Epaminonda's Blog.....: PLEINE

O intrare în localitate

O altă intrare în localitate

Primăria Școală

Capela Sainte Yolaine

Strada Saint-Bonnet

Strada Boisredon

Centrul localității

Strada Montendre

Primăria

Strada Primăriei

Gara

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN CAREU DE DEFINIȚII-

FANTEZIE - REZOLVAT

FOTO EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DUEL EPIGRAMATIC

_____________xxx_____________

Academia Tehnică Militară a fost formată prin Decretul nr. 371 din 14 septembrie 1949, alături de Academia Militară, Academia Militaro-Politică și Academia Spatelui Armatei, prin reorganizarea Școlii de Război, o instituție de învățământ militar superior înființată de Regele Carol al II-lea în anul 1937. În Decretul 371 scria că Academia Tehnică Militară are ca scop să formeze ofițeri ingineri cu o pregătire corespunzătoare specificului tehnic al diferitelor arme, necesar pentru încadrarea comandamentelor, unităților, formațiunilor și instituțiilor militare de specialitate. Ulterior, Academia Tehnică Militară a fost comasată cu Academia Militară. În 17 mai 1990, prin Hotărârea de Guvern nr. 550 s-a procedat la reorganizarea Academiei Militare și reînființarea Academiei Tehnice Militare ca instituție de învățământ superior politehnic militar, cu sediul în municipiul București, bulevardul George Coșbuc, numerele 39-49, subordonată Ministerului Apărării Naționale. Sus am postat logo-ul și o fotografie cu sediul central a Academiei tehnice militare.

Carul cu bere - salonul vânătoresc

Istoria se trăieşte la Caru’ cu bere, în inima Capitalei. Forfota şi voia bună sunt la ele acasă în localul al cărui an de înfiinţare este inscripţionat şi pe halbele de bere, 1879. Anul ridicării actualului edificiu este 1899. Istoria clădirii şi a restaurantului, devenite un simbol al Bucureştiului, este legată de cea a familiei Mircea. Unul dintre moştenitorii de drept ai localului, inginerul Niculae Mircea (74 de ani), relatează o bucăţică din povestea familiei: „Tatăl meu, două verişoare şi cu mine, ne-am născut în această clădire. Eu am copilărit aici şi tot aici am început şi şcoala. După 1944 am plecat la Sibiu, unde am rămas până la terminarea liceului German”. Familia Mircea provenea din Ardeal. „Bunicul meu, care se numea Nicolae Mircea, s-a născut în 1868. Era originar din Caţa, lângă Rupea, între Sighişoara şi Braşov. Mulţi ardeleni plecau spre Regat să-şi caute viitorul”, îşi începe istorisirea Niculae Mircea, proprietarul berăriei. „Marele comerciant” de mai târziu, aşa cum era numit de presa vremii, se angajase în Bucureşti ca ucenic de meseriaş, la 11 ani. Pe la 1869, comerţul cu bere începe să se dezvolte. Apar primele fabrici, Luther, Bragadiru şi altele. Ion Căbăşanu şi doi nepoţi, Ion şi Gheorghe Mircea, au deschis primele prăvălii cu denumirea Caru’ cu bere. Numele restaurantului apare în anuarul lui Frederic Dame. Nicolae Mircea închiriează pe rând mai multe prăvălii pe strada Stavropoleos, din Hanul Zlătari. „Ca să construiască ulterior pe un teren de 600 de metri pătraţi, Nicolae Mircea aşteaptă aprobarea Primăriei. Pe atunci se făceau studii de proiecte, nu se construia la voia întâmplării”, explică moştenitorul. În 1899 se inaugura stabilimentul vestit. Primarul de atunci al Bucureştiului era Barbu Delavrancea, iar firma „Fraţii Mircea” şi restaurantul Caru’ cu bere sunt înregistrate la Camera de Comerţ. Ziarul „Curierul comercial” consemna la 6 iunie 1899 acest fapt. „Bunicul a avut două fete şi un băiat. Au rezultat cinci nepoţi, câte doi de la fiecare fată şi un băiat de la tata, eu. Toţi suntem în viaţă. Prin urmare, eu consider că faţă de bunicul este o datorie morală”, este convingerea descendentului care s-a ocupat şi a reuşit să recupereze şi imobiliul, timp de 12 ani.„Când eram copil, bântuiam prin toate cotloanele, iar uneori chelnerii îmi ofereau câte o halbă miniaturală de bere. În Facultate nu prea ieşeam la restaurante. O dată, împreună cu colegii mei, am ajuns la Caru’ cu bere. Când am intrat, toţi chelnerii m-au salutat. «Ia, uite, la ăsta, e cunoscut de toţi chelnerii!»”, spune râzând gazda. Amintirile îi sunt legate de perioada 1947-’49, când venea în vacanţă la Bucureşti. „Mergeam la biserică cu tata şi îmi dădea să dau bani cerşetorilor care odinioară fuseseră magistraţi sau personalităţi marcante ale societăţii. Pe mine m-a marcat acest lucru”, mărturiseşte Niculae Mircea. Arhitectul polonez Siegfried Kofczinsky este cel care la 41 de ani proiectează monumentala clădire fiind ajutat de Alois Pesch. Nicolae Mircea avea 31 ani. „Kofczinsky ajunge în ţară, la propunerea arhitectului Schulz chemat de Carol I să se ocupe de Castelul Peleş”, sunt câteva detalii descoperite de nepotul Niculae Mircea, cel care lucrează la o monografie a locului. Aici mâncau George Coşbuc, Onisifor Ghibu, Delavrancea, Caragiale şi Goga. „Povestea e aşa: Onisifor Ghibu povesteşte cum cu un prieten ardelean venit de la Viena care vroia să-l vadă pe Coşbuc se gândea unde să-l găsească: «Coşbuc la Iorga nu merge, la Academie nu se duce, am auzit că merge la o berărie». Cei doi s-au interesat şi au găsit Caru’ cu bere. În seara aceea, l-au recunoscut pe scriitor după şuviţă!”. Muzicologul Viorel Cosma zice că aici ar fi cântat Edward Strauss, dar Niculae Mircea nu are date concrete despre acest fapt. Sigur este însă faptul că, în perioada 1940-’45, violonistul Ionel Budişteanu era şef de orchestră la salonul de vânătoare de la subsol, unde se auzea muzică cafe concert şi românească. „A fost o berărie care s-a remarcat prin nobleţe şi rafinament, prin lipsa feţelor de masă. Aici puteau intra şi un om simplu, de pe stradă, dar şi un magistrat. Petrecerile ţineau câteodată până dimineaţa. Într-o seară, trei cheflii nu s-au mai dat duşi decât dimineaţa. Au chemat o birjă să-i ducă acasă, însă au încurcat adresele şi s-au întors la berărie. Aici li s-au pus bileţele cu adresa în piept”, este una dintre întâmplările hazlii ale vremii. Unul dintre locurile preferate ale lui Niculae Mircea era, în copilărie, pivniţa. Aici, Moş Ghiţă, cel care are o statuie în berărie dedicată de întemeietor, administra comoara cu licori. „Avea în grijă 77.000 de litri de vin. Berea era adusă de la Bragadiru, furnizorul cu care bunicul a avut o relaţie foarte bună”, spune moştenitorul localului. Suprafaţa utilă a restaurantului este de 1.600 de metri pătraţi, iar la cele două etaje sunt locuinţe cu şapte camere până în 50 de metri pătraţi. Caru’ cu bere a fost dotat încă de la început cu instalaţie de climatizare şi de apă, având şi puţ propriu, iar un lift exterior de marfă este folosit pentru aprovizionare. Astăzi, chelnerii de la Caru’ cu bere sunt renumiţi pentru paradele lor. „Acum sunt 160 de angajaţi, cam câţi erau şi pe vremuri”, precizează Niculae Mircea. Acesta intenţionează să folosească cât mai inteligent spaţiul de deasupra restaurantului, cele şapte camere. „Nu se recomandă un hotel aici, dar un club cultural ar fi cea mai bună soluţie, având în vedere spaţiul generos cât şi trecutul istoric al acestei clădiri. Adică, să ai jos mâncare, iar sus relaxare”, dezvăluie Niculae Mircea planurile sale. Restaurantul, în stil neogotic, este situat pe Strada Stavropoleus, la nr.5, în sectorul 2. Imobilul este format din două corpuri de clădire așezate pe aliniere. Corpul A este compus din pivniță cu bolți de cărămidă, parter și mezanin, etajul I și II, mansardă (pod). Sala de consumație, situată la parter și mezanin, are 7 m înălțime, decorată în stil gotic, cu coloane și tavane de stucatură, cu lambriuri sculptate și picturi. Comunicația se face prin scări de stejar sculptate. La etaje se află câte 10 încăperi și dependințe. Scara principală este din marmură. La mansardă sunt camerele de serviciu. Corpul B are pivniță, parter și 2 etaje, din care unul parțial mansardat. Este o construcție mai simplă, pivnița având grinzi de fier cu bolțișoare, la parter 2 prăvălii spațioase, la etaje câte 8 camere.

Brigada de pompieri Dealul Spirii este marea unitate de pompieri a capitalei care asigură intervenția la stingerea incendiilor din oraș. Numele este preluat din istorie de la Bătălia plină glorie și eroism dată de Compania de pompieri a capitalei împotriva invadatorilor otomani. Medalia este confecționată din tombac, are forma rotundă cu diametrul de 60 milimetri fiind opera gravorului Maximilian Fețița de la Monetăria Statului. Despre stingerea organizată a incendiilor pe teritoriul de astăzi al României există dovezi încă din timpul Daciei romane, însă instituţia pompierilor este atestată la mijlocul secolului al XVIII-lea prin „steagurile de foc” din Bucureşti şi Iaşi, organizări bazate pe solidaritatea comunităţii în faţa primejdiei focului. Condiţiile concrete de la începutul veacului următor au determinat apariţia, la Bucureşti şi Iaşi, în 1845 şi, respectiv, în 1835, a primelor unităţi de pompieri militari, încadrate în armata permanentă, soldaţii urmând instrucţia de infanterie în paralel cu cea pompieristică.

Istoria începuturilor a consemnat participarea efectivelor de pompieri din Bucureşti la stingerea „Focului cel mare” din data de 23 martie 1847, sinistru care a distrus atunci peste 1800 de case şi prăvălii, precum şi la Bătălia din Dealul Spirii, care a avut loc la data de 13 septembrie 1848, moment de seama al revoluţiei democratice din acel an. În memoria celor aproape o sută de ostaşi pompieri care au căzut în luptă, în Bucureşti a fost înălţat „Monumentul Pompierilor”. Ulterior, după modelul primelor două unităţi, în principalele oraşe ale României, s-au înfiinţat servicii de pompieri profesionişti cu accentuat caracter militar, subordonate primăriilor. În anul 1874 s-au pus bazele Corpului Pompierilor Militari care cuprindea 15 unităţi care aveau în dotare şi baterii de artilerie. La războiul din 1877 – 1878, pompierii - artilerişti au participat cu forţa a şase baterii în compunerea armatei române, atât pentru apărarea teritoriului, cât şi la luptele din sudul Dunării, în Bulgaria de astăzi, împotriva armatei otomane. Contactele europene, mai ales cu Regimentul de pompieri din Paris, aderarea la primul organism internaţional de profil, constituit în anul 1900, „Comitetul Tehnic Internaţional al Focului”, la care România este membru fondator, au impus începerea reorganizării pompierilor români, proces întrerupt de primul război mondial. Separarea de artilerie s-a produs la 2 august 1929, prin înfiinţarea Comandamentului Pompierilor, care făcea parte din structurile armatei române, iar, sub aspect administrativ, depindea de Ministerul de Interne. Această organizare a fost legiferată în anul 1936 când, pentru prima oară, se defineau misiunile pompierilor militari: „prevenirea şi combaterea sinistrelor pe tot cuprinsul tării”. Tot din acea perioadă datează şi investirea acestora cu atribuţii concrete în domeniul protecţiei civile, cel de-al doilea război găsindu-i organizaţi, până la nivelul subunităţilor, ca formaţiuni militare de pompieri - apărare pasivă. Anii postbelici au conservat forma de organizare tradiţional militară a instituţiei pompierilor, procesul de modernizare cuprinzând, deopotrivă, planul conceptual şi cel material, la nivelul realităţilor tehnico – economice.

Bătălia din „Dealul Spirii”-Bucureşti (denumirea a fost dată după numele doctorului Spirea, pe numele său complet Spiridon Kristofi, ctitor al bisericii construite înaintea anului 1765/pe respectivul deal/, cu ajutorul rudei sale Hristofi, fost ceauș spătăresc /devenit căpitan de lefegii/), percepută ca un act eroic al pompierilor militari în apărarea revoluţiei de la 1848, prima afirmare patriotică a calităţilor morale şi de luptă ale ostaşilor (tânăra armată română modernă fusese constituită imediat după Pacea de la Adrianopole/1829), a reprezentat ultima confruntare dintre forțe (exclusiv) românești și tucești (atunci când scriem despre lupte în cuprinsul Războiului pentru Independență, oștile României se găseau în coaliție cu armata rusă). În 1848, se „consuma” penultima ocupație otomană a Bucureștiului (cea din urmă a fost în 1916-1918, în cuprinsul alianței Imperiului Otoman cu Puterile Centrale; inamicii noștri din Primul Război Mondial au ocupat 2/3 din teritoriul României, inclusiv capitala)... Intrarea în Bucureşti a trupelor de invazie a prilejuit unităţilor române prezente în garnizoană – printre care şi Compania de Pompieri – încleştarea din „Dealul Spirii”. Colonelul Radu Golescu, comandantul Regimentului 2 Infanterie şi şeful garnizoanei Capitalei, primise ordin /în ziua de 12 septembrie 1848/, din partea „Locotenenţei Domneşti”, să deplaseze (13 ale lunii) subunităţile, pentru a participa la primirea unei coloane otomane (formate din aproape 6.000 luptători şi comandată de Kerim Paşa) – care ar fi urmat să preia cazarma din zonă. Lucrurile au cunoscut o întorsătură dramatică... Printr-o coincidenţă, în aceeaşi zi de 13 septembrie, cu puţin timp înaintea sosirii trupelor otomane, avusese loc înmânarea noilor drapele ale Regimentului 2 infanterie; starea de spirit descrisă îi caracteriza şi pe ostaşii Companiei de Pompieri comandaţi de căpitanul Pavel Zăgănescu; aceştia voiau să meargă cu toţii la cazarma din „Dealul Spirii”, convinşi de iminenţa unui conflict armat cu otomanii; încleştarea propriu-zisă s-a produs ca urmare a unei altercaţii între un ofiţer al companiei de Pompieri şi altul otoman; deşi împresuraţi din toate părţile de turci, pompierii s-au avântat împotriva acestora, alternând focurile de armă cu lupta la baionetă; în pofida superiorităţii numerice, turcii au fost cuprinși de panică; otomanii au reuşit doar să pună în poziţie de tragere două piese de artilerie şi au deschis focul asupra pompierilor; ultimii au pornit împotriva tunurilor inamice; după o luptă scurtă, au capturat gurile de foc, pe care le-au întors mpotriva duşmanului; din rândurile otomanilor au căzut zeci de morţi şi răniţi; numai că, din cauza lipsei muniţiei, tunurile au fost abandonate; pompierii nu au încetat lupta decât atunci când Kerim-Pașa, văzând că nu poate înfrânge rezistenţa garnizoanei din „Dealul Spirii”, a trimis un ofiţer care a propus încetarea focului, garantând, în schimb, „libera ieşire din cazarmă” – angajament care nu a fost respectat de otomani... A căzut la datorie mai mult de jumătate din efectivul companiei de pompieri; și-au pierdut viaţa 200 de otomani, 47 de soldaţi pompieri şi 2 ofiţeri, au fost și peste 100 de răniţi. O parte a pompierilor (în frunte cu sublocotenentul Dincă Bălăşeanu) s-a retras, pentru a continua lupta, în tabăra generalului Gheorghe Magheru (de la Râureni). După dizolvarea acesteia, pompierii, alături de cei care activaseră în gărzile naţionale, au trecut munţii şi s-au înrolat în armata revoluţionară condusă de Avram Iancu (același Dincă Bălăşeanu a ocupat funcţia de centurion)…Recunoştinţa transformă trăirile simple, spontane, în lucruri (aproape) sacre... În anul 1860, Primul Parlament, apreciind sacrificiul eroilor din 13 septembrie, curajul şi patriotismul pompierilor militari, a acordat participanţilor pensii pe viaţă şi prima medalie românească (PRO VIRTUTE MILITARI); în 1863, atunci când oştirea română primea noile drapele, Alexandru Ioan Cuza a ales ziua de 13 septembrie pentru festivitate...

C.C. (Clubul ciclist) Rahova 7.7.1929

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Ediția a Xi-a (Pavilionul de mostre)

(Târgul internațional de bunuri de consum - București)

În cadrul amplei acțiuni de propagandă (promovarea mărețelor realizări ale socialismului românesc) conducerea de partid și de stat a RPR a decis organizarea unei grandioase Expozitii a Realizarilor Economiei Nationale în anul 1964. În acest scop s-a edificat un ansamblu de constructii, al carui nucleu il constituie Pavilionul Central din Piața Scânteii, București după planurile unui colectiv de arhitecți condus de arhitectul Ascanio Damian. Edificiul se compune din doua parti importante, constructia perimetrala si cupola. Prin cele trei galerii situate la cote diferite, legate intre ele prin scari libere, dispuse ritmic si radial, se realizeaza un interesant echilibru arhitectural interior. Accesul publicului se face dinspre esplanada la nivelul primei galerii, prin intermediul unei rampe care formeaza trena edificiului. Aria construita este de aproximativ 10.000 mp, pavilionul inscriindu-se intr-un diametru de aproape 180 de metri. Inaltimea totala este de 42 de metri, iar diametrul cupolei este de 93 de metri. Edificiul a fost dat în folosință în anul 1962 Camerei de Comerț a municipiului București, in calitate de beneficiar. Inca de la inceput a existat o fireasca preocupare pentru folosirea in cea mai mare masura a constructiei. In principal, au fost avute in vedere trei directii: organizarea de expozitii romanesti, de expozitii straine si de manifestari culturale. In ceea ce priveste expozitiile romanesti, s-a optat pentru organizarea targului anual numit „Pavilionul de mostre”, manifestare expozitionala care insotea contractarea centralizata a „fondului pietei“ pentru marfuri metalochimice, textile-confectii- incaltaminte si agroalimentare. Au avut loc și trei expoziții străine oragnizate de Franța, Germania și Austria. Grandioasa Expozitie a Realizarilor Economiei Nationale (EREN ‘64) a fost organizata pe un teren de peste 100 de hectare, intins de la malul Lacului Herastrau pana dincolo de Pavilionul Central si de la Casa Scanteii pana catre Strandul Herastrau (numit in epoca Strandul Tineretului). Parterul Pavilionului Central a fost destinat prezentarii realizarilor din industria metalurgica si a constructiilor de masini.Inelul al doilea a fost dedicat energiei si industriei extractive. Pe inelul al treilea au expus unitatile din silvicultura, economia forestiera si prelucrarea lemnului. Agricultura a avut parte de o prezentare deosebita. In afara de produsele industriale destinate agriculturii, de la celebrele tractoare universale U-650 si U-651 fabricate la Brasov pana la combinele produse la Semanatoarea, au fost amenajate, pe terenuri aflate in zona in care se gasesc astazi hotelurile Parc si Flora, culturi demonstrative agricole (cereale, plante tehnice etc.), dar si forestiere.Pe platforma exterioara a sectorului transporturilor au fost expuse locomotivele Diesel electrice realizate la Electroputere, vagoanele de cale ferata produse la Arad, autocamioanele Carpati si Bucegi fabricate la Brasov. Unul dintre cele mai spectaculoase exponate (mai cu seama din cauza iluminarii sale pe timp de noapte) a fost instalatia de foraj de mare adancime 3DH-200A produsa la Uzina 1 Mai din Ploiesti, amplasata pe platforma de prezentare a sectorului petrolier. Sectorului constructiilor i-au fost destinate pavilionul de pe malul Lacului Herastrau si platformele exterioare din preajma. Au fost prezentate noile tehnologii si elementele tipizate folosite in constructii. Expozitia Realizarilor Economiei Nationale a fost completata cu doua noi pavilioane, unul social-cultural si altul de arta populara, dar si cu un cinematograf in aer liber, in care au fost organizate simpozioane si conferinte de specialitate, prezentari de filme documentare, spectacole artistice, manifestari folclorice si altele. Inaugurarea oficiala a EREN a avut loc vineri, 21 august 1964. Fata de interesul de care s-a bucurat EREN ‘64, s-a luat hotararea ca o noua editie sa aiba loc in 1969. Manifestarea a continuat si dupa aceea, in ritm de una la cinci ani, dar sub numele adaptat de EDES, adica Expozitia Dezvoltarii Economico-Sociale. Ideea organizarii unui targ comercial international cu caracter industrial la Bucuresti precede, fireste, organizarea primei editii a TIB.Ideea organizarii unui targ industrial a venit firesc, cu atat mai mult cu cat practica desfasurarii targurilor in strainatate era cunoscuta in Romania. Si de la idee la materializare n-a mai fost decat un pas…In ziua de 31 mai 1968, in presa a aparut informatia avand urmatorul cuprins: „Potrivit unei hotarari a Consiliului de Ministri, cu incepere din anul 1970, in Capitala se va organiza, la fiecare doi ani, in luna octombrie, Targul International – Bucuresti. Prima editie a Targului International Bucuresti a fost programata pentru perioada 13-24 octombrie 1970. Desfasurarea primelor sase editii ale Targului International Bucuresti, in deceniul 1970-1980, a cunoscut un mare succes, cu mult peste asteptari. Cateva cifre sunt semnificative. Recordul numarului de firme expozante: 1.100 in 1972. Recordul numarului de pavilioane nationale: 22 in 1972. Recordul numarului de tari participante: 34 in 1974. Recordul suprafetei de expunere: 70.000 de metri patrati in 1974. Efectul esential asupra economiei romanesti l-a constituit, in principal, faptul ca, in imprejurarile epocii, s-a realizat o deschidere catre importuri si exporturi semnificative. In deceniul 1970-1980, volumul comertului exterior al Romaniei a sporit de 4,6 ori (exportul de 4,5 ori, importul de 5 ori). Succesul repurtat de TIB n-a trecut fara efecte pe plan expozitional. S-a hotarat sa se organizeze si alte manifestari comerciale. In acest fel au aparut TIBCO, Salonul international al chimiei si Tehno-Expo. Cele trei noi manifestari au fost, pe buna dreptate, considerate ca „frati mai mici“, adevarate mladite dezvoltate din trunchiul viguros al TIB. TIBCO, manifestare comerciala internationala special dedicata bunurilor de consum, a debutat in 1974, desfasurandu-se cu o frecventa mai mare, in fiecare an, primavara. Salonul international al chimiei, manifestare menita sa promoveze produsele industriei chimice si petrochimice, aflata in epoca intr-un proces de intensa (chiar fortata) dezvoltare, a debutat tot in 1974 si avea loc in corelare si concomitent cu TIBCO. In sfarsit, Tehno-Expo, expozitie internationala specializata in produse tehnice, un fel de „mini-TIB“, a fost organizata, incepand cu 1977, alternativ cu TIB si a fost menita sa suplineasca, dupa parerea factorilor de decizie politica in domeniu, faptul ca TIB se tinea doar o data la doi ani. Certificatul de nastere al TIBCO a fost semnat la 12 mai 1974. In acea zi s-a inaugurat prima editie, orientata catre textile si confectii, incaltaminte, articole de sticlarie, portelan si faianta, mobila, produse cosmetice, detergenti, coloranti, fibre sintetice, produse din materiale plastice, produse ale industriei electrotehnice si electronice, artizanat. Din editia urmatoare, profilul s-a largit cu marfurile agroalimentare. TIBCO s-a afirmat ca o manifestare economica statornica, cu o participare de prestigiu, care a generat un urias interes in randurile publicului larg. In anul 1973, odata cu adoptarea Decretului 623/1973 privind reorganizarea Camerei de Comert si Industrie a Romaniei, conducerea Camerei decide, potrivit atributiilor si competentelor ce i-au fost stabilite, infiintarea Intreprinderii de Targuri si Expozitii. In legatura cu activitatea Intreprinderii de Targuri si Expozitii, precursorul societatii comerciale Romexpo s.a., este important de subliniat un aspect interesant. Intreprinderea de Targuri si Expozitii a fost infiintata pentru a prezenta realizarile economiei nationale, in special la targul intern. Includerea in structura sa a fostului Oficiu de expozitii se explica prin nevoia folosirii in comun a unor elemente de infrastructura. In deceniul al IX-lea al secolului trecut, Intreprinderea de Targuri si Expozitii a ajuns sa desfasoare o extrem de intensa activitate externa, de cateva zeci de participari la targuri comerciale internationale pe an. Intreprinderea de Targuri si Expozitii si Camera de Comert si Industrie a Romaniei realizau astfel prezentarea economiei romanesti si peste hotare, pentru marirea volumului exporturilor, pentru identificarea, patrunderea si pastrarea de noi piete de desfacere pentru productia autohtona si pentru achitarea datoriei externe a tarii.

Piesele de mai sus sunt trei medalii pentru participanții câștigători la probele competiției de patinaj Bellu Memorial. Competiția a avut caracter internațional, a fost deschisă copiilor, tinerilor și adulților de ambele sexe și a constat în diverse și multiple probe de patinaj artistic și viteză.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stema și câteva monumente arhitectonice din capitală.