Epaminonda's Blog.....: THOMAR

Mai jos admiri și alte poze reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea portugheză THOMAR, denumire

actuală - TOMAR și câteva trimiteri poștale ilustrate din vremuri

diferite, precum și un jeton local.

Vila Tome și Capela Sf. Gregorie

Statuia Infante Henrique

Cetatea templierilor

Castelul

Gara

Primăria

Monumentul

Biserica Sfânta Maria

Fabrica

Conventul

Primăria și Piața

Apeductul

Piața comunală

Parcul național 7 dealuri

Mănăstirea Ordinului lui Hristos

Podul

Trimiteri poștale

Vedere generală

Arhitectură locală

Jeton local

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM

Autor: Vasile Ghica - Tecuci

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

______________xxx______________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL SATU MARE

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Carei - 25 octombrie 1944 - 1994 * 50

Carei, mai demult Careii Mari, în limba maghiară -Nagykároly, în limba germană – Großkarol, este un municipiu din județul Satu Mare, care include și satul Ianculești, fiind situat în partea de sud-vest a județului, într-o regiune de câmpie, la 35 km de reședința de județ. Istorici maghiari și români au arătat că numele orașului Carei derivă din denumirea românească veche "Carul", care pe parcursul timpului a suferit modificări. Numele orașului (villa Karul) apare într-un document datat din anul 1320, dar întemeierea localității este anterioară acestei date. În secolul al XIV-lea localitatea era o așezare mică, cu câteva străduțe, casele țăranilor fiind făcute din chirpici și acoperite cu trestie, în jurul domeniului familiei Károlyi. La sfârșitul sec. al XVIII-lea în oraș existau următoarele cartiere: Cartierul Meseriașilor, al Șvabilor, al Haiducilor (al românilor care formau paza localității), al Străzii-Mari, al Orașului-Nou, al Evreilor și al Țiganilor, având magistraturi aparte pe cartiere (Judele, notarul și un funcționar), iar țiganii aveau un voievod. Tot în secolul al XVIII-lea sunt amintiți și nobilii curiali, cum erau familiile Vaday și Tompe, care aveau proprietăți în oraș. Familiile Csiszar, Fekete, Jasztrabszky, Irinyi, Luby, Medc, Szaploncai și Suhanyi, erau nobili inscripționali, aflându-se sub jurisdicție nobiliară. Deci, orașul avea un caracter agricol (marea majoritate erau iobagi și jeleri), se dezvoltă comerțul și meșteșugurile. În anul 1784 în oraș existau 370 de meseriași care practicau 54 de meserii și erau uniți în bresle meșteșugărești. În anul 1727 își începe activitatea gimnaziul piariștilor (primul director fund Bentsik Gabor, iar ultimul - în anul 1948 - Kovacs Bela). În 1754 contele Karolyi Ferenc înființează în oraș prima tipografie a comitatului Satmar, iar în anul 1765 se deschide prima farmacie a orașului (farmacia Jclinek). Dintre evenimentele secolului al XVIII-lea consemnăm arderea pe rug, la Carei, a ultimelor vrăjitoare. În anul 1730 Toth Borka din localitatea Sarollyan a fost condamnată la moarte și arsă pe rug la Carei, iar în anul 1745 vrăjitoarele Rekettye Pila și Varga Anna din comuna Csaszlo, au fost interogate și supuse la chinuri groaznice, condamnate la moarte și arse pe rug în oraș. În secolul al XIX-lea se continuă dezvoltarea și urbanizarea orașului. După revoluția de la 1848 orașul primește statut organizat, care intră în vigoare în anul 1876, când Hegedus Jozsef devine cel dintâi primar al orașului. Sigiliul și stema orașului datează din 1848, reîntărite în 1902 și 1907 de împăratul Ferenc Jozsef. În anii 1920 se constitute în oraș noi cartiere: cartierul Petrești, Tireamului, Căplenilor, se populează cătunul Galamboș, "Tiszlviselo-telep" (str. Nicolae Iorga) cu locuințele funcționarilor din oraș. Până în secolul al XVI-lea populația orașului a fost maghiară, dar tabloul etnic se va schimba în urma colonizărilor și a mișcării populației. Astfel, în anul 1779 în domeniul "Karoly Mezo Varos" al contelui Karolyi Antal, compoziția etnică a populației se prezintă astfel: "Natio maghiar, rus, român, evrei, șvab, german. Gospodari cu locuință proprie 939, în cartierul Haiducilor 72, tot acolo jelerii 20, evreii au 32 de case. Suma 1063". Deși în perioada 1760 – 1926 Carei este centrul comitatului Satu Mare, orașul cunoaște o slabă dezvoltare industrială, menținându-și caracterul agricol până în jurul anului 1960. În anul 1926 a fost atașat județului Sălaj. În urma Dictatului de la Viena (30 august 1940) orașul intră sub administrația Ungariei hortyste, fiind eliberat în 25 octombrie 1944. La recensământul din anul 2011 orașul număra 21112 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 23182 locuitori), dintre care: români – 38,25%, maghiari – 51,86%, romi – 2,18%, germani – 2,26% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului săt-mărean Carei astăzi se prexintă aproximativ astfel: ortodocși – 31,72%, romano catolici – 35,53%, reformați – 19,51%, greco catolici – 5,76% și restul – nedeclarată sau altă religie. Poziția geografică avantajoasă a Careiului a permis dezvoltarea producției dar și comerțului încă din cele mai vechi timpuri. Producția agricolă a depășit nevoia de consum astfel a apărut comerțul. Treptat au apărut mici meșteșugari care au pus bazele prestărilor de servicii, respectiv a producției industriale de mai târziu. Producția agricolă este axată pe cultivarea cerealelor, sfeclei de zahăr, viței de vie și a florii-soarelui. În epoca contemporană, industria a cunoscut o dezvoltare deosebită, fiind înființate aici diverse unități economice (fabrici de zahăr, de ulei, de mobilă, de prelucrare a laptelui etc.). În ultimii 10 ani, unele au fost închise. S-au înființat altele la fel de diverse ca mărime și domeniu: ateliere de croitorie axate pe prelucrarea în regim lohn, minifabrici cu producție de mobilă sau geamuri termopan, abatoare și complexe de prelucrare a cărnii sau laptelui, prelucrarea cauciucului care este reprezentat de Phoenix România (Continental), prelucrarea alcoolului, producerea de băuturi răcoritoare. S-a diversificat și oferta de servicii: reparații auto, construcții, cosmetică, montaje. Comerțul este și acum o activitate profitabilă, fiind de remarcat apariția unor complexe alimentare gen minimarket. Și pentru produsele nealimentare oferta este diversificată existând un minicomplex cu îmbrăcăminte-încălțăminte. Un important investitor este Continental ContiTech, care a achiziționat firma mamă Phoenix AG în Germania și implicit fabrica din Carei, în decembrie 2013 fabrica de aici având 1638 de angajați. Câteva dintre atracțiile turistice ale orașului sunt:

Castelul Karoly, datat 1842
Grădina din jurul castelului, în forma actuală din anul 1890, cu 208 specii si subspecii de plante arborescente), platanul uriaș din fața castelului, cu un diametru de 205 cm, a fost plantat în anul 1810
Teatrul municipal, construit în anul 1907
Monumentul ostașului român, opera sculptorului Vida Geza și arhitectului Anton Dâmboianu, dezvelit în anul 1964 în prezentat ministrului forțelor armate – Leontin Sălăjan
Primăria orașului, funcționând în clădirea fostei asociați “Albina” construit în anii 1910 - 1911
Actuala Școală gimnazială “Vasile Lucaciu”

Monumentul ostașului român din Carei este un monument istoric aflat pe teritoriul orașului Carei, județul Satu Mare. Amplasat în centrul municipiului, pe Bulevardul 25 Octombrie, monumentul este opera sculptorului Vida Gheza și a arhitectului Anton Dâmboianu. Inaugurat în anul 1964, în prezența ministrului Forțelor Armate de atunci, Leontin Sălăjan, complexul monumental este realizat din piatră albă și are dimensiuni impresionante: deschiderea frontală de 18 m, adâncimea de 5 m și înălțimea de 12 m. Acest însemn comemorativ se compune din cinci elemente cu semnificații simbolice:

un cap de țăran, care inspiră demnitate și statornicie (simbolul răscoalelor țărănești)
poartă cu incrustații asemănătoare celor care împodobesc porțile maramureșene („poarta jertfelor”)
femeie plantând o floare (simbolul reînnoirii)
chipul unui ostaș, care impresionează prin masivitatea și trăsăturile sale aspre
un obelisc asemănător turlelor bisericilor maramureșene (simbolul flăcării veșnice). Pe acest obelisc este înscris următorul text: „Glorie ostașilor armatei romăne, căzuți în luptele pentru eliberarea patriei”.

Monumentul Ostaşului Român din Carei a fost preluat în patrimoniul Muzeului Judeţean de sub jurisdicţia Primăriei municipiului Carei la începutul lunii septembrie 2013, iar imediat după au şi început lucrările de reabilitare. La Monumentul Ostaşului Român anual au loc diverse festivităţi, în cinstea eroilor neamului şi a Armatei Române; depuneri de coroane şi parade militare, cu participarea unor personalităţi de seamă. Monumentul este locul de întâlnire al oamenilor care-şi iubesc patria şi totodată loc de aduceri aminte. El reprezintă un loc de omagiere a eroilor căzuţi în cel de al doilea Război Mondial. Datorită amplasării, este unul din monumentele cele mai vizitate ale orașului Carei. La 25 octombrie 1944, armata română elibera ultima localitate românească de sub ocupaţie străină: oraşul Carei. Bătălia de la Carei şi data de 25 Octombrie a devenit, din 1959, ziua în care România îşi sărbătoreşte Armata şi pe cei care au fost sau sunt în slujba ei.

Forum '73 - Livada - Satu Mare

Organizația Pionierilor a fost o organizație comunistă a copiilor români de vârstă școlară (8-14 ani). Era precedată de apartenența la organizația Şoimii Patriei și succedată de apartenența la Uniunea Tineretului Comunist. La sfârșitul celui de al doilea război mondial ia naștere organizația „Pionierii României”, pentru care a fost creată în 1945 revista „Înainte”. Doi ani mai târziu, în 1947, pionierii au fost încadrați în UAER - Uniunea asociațiilor de elevi din România. Pe 30 aprilie 1949, într-o ședință festivă la care a participat toată conducerea de partid și stat, 500 de copii au rostit, în incinta Teatrului Giuleşti (pe atunci Palatul cultural Gheorghe Gheorghiu-Dej), angajamentul de pionier. În perioada 1949-1966 mișcarea pionierească a fost subordonată Uniunii Tineretului Comunist.Mai jos e reprezentată o revistă Star spre viitor a pionierilor și șoimilor patriei, editată de Consiliul Național al Organizației Pionierilor. C.C. al P.C.R. va adopta, la plenara din aprilie 1966, hotărârea: „Cu privire la îmbunătățirea activității Organizației Pionierilor”, prin care se stabilea ca aceasta să aibă organe de conducere proprii (consilii pionierești la diferite nivele, în frunte cu Consiliul Național al organizației). În luna noiembrie a aceluiași an, a avut loc prima conferință națională a Organizației Pionierilor, la care au fost adoptate principalele documente statutare: „Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din Republica Socialistă România” și „Regulamentul Consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România”. În 1984, la aniversarea a 35 de la crearea organizației, aceasta avea 2695000 membri. În Statutul Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România era foarte clar stipulat faptul că este o organizație revoluționară de masă a copiilor, uniunea tuturor detașamentelor și unităților de pionieri din Republica Socialistă România, care îi ajută pe pionieri să cunoască și să înțeleagă politica Partidului Comunist Român, îi mobilizează să participe, după puterile lor, la înfăptuirea acesteia."Organizația Pionierilor educă școlarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei și devotamentului nemărginit față de poporul nostru, față de Republica Socialistă România, față de Partidul Comunist Român, ajută pe toți copiii să cunoască tradițiile și trecutul glorios de luptă ale poporului și ale clasei muncitoare pentru eliberare națională și socială, să îndrăgească frumusețile și bogățiile țării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obținute în construcția socialismului." Intrarea în cadrul organizației se făcea într-un cadru festiv, prin rostirea următorului angajament: „Eu, ...(numele si prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor." Imnul (neoficial al) organizației era "Am cravata mea, sunt pionier". În orașele mari s-au constituit case ale pionierilor. La București Palatul Cotroceni a fost Palat al Pionierilor în perioada 1949-1976, iar în 1985 a fost inaugurată noua clădire a Palatului Pionierilor (astazi Palatul naţional al copiilor). Organizația Pionierilor acorda distincții individuale și colective. Cele individuale erau: tresele, titlurile „Pionier de frunte”, „Cutezătorul”, „Pionier fruntaș în munca patriotică”, „Meritul pionieresc” și insigne pe genuri de activitate. Cele colective constau în diplome cum ar fi: „Unitate fruntașă”, „Detașament fruntaș” și „Grupă fruntașă”. Primii care au avut ideea inregimentarii ideologice a copiilor si chiar au pus-o in practica au fost fascistii italieni. In "Noua Roma" anuntata de Mussolini dupa preluarea puterii in Italia la 22 octombrie 1922, baietii au fost inregimentati pe categorii de vârsta in patru organizatii fasciste, toti fiind purtatori de uniforme si insigne si trebuind sa se supuna unor ritualuri specific militare: "Fiii lupului" pentru baieteii de la patru la opt ani, "Ballila" pentru cei intre opt si 14 ani, "Avantguardisti" pentru adolecentii intre 14 si 18 ani si, in fine, "Giovanni Fascisti" pentru tinerii peste 18 ani, inainte de a deveni membrii ai partidului fascist italian. Cei ce si-au trait copilaria si adolescenta in anii comunismului vor recunoaste cu usurinta cum "Fiii Lupului" au devenit "Soimii Patriei", "Ballila" s-au numit "Pionieri", iar "Avantguardisti" si "Giovanni Fascisti" au fost sursa de inspiratie a viitorilor utecisti, care, spre deosebire de modelul fascist italian, nu au avut o uniforma proprie. Orice clasa forma un detasament de pionieri, la fel cum orice scoala generala forma o unitate de pionieri, iar structurile se esalonau ierarhic pâna sus, in umbra "conducerii superioare" a partidului comunist. Desigur, nu doar comunistii români au preluat si amplificat modelul fascist de indoctrinare a tinerilor: nazistii au creat mult mai celebra organizatie "Hitlerjugend", care a dat jertfe perfect fanatizate chiar si pe ruinele fumegânde ale Berlinului, iar sovieticii au dat fenomenului inrolarilor comsomoliste o dimensiune de masa si un caracter obligatoriu. In România comunista, a nu fi mai intâi pionier ("Soimii patriei" au aparut ulterior) si apoi membru al UTC echivala cu o cvasiexcludere de facto din comunitatea scolara, cu povara unui paria, stigmatizat pentru intreaga cariera viitoare. Sigur, era ceva foarte, extrem de grav in privinta respectivului daca nu era membru sau, si mai rau, fusese exclus din rândul pionierilor sau al utecistilor, deoarece chestia asta ramânea definitiv "la dosarul" nefericitului. Uniforma de pionier, cu toate accesoriile si eghiletii specifici diferitelor functii ierarhice de "conducere" (comandant de detasament, comandant de unitate etc.), ceremoniile ritualice cu trompete si formule de raport, juramintele de credinta si angajamentele urlate in public, defilarile si serbarile in fata parintilor, taberele de vara cu regim preferential si program special, muncile patriotice prestate ostentativ au fost ingredientele menite sa transpuna in viata retetele leniniste de "spalare a creierului". In conditiile in care orice alternativa era interzisa in epoca, sistemul a functionat cateva decenii bune, dar, contrar tezelor leniniste, doar pe moment: liderii politici actuali ai fostelor tari cu regim comunist au fost inevitabil pionieri, utecisti si majoritatea chiar membri ai partidului comunist. (Sursa Net – Calin Hentea)

Insigna de membru al Organizației de Pionieri

Pionierii au fost una dintre cele mai vaste și eficiente structuri ideologice create de regimul comunist din România, având scopul clar de a modela tânăra generație conform principiilor politice ale vremii. Înființată oficial pe data de 30 aprilie 1949, organizația nu a fost concepută ca o simplă grupare de tineret cu activități recreative, ci ca un mecanism fundamental al statului. Obiectivul central era crearea „omului nou”, un cetățean devotat regimului, educat de la o vârstă fragedă să vadă realitatea exclusiv prin filtrul ideologiei de stat și să se conformeze cerințelor autorităților fără a le contesta. Calitatea de pionier era acordată copiilor cu vârste cuprinse între șapte și paisprezece ani, procesul de admitere începând de regulă în clasa a doua. Intrarea în rândurile organizației se făcea printr-o ceremonie solemnă, încărcată de formalism, în cadrul căreia elevii depuneau un jurământ de credință față de patrie. Momentul culminant al ceremoniei era înmânarea eșarfei roșii, cunoscută sub denumirea de cravată de pionier, care avea un tiv tricolor și era prinsă cu un inel transparent din plastic. Această eșarfă completa uniforma obligatorie, compusă de obicei din cămașă albă, pantaloni sau fuste de culoare bleumarin, iar la evenimentele festive se adăugau elemente distinctive, precum berete albe. Structura organizației era una de tip ierarhic și cvasimilitar, menită să obișnuiască elevii cu disciplina severă și cu raportarea constantă către superiori. La nivelul fiecărei clase funcționa un detașament de pionieri, iar totalitatea detașamentelor dintr-o școală forma o unitate. Fiecare structură avea propriii comandanți, aleși formal dintre elevii cu rezultate bune la învățătură, care primeau șnururi colorate purtate pe umăr pentru a le semnala vizual gradul. Pionierii participau frecvent la adunări și parade atent coregrafiate și supravegheate de cadrele didactice, evenimente unde erau folosite elemente de recuzită propagandistică precum steaguri roșii de mici dimensiuni și instrumente muzicale, în special goarne, pentru a marca importanța acțiunii. Activitatea pionierilor se extindea mult dincolo de perimetrul școlar, implicând numeroase ore dedicate muncii patriotice. Elevii erau organizați periodic în brigăzi pentru a colecta materiale refolosibile, cum ar fi fierul vechi, sticlele, borcanele sau maculatura, iar toamna erau frecvent trimiși la munci agricole pentru a ajuta la strângerea recoltei. Pe lângă aceste sarcini, statul asigura și o rețea de facilități, cum ar fi Casele Pionierilor, unde copiii puteau participa la cercuri tehnice, artistice sau sportive. De asemenea, regimul organiza tabere de vară, cea mai renumită fiind tabăra de la Năvodari, care, deși erau percepute de copii ca oportunități de vacanță, erau strict controlate și presărate cu activități de propagandă și instrucție. Apartenența la Organizația Pionierilor reprezenta doar o etapă intermediară într-un traseu politic atent planificat de la naștere și până la maturitate. La împlinirea vârstei de paisprezece ani, pionierii care demonstrau ascultare, activism și rezultate bune la învățătură făceau trecerea către Uniunea Tineretului Comunist, cunoscută sub acronimul UTC, acesta fiind următorul nivel al ierarhiei politice. Sistemul pioniereasc a funcționat neîntrerupt până în luna decembrie a anului 1989, când schimbarea regimului politic a dus la desființarea sa imediată. Astăzi, analiza istorică demonstrează că, dincolo de amintirile legate de jocurile copilăriei, organizația a fost un sistem implacabil de formare ideologică, destinat să creeze o generație de cetățeni uniformizați.

Livada, mai demult Șarchiuz, (în limba maghiară - Sárköz, în limba germană - Wiesenhaid) este un oraș în județul Satu Mare care mai include și satele: Adrian, Dumbrava și Livada Mică. Localitatea a primit statutul de oraș la data de 21 iulie 2006. La recensământul din anul 2011 orașul număra 6773 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 34,48%, maghiari – 59,53%, romi - 3,11% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Livada astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 28,65%, romano catolici – 25,89%, reformați – 16,35%, greco catolici – 24,42% și restul – nedeclarată sau altă religie. Câteva dintre atracțiile turistice ale orașului sunt: Castelul Vecsey, construit în anul 1760, un remarcabil exemplu de arhitectură barocă, de plan dreptunghiular, pe trei nivele, cu o mică curte interioară, Biserica reformată-calvină (din anul 1457), deși afectată de intervențiile din 1779, păstrează în cea mai mare parte arhitectura și decorația gotică, de plan dreptunghiular, cu cor decroșat și absidă poligonală și Biserica greco-catolică.

Poliția locală Satu Mare - România

Poliția locală este o structură militarizată națională cu reprezentare în fiecare județ, municipiu sau oraș, destinată asigurării pazei și siguranței generale a locuitorilor din zona de responsabilitate. Ea este continuatoarea, aproximativ pe aceiași linie, a instituțiilor Corpului Gardienilor Publici (fondat prin Legea 26/1993) și Poliției Comunitare (fondate prin Legea 371/2004. Conform Legii nr. 155/2010 care reglementeaza activitatea politiei locale, politistii locali au atributii in următoarele domenii: ordine si liniste publica, circulatie, disciplina in constructii si afisaj stradal, protectia mediului, activitate economica și evidenta populatiei. Legea il obliga pe polițiștii locali sa participe, alaturi de institutiile abilitate, la activitati de salvare si evacuare a persoanelor si bunurilor periclitate de calamitati naturale ori catastrofe, precum si de limitare si inlaturare a urmarilor provocate de astfel de evenimente. De asemenea, el trebuie sa identifice cersetorii, persoanele fara adapost sau copii lipsiti de supravegherea si ocrotirea parintilor si sa ii incredinteze serviciului public de asistenta sociala, care sa le rezolve situatia mai departe. Politistii locali sunt cei care se asigura ca stapanii unor caini agresivi sau periculosi (cum sunt considerati cei din rasele pitbull, rottweiller, dog argentinian, mastiff sau ciobanesc caucazian) isi respecta toate obligatiile pe care le au vizavi de cresterea si ingrijirea acestora, fiind abilitati sa sanctioneze proprietarii care incalca prevederile legale. Totodata, politistii locali sunt cei care constata contraventii si aplica sanctiuni pentru nerespectarea normelor legale privind convietuirea sociala, pentru faptele constatate in raza teritoriala de competenta. În cadrul poliţiei locale se organizează:

structura de ordine şi linişte publică şi pază a bunurilor;
structura din domeniul circulaţiei pe drumurile publice;
structura de disciplină în construcţii şi afişajul stradal;
structura de protecţie a mediului;
structura de activitate comercială;
structura cu atribuţii pe linie de evidenţă a persoanelor.

Cupa A.J.K. - Satu Mare

Asociația județeană de karate - Satu Mare

Piesa de mai sus este o medalie de apartenență, realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită membrilor Asociației Județene de Karate din municipiul Satu Mare. Asociația Județeană de Karate - Satu Mare (afiliată la Federația Română de Karate) organizează periodic competiții locale de tip Cupă (precum Cupa Sătmarului, Cupa A.J.K.) și examene de centuri pentru cluburile locale. Acestea reunesc sute de sportivi din municipiu și localități precum Lazuri, Vetiș sau Odoreu. Asociația promovează stilurile Kata și Kumite. Asociația Județeană de Karate din municipiul Satu Mare are sediul central pe Strada Avram Iancu, la nr.39.

Karate-dō este o artă marțială japoneză (sport) în care se utilizează lovituri cu mâinile, coatele, palmele, picioarele, genunchi, precum și blocaje, secerări, prize și proiectări. Întemeietorul karatedo-ului modern este considerat chinezul gichin Funakoshi (1868-1957), fondatorul stilului Shotokan. După 1922 când a sosit în Japonia la Okinawa, Funakoshi a făcut cunoscut karate prin mai multe demonstrații și prelegeri. Există numeroase stiluri de karate, diferite prin tehnicile de luptă și principiile strategice pe care le folosesc: Chito-ryu, Goju-ryu, Hon-Do- ryu, Isshinryu, Kyokushin, Shaolin, Shito-ryu, Shotokan, Fudokan, Tameshiwari, Wado-ryu, World Oyama Karate și altele. Practicantul de karate se numește karateka (kara-te ka). În funcție de nivelul de pregătire,în urma unui examen, practicantului i se acordă grade. Gradele inferioare (descrescătoare, de la 10 la 1) se numesc kyu. Gradele superioare (crescătoare, de la 1 la 10) se numesc dan. Fiecărui grad îi corespunde o centură de o anumită culoare. Sistemul de culori poate fi diferit de la un stil la altul, dar culorile de bază sunt albă, galbenă, portocalie(rosie) aka , verde, albastră, maro (pentru kyu), neagră, pentru dan, cu un număr de trese transversale corespunzător gradului dan.

A.S. Mobila - Satu Mare

Cu regret informez că nu am aflat nicio informație despre Asociația sportivă Mobila din municipiul Satu Mare. Privind această insignă se înțelege ușor că Mobila a fost un club sportiv de baschet din orașul de nord-vest – Satu Mare.

Baschetul este unul dintre cele mai răspândite sporturi de echipă din lume; se caracterizează prin finețea, precizia și fantezia exercițiilor tehnice și tactice, prin talia înaltă și calitățile fizice deosebite ale sportivilor, toate acestea implicate într-o luptă sportivă care pretinde spirit de echipă și de sacrificiu, inteligență și rezistență nervoasă. Punctele sunt marcate prin aruncarea mingii (ochire) prin coș de sus; echipa care acumulează mai multe puncte la sfârșitul jocului câștigă. Mingea poate fi făcută să înainteze pe teren prin driblare sau pasând-o altor coechipieri. Actele fizice nesportive sunt penalizate și există restricții asupra modului în care este folosită mingea. De-a lungul timpului, în baschet s-au dezvoltat tehnicile obișnuite de ochire, pasare și driblare, dar și de poziționare a jucătorilor, precum și structurile ofensive și defensive. De obicei, jucătorii cei mai înalți vor ocupa centrul sau una dintre cele două poziții de înaintare, iar jucătorii mai mici de statură sau cei care au viteză și cele mai bune abilități de mânuire a mingii, vor ocupa poziția de pază. În timp ce baschetul competițional are niște reguli bine stabilite, numeroase variante de baschet s-au dezvoltat pentru jocurile ocazionale. În anumite țări, baschetul este un sport popular, cu mulți spectatori.

C.S.M. Olimpia

C.S.M. Olimpia, cunoscut ca și Clubul Sportiv Municipal Satu Mare este clubul sportiv fondat de către Consiliul Municipal Satu Mare în anul 2007, pentru a oferi sătmărenilor acces facil la diferite sporturi, atât în scopuri de recreere, cât și pentru a practica sport la nivel de performanță. Atât începătorii cât și sportivii de performanță au parte de tot suportul necesar. Și-a început activitatea cu secțiile de baschet feminin și handbal masculin, ambele echipe calificându-se în ligile superioare ale campionatelor interne. Echipa de baschet feminin a obținut cinci medalii de argint și alte trei medalii de bronz în Liga Națională, respectiv cinci medalii de argint în Cupa României. Cea mai mare performanță internațională a fost marcată în sezonul 2017–2018, când a câștigat Liga Europei Centrale la baschet feminin (CEWL), după ce a învins în finală formația germană BC Pharmaserv Marburg cu scorul de 69-60, în Sala Sporturilor „Dumitru Popescu-Colibaşi” din Braşov. La aceeași competiție, în sezonul 2011–2012 a obținut medalia de bronz. Echipa de handbal masculin a promovat în Liga Națională în sezonul competițional 2008-2009, unde a participat timp de trei sezoane. În 2013 a fost înființată secția de volei feminin, echipă care în primul an a promovat în Liga Națională, unde a participat un sezon. În anii trecuți CSM Satu Mare a înființat noi secții, având grupe de copii, juniori și de performanță la fotbal, baschet, handbal, scrimă, judo, karate, șah, popice și înot. Din data de 21 octombrie 2022 clubul nostru se numește oficial Clubul Sportiv Municipal Olimpia Satu Mare. Stema noastră este construită în jurul simbolurilor orașului: Bastionul se referă la rolul cetății în apărarea localității, iar Leul reprezintă simbolul puterii și al curajului în luptă și în competiții. Adresa de corespondență a clubului este: Strada Petőfi Sándor, Nr. 47, Satu Mare.

Satu Mare (în maghiară: Szatmárnémeti, în germană; Sathmar, vechea denumire românească: Sătmar) este municipiu, cel mai mare oraș și reședința județului Satu Mare, România, având o populație de aproximativ 95000 de locuitori. Descoperirile arheologice din împrejurimile orașului se constituie ca dovezi privind așezările din epoca pietrei și a bronzului; există, de asemenea, dovezi privind continuitatea locuirii acestor ținuturi de către comunitățile geto-dacice după cucerirea romană. Mai târziu, aceste teritorii constituiau o parte a voievodatului condus de Menumorut, una dintre cetățile de apărare din secolul al X-lea fiind la Satu Mare (Castrum Zotmar), după cum menționează cronica lui Anonymus. În jurul vetrei orașului - Villa Zotmar - locuită de băștinași, s-au așezat coloniști teutoni aduși în anul 1006 de către regina Ghizela, iar mai apoi, coloniști germani stabiliți dincolo de Someș, în orașul Mintiu. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Satu Mare, iar dedesubt pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură din diferite perioade de timp.

Hotel Astoria

Sinagoga

Biserica ortodoxă

Banca Națională

Școala romano - catolică

Baia comunală

Palatul administrativ

Hotelul Dacia

Gara

Muzeul Țării Oașului

Satu Mare este un județ în nord-vestul României, care are reședința în orașul cu același nume. Județul Satu Mare, străbătut de râul Someș și locuit din timpuri imemorabile de geto-daci, este un leagăn al culturii și civilizației românești. Săpăturile arheologice din Țara Oașului, de la Ardud, Medieșu-Aurit, Homord sau Sanislău au scos la lumină relicve atestând viața umană în această regiune începând încă din Paleolitic. Un punct de reper al istoriei acestei regiuni este reprezentat de daci, care au trăit aici aproape 1000 ani creând o remarcabilă civilizație. Drept model se poate lua așezarea Medieșu-Aurit, unde se găsesc rămășițele a 13 cuptoare de olărit, reprezentând cel mai mare tezaur arheologic de acest fel din țară. Județul are suprafața de 4418 kilometri pătrați și numără aproximativ 330000 de locuitori. Ca subunități administrative județul se compune din 2 municipii; Satu Mare și Carei, 4 orașe; Tășnad, Negrești Oas, Livada și Ardud, precum și 56 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate din județul Satu Mare, dar din perioade diferite de timp.