Epaminonda's Blog.....: FILATELIE - MAREA UNIRE ÎN NUMISMATICĂ

Cu ocazia zilei naționale a României compania națională Romfilatelia a lansat pe piața filatelică un set de produse dintre care eu vă prezint doar patru blocuri de mărci poștale. Numismatica, un domeniu al colecționarilor pasionați, a preluat în tematica emisiunilor de monede subiecte menite să reflecte evenimente istorice, culturale, aniversări ale unor personalități etc., devenind alături de filatelie o modalitate eficientă de prezentare și promovare a marilor valori prezente în istoria umanității. Banca Națională a României a adunat în tezaurul său numismatic monede valoroase, emise cu ocazia aniversărilor unor mari personalități, a unor momente de referință ale istoriei și a Dinastiei Regale a României. Pentru emisiunea filatelică „Marea Unire în numismatică”, Romfilatelia a ales pentru mărcile poștale patru monede aniversare prezentate într-o idee unitară de redare imagistică a subiectului: Mihai Viteazul, precursorul Marii Uniri, Regele Ferdinand I, Regina Maria (primii regi ai României Mari) şi coroana de aur a Reginei Maria, un artefact al tezaurului istoric realizat special pentru momentul Încoronării de la Alba Iulia (1922). Monedele au fost emise în perioada 2010-2018. Reproducerea monedelor în imaginile mărcilor poștale este însoțită de portretele personajelor, respectiv de imaginea reprodusă în culorile reale ale Coroanei Reginei Maria
1. Marca poștală cu valoarea nominală de 3,50 lei reproduce portretul domnitorului Mihai Viteazul, precursor al Marii Uniri (1601), existent pe reversul monedei emise în anul 2018, având ca avers redarea momentului intrării domnitorului în Alba Iulia, în fruntea oștenilor săi, la anul 1601. Stema României completează sugestiv, alături de zidurile cetății, simbolul unui important moment al istoriei neamului.

În data de 30 aprilie 2018, Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din aur cu tema Mihai Viteazul, precursor al Marii Uniri. Aversul monedei redă scena intrării lui Mihai Viteazul în Alba Iulia (după tabloul realizat de Constantin Lecca), inscripţia în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „100 LEI”, stema României și anul de emisiune „2018” iar reversul monedei prezintă portretul lui Mihai Viteazul (după portretul realizat la Praga de către Egidius Sadeler, în anul 1601) şi inscripțiile „MIHAI VITEAZUL” și ,,PRECURSOR AL MARII UNIRI”.

Caracteristicile monedei sunt următoarele: metal: aur; valoare nominală: 100 lei; puritate: 90%; formă: rotundă; diametru: 21 milimetri; greutate: 6,452 grame; calitate: proof; margine: zimțată, tiraj – 250 exemplare și preț unitar de achiziție (fără TVA) – 1695 lei.

Mihai Viteazul sau Mihai Bravu (născut în anul 1558 la Târgu de Floci şi decedat la data de 9 august 1601 în Turda) a fost bănișor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Ţării Româneşti şi, pentru o perioadă, în anul 1600, conducător de facto al tuturor celor trei ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania.

Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile petrecute în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe scurt, Mihai Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de "Domn" decât în Țara Românească):

1593-1599 este Domn al Țării Românești;
Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului;
În perioada iunie 1600 - septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al Ardealului și Moldovei, adunate împreună sub "unirea personală" a lui Mihai; în cazul Moldovei îl înscăunează de fapt pe fiul său;
Între septembrie 1600 - noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;
Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului Habsburgic.

Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept "unire", termenul este dus prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de dinainte - Dieta (Transilvania) și sfaturile boierești în țările extracarpatice, își păstrează legile, cutumele și procedurile fiecăreia în vigoare. Mihai nu "unifică" nici armatele. Având în vedere că domnitorul Moldovei - Ieremia Movilă și guvernatorul Transilvaniei – cardinalul Andrei Bathory s-au îndepărtat de Sfânta Alianță și s-au apropiat de cancelarul polonez Jan Zamoyski intenționând a-l îndepărta pe Mihai Viteazul de pe tronul Țării Românești, domnitorul muntean a acționat rapid și eficient. Cu permisiunea împăratului Rudolf al II-lea intervine în Transilvania pentru a sparge cercul de adversități ce-l împresura.

După victoria asupra lui Andrei Bathory (Bătălia de la Șelimbăr – 18/28 octombrie 1599) își face intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie

1599 primind cheile fortăreței de la episcopul Demetrius Naparagy. În primăvara anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl reprezenta influența în Moldova a regatului polonez care refuzase să facă parte din Liga Sfântă fiind un aliat tacit al Imperiului Otoman. Ceea ce a determinat însă decisiv hotărârea lui Mihai de a declanșa o campanie preventivă în Moldova, au fost pregătirile făcute de către Sigismund Bathory, aflat de la începutul anului 1600 la Suceava, pentru recucerirea Transilvaniei, cu sprijinul lui Jan Zamoyski și al lui Ieremia Movilă. La 1 mai 1600 Mihai își așeză tabăra la Prejmer. La 6 mai Mihai în fruntea oastei sale trece munții, dar nu pe drumul obișnuit, unde știa că îl așteaptă dușmanul, ci urcându-se pe munții cei mai grei. Bătălia decisivă se dă la Bacău, Mihai îl învinge pe Ieremia Movilă și realizează astfel, prima unire a țărilor române. Ieremia Movilă a fugit, găsind refugiu, împreună cu familia sa la Hotin. La 1 iunie 1600, Mihai se afla la Iași și boierii moldoveni au fost puși să jure în numele cârmuitorului celui nou. Contextul internațional a fost nefavorabil lui Mihai. Puterile vecine (imperiile habsburgic, polonez și otoman) vedeau în ambițiile sale politice o contradicție cu interesele proprii de dominanță. Acestea au acționat fățiș dar și pe ascuns pentru pentru împiedicarea proiectului voievodului Mihai Viteazul. La 19 august 1601 este asasinat mișelește de un grup de mercenari, dar rămâne întrebarea “Unde erau atunci gărzile sale personale?”

2. Marca poștală cu valoarea nominală de 4,50 lei reproduce portretul Regelui Ferdinand I, după momentul Încoronării de la Alba Iulia, existent pe reversul monedei emise în anul 2016, având ca avers detalii ale elementelor sculptate pe sceptrul regal.

În data de 27 decembrie 2016 Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic internațional o monedă comemorativă cu tema Istoria aurului – Buzduganul regelui Ferdinand I. Aversul monedei redă un detaliu al buzduganului regelui Ferdinand I, inscripţia „ROMANIA”, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2016”, iar reversul prezintă portretul regelui Ferdinand I și inscripția ,,REGELE FERDINAND I”.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoare nominală: 10 lei; data emiterii: 27 decembrie 2016; seria: Istoria aurului; metal: aur; puritate: 99,9%; formă: rotundă; diametru: 13,92 milimetri; greutate: 1,224 grame; calitate: proof; cant: zimțat; tiraj: 500 de exemplare și preț unitar de vânzare fără TVA: 395 lei.

Buzduganul este unul din cele cinci simboluri ale autorității supreme în regatul Românie, alături de coroana regală, mantia regală, pavilionul regal (steagul regal) și cifra regală (nomograma regală). Dacă regii României Carol I și Carol II au folosit ca simbol al puterii bastonul de mareșal, Ferdinand I a folosit Buzduganul. Acest buzdugan a fost conceput de pictorul Costin Petrescu, executat de firma franceză Rene Boivin din Paris, dăruit regelui în data de 1 mai 1920 și astăzi poate fi văzut în Muzeul de Istorie a României din București, secțiunea tezaur. Piesa este confecționată din aur, argint și oțel, cu spineli și perle. Ca tehnici de executare s-au folosit: ștanțarea, cizelarea, gravarea și șlefuirea. Buzduganul se poate demonta în trei secțiuni, are lungimea totală de 695 milimetri, diametrul maxim 105 milimetri, diametrul minim 29 milimetri și cântărește 2290 grame. La partea superioară a piesei sunt reprezentate patru țărănci în costume populare simbolizând provinciile Țara Românească, Ardealul, Moldova și Bucovina.

Pe buzdugan sunt aplicate următoarele cinci inscripții: “M.S. Regelui Ferdinand al tuturor românilor, dăruit acest buzdugan spre pomenirea războiului purtat de la 1916 până la 1919 pentru dezrobirea și unirea întregului neam românesc”, “1916 – 1919”, “Basarabia / România / Țara Ardealului / Bucovina”, “Proiect de Costin Petrescu” și „Executat de Casa Rene Boivin, 27 Rue des Pyramides”.

Principele Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen a văzut lumina zilei la Sigmaringen, la data de 24 august 1865, fiu al Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, pretendent la Tronul Spaniei, şi al Infantei Antonia a Portugaliei, Principesă de Bragança şi de Saxa-Coburg-Gotha. A studiat la Școala Militară din Kassel, la Universitatea din Leipzig, la Universitatea din Bonn şi la Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen. A venit prima oară în România în anul 1881, la vârsta de 15 ani. A stat la Palatul Cotroceni, împreună cu tatăl lui, Leopold, și fratele lui mai mic, Carol. Cei trei au fost prezenți la ceremoniile Încoronării. La 14 noiembrie 1886, Principele Ferdinand este încorporat sublocotenent în Armata României, în cadrul Regimentului 3 linie (infanterie). A fost ofițer al Armatei Române timp de 38 de ani, trecând în patru decenii de la gradul de sublocotenent la cel de mareșal. Ferdinand devine oficial Principele de Coroană al României în noiembrie 1888, la 23 de ani. Ferdinand rămâne Principe Moștenitor timp de 26 de ani și arată o extraordinară loialitate Regelui Carol I, pregătindu-se discret, măsurat și temeinic pentru a prelua pe creștet Coroana de Oțel a României. Ferdinand s-a căsătorit la Sigmaringen, în ziua de 10 ianuarie 1893, cu Principesa Maria a Marii Britanii şi Irlandei, Principesă de Edinburg și Principesă de Saxa-Coburg-Gotha. Ferdinand I a urcat pe tron la data de 28 septembrie/ 11 octombrie 1914 şi a domnit timp de 13 ani, până în ziua morții, 20 iulie 1927. Loialitatea sa față de țară, tăria convingerilor sale și felul ireproșabil în care servește națiunea și coroana îi aduc numele de ,,Ferdinand cel Loial”. Domnia Regelui Ferdinand a fost marcată de două evenimente majore în istoria ţării: primul război mondial şi Marea Unire ce a urmat războiului. Ferdinand I a fost un distins militar. Înainte de venirea în România, el a fost sublocotenent în Regimentul I al gărzii regale din Potsdam. În anul 1913, Principele Moștenitor Ferdinand a condus armata română în campania din Bulgaria. După doi ani de neutralitate, în urma deciziei din 14/27 august 1916 a Consiliului de Coroană, prezidat de Rege, România a intrat în război, la 14/27 august, alături de Antanta (Franţa, Marea Britanie, Rusia, Italia). Regele Ferdinand va fi numit „cel Loial“ pentru că, deşi născut german şi rudă apropiată a Împăratului Germaniei, a aşezat interesul României mai presus de legătura lui de sânge şi a luptat împotriva ţării lui de origine. Profund religios, sensibil şi cu un înalt simţ moral, Regele a luat această hotărâre printr-un mare sacrificiu personal, respectându-şi astfel promisiunea de a fi „un bun român“, făcută în jurământul depus în faţa Parlamentului, la întronare. În preziua Consiliului de Coroană decisiv, Regele îi spunea lui Titu Maiorescu, om politic conservator filogerman, care încerca să îl convingă să nu aleagă alianţa cu Antanta: „După lupte teribile care s-au dat în mine, sacrific totul pentru binele patriei.“ Începutul războiului nu a fost favorabil României, care a pierdut sudul ţării şi Capitala. Familia Regală şi autorităţile statului au fost nevoite să se refugieze la Iaşi, Regele Ferdinand rămânând garanţia independenţei ţării şi sprijinul moral al soldaţilor şi al populaţiei civile afectate de înfrângere, epidemii şi foamete. În pragul dezastrului militar, renegat de familia sa din Germania şi confruntat cu moartea propriului copil, Mircea, în 1916, Regele Ferdinand nu şi-a pierdut credinţa în forţa de redresare a naţiunii sale. Sprijinul misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot a dus la refacerea armatei române, care şi-a demonstrat eroismul, sub comanda generalilor Alexandru Averescu şi Eremia Grigorescu, în bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti și Oituz. Mersul războiului a schimbat însă soarta României, aducându-i victoria şi alipirea provinciilor istorice aflate în afara Statului român. Regele rămăsese, pe tot parcursul războiului, alături de armata sa, prin desele vizite pe front şi repetatele încurajări şi promisiuni în legătură cu schimbările majore care aveau să fie înfăptuite, după încheierea conflictului. La 13 august 1917, într-o proclamaţie adresată armatei şi poporului, Regele spunea: „Oricât am suferi, trebuie să urmăm soarta şi să asigurăm menirea neamului nostru.“ După război, Ferdinand I, supranumit şi „Întregitorul“, a văzut împlinirea visului românilor, prin Unirea succesivă a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Ţara. La data de 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat Rege al tuturor românilor, alături de Regina Maria. Domnia Regelui Ferdinand a adus consolidarea rapidă a ţării, prin unificarea administrativă, proclamarea sufragiului universal, egal, direct şi secret (până atunci se votase pe baza colegiilor cenzitare, aşadar în funcţie de avere) şi reforma agrară din 1921. Legea pentru reforma agrară, din 17 iulie 1921, prevedea exproprierea marilor moşii şi împroprietărirea combatanţilor din Marele Război, a invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război şi a ţăranilor fără pământ. În urma acestei reforme radicale, mica proprietate agricolă a devenit predominantă în România. Nu trebuie uitat că această reformă a fost promisă de Rege soldaţilor în timpul războiului, ea putând fi aplicată datorită votului unui Parlament dominat de marii proprietari funciari. Caz unic în istorie, o reformă agrară de o asemenea amploare a fost făcută de înşişi proprietarii terenurilor. Cea mai importantă operă legislativă din timpul domniei Regelui Ferdinand rămâne noua Constituţie, publicată în Monitorul oficial la 29 martie 1923 şi care înlocuia vechiul act fundamental de la 1866, oferind României stabilitate și un remarcabil cadrul legislativ de dezvoltare. În domeniul politicii externe, obţinerea recunoaşterii României Mari a fost o izbândă istorică. După război, diplomaţii români au lucrat pentru crearea unei reţele de alianţe regionale care să aducă stabilitatea în Europa centrală şi sud-estică: Mica Înţelegere formată din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia (1921) şi Înţelegerea Balcanică formată din România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia (1934). Deloc neglijabil este rolul României în stăvilirea bolşevizării acestei părţi a Europei, prin înlăturarea de la putere a regimului Béla Kun de la Budapesta (în 1919, România răspundea atacurilor maghiare şi ocupa Budapesta, la 4 august; retragerea a avut loc începând cu 16 noiembrie). Pecetea Regelui era expresia statalităţii, a identităţii naţionale. Unirea a fost o alăturare de populaţii cu aceeaşi identitate, o sublimă punere laolaltă culturală, de conştiinţe şi de voinţă. Totuşi, evenimentul nu ar fi avut împlinire statală fără parafa şi existenţa instituţiei Coroanei. Şeful statului era, în modelul acela de cârmuire, un om în care se încarnau identitatea şi statalitatea. Una dintre marile dureri ale Regelui a fost incapacitatea fiului său cel mare, Principele Carol, de a pune interesele naţionale şi dinastice deasupra pasiunilor. În cele din urmă, Ferdinand l-a desemnat ca urmaş la Tronul României pe nepotul său, Mihai. Regele Ferdinand a fost un pasionat botanist, iar analizele sale pertinente îi surprindeau chiar şi pe specialiştii în domeniu. A avut o vastă cultură și nu făcea caz de ceea ce ştia, dintr-o delicateţe ieşită din comun. Cunoştea mai multe limbi, printre care greaca veche şi ebraica. Învăţase şi limba română, încă din timpul studenţiei. Îi plăcea mult să călătorească şi să vâneze. Îl preocupau heraldica, numismatica și filatelia. Nu agrea protocolul şi prefera discuţiile pe teme de istorie, biologie sau filologie. A fost Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române, iar în 1905 a fost ales preşedinte al Societăţii de Turism Român. Regele Ferdinand I moare, după o lungă suferinţă, în ziua de 20 iulie 1927, la ora două şi cincisprezece minute, la Sinaia, în vârstă de aproape şaizeci şi doi de ani, cu Regina Maria şi patru dintre copii alături. Regele Ferdinand a avut singura măreţie care rezistă vremurilor: cea dată de bunătate și de profunzime. De numele Regelui Ferdinand I al României se va lega, întotdeauna, conştiinţa datoriei împlinite: “Când am luat moştenirea întemeietorului României moderne, am făgăduit înaintea reprezentanţilor naţiunii că voi fi un bun român; cred că m-am ţinut de cuvânt. Grele au fost timpurile, mari au fost jertfele, dar strălucită a fost răsplata; şi astăzi pot spune, cu fruntea senină: faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul meu, am conştiinţa curată.”

3. Marca poștală cu valoarea nominală de 6,50 lei reproduce portretul Reginei Maria, în ipostaza de Regină încoronată a României Mari, existent pe reversul monedei emise în anul 2010, cu textul înscris în arc de cerc „Regina Maria a României Mari”. Pe avers este redată stema României, alături de un medalion portret al Reginei Maria.

În data de 15 noiembrie 2010 Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă având tema 135 de ani de la nasterea Reginei Maria.

Pe avers, în interiorul unui cerc liniar continuu, de sus în jos, sunt redate următoarele inscripții și detalii grafice:

inscripția în arc de cerc “ROMANIA”
stema României
valoarea nominală a monedei “100 LEI”
un mealion cu portretul Reginei Maria
sub medalion urmând conturul acestuia, inscripția “REGINA MARII UNIRI”
la exterior, o cunună de lauri
Pe revers și tot în interiorul unui cerc liniar continuu, remarc[m următoarele inscripții și detalii grafice:
portretul Reginei Maria purtând coroana cu care a fost încoronată la Alba Iulia
la stânga și la dreapta, anii “1875” – anul de naștere al reginei, și “2010” – anul de emisiune al monedei;
sub portret, inscripția în arc de cerc “REGINA MARIA A ROMANIEI MARI”

Moneda are următoarele caracteristici tehnice:

valoare nominală - 100 lei
metal – aur
titlu - 90%
greutate – 6,452 grame
forma - rotundă
diametru – 21 milimetri
margine - zimțată
calitate – proof
tiraj – 1000 exemplare

În calitatea de soție a regelui Ferdinand I al României a fost prima regină a României de după Unirea de la 1918.

Numele său oficial, înregistrat la naștere, a fost Maria Alexandra Victoria, ea provenind din Casa regală De Saxa – Coburg și Gotha. S-a născut la data de 29 octombrie 1875, în localitatea Eastwell Park, ducatul Kent din Anglia. Este nepoată de țar și de regină. Mama sa este Marea Ducesă Maria Alexandrovna, fiica țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Tatăl său este Ducele de Saxa – Coburg și Gotha, Alfred Ernest Albert, fiul reginei Victoria a Angliei. Maria și a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Eastwell Park, Anglia. Un timp familia a locuit în Malta unde tatăl său avea obligații militare de înaltă răspundere. Despre acele vremuri Maria a notat în jurnalul său; “A fost o copilărie fericită și fără griji, copilăria unor copii bogați și sănătoși, feriți de loviturile și de asprele realități ale vieții.” Despre șederea în Malta, Maria consemna; “Știu bine că strălucirea vieții în Malta e datorită întrucâtva vârstei nostre; ne aflam acolo tocmai la punctul de trecere de la copilărie la adolescență, când toate par o revelație și toate visurile un adevăr. Într-un cuvânt, era vârsta nevinovăției, raiul în care nu te mai poți înapoia după ce i-ai trecut pragul, intrând în lumea realităților”. S-a logodit la 16 ani cu Ferdinand, principele moștenitor al României, care îi va deveni soț, la 29 decembrie 1892. O lună mai târziu, municipalitatea Bucureștiului i-a oferit o cupa de argint, gravată cu inscripția “Bine ai venit, mireasă, de Dumnezeu aleasă spre a patriei cinstire.” Astfel Maria a devenit la numai 17 ani, prin căsătoria cu principele moștenitor Ferdinand al României, principesa moștenitoare a unei țări îndepărtate și necunoscute. „Pe vremea aceea, România era puțin cunoscută și mi se puneau întrebări ciudate, uneori caraghioase; ba unii chiar credeau că o să port văl pe față, după datina turcească! Știam că nu voi fi nevoită să fac așa ceva, dar eu însumi aveam despre România o părere foarte nedeslușită și puteam da prietenilor, plini de îngrijorare, foarte puține lămuriri despre cele ce m-așteptau în țara cea nouă.” - notează Maria mai târziu. Despre acomodarea sa în noua țară Maria vorbește explicit în Testamentul de după moartea sa, care va fi prezentat integral puțin mai jos. După căsătoria cu Ferdinand, Maria a fost nevoită să ducă o luptă permanentă cu tata socru, regele Carol I al României, care o izola total la Castelul Peleș, interzicându-i orice contact cu personalitățile politice și culturale românești. În acest sens Maria a consemnat; ”În tot timpul tinereții mele, cuvântul de ministru era sinonim cu capul răutăților.” În viziunea lui Carol I, “existența se confunda cu datoria” și astfel atribuțiile unei tinere principese moștenitoare nu se puteau desfășura decât în cadru domestic, sub continua și atenta supraveghere a suveranului, unica sa menire fiind perpetuarea dinastiei. Activitățile care depășeau cadrul protocolar precum sportul, plimbarea sau mondenitatea erau considerate frivolități și prompt sancționate. În acești ani de izolare Maria a suferit cumplit fiind convinsă că a fost atrasă într-o capcană, atribuindu-se misiunea de a naște un moștenitor pentru tron, că își va pierde tinerețea și frumusețea într-un castel rece, spionată de către servitoare și guvernante. În numai câțiva ani, după nașterea primilor trei copii, principesa Maria se va înfățișa lumii ca una dintre cele mai frumoase femei ale Europei. Inteligentă, sănătoasă, nobilă în comportament și atitudine dar și plină de vitalitate, principesa Maria întruchipa idealul romantic al oricărui bărbat. Iată ce consemna ea în acest sens; “În toate fazele educației și uceniciei mele pe drumul vieții, am rămas o femeie tânără, sănătoasă și normală, care primea bucuria când i se ivea în cale, dar totodată și multiplele datorii ce-mi erau impuse”. Despre relația dintre Ferdinand și Maria, Martha Bibescu a consemnat;”Această ființă strălucitoare, desigur cea mai frumoasă principesă și poate cea mai frumoasă femeie din Europa pe timpul acela, era făcută parcă anume ca să eclipseze...A fi soțul reginei e un rol greu de jucat, chiar când ești rege. L-a deținut timp de treizeci și șase de ani, și a fost recunoscător până la sfârșit aceleia care-i lăsa lui toată umbra, pentru că ea era lumina” În războiul balcanic din anii 1913 – 1914 s-a implicat în îngrijirea bolnavilor de holeră din lagărul de la Zimnicea. Cutremurătoare este mărturia ofițerului și scriitorului britanic Arthur Gould Lee, cu referire la cest episod și nu numai; ”Oamenii erau entuziasmați de exuberanța ei și îi admirau spiritul, în special curajul incredibil când nu numai că a trecut nepăsătoare prin tranșeele din prima linie, sub bătaia focului, dar a manifestat un dispreț neînfricat, ieșit din comun, față de bolile contagioase din spitale. Fără să-i pese de riscuri, ea stătea la capul soldaților tineri care mureau de holeră, vărsând lacrimi pentru fiecare din ei, ținându-l de mână ore întregi pe muribund, spunându-i cu toată sinceritatea că ea îi înlocuia mama, și apoi, când vedea că i se apropie sfârșitul, luându-l în brațe și sprijinindu-i capul pe umărul ei până când își dădea sufletul”. În data de 14 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I, Ferdinand devine rege al României sub titulatura Ferdinand I al României, iar Maria devine regină a României. Întronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria au marcat începutul perioadei de neutralitate a Românei pe timpul primului război mondial. Timp de doi ani, Maria a dus o muncă stăruitoare pentru a-l convinge pe soțul său să se alăture aliaților (din care făcea parte și țara sa - Anglia), împotriva Puterilor Centrale (din care făcea parte și Germania – țara de origine a lui Ferdinand). La data de 27 august 1916 România declară război Puterilor Centrale. În primul război mondial a lucrat direct pe front, în spitale de campanie, coordonând activitatea unei fundații de caritate. A fost supranumită de către popor; ”Mama răniților” sau “Regina soldat”. Referitor la această perioadă, Maria a consemnat; ”Doctorii au încercat adesea să mă convingă să port mănuși de cauciuc când umblu printre bolnavii de tifos, dar eu mă împotrivesc, pentru că toți soldații îmi sărută mână și nu pot să le dau să sărute o mână de cauciuc” sau “Multe zile am rămas în mijlocul soldaților mei și Dumnezeu mi-a îngăduit să pot fi de vreun ajutor; zile de strașnică trudă, zile de întuneric, când ce vedeam erau lucruri pe care niciodată nu voi putea să le uit”. Sufletul reginei era umbrit de grozăviile războiului. “Gândul atâtor vieți risipite numai pentru a fi învinse la sfârșit, era pentru mine un chin ce îmi întuneca ceasul de triumf” – a consemnat Maria. După încheierea primului război mondial regele și regina și-au făcut o intrare triumfală în București, după doi ani de refugiu la Iași. Iată cum descrie acest eveniment regina Maria; ”Ne-am întors cu adevărat, ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Să îndrăznesc oare să rostesc marele cuvânt? Ne-am întors triumfători!. Aveam senzația că până și casele și pietrele din caldarâm strigau, ovaționau, se bucurau împreună cu mulțimea.” În cadrul Conferinței de pace de la Paris din anul 1918, Regina Maria a avut o alocuțiune prin care a convins asistența despre dorința de unire a tuturor românilor într-un singur stat. Cu mare patos regina a reamintit occidentalilor enormul sacrificiu al Armatei Române. Emoționante sunt impresiile așezate mai târziu pe hârtie de către regină; “Transilvania, Bucovina, până și Basarabia! România Mare! Parcă îmi venea amețeala când îmi dădeam seama de mărinimia soartei.” Odată recunoscută Marea Unire din 1918, Ferdinand și Maria s-au încoronat regi pe 15 octombrie 1922 la Alba Iulia. În continuare prezint câte ceva despre omul, personalitatea și sufletul reginei. Regina Maria admira cu adevărat tradițiile românești și costumul popular, viața țăranilor păstrători de obiceiuri frumoase, și a dorit să le facă cunoscute peste mări și țări. Regina cu suflet mare iubea cu adevărat animalele. Știa să călărească bine. Iubea sporturile moderne; aviația, înotul și navigația maritimă. În pozele de deasupra o admiri în costum de aviație și conducând o ambarcațiune împreună cu fiica sa Ileana, dar și făcând baie în mare - poză ce a scandalizat, la timpul respectiv, întreaga Europă. Printr-o asociație de caritate se ocupa de îngrijirea orfanilor și copiilor fără adăpost. Îi plăceau artele, chiar excela în arta picturii. Iată mărturia sa; ”Prinsesem bine meșteșugul în întrebuințarea culorilor diluate într-un belșug de apă, așa încât florile mele și după ce se uscau păstrau o adâncime catifelată ce amintea natura și desfăta ochii.” Mare iubitoare și colecționară de artă, Regina Maria a susținut o serie de personalități artistice și literare cu burse și bani. Este autoarea unor interesante scrieri memorialistice, precum și ale unor povești și versuri pentru copii. Regina și-a scris povestea vieții (anii 1914 - 1934), în limba engleză, 3 volume, din care s-au publicat câteva fragmente în presa britanică și americană. Memoriile reginei fac referire la izbucnirea primului război mondial, unirea de la 1918, dar și puternica sa implicare în direcția promovării României. În anul 1920, în semn de adâncă recunoștință pentru contribuția sa la înfăptuirea Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918, Consiliul Orășenesc Brașov a donat reginei vechiul Castel Bran. În anul 1924, la insistențele pictorului Alexandru Szatmari, regina vizitează pentru a doua oară Balcicul. Un an mai târziu începe construcția construcția domeniului Balcic, regina îndrăgostindu-se pur și simplu de acest oraș. Mai târziu regina a consemnat; ”Balcicul pentru mine a devenit un colț de liniște și odihnă, unde mă duc să-mi împrospătez sufletul și trupul. Balcicul este casa mea de vis, inima mea.” Cuplul regal a avut şase copii: Carol Caraiman (1893 - 1953), Elisabeta (1894 - 1956), Mărioara (1899 - 1961), Nicolae (1903 - 1978), Ileana (1908 - 1991) şi Mircea (1913 - 1916). Fiul cel mare, Carol, a condus România, ca rege, între anii 1930 – 1940. Acesta a fost căsătorit de 3 ori; 1918 - cu Ioana Maria Valentina (Zizi) Lambrino, 1921 – prințesa Elena a Greciei și Danemarcei - mama regelui Mihai și 1947 – Elena Magda Lupescu. A fost o personalitate controversată cu viață personală și politică tumultuoasă. A murit în Portugalia, fiind reînhumat cu onoruri militare la Curtea de Argeș în anul 2003. Cea mai mare fiică, Elisabeta se căsătorește în anul 1921 cu prințul moștenitor al Greciei, devenind peste un an regină. Divorțează în anul 1935, stabilindu-se în România. În anul 1948 părăsește definitiv țara împreună cu ceilalți membri ai familiei regale. Își duce viața în exil, într-un apartament închiriat la Cannes, unde moare în anul 1956. Principesa Elisabeta a rămas în amintirea contemporanilor ca o fire sensibilă și extrem de capricioasă, o adevărată enigmă. Fiica Maria era numită în familie Mignon spre a fi deosebită de mama sa. A fost soția regelui Alexandru I al Iugoslaviei. După asasinarea soțului ei (1934) a trăit peste 20 de ani în Marea Britanie, ultimii 15 ani de viață într-un exil impus de Tito. A dorit să-și revadă țara dar nu i s-a permis. O parte din averea sa a fost cedată unor instituții de caritate, în beneficul iugoslavilor stabiliți în Anglia. Fiul Nicolae și-a petrecut întreaga existență princiară în umbra coroanei regale a României, jucând un rol mai active doar între anii 1927 – 1930 când a făcut parte din Consiliul de Regență ce conducea țara în locul regelui minor Mihai I. Nu-l interesau problemele politice și nici nu dorea să se implice în activități care impuneau exprimarea unei opțiuni politice. A murit la Madrid, în vârstă de 75 de ani, după 40 ani de exil impus. Ileana a fost fiica preferată a Reginei Maria. A fost crescută în spiritul dragostei de România, popor, tradiții și limba sa. A studiat sculptura cu Ion Jalea și picture cu Jean Al. Steriade. Pasionată de sport, mare și călătorii a obținut brevetul de căpitan de cursă lungă, a fost prima femeie din România care avea un astfel de brevet. În anul 1931 s-a căsătorit cu arhiducele Anton de Austria, print de Toscana, divorțând în anul 1954. A părăsit România odată cu regele Mihai, stabilindu-se în Argentina, apoi SUA. În anul 1954 s-a recăsătorit cu Dr.Ștefan Isărescu în orașul Newton, Massachussetts, divorțând din nou, după 11 ani de trai în comun. S-a călugărit după ritul ortodox și sub numele de Maica Alexandra a devenit stareța mănăstirii “Schimbarea la față” din Ellwood City, Pennsylvania, până la moartea sa din anul 1911.În anul 1990, la vârsta de 81 de ani, și suferindă, a vizitat România. Mircea, ultimul copil al reginei Maria, a trăit doar trei ani de zile. Bolnav de febră tifoidă, prințul Mircea a murit la Buftea în Palatul Știrbei, în timp ce în apropierea Bucureștiului se dădeau lupte, iar trupele germane se apropiau de oraș. A fost îngropat în grabă la Cotroceni, întrucât familia regală era pe punctul de a se refugia la Iași, oraș încă neocupat de trupele german. În anul 1941 prințul Mircea a fost reînhumat, la cererea prințesei Ileana, într-o mică capelă la Castelul Bran, aproape de locul unde odihnește inima reginei Maria. Mai jos prezint câteva informații despre iubirile secrete ale Reginei Maria. A fost bănuită ca fiica sa Maria (Mignon) s-a născut după o relație cu locotenentul Zizi Cantacuzino, aghiotantul său, care a însoțit-o pretutindeni. Mai târziu s-a îndrăgostit de un aristocrat american, pe numele său Waldorf Astor. În timpul primului război mondial, în viața reginei a intrat colonelul canadian Joe Boyle, un bărbat frumos care o domina complet. Maria a notat câteva aprecieri la adresa lui; “Un om care nu are teamă de nimic și care prin forța sa extraordinară reușește în toate domeniile”. Adevărata ei dragoste a fost prințul Barbu Știrbei, un bărbat fermecător, brunet cu ochi căprui. Se spune că a fost tatăl ultimilor doi copii ai reginei, care semănau izbitor cu prințul. “Tot dorul meu, toată tristețea mea, toate amintirile dragi, care îmi inundă din nou sufletul…Să te binecuvânteze Dumnezeu și să te aibă în paza sa!” – îi scria Maria la bătrânețe. Regina Maria a fost suverana cea mai iubită de către Armata Română. Înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pământ și patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodată vreunui alt om. Cauza morții ei a generat multe suspiciuni și speculații în epocă. Pentru început, s-a răspândit zvonul că, în urma unui schimb de focuri ce a avut loc intre Carol și Nicolae, regina-mama s-a aruncat în apărarea fiului cel mic, primind glonțul în locul acestuia. Potrivit altor surse, regina a murit în tren, înainte de a ajunge la Sinaia. Cert este că la începutul anului 1938, a fost internată în mai multe sanatorii din Italia și Germania, suspectă de cancer la esofag dar și de ciroză. Bună călăreață, binecuvântată de la natură cu gust și cu o frumusețe ieșită din comun, Maria a fost repede adoptată de armată, care în foarte scurt timp, mai ales după ce a fost numită comandant al Regimentului de cavalerie 4 Roșiori, a ajuns să o divinizeze. Iată cum descrie această relație însăși regina Maria; „Poate că nu s-ar cădea să spun tocmai eu acestea, dar simt că-mi fac datoria față de neclintita lealitate ce mi-au arătat-o totdeauna. Ei alcătuiau o închegare de puteri pe care mă puteam bizui; erau credincioși, plini de închinare și devotament. Mă admirau pentru îndrăzneala mea fără seamăn când eram călare, pentru neoboseala și curajul meu, și totodată simțeau în mine acea deplină și neînfricoșată credincioșie, care deosebește firea mea. Eram fericiți când eram laolaltă, la ei găseam o închinare și o slăvire spontană pe care n-o aflam aiurea.”

Culisele Tratatului de Pace după primul război mondial, o plasează pe regina Maria într-o intensă activitate bazată atât pe influenţele pe care le avea prin casele regale ale Europei, cât şi pe farmecul personal. Invitaţia primită de a vizita Statele Unite, este încă un argument al magnetismului pe care îl exercita. Devine astfel cel mai bun ambasador al României și al intereselor sale. America a primit-o pe Regina Maria cu braţele deschise, dar nici Regina nu s-a lăsat mai prejos. Primirea americană a fost fabuloasă, iar Regina şi-a notat impresiile în jurnalul riguros ţinut în timpul vizitei: „Maria!, Maria! Îmi auzeam numele strigat de mii de voci şi, după obiceiul american, de la geamuri se aruncau lungi ghirlande de hârtie şi tot felul de alte bucăţele de hârtie, de la miile de geamuri ale fantasticelor clădiri, până când tot aerul se umpluse de fâlfâiri albe, ca de milioane de păsări mari şi mici“. Pe parcursul voiajului şi chiar şi după aceea, suverana a fost complementată în diferite feluri; "regină radioasă, cea mai populară femeie din țară" sau "reprezentantă a lumii vechi". Indienii Sioux din Mandan, Dakota de Nord, i-au spus suveranei „Winyan Kipanpi Win“ („Femeia pe care o chemi“) şi i-au făcut onoarea de a-i dărui o coroană din pene de vultur. Câteva zile mai târziu, altă cunună din pene şi altă denumire onorifică din partea indienilor Blackfoot din statul Montana: regina e „Morning Star“ („Luceafărul de ziuă“), etc. Regina Maria a României a fost primul membru al unei familii regale care a acceptat să apară în reclame de produse cosmetice pentru cremele Pond’s. În anul 1933, prin testament, regina a cerut ca după moartea sa inima să-i fie îmbălsămată și depusă la Balcic. În anul 1938 după deces, inima reginei a fost pusă într-o casetă de argint și învelită într-un steag dublu, pe o parte drapelul României, pe cealaltă steagul Marii Britanii. La rândul lor acestea au fost puse într-o altă casetă din argint aurit și cu ornamente din pietre prețioase. Inima reginei a fost transportată cu vechiul bric Mircea la reședința de la Balcic unde a fost depusă cu toate onorurile. După pierderea Cadrilaterului și implicit a Balcicului, principesa Ileana a dispus construirea unei capele la Bran și aducerea inimii mamei sale aici. În anul 1968 capela a fost profanată de către comuniști iar cele două casete cu inima reginei au fost strămutate la Muzeul Național de Istorie a României din București. În biografia acestei femei deosebite se află și alt gest care îi întregește personalitatea. În data de 25 martie 1926, de Bunavestire, regina trece la ortodoxism. Într-o ceremonie desfășurată la palat s-a spovedit, fiind dezlegată de către patriarhul Miron Cristea și primită în sânul Bisericii Ortodoxe Române. La moartea sa (18 iulie 1938), patriarhul rostește o scurtă rugăciune și cu gest blând îi închide ochii pentru totdeauna. Se zice că patriarhul ar fi spus după încheierea ceremoniei de înmormântare următoarele vorbe; ”În tot cazul, se va putea spune că a fost o femeie care și-a trăit intens viața”. Spre final prezint două păreri autorizate despre Regina Maria din partea unor contemporani. Nicolae Iorga – “Regina Maria este cea mai frumoasă legendă încă din timpul vieții”. Ion Gheorghe Duca, în lucrarea sa Amintiri politice – “Regina Maria este o ființă de care trebuie să te sfiești. Este o strălucire la fizic, ca și la moral, încât îți ia văzul, nimeni nu o poate întrece. Frumoasă de o frumusețe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa. Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru picture, pentru calorie, pentru scris, o conversație sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate în gândire, originalitate de expresie și curaj…”. O sugestivă descriere a simbolurilor întruchipate de regină, a fost prezentată de scriitorul Cezar Petrescu în ziarul “România”, editorialul “Cel din urmă drum” prin care a redat magistral durerea unei întregi comunităţi la moartea acesteia: “Pe unde toate trecerile au fost triumfale, în aclamaţii, surâsuri şi fluturări de batiste, acum drumul cel din urma e cu mâinile nemişcate pe piept, cu ochii, cu faţa, cu zâmbetul, cu toată lumina astupată de un negru capac, într-o cutie dreptunghiulară purtată pe un afet de tun. Îmi amintesc o zi cu soare dulce şi molatec de toamnă, cândva în 1906. Elev de gimnaziu provincial rătăceam uimit de toate minunile Capitalei, căci toate mi se păreau minuni, neavând încă ochiul pentru a deosebi ceea ce e superficial, improvizat şi vulgar. Deodată în acea lume pestriţă şi gureşă, s-a lăsat o tăcere, a străbatut un fior. Trecea Principesa Maria de atunci, într-o largă Victorie leganată pe arcuri, după moda vehiculelor din acea vreme. Era numai Principesă, ţinută laoparte de politica vremii, dar trecea ca o Regină aclamată de poporul Ei, după scurta clipă de reculegere, de înfiorată şi muta adoraţie a mulţimii. Tot ce era vulgar, bălţat, zgomotos pe stradă, se înobilase în acea unanimă pornire către făptura care reprezenta supranaturalul, o idealitate în absolut. Au venit mai târziu alte vremi, când pe acelaşi itinerar fixat cortegiului funerar de acum, trecerile Reginei Maria dezlănţuiau aclamaţii însufleţite. În anii neutralităţii când toţi ştiau că Dânsa veghează pentru “războiul nostru”. În ziua întoarcerii din Moldova. După Încoronare. Atâtea şi atâtea ceasuri, zile, aniversări, pe care prezenţa sa le transfigurase într-o magie de zână a basmelor noastre ce umplu întreg Universul cu minuni. Basmul e sfârşit. Minunea sfârşită. Pe unde a trecut zâmbind, luminând ziua cu lumina ochilor de azur, ultimul drum într-o mare tăcere, în întunericul de sub negrul capac, cu mâinile reci pe piept – mâna care atât de gingaş, aerian, euritmic răspundea imnurilor de adoraţie. Nu vi se pare oare că bulevardele şi străzile Capitalei noastre pe unde a trecut, vor rămâne de acum pentru totdeauna mai goale, mai triste, mai fără de sens, ca într-o cetate unde a fost nimicită o frumuseţe şi o armonie, de unde a plecat o Icoană ocrotitoare?”

4. Marca poștală cu valoarea nominală de 16 lei reproduce Coroana Reginei Maria, existentă pe aversul monedei emise în anul 2015. În compoziția imaginii este încadrată și stema României.

Coroana a fost realizată special pentru ceremonialul Încoronării de la Alba Iulia (1922) și se înscrie ca un obiect de tezaur al istoriei naționale. A fost realizată la Paris din aurul donat de un proprietar de mină auriferă din Ardeal. Reversul medaliei prezintă portretul Reginei încoronate cu textul explicativ „Coroana Reginei Maria”.

În dat de 21 decembrie 2015 Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă cu tema ”Istoria aurului – Coroana reginei Maria”. Pe aversul monedei , în interiorul unui cerc liniar continuu, sunt redate următoarele inscripții și detalii grafice:

coroana reginei Maria
inscripția în arc de cerc “ROMANIA”
stema României
valoarea nominală “10 LEI”
anul de emisiune “2015”

Pe reversul monedei, și tot în interiorul unui cerc liniar continuu, sunt redate următoarele inscripții și detalii grafice:

portretul reginei Maria purtând pe cap coroana din aur
inscripția în arc de cerc “COROANA REGINEI MARIA”.

Moneda are următoarele caracteristicu tehnice:

valoare nominală - 10 lei
metal – aur
titlu – 99,9%
greutate – 1,224 grame
forma - rotundă
diametru – 13,92 milimetri
margine - zimțată
calitate – proof
tiraj – 500 exemplare

Coroana Reginei Maria este confecționată din aur, catifea și pietre: 16 turcoaze, 12 ametiste, 68 opaluri, 32 chrysoprazuri și 16 granate. Tehnica folosită a fost: laminare, turnare, ciocănire, presare, poansonare, sudură, gravare, cizelare şi brunare. Caracteristicile tehnice ale coroanei sunt:

dimensiunile exterioare ale bazei – 22,5 x 17,5 centimetri
dimensiunile interioare ale bazei – 21 x 16 centimetri
greutatea totală – 1952,9 grame

Coroana se prezintă sub formă fleuronată, închisă, cu baza elipsoidală, alcătuită dintr-o bandă frontală, din care se dezvoltă opt fleuroane mari, în formă de flori de crin heraldice şi opt fleuroane mici, în formă de treflă, realizate din tablă de aur. Partea inferioară a benzii frontale este decorată, în tehnica „au repousé”, cu o friză alcătuită din boabe de grâu dispuse oblic, grupate două câte două, mărginită de o triplă bordură, iar restul câmpului este acoperit de o friză din frunze de acant şi vrejuri stilizate, împletite, presărată cu monturi de pietre semipreţioase, turcoaze şi chrysoprazuri, tăiate şi şlefuite în formă de caboşon. Fleuroanele mari sunt decorate cu motive geometrice, realizate în tehnica „au repousé” şi cu monturi de pietre semipreţioase, turcoaze şi opaluri, dispuse în treflă, alternând cu turcoaze, opaluri şi ametiste sau granate, dispuse în treflă, tăiate şi şlefuite în formă de caboşon. Fleuroanele mici sunt decorate cu motive geometrice, realizate în tehnica „au repousé” şi cu monturi de pietre semipreţioase, ametiste şi opaluri, dispuse în treflă, ametistele sunt tăiate în două trepte, de formă romboidală, iar opalurile sunt tăiate şi şlefuite în formă de caboşon. Fleuoroanele mari continuă prin opt raze, în acoladă, cu capetele rulate, care se unesc în centrul coroanei, susţinând un glob cruciger, surmontat de o cruce gamata, cu braţele în unghi de 45°, sprijinită, în partea dreaptă, de o perlă de aur. Razele coroanei sunt decorate, în tehnica „au repousé”, alternativ, cu motive geometrice şi vegetale stilizate. Pe partea interioară a coroanei, razele se unesc, prin sudură, cu fleuroanele din care se dezvoltă. În centru, ele se ataşează în jurul unei şaibe circulare cu opt raze, de care este prins, prin sudură şi înşurubare, globul cruciger. Suprafaţa crucii gamate care surmontează globul cruciger este brunată. În zona temporală, coroana este prevăzută cu două pandantive (pendilia sau prependoulia), alcătuite din rame circulare, prinse de baza coroanei, cu câte două verigi. În fiecare ramă sunt înscrise o placă romboidală, înconjurată de un decor vegetal stilizat, realizat prin tehnica ajurării, şi pietre semipreţioase – opaluri, chrysoprazuri şi granate, tăiate şi şlefuite în formă de caboşon. Placa din partea dreaptă (poziţie heraldică), decorată cu motive geometrice, realizate în tehnica „au repousé”, este timbrată de un scut cu reprezentarea stemei mici a Regatului României (modelul de după 1919, ulterior, consfinţit prin constituţia din 1923), realizată prin gravare. Ecusonul este sudat de placă. Placa heraldică din stânga este timbrată de un scut cu blazonul personal al Mariei, în calitatea sa de principesă de Edinburgh, principesă a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei, principesă de Saxa-Cobourg-Gotha şi ducesă de Saxonia, titlurile pe care le-a avut până în 1893, până la căsătoria ei cu Ferdinand, principele moştenitor al României. Şi această emblemă heraldică este realizată tot prin tehnica gravurii. Cele două discuri ale pandanţilor temporali continuă cu câte trei lanţuri, două scurte şi unul, cel central, lung, alcătuite din verigi în forma boabelor de grâu, prinse cu mici anouri circulare. Fiecare lanţ are, în punctul de origine şi la mijloc, câte un buton circular, având montat un caboşon cu opal. Aceste atârnătoare se termină cu câte un pandantiv circular, având înscris, în centru, o cruce gamata, cu braţele în unghi de 45°. Lanţurile pandanţilor, precum şi crucile gamate ale pandantivelor au suprafeţele brunate. Baza coroanei constă dintr-o bandă de tablă, de formă elipsoidală, sudată de placa frontală, pe care se află gravată o inscripţie, cu litere unciale, în limba franceză: LES FRERES FALIZE // ORFEVRES // ANCIENS JOAILLIERS // DE LA COURONNE//, cuvintele sunt intersectate şi despărţite de un amplu motiv decorativ vegetal stilizat. Coroana are o căptuşeală din catifea de culoare vişinie, având o bordură de piele şi şase capse. Coroana Reginei Maria, comandată de Parlamentul României pentru ceremonia încoronarii de la Alba-Iulia, a fost realizată la Paris de către casa de bijuterii Falize, din aur transilvănean, dându-i astfel o simbolistică aparte. Designul în stil bizantin, cu motive vegetale, a fost conceput de Costin Petrescu, având, se pare, ca sursă de inspiraţie coroana doamnei Despina-Milița (soția lui Neagoe Basarab), dar ținând cont de dorinţa Reginei Maria de a da o aură medievală înfăţişării sale. Maria a dorit să aibă propria coroană a încoronării, inspirată şi de faptul că în Marea Britanie, în secolul al XX-lea, pentru fiecare regină-consoartă se realizaseră noi coroane, chiar dacă uneori încorporau un element central, de regulă o piatră preţioasă folosită anterior. Un accesoriu neobişnuit pentru coroană sunt acele pendulae. Cele două pandantive au fiecare câte un scut heraldic, unul reprezintă stema Regatului României, iar celălalt însemnele heraldice ce arată ascendenţa Reginei Maria, Casa de Edinburgh şi de Saxa-Coburg-Gotha. Asocierea acestora cu elemente artistice bizantine sugerează continuitatea cu perioada de glorie a statelor medievale româneşti. Este o alăturare unică de simboluri regale, fiind o exprimare a noii identităţi naţionale române dobândite de către nepoata Reginei Victoria. De cele două medalioane sunt prinse câte 3 lanţuri de ambele părţi, reprezentând boabele de grâu, simbol al fertilităţii și al legăturii suveranei cu țara, iar la capătul fiecărui lanţ era o cruce gamată, similară celei din partea superioară a Coroanei. Crucea gamată stilizată reprezintă simboluri religioase cosmice străvechi care se regăsesc adesea şi în arta etnografică românească. Alegerea pietrelor care au împodobit coroana a fost în acord cu viziunea reginei despre romantism: piatra lunii (opal), turcoaz, ametist, granat, turmalin, calcedonit. Comanda coroanei Reginei Maria, conform documentelor din arhiva Falize, a fost înregistrată la 5 august 1921, fiind făcută de către Parlamentul României, prin preşedintele Senatului, generalul Coandă, şi de colonelul Drosso, din partea Regelui Ferdinand. Deşi iniţial urma să fie livrată la 22 ianuarie 1922, costul fiind estimat între 45 şi 50 de mii de franci, coroana a fost livrată la 30 septembrie 1922 şi la un preţ mai mare, de 64 820 franci. Astăzi coroana poate fi admirată în sala tezaur a Muzeului Național de Istorie a României. Pe toate cele patru blocuri filatelice este reprezentat și Palatul Vechi al Băncii Naționale.

Palatul Vechi al Băncii Naţionale, considerat de arhitectul Ion Mincu „cea mai frumoasă clădire din Bucureşti”, impresionează prin monumentalitate, regularitate, distincție și masivitate, cărora le corespunde la interior, prin contrast, „o amplă şi spectaculoasă dezvoltare foarte bine stăpânită” (Nicolae Lascu), adecvată necesităților estetice și funcționale ale unei bănci centrale de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Este prima clădire bancară importantă a Bucureştiului, cea mai impunătoare clădire a unei instituţii din domeniul financiar, ce poate fi comparată cu marile construcţii bancare ale epocii din metropolele europene. Somptuosul edificiu s-a construit între anii 1883 – 1900 în stilul arhitectonic eclectic-clasicist. Palatul s-a realizat după planurile și prin contribuția arhitecților: Cassien Bernard, Albert Galleron, Grigore Cerkez și Constantin Băicoianu. Contrastul dintre caracterul sever şi neostentativ al arhitecturii fațadelor și bogăția decorativă a interioarelor este uşor de observat. Astfel, atât spațiile publice de la parter, cât și spațiile de reprezentare de la primul etaj, surprind printr-o tratare plastică și decorativă de o calitate remarcabilă. Un secol mai târziu, modernizarea şi dezvoltarea activității bancare au făcut improprie activităţii funcţionarilor destinația inițială a spațiilor ample și fastuos decorate de la parterul vechiului palat. Astfel, valoarea artistică și simbolică a impus redarea lor publicului larg, prin amenajarea ca spații de muzeu. Pășind printr-un vestibul larg, bogat decorat și încadrat de coloane și pilaștri angajați, vizitatorul descoperă un spațiu neașteptat de generos, în care este amenajat în prezent Muzeul Băncii Naționale a României. Muzeul are ca element central fosta sală a ghișeelor, cunoscută astăzi ca Sala de Marmură, spațiul cu cele mai mari dimensiuni ale clădirii, desfăşurată pe două registre, parterul şi etajul întâi. Parterul prezintă o succesiune de pilaștri masivi de zidărie, între care erau amenajate odinioară ghișeele pentru lucrul cu publicul. În fiecare pilastru este încastrată câte o casă de bani, folosită de funcționarii băncii pentru activitatea curentă. Etajul întâi prezintă coloane duble, unite prin mici logii de comunicare cu galeria etajului, de unde puteau fi observate direct şi discret activitățile comerciale cotidiene din sală şi de la ghișee. Arhitectura sălii ghișeelor este subordonată destinației sale și este caracteristică sediilor băncilor europene de la sfârșitul secolului al XIX-lea, amintind de imaginea băncilor și burselor din secolele XVI-XVII, prin organizarea zonei de schimb bancar în jurul unui spațiu dreptunghiular, descoperit, de tip piazzetă, delimitat de cele două niveluri ale clădirii (parter și etajul unu). O menţiune aparte se cuvine acordată acusticii zonei, spartă în centrul sălii și clară pe laterale, proiectată anume pentru a răspunde unei cerințe impuse de păstrarea secretului operațiunilor cu publicul, precursorul limitei de discreţie din actualele bănci comerciale. Ecoul creat anume în sală facilita discreţia discuţiilor funcţionarilor bancari cu clienţii lor la ghişee. Organizarea expoziției numismatice în alveolele laterale ale Sălii de Marmură a urmărit o intervenţie minimală în amenajare, pentru păstrarea autenticităţii construcţiei şi o armonizare echilibrată între opera arhitecturală și exponatele prezentate. Zona centrală a sălii îşi păstrează astfel propriul său discurs. Palatul vechi al BNR, având statut de monument istoric, este situat în municipiul București, Sectorul 3, Strada Lipscani, nr. 25.

xxx

O CARICATURĂ

DE COSTEL PĂTRĂȘCAN

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O INSIGNĂ, O PLACHETĂ ȘI

CÂTEVA MEDALII ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Emblema de onoare a S.M.F.N.

(Statul major al forțelor navale)

Forțele Navale Române reprezintă o categorie de arme ce face parte din Armata Română. Acestea efectuează operațiuni îndeosebi în Marea Neagră și pe fluviul Dunărea. Mai sunt numite, în mod curent, Marina militară română. Forțele Navale Române cuprind:

Flota militară maritimă cu aproximativ 45 de unități (nu toate simultan în serviciu) care operează mai ales în Marea Neagră, dar și pe mările și oceanele lumii în cadrul operațiunilor NATO
Flota militară fluvială a României, cu aproximativ 15 unități care operează pe Dunăre.
La aceste 60 de unități trebuie adăugate vedetele și șalupele grănicerești (ale Poliției de Frontieră).

Cu o lungime de 245 km a coastei maritime, România ocupă un loc important în cadrul țărilor riverane Mării Negre prin amploarea spațiului terestru cu ieșire la mare. De asemenea, România deține 1.075 km de fluviu, reprezentând 38% din lungimea totală a Dunării, din care 236 km sunt ape interioare, ambele maluri ale acestuia fiind pe teritoriul român. Ca suprafață, bazinul Dunării ocupă pe teritoriul României 221.670 km pătrați, reprezentând 28% din totalul bazinului hidrografic. În aceste condiții, primele atestări documentare ale populațiilor care s-au stabilit în zonele adiacente Mării Negre și ale Dunării au demonstrat, fără tăgadă, preocupările economice, culturale și militare legate de luciul de apă. Pescuitul, comerțul pe apă sau marinăria sunt tot atâtea ocupații specifice populațiilor din aceste zone. România, ca stat maritim european - membru al Uniunii Europene și al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord -, și-a afirmat, în spațiul geopolitic al Mării Negre, după obținerea și recunoașterea Independenței sale (1877-1878), un rol recunoscut pe măsura statutului său, beneficiind de avantajul natural al propriei rețele hidrografice și de larga deschidere spre orizontul lumii mediteraneene și atlantice, prin bazinul de vest al Pontului.

Sfântul Apostol Petru - 50 euro cent

Simon Petru, sau Shimon Bar-Yona, cunoscut ca Sfântul Petru sau Apostolul Petru a fost un pescar evreu din Betsaida (localitate pe malul nordic al lacului Genesareth), astăzi probabil el-Araj sau et-Tell, din Israel, unul din primii discipoli ai lui Isus din Nazaret, care s-a născut în anul 1 Î.Hr. și a decedat în anul 65 D.Hr. El este considerat, în mod tradițional, ca unul dintre cei doisprezece apostoli. A fost fratele mai mare al apostolului Andrei. Tradiția bisericească îl consideră drept primul episcop al Romei, asupra consecințelor care decurg din acest fapt existând divergențe între Bisericile Catolică și Ortododxă. După moartea lui Isus pe cruce Petru a fost unul dintre întemeietorii primei comunități iudeo-creștine din Ierusalim (împreună cu apostolii Iacob și Ioan. El era de părere că numai evreii pot fi convertiți la creștinism, în acest sens avînd niște controverse ideologice cu Apostolul Pavel, care susținea ideea universalității noii credințe, a necesității răspândirii noii religii și la alte popoare, nu numai la evrei. În anul 57 a ajuns în Roma, devenind șeful comunității iudeo-creștine, unde l-a reîntâlnit pe Pavel. După o altă legendă, Petru și Pavel ar fi fost arestați în timpul represiunilor anticreștine declanșate de împăratul Nero după incendierea Romei în anul 64 e.n. Ar fi fost ținuți închiși în „Carcera Mamertinică”, situată între Capitoliu și Forumul Roman. Carcera consta din două celule suprapuse: o celulă superioară (închisoarea Romei) și o celulă inferioară (cea mai veche cameră din Roma, numită din anul 300 e.n. „Tullianum”). Mai târziu, capela amenajată în „Tullianum” a primit numele de „San Pietro in Carcere” - „Sf. Petru în Carceră”. Conform scrierii Acta Petri din sec. al II-lea, Petru a fost condamnat la moarte și executat prin crucificare cu capul în jos (la cererea lui), spre a se deosebi de modul răstignirii lui Isus, în jurul anului 67 e.n., lângă fostul circ al lui Caligula și Nero, în afara zidurilor Romei, pe terenul numit „Agger Vaticano”, și îngropat în apropierea Circului, în cimitirul-necropolă al celor neînstăriți, de lângă șirul de cavouri ale unor cetățeni romani mai bogați.

Placheta - A.V.S.A.P.

(Asociația Voluntară pentru Sprijinirea Apărării Patriei )

AVSAP (Asociatia Voluntara pentru Sprijinirea Apararii Patriei) sau tanara armata civila a fost înfiinţată prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale, nr. 415 din 30 noiembrie 1952. Asociatia se afla in subordinea Consiliului de Ministri), fiind o organizatie paramilitara de masa, in care putea activa, pe bază de voluntariat, orice cetatean al RPR care implinise varsta de 16 ani.

Asociatia a fost constituita dupa modelul Asociatiei Voluntare Unionale pentru Sprijinirea Armatei, Aviatiei si Flotei-DOSAAF din URSS (fondata in 1927). Membrii asociatiei erau pregatiti pentru a deveni cadre calificate in agricultura si industrie, dar si pentru a fi gata in orice moment sa apere cu arma in mana republica populara. Noua organizatie era chemata sa-si aduca contribuţia la pregatirea populaţiei necuprinsa la momentul respectiv in cadrul fortelor armate. Prima organizatie AVSAP a fost infiintata la 28 mai 1953 la Atelierele Grivita Rosie din Bucuresti şi era compusa din 400 de muncitori (in 1961, numarul salariatilor membri ai AVSAP crescuse la 4500). Din punct de vedere organizatoric, AVSAP avea la nivel naţional un Comitet Organizatoric Central, iar la nivel local - comitete organizatorice regionale, raionale, orasenesti si organizatii de bază (fabrici, uzine, staţiuni pentru mecanizarea agriculturii sau gospodării agricole colective şi de stat). Aceste structuri erau conduse de ofiteri activi ai armatei, activisti salarizati si voluntari (pregatiti in scolile centrale ale Comitetului Central Organizatoric), care se ocupau de organizare, agitatie si propaganda (intalniri intre membri AVSAP si sportivi fruntasi, veterani de razboi, aviatori; proiectii cinematografice; concursuri; excursii la locurile istorice, etc.Organele de conducere erau alese, dupa modelul partidului unic, de jos in sus, prin vot deschis. La intrarea in AVSAP, voluntarii primeau un carnet de membru, de culoare albastra, cu o insigna si erau datori sa plateasca o cotizatie modica lunara. Ei erau intiati in diferite discipline militare, tehnico-militare, de aviatie si marina, in cadrul numeroaselor cursuri, cluburi si cercuri de conducatori si mecanici auto, de motociclisti si tractoristi, de transmisiuni (o serie intreaga de radiocluburi de radioamatori infiintate in acei ani au continuat sa functioneze si dupa 1989), de constructori de poduri si drumuri. Sporturile practicate sub egida AVSAP erau: parasutismul, planorismul, aromodelismul (erau practicate in scolile de aviatie ale organizatiei), navomodelismul, poliatlonul nautic, tirul, schiul si calaria.

Numarul membrilor asociatiei a crescut de la an la an, astfel pentru anul 1959, AVSAP numara 1380766 de membri, iar in 1960, un număr de 2343103 de membri. Cu toate ca AVSAP a format de-a lungul anilor mii si mii de specialişti, a organizat zeci de mii de conferinte si a obtinut o serie intreaga de rezultate notabile in practicarea sportului de masa, activitatea asociatiei pe linia pregatirii populaţiei pentru apararea patriei nu s-a ridicat la parametrii doriţi. Acest fapt a dus la desfiintarea AVSAP pe 3 martie 1962, prin contopirea ei cu Uniunea de Cultura Fizica si Sport (UCFS).

8 M (Martie)

Anual în data de 8 Martie, omenirea, deci și România serbează Ziua Femeii și mai precis Ziua Mamei. Am putea spune ca Ziua Femeii, Ziua Mamei se serbează încă de pe vremea grecilor antici. În fiecare primăvară, ei o serbau pe Rhea, mama tuturor zeilor. Mai târziu, în Anglia anilor 1800, a fost menționată “Duminca mamei”, serbată în a patra duminică de la începerea Postului Paștelui. În anul 1909, la 28 februarie, în Statele Unite, s-a serbat la nivel național Femeia în urma unei inițiative a Partidului Socialist American. Inițiativa a fost preluată în 1910 și în Europa, în cadrul Internaționalei Socialiste reunite la Copenhaga. Prima zi s-a ținut la 19 mai 1911 în Germania, Austria, Danemarca și în alte câteva țări europene. Data a fost aleasă de femeile germane pentru că, la aceeași data, în anul 1848, regele Prusiei a trebuit să facă față unei revolte armate și a promis că va face o serie de reforme, inclusiv introducerea votului pentru femei. Cu toate acestea, la momentul respectiv nu s-a stabilit și o dată anume când se va sărbătorii femeia la nivel internațional. Decizia s-a luat mai târziu, după Primul război mondial, în cadrul unei Adunari Generale a ONU: 8 martie. Următorul pas în instituirea unei zile dedicate femeii s-a făcut în 1975, când ONU a proclamat Anul Internațional al femeilor și a declarat perioada 1976-1985 Deceniul ONU pentru condiția femeii. În 1977, Adunarea Generala a ONU a proclamat printr-o rezoluție Ziua Națiunilor Unite pentru Drepturile Femeilor și Pace Internațională.

Născut în anul 1894 - Botezat în Isus Hristos

Mărturiile de botez (în special cele vechi) sunt piese metalice de forma unor monede, medalii, sau jetoane care se conferă copilului și nașilor săi de botez, în semn de respect și amintire. Adeseori acestea sunt confecționate din argint și au forme diferite (în general rotunde, dar si ovale sau chiar poligonale). Mai întotdeauna pe mărturiile de botez se inscripționează numele copilului botezat, al nașilor săi de botez, dar și data nașterii și botezului copilului. Adeseori pe mărturiile de botez se gravează și unele imagini(chipul unui bebeluș dezbrăcat, un preot care scufundă bebelușul în scăldătoare sau un porumbel (reprezentând sfântul duh) care se coboară asupra scăldătorii în care este scufundat (botezat) copilul.

Ștampilă - Secretariatul general al Comisiei Române

pentru Aplicarea Armistițiului - România

Piesa aparte prezentată mai sus este o ștampilă ce a aparținut Secretariatului General al Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului. Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului a fost creată prin Legea nr. 527 din 24 octombrie 1944 ca un organ special menit să faciliteze rezolvarea rapidă, după o concepţie unitară, a problemelor decurgând din Convenţia de Armistiţiu şi să asigure conlucrarea cu Comisia Aliată de Control şi Înaltul Comandament Aliat. Comisia era compusă dintr-un preşedinte şi cinci membri, numiţi prin decret regal, la propunerea ministrului Afacerilor Străine, urma să fie ajutată de mai mulţi consilieri tehnici permanenţi şi putea folosi specialişti de competenţă notorie. Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului reprezenta Guvernul şi Înaltul Comandament Aliat pe lângă Comisia Aliată de Control şi era singurul organ calificat să primească cererile Înaltului Comandament Aliat, să le rezolve sau să le trimită spre rezolvare. De asemenea, acesteia i se adresau, prin intermediul departamentelor şi autorităţilor interesate, cererile româneşti în legătură cu aplicarea Armistiţiului. Comisia era autorizată să dea pentru România interpretarea Convenţiei de Armistiţiu precum şi îndrumările pentru aplicarea ei. Hotărârile luate se transmiteau spre executare autorităţilor şi instituţiilor publice. Executarea, până în august 1945, a Convenţiei de Armistiţiu a lăsat să se întrevadă o serie de deficienţe, prin lipsa unui organism de stat care să coordoneze şi să urmărească operaţiunile privind executarea acestei convenţii. Pentru remedierea situaţiei, s-a adoptat Legea nr. 636 pentru organizarea Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului şi înfiinţarea Comisariatului General al Executării Armistiţiului din 7 august 1945 care, printr-o acţiune unitară şi coordonată, să asigure o bună executare a obligaţiilor decurgând din Convenţie. Prin Legea nr. 5 din 22 ianuarie 1946, Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului şi Comisariatul General al Executării Armistiţiului îşi încetau activitatea şi în locul lor se înfiinţa Comisia Română de Legătură cu Comisia Aliată de Control, instituţie de drept public, cu personalitate juridică şi cu următoarele atribuţii:

reprezenta Guvernul român pe lângă Comisia Aliată de Control şi ţinea legătura cu aceasta;
rezolva şi trimitea spre executare ministerelor cererile Comisiei Aliate de Control privind aplicarea Convenţiei de Armistiţiu şi a tuturor convenţiilor care reglementau executarea obligaţiilor ce decurgeau pentru statul român din Convenţia de Armistiţiu, examinând încadrarea cererilor în dispoziţiile convenţiilor şi dând interpretare acestora, potrivit normelor principale stabilite de Consiliul de Miniştri;
coordona operaţiile care decurgeau din Convenţia de Armistiţiu şi celelalte convenţii;
ținea evidenţa generală a executării Armistiţiului, fiind obligată a încheia, pe baza datelor furnizate de ministere, dări de seamă trimestriale pe care să le prezinte guvernului.

În data de 7 noiembrie 1947 Comisia Aliată de Control se desființează, sarcinile acesteia, cu prioritate cenzura, devenind atribute ale Ministerului Propagandei.

_______________ooOoo_______________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII