensificarea activităţii ”de educare şi formare a copiilor în spiritul valorilor şi normelor moral-politice specifice omului nou al societăţii noastre socialiste, gata oricând să slujească cu devotament patria, partidul şi poporul, cauza socialismului şi comunismului pe pământul scump al patriei”. Cu prilejul anului aniversar la nivelul organizaţiei s-au luat în 1989 o serie de măsuri: ”La nivelul tuturor detaşamentelor şi unităţilor de pionieri vor fi intensificate acţiunile politico-educative pentru cunoaşterea temeinică, aprofundată de toţi elevii, a politicii interne şi externe a partidului şi statului nostru, a măreţelor realizări obţinute prin muncă eroică de poporul nostru, sub conducerea înţeleaptă a PCR, în anii socialismului, şi, cu deosebire, în perioada inaugurată de istoricul Congres al IX-lea al partidului, perioadă pe care întreaga noastră naţiune, într-o deplină unitate de gând şi faptă o numeşte cu dragoste, profund respect, aleasă preţuire şi vibrantă mândrie patriotică Epoca Nicolae Ceauşescu”. Organizaţia s-a desfiinţat în anul căderii comunismului. SURSA – NET: http://historia.ro/sectiune/general/organizatiile-de-pionieri-botezul-comunist-pe-2275850.html

Set două insigne Colecția Appel Francisc

Colecționarul este un om curios, dar mai ales un om sensibil. Îşi creează propriul univers material bazat pe lucruri atent selectate. Însă el nu poate crea acest edificiu fără o puternică legătură afectivă cu alţi colegi de pasiune. Deşi sunt mulţi cei veniţi în această breaslă, puţini sunt cei aleşi de colecţionar a-i fi prieteni. Aceştia îi asigură informaţiile necesare, protecţie dar şi afecţiune. Deşi relativ recentă, a devenit deja celebră istoria unui coleg care, pe patul de spital, după câteva zile de profundă suferinţă şi tăcere, a revenit brusc către familie, întrebând dacă a primit coletul de la un alt coleg, după care, la câteva momente, a căzut în tăcerea eternă. Pornind de la pasiunea unor colecţionari care atinge paroxismul când este vorba de propria colecţie şi continuând cu cei care doresc să-şi exprime admiraţia faţă de alţii cu ocazia unor aniversări, vă propunem un material în care prezentăm o serie de insigne cu efigia sau numele unor colecţionari. Materialul nu se doreşte a fi exhaustiv, ci un exemplu de urmat în emiterea unor astfel de însemne , fie de către împătimiţi, fie de către prieteni sau chiar de către marea comunitate a colecţionarilor de insigne. Insignele Colecţia Appel Francisc s-aur realizat în anul 1983 din tombac emailat la cald la Monetăria Statului, respectiv Întreprinderea Arădeanca Arad. Insigna dreptunghi rotunjit are dimensiunile 30 x 21 milimetri , iar varianta a II-a este de tip scut. Fiecare din ele au fost realizate într-un tiraj de 100 de exemplare după proiectului lui Liciu Ioan. Insigne sunt realizate în mai multe variante de culoare și prezintă sistem de prindere tip broşă.

___________ooOoo__________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII