Epaminonda's Blog.....: ISTORIE ȘI CULTURĂ PRIN FILATELIE - CUCERIREA INDEPENDENȚEI DE STAT A ROMÂNIEI

Problema independenței statului românesc s-a pus încă din anul 1772 în memoriile adresate marilor puteri. Domnitorul Carol I era interesat de realizarea acestui obiectiv astfel că în 1873 ridică deschis problema independenței în fața guvernului național.

Clasa politică din Romania dorea realizarea acestui obiectiv dar în privința metodelor și căilor de realizare au existat păreri diferite: liberalii (Ion C. Bratianu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Boerescu) susțineau o alianță cu Rusia care era și ea interesată în destrămarea Imperiului Otoman și a controlului strâmtorilor; conservatorii vedeau în Rusia adevăratul pericol și se pronunțau pentru o alianță cu Germania și Austro-Ungaria. După câțiva ani, în 1875 se redeschis Problema orientală prin mișcări antiotomane în Bosnia Herțegovina și Bulgaria (1876 răscoale antiotomane).

Pentru că Imperiul Otoman a trecut la reprimarea dură a mișcărilor, Serbia și Muntenegru declară război Imperiului Otoman în 1876; în acest timp în Imperiul Otoman se petrecea revoluția junilor turci. Rusia se pregătea de război în condițiile în care Imperiul Otoman refuza orice mediere a Marilor Puteri în criza din Balcani.

La 3 ianuarie 1877 Austro-Ungaria și Bosnia-Herțegovina semnează o înțelegere secretă la Budapesta. Noua constituție otomană, constituția lui Midhat Pașa din decembrie 1876 menționa România ca provincie privilegiată a Imperiului Otoman: era clar că singura cale de obținere a independenței naționale era pe calea armelor.

Pentru început România alege tactica expectativei și a neutralității pentru a evita transformarea teritoriului său în teren de operațiuni. În ianuarie 1876 o notă diplomatică a lui Lascăr Catargiu susține neutralitatea României.

În iunie 1876 un memoriu al guvernului român liberal către Poartă și Puterile garante cere recunoașterea individualității statului român, a numelui de România și recunoașterea pașapoartelor românești.

În august Ion. C. Bratianu a avut o întrevedere cu împăratul austro-ungar Franz Iosif la Sibiu asigurându-l pe acesta de amiciția țării noastre. Guvernul prezidat de Ion C.Brătianu duce tratative secrete cu Rusia, la Livadia (Crimeea) – reședința de vară a țarului, unde se întâlnește cu țarul Alexandru al II-lea și cancelarul Al. Gorceacov pentru a reglementa trecerea trupelor ruse pe teritoriul românesc (august 1876). Tratativele sunt finalizate prin Convenția din 4 aprilie 1877 încheiată la București între Mihail Kogălniceanu din partea României și baronul Dimitrie Stuart din partea Rusiei.

Câteva din prevederile acestei Convenții erau:

Rusia se obliga să respecte și să mențină integritatea teritorială a României și “drepturile politice ale statului român”
Rusia urma să suporte cheltuielile ce rezultau prin trecerea trupelor ruse prin țara noastră
Traseul trupelor era fixat în detaliu, urmând să ocolească Bucureștiul

România a luat măsuri de organizare a apărării; este mobilizată armata – 120000 oameni din care forța operativă reprezenta 58000; unitățile militare fiind dispuse în sudul țării pentru apărare. La data de 12 aprilie 1877 Rusia declara război Porții.

Primele încercări ale românilor de a colabora militar cu Rusa au eșuat căci experții ruși apreciau că pot învinge singuri; nu doreau să vadă România la masa tratativelor de pace mai ales că intenționau să obțină noi câștiguri teritoriale pe seama ei. armata româna își asumă apărarea linei Dunării până la sosirea trupelor ruse. Armata otomană bombardează localitățile de pe malul stâng al Dunării; artileria română ripostează și bombardează Vidin creându-se astfel o stare de război între România și Poartă deși nedeclarată. Parlamentul vota moțiuni prin care se cerea ruperea legăturilor de dependență față de Poarta și să se declare oficial război Imperiului Otoman. La 10 mai 1877, în Senatul țării, s-a declarat Independența de Stat a României.

În iunie 1877 armata rusă ajunge la Dunare înaintând apoi pe trei direcții:

Sud: Târnovo-Șipka-Stara Zagora peste Balcani
Vest: Nicopole
Est: Biala-Rusciuc

Înaintarea a fost oprită la Plevna care era cheia operațiunilor din Balcani; această localitate apărată de un complex de fortificații (14 redute) toate de strategică importantă. Plevna controla direcțiile: Vidin-Târnovo și Nicopole-Sofia-Constantinopol.

Primele asalturi ale rușilor au fost respinse cu mari pierderi; drept urmare arhiducele Nicolae comandantul frontului din Balcani îi cere sprijinul lui Carol I printr-o telegrama din 19 iulie. Nu s-a încheiat o convenție militară de colaborare ci doar o înțelegere verbală. Divizia 4 și o parte din divizia 3 trec Dunărea, conducerea trupelor româno-ruse fiind atribuită lui Carol. Contribuția armatei române a fost esențială pentru obținerea victoriei. Pe data de 30 august 1877, de ziua țarului, se dă încă un atac nereușit asupra Plevnei, singura izbândă fiind cucerirea redutei Grivița I de către români. Ulterior tactica atacului este schimbată cu cea a asediului. La sfârșitul lunii noiembrie 1877 Plevna capitulează.

Comandantul ei Osman Pașa se predă colonelului român Mihail Cristodulo Cerchez. Armata rusă își continuă marșul spre Constantinopol iar armata română acționează în nord-vestul Peninsulei Balcanice. Războiul din Balcani a evidențiat spiritul de sacrificiu al armatei române căzând la datorie un număr semnificativ de oameni între care maiorul George Şontu, căpitanul Walter Mărăcineanu. Pe plan intern a creat condițiile întăririi regimului politic și accelerării modernizării. Pe plan extern România devenea o țară suverană cu drepturi depline în relațiile internaționale.

Ulterior marile puteri europene au început să recunoască independeța României după cum urmează: 1878: Austro-Ungaria, Rusia, Imperiul Otoman, 1879: Italia, 1880 - Franța, Anglia, Germania. Ca o confirmare a independenței a fost realizată și conferită prima decorație națională superioară românească: Steaua României. Armata română, condusă de principele Carol I, a participat la luptele de la Plevna, Rahova, Smîrdan, Vidin, contribuind decisiv la înfrângerea Imperiului Otoman. La 19 ianuarie 1918, războiul ruso-otoman a luat sfârşit prin semnarea unui armistiţiu.

Tratatele de pace, semnate la San Stefano (februarie 1878) şi Berlin (iulie 1878), au marcat încheierea războiului din Balcani, ceea ce pentru România a însemnat;

recunoaşterea independenţei şi încetarea suzeranităţii otomane;
intrarea în componenţa statului român a Dobrogei şi a Deltei Dunării, cedate de Imperiul Otoman Rusiei, dar acordate de aceasta României, în schimbul celor trei judeţe din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail. În această privinţă, punctul de vedere al României, privind încălcarea integrităţii teritoriale prin cedarea sudului Basarabiei nu a fost luat în considerare.

Pe frontul Războiului de Independență, alături de soldații români care au contribuit decisiv la cucerirea redutelor Grivița, Rahova, Smârdan și Vidin s-au aflat și câțiva pictori: Nicolae Grigorescu, Carol Popp de Szathmary, Sava Henția și George Demetrescu Mirea. Primind acordul Principelui Carol, artiștii fuseseră chemați în această misiune de doctorul Carol Davila. Datorită lor ne-au rămas peste timp schițe, desene, tablouri și fotografii surprinse în timpul luptelor, artiștii fiind de fapt niște reporteri de război la acea vreme.

În monografia dedicată lui Grigorescu, Alexandru Vlahuță scria: ”Grigorescu a trecut cu soldații Dunărea. A trăit cu ei ostenelile, suferințele și primejdiile războiului.

A pândit cu ei în șanturi, sub șuierul gloanțelor, s-a amestecat cu ei în iureșul de la Grivița. La Smârdan, la Opanez, la Plevna a văzut ce lucru de nimic e viața unui om în război și ce fiară a fost dormind sub înfățișarea aceea blândă a frumosului păstor ce făcea podoaba peisajelor lui.

El era acolo în ceasurile acelea de scrâșnire, un glas al istoriei, un trimis care avea sa vadă într-o clipită, și pentru toți, ceea ce nu se poate vedea decât o singură dată, în toată întunecata nemărginire a timpului, să vadă profund, cu ochi pe care moartea nu-i închide, și să spună veacurilor viitoare ce-a văzut. În tablourile lui de campanie nu-s mișcări de manevre, nici grupări convenționale de modele care pozează. Nimic aranjat, nimic teatral.

Sincer ca însuși faptul pe care-l privește, el te face să vezi, ca la lumina unui fulger, în grozăvenia unei clipe, toată zguduitoarea tragedie a războiului. Dar așa de strașnic îți luminează clipa aceea, și așa din adânc îți răscolește sufletul cu ceea ce-ți arată că ai dintr-o dată întreaga priveliște a celor ce au fost și a celor ce au să fie. Ostașii lui Grigorescu se bat, ucid și mor în câmpul cel mai adevărat și mai serios al vitejiei și al morții.

Bunătatea și mila acestui suflet de artist au strigat de groază și de durere în fiecare trăsătură de creion. Ceva din inima lui rănită se simte în fiecare lovitură de pensulă”.

Între lucrările lui Nicolae Grigorescu inspirate din Războiul de Independență amintesc: Atacul de la Smârdan, Spionul, Transport de provizii, Artileriști în marș, Gornistul, Dorobanțul, Santinela, Roșiorul, și Convoi de prizonieri, multe dintre ele putând fi admirate și astăzi la Muzeul de Artă al României.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM APARȚINÂND

LUI VALERIU BUTULESCU

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_____________xxx_____________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Marin Preda 1922 - 1980 AE

Marin Preda a fost unul dintre cei mai importanți romancieri români din perioada postbelică, membru al Partidului Comunist Român, care s-a născut la data de 5 august 1922 în localitatea Siliștea Gumești, județul Teleorman din tată plugar și a decedat la data de 16 mai 1980 în localitatea Mogoșoaia, județul Ilfov. Dincolo de marele său talent, Marin Preda a fost un intelectual lucid, conștient de urmările nefaste ale ideologiei comuniste asupra literaturii. Un martor ocular a pretins că scriitorul i-ar fi spus cu mult curaj în anii 70 lui Nicolae Ceaușescu: „Dacă vreți să introduceți realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid”. Totuși, Marin Preda nu a criticat niciodată în mod public doctrina realismului socialist, dimpotrivă, a părut să o legitimeze, implicit, prin tematica scrierilor sale, începând cu volumul al doilea din „Moromeții”, așa cum arăta criticul Nicolae Manolescu. În ultimul deceniu al vieții sale, Marin Preda a căutat însă o formă de eliberare de sub tutela ideologiei de partid. Ultimul său roman publicat în 1980, „Cel mai iubit dintre pământeni”, a fost perceput la apariție ca o critică îndrăzneață la adresa regimului comunist, cu nuanța că epoca la care se referă este aceea a regimului Gheorghe Gheorghiu Dej, față de care Nicolae Ceaușescu căutase pe multe căi să se delimiteze. Așa cum în romanul “Delirul” publicul văzuse “o reabilitare” a mareșalului Ion Antonescu, care servea antisovietismului cultivat aluziv de Nicolae Ceaușescu, în mod asemănător “Cel mai iubit dintre pământeni” slujise, cel puțin în primă instanță, la discreditarea regimului prosovietic din primul deceniu de comunism. După câteva săptămâni pe piață, romanul a fost retras din toate librăriile și bibliotecile publice și universitare. În scurt timp, pe 16 mai 1980, scriitorul a fost găsit mort în camera sa din vila de creație a scriitorilor din complexul de la palatul Mogoșoaia. La momentul decesului său, Marin Preda era deputat în Marea Adunare Națională. Copilul Marin Preda își petrece copilăria în această familie numeroasă care – în ciuda celor două loturi de pământ „primite la împroprietărire” – nu este lipsită de griji. A urmat cursurile Școlii Normale din Abrud (Transilvania) unde reușește la examenul de bursă cu nota 10. Se integrează vieții de normalist internist, este mulțumit de profesori, se împacă bine cu colegii ardeleni și petrece vacanța de iarnă a anului 1939 la un coleg din Abrud. În toamna lui 1939 este transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei, unde își continuă studiile încă un an. Ca și la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie, română și chiar matematici. În ședințele Societății literare din școală este remarcat de profesorul Justin Salanțiu, care îi prezice că „va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societății scrie și citește câteva schițe. În 1940, în urma Dictatului de la Viena elevul Preda Marin primește o repartiție pentru o școală similară din București. În anul 1941, prin intermediul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la ziarul „Timpul”. În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu' în ziarul „Timpul" (nr. 1771 și 1772 din 15 și 16 aprilie), la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. În septembrie părăsește postul de corector la „Timpul". Pentru scurt timp este angajat funcționar la Institutul de statistică. La recomandarea lui Eugen Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacție la „Evenimentul zilei”. În aprilie „Evenimentul zilei” publică schița Rotila. Ia parte la câteva ședințe ale cenaclului Sburătirul, condus de criticul Eugen Lovinescu, unde nuvela Calul produce asupra celor prezenți o vie impresie, stârnind încântarea lui Dinu Nicodim, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume de bani. Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”. Între 1949 și 1955 scrie primul volum al romanului Moromeții, considerat ca fiind capodopera scriitorului. Din 1952 devine redactor la revista „Viața românească”. În anul 1957 face o excursie în Vietnam și Beijing. A avut 3 soții: poeta Aurora Cornu (1955 - 1959), Eta Vexler emigrat în Franța – anii 70 și Elena care i-a dăruit 2 copii (Nicolae și Alexandru). În 1968 este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 devine director al editurii Cartea românească, pe care o va conduce până la moartea sa fulgerătoare din 1980. Romanul său, Marele singuratic, primește premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971. În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române. Marin Preda este înmormântat pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu. Pentru toată activitatea sa a fost distins după cum urmează:

Ordinul Muncii clasa a II-a (30 decembrie 1957) „cu ocazia celei de a zecea aniversări a proclamării Republicii Populare Romîne și pentru merite deosebite în îndeplinirea sarcinilor date de Partidul Muncitoresc Romîn, pentru merite deosebite pe tărîmul construcției de stat, economice, sociale, culturale și obștești”
Ordinul Steaua Republicii Populare Române, clasa a IV-a (12 august 1959) „pentru activitate rodnică în dezvoltarea științei și culturii din Republica Populară Romînă”
Ordinul Steaua Republicii Populare Române, clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”·
Ordinul Muncii clasa I (10 octombrie 1972) „pentru îndelungată și rodnică activitate în domeniul creației literare, [...] cu prilejul împlinirii vîrstei de 50 de ani”

Mai jos enumăr câteva dintre operele sale:

Desfășurarea - 1952
Moromeții vol I - 1955
Ferestre întunecate- 1956
Îndrăzneala – 1959
Risipitorii – 1963
Moromeții vol 2 - 1967
Intrusul - 1968
Imposibila întoarcere – 1972
Marele singuratic - 1972
Întâlnirea din pământuri ed 2 – 1973
Delirul- 1975
Viața ca o pradă – 1977, roman
Cel mai iubit dintre pământeni – 1980

Tot el a scris și scenariile filmelor:

Porțile albastre ale orașului – 1974
Marele singuratic – 1971

În semn de omagiu numele său este purtat:

de licee din: București, Odorheiul Secuiesc și Turnu Măgurele
e străzi din: Cluj-Napoca, Turda, Oradea, Mangalia, Râmnicu Vâlcea și Pantelimon.

Vulcan - România

Uzina "Vulcan" București este (mai bine zis a fost) o companie producătoare de utilaj energetic și petrolier, controlată de omul de afaceri Ovidiu Tender, începând din anul 2002. Uzina Vulcan îşi are începuturile într-un mic atelier deschis de austrieci în Bucureşti, în 1904. Autorităţile de la acea vreme voiau o Românie industrializată, aşa că statul a investit bani în ceea ce avea să devină un mamut industrial. Încă din primii ani, noua fabrică exportă instalaţii pentru rafinării, locomotive cu abur şi vagoane în Serbia, Bulgaria şi Turcia.

Emblematică pentru industria interbelică, Uzina Vulcan, bombardată în raidurile din 1944, este refăcută rapid după război. Începând cu anul 1984, Vulcan București a produs componente pentru Centrala Nucleară de la Cernavodă. Revoluţia din Decembrie 1989 a găsit uzina în plină înflorire – având 10.000 de angajaţi și fabricând 43.000 de tone de echipamente complexe pe an. Cu peste 100 ani de tradiție în industria românească, Uzina Vulcan din București a livrat peste 25.000 de unități de pompare pentru extracția țițeiului, în circa 25 țări de pe 5 continente. De asemenea, Vulcan este și producătorul cazanelor de abur industriale din marile termocentrale românești, inclusiv Turceni, Rovinari, Craiova, Deva, Drobeta-Turnu Severin, Oradea, Iași, Brașov, Constanța.Prin caracteristici tehnice impresionante, o unitate de pompare produsă la Vulcan putea asigura o producție de peste 1.000 de barili de țiței pe zi cu un consum de energie de numai 60 kWh/h, însemnând un spor de productivitate de 30% și o creștere de eficiență energetică tot de 30% față de vârful de gamă precedent. Noua unitate de pompare, denumită “Elefantul arab” era proiectată să funcționeze până la 40 ani pe aproape orice amplasament terestru de extracție a petrolului, în diverse configurații, cu costuri de operare la nivelul minim din industrie. În anul 2008 uzina avea o cifră de afaceri de 91,3 miliane de lei, în 2013 a intrat în insolvență iar în 2019 a falimentat. În timp uzina s-a mai numit: Uzinele metalurgice Mao Tze Dum, Uzinele Vulcan sau SC Vulcan SA.

X Race - 10 iunie 2023

Produsul de mai sus este o medalie specială realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită tuturor participanților la competiția de alergare X Race ce a avut loc în anul 2023.

X Race este o competitie de alergare montana organizată de Asociatia Club Sportiv Legendary Sports din pasiune pentru natura, miscare si dorinta de a promova o zona deosebit de frumoasa si mai putin cunoscuta a muntilor Siriului. Ceea ce propunem iubitorilor de natura si miscare este un festival al distractiei si alergarii, cu program dedicat pentru fiecare zi a competiției, în care fiecare membru al familiei, copil sau adult, sa se bucure din plin de timpul petrecut in aer liber. Competiția are trei trasee competitive pentru toate nivlelurile de pregatire si dificultate și o cursă a copiilor - Zmei Xrace. Traseele Xrace aduc in prim plan una dintre cele mai frumoase zone din muntii Siriului. Lacul Vulturilor, Varful Malaia, Poarta Vanturilor, Lacul Siriu. Poiana Valea Neagra sunt numai cateva dintre punctele cheie ale celor trei trase care vor bucura sufletul participantilor si le vor incarca cu energie picioarele obosite. Cele trei trasee competitive au următoarele caracteristici:

cursa pentru sănătate Alevia - distanță – 7 kilometri, diferență de altitudine – 240 metri
traseul Vulturilor - distanță – 21 kilometri, diferență de altitudine – 1200 metri
traseul Mălaia - distanță – 47 kilometri, diferență de altitudine – 2100 metri

Atletismul apare in Romania la sfarsitul secolului XIX, la initiativa studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din diverse orase. In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism (FRA), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in 1923 se afiliaza la IAAF. Primele Campionate Nationale ale Romaniei sunt organizate in 1914, la 16 probe, si se adreseaza doar barbatilor. Un an mai tarziu, in 1915, se inaugureaza la Bucuresti primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din 1922, femeile vor avea propriile competitii, iar trei ani mai tarziu vor fi organizate primele Campionate Nationale feminine, precum si primele Campionate pentru juniori. In 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegatie a Romaniei formata din 10 atleti si 2 atlete participa pentru prima data la o astfel de competitie, iar in acelasi an debuteaza Campionatele Universitare din Romania. In 1930, la Atena, atletii romani se claseaza pe locul al doilea, la prima editie oficiala a Jocurilor Balcanice, iar in 1934, la editia inaugurala a Campionatelor Europene, participa 4 atleti romani. In 1937, FRA organizeaza, pentru prima data in Romania, Jocurile Balcanice, iar in 1948 debuteaza seria Campionatelor Internationale ale Romaniei, nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA. Incepand cu anul 1952, atletii romani participa cu regularitate la toate marile competitii mondiale si europene si scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului romanesc.

Mărturie de botez - Alexandru

născut la 26 oct.1924 - botezat de

Al.S.Jculescu la 6 dec. 1924

Lăsați copii să vie la mine!

Mărturiile de botez (în special cele vechi) sunt piese metalice de forma unor monede, medalii, sau jetoane care se conferă copilului și nașilor săi de botez, însemn de respect și amintire. Adeseori acestea sunt confecționate din argint și au forme diferite (în general rotunde, dar si ovale sau chiar poligonale). Mai întotdeauna pe aceste piese este consemnat numele copilului botezat, al nașilor săi de botez, dar și data nașterii și botezului copilului. Adeseori pe mărturiile de botez se gravează și unele imagini (chipul unui bebeluș dezbrăcat, un preot care scufundă bebelușul în scăldătoare sau un porumbel (reprezentând sfântul duh) care se coboară asupra scăldătorii în care este scufundat (botezat) copilul. Acest jeton a fost gravat de Fessler.

Voința

Produsul medalistic de mai sus este o insignă sportivă realizată la comanda unui club sportiv denumit Voința, pentru a fi conferită membrilor acestui club. Nu se știe cu exactitate din ce localitate este acest club deși cu siguranță se cunoaște că mai multe cluburi sportive din România au purtat și poartă încă această denumire. Pe vremuri se desfășura o competiție dedicată anume acestor cluburi și care se numea, cum altfel decât - VOINȚIADA?!

Insigna - F.R.L. (Federația Română de Lupte)

Primul pas oficial al practicării sportului, din punct de vedere instituțional, pe teritoriul țării noastre, l-a constituit înfiinţarea, la data de 1 decembrie 1912, a Federaţiei Societăţilor Sportive din România (F.S.S.R.). Prima ocazie, când s-a vorbit de lupte, ca ramură de sport, a fost la 5 aprile 1925, atunci când a avut loc Adunarea Generală Ordinară a F.S.S.R. în cadrul căreia s-a hotărât conducerea unitară a fiecărei discipline sportive. În luna august anul 1929, Parlamentul a votat Legea Educaţiei Fizice prin care s-a hotărât ca administrarea şi organizarea activităţii sportive să se facă numai prin Uniunea Federaţiilor de Sport din România (UFSR). Un an mai târziu federaţiilor sportive le-a fost recunoscut statutul juridic. La data de 23 noiembrie 1930, la Oradea, a luat fiinţă Federaţia Română de Lupte şi Haltere („Lupte şi Greutăţi”), alcătuită dintr-un comitet provizoriu, iar recunoaşterea caracterului oficial a structurii s-a produs în 1932 când preşedinte al Federaţiei a fost ales Camil Manuilă, după ce în prealabil sediul a fost mutat, în anul 1931, la Bucureşti. În prezent, Federația Română de Lupte, ca succesoare a fostei Federații Române de Lupte, fondată în anul 1930, este constituită prin asocierea cluburilor sportive și a asociațiilor județene de lupte, afiliate, în baza prevederilor O.G. nr. 26/2000 și a legii Educației Fizice și Sportului nr. 69/2000. Federația Română de Lupte este persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, autonomă, neguvernamentală, apolitică, fără scop lucrativ, structură sportivă de interes național, singura autorizată să organizeze și să controleze activitatea luptelor sportive pe teritoriul României. Pe plan internațional, Federația Română de Lupte este afiliată la Federația Internațională de Lupte, United Word Wrestling (U.W.W.) precum și Federația Europeană de Lupte, European Council of Associated Wrestling (C.E.L.A.). La nivel național, Federația Română de Lupte funcționează sub tutela Ministerului Tineretului și Sportului precum și a Comitetului Olimpic și Sportiv Român, de sprijinul cărora se bucură în activitatea de performanță întreprinsă. În ceea ce privește relațiile instituționale, Federația Română de Lupte, în derularea activității de mare performanță, se bazează pe sprijinul a o serie de instituții partenere dintre care amintim: Ministerul Educației și Cercetării Științifice, Agenția Națională Anti-Doping, Institutul Național de Medicină Sportivă, Institutul Național de Cercetare pentru Sport, Centrul Național e Formare și Perfecționare a Antrenorilor, Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport. De asemenea, Federația Română de Lupte încurajează parteneriatele, de orice fel, reciproc avantajoase, asigurându-și colaboratorii de un parteneriat onest de promovare reciprocă. Autoritatea Supremă a Federației Române de Lupte este Adunarea Generală (un reprezentant al fiecărei structuri afiliate), iar hotărârile luate se duc la îndeplinire de către Biroul Federal, (organul de conducere între adunările generale) prin Colegiile şi Comisiile Centrale ale federației. La acest moment, în cadrul Federației Române de Lupte, sunt afiliate un număr de 140 de membri-structuri sportive, cluburi sportive, asociații județene de lupte, din toate zonele țării, din 40 de județe, în cadrul cărora funcționează secții ce desfășoară activitate de performanță la lupte greco-romane, lupte libere, lupte feminine, lupte pe nisip și lupte tradiționale (trântă, s.a). Performanțele internaționale ale sportivilor, care au reprezentat România, la marile competiții, situează Federația Română de Lupte pe un onorant loc 5 în elita Federațiilor Sportive Naționale, din toate timpurile, în ceea ce privește medaliile olimpice cucerite. De asemenea, Federația Română de Lupte se află printre laureate, locul 10 all time, în clasamentul întocmit de către Federația Internațională de Lupte, United World Wrestling, în ceea ce privește medaliile cucerite la marile competiții, Jocuri Olimpice, Campionate Mondiale, Campionate Continentale. De-a lungul timpurilor, luptele libere la români s-au constituit în forme de manifestare a identităţii naţionale, prin concursuri ad-hoc, în cadrul sărbătorilor populare, unde tinerii îşi măsurau puterile. In privinţa sporturilor de luptă practicate cu diverse ocazii pe teritoriul românesc amintim;

„Harţa” – sau turnirul, cunoscut şi practicat în Ţara Românească. Cronicarii vremurilor amintesc de participarea unei echipe de cavaleri români în anul 1414 pe timpul domniei lui Mircea cel Bătrân la Buda (Ungaria) iar Vlad Ţepeş a fost chiar premiat la o astfel de întrecere în Austria. Există chiar şi o baladă, care s-a păstrat de-a lungul timpului şi care redă extrem de expresiv detalii privind această formă de întrecere;
"Pehlivănia” – sau lupta corp la corp, cunoscută şi practicată în Dobrogea. In anul 1679 Ion Neculce povesteşte despre o logodnă precizând că românii „s-au veselit două săptămâni cu feluri de feluri de muzici şi de giocuri şi de pehlivani şi de pusei. …adusese şi un pehlivan hindiu harap carele făcea jocuri minunate şi nevăzute pe locurile noastre, iute om era şi vârtos.”
„Trânta” – cunoscută ca fiind o componentă de bază din categoria jocurilor atletice autohtone, care prin afinitatea sa în rândul tinerilor şi prin efectele asupra calităţilor fizice şi morale ale practicanților a constituit permanent motiv de inspiraţie pentru creatorii de folclor. Aria de răspândire a trântei a fost largă, aceasta îmbrăcând pe alocuri caracteristici specifice zonei de practicare. Cele mai cunoscute forme de practicare ale trântei au fost:

lupta ciobănească;
lupta oltenească sau de curea (cu sau fară piedică);
lupta dreaptă cu apucare în cruce;
lupta cu fixarea brâului;
lupta cu piedică;

Prin diversitatea formelor sale, prin ecoul căpătat in folclor şi prin personajele pe care ie-a păstrat vii de-a lungul timpului, trânta – putem afirma fară riscul de a greşi – a contribuit la îmbogăţirea tezaurului cultural românesc. Culegătorii de folclor au remarcat adesea frecvenţa cu care apare „lupta pe cinstite” sau trânta în diverse balade sau legende, transmise prin viu grai de-a lungul timpului. Poveştile populare avându-l ca erou pe Făt-Frumos constituie exemple grăitoare privind aprecierea de care se bucura trânta ca modalitate de a soluţiona pe calea cea mai dreaptă orice conflict sau vrajbă. Baladele lui Mihu Copilu, Vidra, Ghiţă Cătănuţă, Gheorghiţă Zătrean, Păunaşul Codrilor etc. reflectă fiecare în parte secvenţe ale „luptei pe dreptate” şi evidenţiază profilul loial, cinstit şi plin de virtute al învingătorului în lupta sa împotriva răului. Mulţi ani mai târziu (în jurul anilor 1960), valanţele creatoare născute prin practica trântei de către tineretul din mediul rural au fost remarcate şi de către conducerea comunistă a României. Astfel „trânta sub formă de luptă dreaptă cu apucare în cruce…a fost introdusă cu ani în urmă în cadrul spartachiadei tineretului iar din anul 1968 începe să se desfăşoare Campionatul Naţional Sătesc de Trântă dotat cu Cupa U.T.C. în cadrul activităţilor sportive de masă sub egida DACIADEI. Apreciind efectele pozitive ale practicării trântei asupra organismului, precum şi aptitudinile tinerilor de la sate pentru practicarea acestui sport naţional, Ministerul Educaţiei şi învăţământului (n,a. de la acea vreme) a hotărât, începând cu anul 1985, introducerea trântei în Programa şcolară de educaţie fizică din mediul sătesc, la clasele VII- VIII şi IX-X. ” Campionatul naţional sătesc de trântă s-a desfăşurat în cadrul a patru etape: – etapa locală (pe asociaţie sportivă); – etapa pe comună; – etapa pe judeţ; – finala pe ţară; Competiţia s-a organizat exclusiv pentru tinerii de la sate având vârsta cuprinsă între 14-19 ani, ce concurau în limitele a 6 categorii de greutate (56, 62, 68, 76, 87, + 87kg) iar aceştia nu trebuiau să fie legitimaţi la vreo secţie sportivă de profil, neavând clasificare sportivă. In privinţa regulilor de desfăşurare a competiţiilor de trântă, corpul de arbitri, suprafaţa de luptă, echipament de concurs şi chiar tehnica de luptă s-au remarcat similitudinicu competiţiile de lupte greco-romane. Dacă trânta s-a perpetuat în timp la nivelul mediului rural, dezvoltarea luptelor sportive în România s-a produs în mediul urban. Primul contact al mişcării sportive româneşti cu luptele competiţionale s-a petrecut în ultima decadă a sec XIX sub forma franceză acestora (lupte greco-romane). Această formă de pionierat a luptelor de concurs era făcută cunoscută publicului amator pe arenele circurilor de către luptători străini (în special francezi), profesionişti. Prima menţionare a acestui tip de eveniment se consemnează în anul 1892 când pe arena circului „Sidoli” din Bucureşti se produc primele demonstraţii de lupte profesioniste sub conducerea francezului Doublier care a dat şi primele lecţii particulare. Un an mai târziu, în 1893, cu ocazia unei serbări desfăşurate în parcul Cişmigiu din Bucureşti au avut loc şi primele „întreceri între puternici”. Aceste evenimente aveau un caracter sporadic dar au trezit interesul publicului amator de evenimente sportive şi după o scurtă acalmie, în 1900 şi 1901 am fost iarăşi vizitaţi de luptători străini care şi-au etalat virtuţile şi abilităţile pe arena circurilor. Urmarea imediată a apetitului demonstrat de către publicul român pentru astfel de evenimente a fost organizarea unor aşa-zise „Campionate ale României” numite impropriu astfel, şi care aveau principal obiectiv câştigul financiar. Cu prilejul unui astfel de eveniment în 1902 se face remarcat şi primul luptător român cu reale calităţi, pe numele său Mitică Dona care îşi începe la scurtă vreme activitatea internaţională, participând la o serie de turnee tot în cadrul circurilor. După 1905 au început să apară şi primele societăţi sportive cu profil de lupte. Astfel, s-a organizat un concurs de lupte pe plan local de către „Societatea centrală română de arme şi dare la semn” (Societatea Tirul) iar medalia de aur a fost adjudecată de către acelaşi M. Dona. (Sursa NET - Federatia romană de lupte - Apariţia şi dezvoltarea luptelor în România). Sus am postat logo-ul Federaţiei române de lupte.

____________ooOoo____________

O MARCĂ POȘTALĂ

DOCUMENT ISTORIC