Epaminonda's Blog.....: MONOGRAFIA BUZĂU

Continui să vă prezint aici și alte monumente (mai noi sau mai vechi) ale arhitecturii urbanistice și peisagistice buzoiene:

Lucrarea face parte din proiectul „Sus Muralul!”, proiect susținut de Primăria Municipiului Buzău și de Centrul Cultural și Educațional Alexandru Marghiloman ce își propune pictarea unor fațade de blocuri, școli, grădinițe și licee din Buzău, cu artă murală contemporană, prin care să se transmită mesaje pozitive, educaționale, ecologice, într-o formă artistică de calitate superioară, la standarde internaționale de street art, sau artă stradală. Scopul acestor picturi este de a înfrumuseța aspectul general al orașului prin aceste opere de artă la scară mare, pictate pe fațade cu vizibilitate crescută, inspirând totodată trecătorii spre o gândire pozitivă și creativitate. Impactul acestui gen de artă stradală s-a dovedit a fi foarte benefic în toată lumea, și începe să prindă amploare și în România, prin intermediul unor festivaluri de artă stradală ce au loc în tot mai multe orașe, an de an. Efectele artei urbane de calitate sunt considerate importante şi valoroase pentru starea generală a locuitorilor, si pentru educația copiilor, pentru aspectul de ansamblu al unui oraș, și pentru creșterea perspectivelor turistice. Conceptual, lucrarea „Lupul dacic” reprezintă simbolul legăturii ancestrale cu strămoșii nostrii, al radacinilor noastre milenare în acest pământ, stindardul luptei pentru libertate și al comuniunii cu natura. Ea a fost realizată de Bogdan Adrian Lefter, un artist buzoian de talie internațională, cu multiple participări la simpozioane de sculptură din toată lumea, și inițiatorul proiectului BISS – „Buzău International Sculpture Symposium”, care a debutat în anul 2022. Bogdan a debutat în arta murală contemporană cu ocazia proiectului „Sus Muralul!”, dovedindu-și măiestria și în pictură, la cel mai înalt nivel. Lucrarea a fost finalizată în data de 4 octombrie 2021.

Petru Zaharescu (1867-1954) s-a născut la Buzău și a urmat Liceul Matei Basarab și Facultatea de Științe din București, specializarea matematică. A fost profesor de gimnaziu la Buzău, ulerior de liceu la Brăila și Caracal. Între 1899 și 1931, când s-a pensionat, a fost profesor și, o perioadă, director al Liceului „Alexandru Hâjdeu” din Buzău, director al Şcolii Tehnice Industriale de băieţi (viitorul Liceu Industrial de băieți) din Buzău. A îndeplinit funcția de inspector general pentru învățământul secundar, consilier tehnic la la Ministerul Instrucțiunii și inspector la general al învățămîntului primar și normal și profesor de matematică la Seminarul Teologic Buzău. A activat inițial ca politician conservator, ulterior a devenit membru și președinte al Partidului Poporului, fiind și prefect al județului în perioada martie 1920-decembrie 1921. Ca om de știință, a conferențiat la filiala locală a Ateneului și este autorul mai multor lucrări, printre care Tutunul. Acțiunea asupra fumătorilor și recomandațiuni pentru micșorarea efectelor lui (1905), Despre calendare (1906), Memoriul corpului didactic secundar (1907), Situaţia materială a profesorilor şi maiştrilor din învăţământul secundar (1910), Spre reforma Şcoalei săteanului (1916). Este autor de manuale şcolare (matematică şi geografie) şi a unei hărţi a judeţului Buzău. Pe vremea când marele dramaturg Ion Luca Caragiale a locuit în Buzău deţinând un restaurant în Gara Buzău între 1894-1895, profesorul Petre Zaharescu a fost unul dintre prietenii acestuia. În anul 1934 a înființat Liceul Teoretic de băieţi „Petru Zaharescu”, În imobilele din strada Emil Teodoru (azi Tudor Vladimirescu) nr. 14 și 17, proprietăți ale familiei sale, pe care în 1936 le-a cesionat fiilor săi Paul şi Constantin Zaharescu. Liceul a funcţionat inițial pentru patru clase, pentru ca în 1943 să aibă acreditare pentru toate cele 8 clase de liceu. În 1948 liceul și clădirile în care a funcționat au fost trecute în proprietatea statului, familia fiind evacuată într-o altă locuință, în condiţii inadecvate unui trai decent. Până în anul 2016 aici a funcţionat Grădiniţa cu program prelungit nr. 1. Acum este sediul doi al Clinicii medicale private "Centromedica".

Troiţa a fost amplasată în anul 1997, la intrarea pe Aleea Episcopiei. Aceasta marchează intersecţia magistralelor rutiere care leagă cele patru vechi provincii româneşti: Magistrala rutieră Unirii leagă Ţara Românească de Moldova, iar Magistrala rutieră Alexandru Marghiloman – Transilvaniei leagă Dobrogea de Transilvania.

Palatul arhiepiscopal a fost zidit în vremea domnitorului Ţării Româneşti, Matei Basarab (1632-1654). În forma actuală datează din anul 1844, fiind refăcut de către episcopul Chesarie pe locul celui construit de Matei Basarab şi refăcut de Constantin Brâncoveanu (1688-1714), sub forma unei construcţii cu o pivniţă, cu opt calote semisferice rezemate pe arce mari de cărămidă care se sprijină pe zidurile laterale şi pe cei trei stâlpi masivi din centru. În chiliile Episcopiei, Constantin Brâncoveanu a înfiinţat, în 1691, prin strădania episcopului Mitrofan (1691-1702), o tipografie, în care s-au tipărit, timp de peste două secole, numeroase şi valoroase cărţi de învăţătură şi slujire bisericească. Prima carte tipărită a fost „Pravoslavnica mărturisire”, scrisă de Petru Movilă, mitropolitul Kievului, aprobată de Sinodul de la Iaşi din 1642, tradusă din limba greacă în limba română de Radu Greceanu, ajutat de stolnicul Constantin Cantacuzino. În această clădire se află camera unde a poposit, pentru o noapte, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 5/6 februarie 1859, în trecea de la Iaşi spre Bucureşti. Palatul actual a fost construit deasupra acestei pivniţe brâncoveneşti, care a fost transformată, în urma lucrărilor de restaurare dintre anii 1982-1986, într-o mare sală de recepţie, după planurile episcopului Antonie Plămădeală. Tot în acea perioadă a fost restaurat şi foişorul în stil brâncovenesc, aflat pe partea de răsărit a palatului. Palatul Episcopal de la Buzău este reședința ierarhului locului şi este inclus în Lista Monumentelor Istorice (BZ-II-m-A-02324.03).

Pe artera de acces în municipiul Buzău, dinspre nord, pe partea stângă, imediat după podul metalic de peste râul Buzău, se desfășoară prin fața ochilor trecătorilor pietoni sau automobiliști o expoziție stradală ce comemorează aviația română și tradițiile aviatice ale municipiului Buzău. Aviaţia şi paraşutismul din ţara noastră s-au ridicat timp de peste un secol pe aripile întinse spre cer de absolvenţii celor două şcoli militare buzoiene ale curajului. Prin aceste instituții de elită, prestigiul naţional şi internaţional al oraşului nostru a crescut permanent. Expoziția de față încearcă să spună tinerei generații povestea vie, educativă, a sacrificiului și dăruirii generațiilor de zburători. În egală măsură, expoziţia este un prilej de recunoştinţă a buzoienilor faţă de eroii acestor arme de elită, care au luptat cu succes în cel de - Al Doilea Război Balcanic (1913), în Războiul de Întregire Naţională (1916 - 1919), au fost aşii recordurilor de înălţime, viteză, distanţă, durată şi ai marilor raiduri aeriene interbelice, față de temerarii acrobaţiilor la joasă înălţime, neînfricaţii care au combătut cu mult profesionalism şi patriotism în Războiul de Reîntregire Naţională (1941 - 1945) principalele aviaţii din lume, iar astăzi sunt aviatorii şi paraşutiştii ce fac onoare poporului român, în misiunile interne și cele executate de Alianţa Nord-Atlantică. Ridicată de Primăria Municipiului Buzău, ea a fost inaugurată pe 15 iunie 2024 în prezenţa prim ministrului Ion Marcel Ciolacu, primarului Constantin Toma, a numeroase personalităţi civile şi militare şi a unui numeros public. Documentare şi cercetare istorică a fost realizată de comandorul aviator (r.) Dr. Marius – Adrian Nicoară. O contribuţie importantă la realizarea lucrării au avut domnii: comandor aviator (r.) Dr. Alfred Vasilescu, colonel (r.) Dr. Mircea Tanase, căpitan comandor Daniel Stan. Fotografiile sunt preluate din fototecile Sălilor de tradiţie ale: Bazei Aeriene de Instruire şi Formare a Personalului Aeronautic; Şcolii Militare de Maiştrii Militari şi Subofiţeri a Forţelor Aeriene, ambele institutii de la Ziliştea - Boboc, Buzău şi din Muzeul Trupelor de Paraşutişti Buzău.

În singurul pasaj pietonal, de sub bulevardul Unirii, din centrul municipiului Buzău, s-a amenajat o a doua expoziție municipală cu tema: “Ion Andreescu – 150 de ani de impresionism”. Ion Andreescu, (15 februarie 1850, Bucureşti? – 22/23 octombrie 1882, Bucureşti), pictor şi pedagog, membru post - mortem al Academiei Române, s-a născut într-o familie de condiţie bună, fiind primul dintre cei şapte copii ai lui Andrei Dobrescu şi ai Anastasiei Pencovici. A urmat cursul primar la pensionul particular al lui Andreas Apostolas, apoi Gimnaziul „Lazăr” şi Colegiul „Sfântul Sava”, iar din anul 1869, Școala Naţională de Arte Frumoase, înfiinţată în anul 1864 şi condusă de Theodor Aman. În anul 1872 a devenit profesor de desen liniar şi caligrafie la Seminarul Episcopal din Buzău, în anul următor s-a transferat la Gimnaziul Comunal „Tudor Vladimirescu” (actualul Colegiu Naţional „Bogdan Periceicu Hasdeu”), iar în anul 1875, la Şcoala de meserii (actualul Colegiu Agricol „Dr. Constantin Angelescu”) din aceeaşi localitate. Stimulat de expoziţia deschisă la Bucureşti în ianuarie 1873 de către „Amicii Artelor Frumoase”, Ion Andreescu, fin observator al realităţilor înconjurătoare, a realizat lucrări memorabile cu teme şi elemente legate de ţinutul Buzăului, reuşind să redea în pânzele sale adevărate documente de epocă: forfota târgului de odinioară, imagini ale satelor din împrejurimi (peisaje din târg şi din Crâng, portrete, vase cu flori), perioada buzoiană constituind momentul maturizării sale ca om şi artist. Dintre tablourile realizate la Buzău se remarcă: Coacăze, Cioban cu oile, Casă în livadă, Casa ciurarului, Case iarna, Casă la drum, Margine de sat, Iarna în pădure (Crângul), Târg în preajma Buzăului (Drăgaica), Iarna în Crâng, Tăietor de lemne în pădure, Crâng desfrunzit, Iarna, Început de primăvară. În anul 1879, ajutat de buzoieni, a plecat la Paris, unde a frecventat cursurile academiei private de artă, Academia „Julian”. Vara a pictat la Barbizon şi în alte aşezări rurale. Aici îl va cunoaşte pe Nicolae Grigorescu. A încetat din viaţă la numai 32 de ani, în plină maturitate artistică, dispărând astfel cel mai mare artist pe care l-a avut ţara, după cum afirma un alt îndrăgostit de frumuseţile meleagurilor buzoiene, Nicolae Grigorescu

xxx

"ACUM AȘA NE CONSULTĂM" -

O EPIGRAMĂ DE

MARGARETA CHITCATII

UN CAREU DE DEFINIȚII REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

POTRIVITE ȘI ATRIBUITE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Insigna - UTC (patinaj artistic)

Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret şi rezerva de militanţi a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii Tineretului Comunist din România, iar mai jos carnetul de membru și drapelul U.T.C..

În timpul Republicii Populare Române, organizaţia s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.) Ea a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1967 număra 2250000 de membri, adică 11,78% din populația României. Prin Uniunea Tineretului Comunist s-a urmărit înregimentarea tineretului din fabrici, universități, școli, unități militare, în vederea transformării acestuia într-un susținător fidel al regimului dictatorial. Tineretul era supus unei educații în spiritul marxist-leninist și unui învățământ politic. Se încerca chiar anularea gândirii individuale a tinerilor. Aceștia luau cunoștință numai despre realizările mult exagerate ale partidului. Ideologii comunişti împărtăşeau credinţa că orice ființă umană poate fi transformată radical în urma unui intens proces de manipulare prin propaganda de masă. Această credinţă a comuniștilor era întărită de supoziţii sumbre despre natura umană şi a societăţii. Exista siguranța că, pe scară largă, la nivel social, utilizând instrumente coercitive şi de control, omul poate fi schimbat, supus, subordonat, mai ales tineretul în formare. Marxism-leninismul amesteca fascinaţia faţă de mulţime cu teama şi neîncrederea faţă de aceasta. Acest lucru se observă foarte bine în atitudinea faţă de tineri. Din cauza legăturilor slabe cu vechiul regim, aceștia apăreau ca ipostazierea perfectă a „omului nou” şi ca masă de manevră ideală. Totuși, erau trataţi cu infinită suspiciune. Reţeaua de organizaţii comuniste s-a întins cu precădere spre categoriile de populaţie de care regimul îşi lega interesele. Totodată, acestea erau suspectate ideologic: tinerii, ţăranii, intelectualii, soldaţii şi muncitorii. După spusele lui Lenin, pentru regimul comunist, aceste organizaţii aveau menirea de a funcţiona pe post de „curele de transmisie” între Partidul Comunist şi popor. Stalin a adoptat aceleaşi idei. El considera că, din rândul organizaţiilor de masă, trebuie să facă parte: asociaţiile fără partid ale femeilor, organele de presă, uniunile de tineret, sindicatele, cooperativele, organizaţiile de fabrică şi uzină. Uniunea Tineretului Comunist din România a fost constituită după modelul sovietic. Prin această organizaţie se reuşea îndoctrinarea masivă a tinerilor, precum şi implicarea acestora în activităţile regimului. Se urmărea ca, după terminarea studiilor, tineretul să servească partidului. Uniunea Tineretului Comunist din România a fost constituită după modelul sovietic. Prin această organizaţie se reuşea îndoctrinarea masivă a tinerilor, precum şi implicarea acestora în activităţile regimului. Se urmărea ca, după terminarea studiilor, tineretul să servească partidului. Uniunea Tineretului Comunist a fost o organizație de tineri creată de către Partidul Comunist din România. Prin aceasta se urmărea înregimentarea tineretului român, din fabrici, universități, școli, unități militare, în vederea transformării acestuia într-un susținător fidel al regimului dictatorial. În cadrul UTC, tineretul român era supus unei educații în spiritul marxist-leninist și unui învățământ politic. Se încerca chiar anularea gândirii individuale a tinerilor. Aceștia luau cunoștință numai despre realizările mult exagerate ale partidului. În mai toate scrierile din perioada comunistă, cu privire la Uniunea Tineretului Comunist, se evidenția importanța pe care aceasta o juca în rândul tuturor tinerilor. UTC se afla sub conducerea Partidului Comunist Român. Conducerea comunistă aprecia UTC ca fiind acea organizație care reușește mereu să-și găsească loc în fruntea luptei maselor de tineri. Aceștia, alături de întregul popor, au acţionat pentru afirmarea năzuinţelor de unitate şi independenţă naţională, de progres social şi prosperitate economică a patriei.

Patinajul este o competiție sportivă, care aparține de sporturile de iarnă și care cuprinde probe practicate cu patinele. El cuprinde disciplinele: patinaj artisitic, patinaj viteză și patinaj viteză pistă scurtă.

Patinajul artistic este un sport de iarnă care constă în executarea de elemente specifice precum sărituri, piruete ș.a. pe o suprafață acoperită de gheață. Cele 4 discipline în care se poate concura la nivel Olimpic sunt proba de individual masculin, individual feminin, perechi și dans pe gheață. Disciplinele non-olimpice includ patinajul sincronizat. În competițiile de seniori, patinatorii execută de regulă două programe: programul scurt și programul liber care, depinzând de disciplină, pot include elemente precum piruete, sărituri, pași, ridicări, sărituri aruncate, „spirala morții”, secvențe de pași ș.a. Patinatorii concurează la diferite niveluri, novice, junior și senior, în competiții locale, naționale sau internaționale.
Patinajul viteză este un sport de iarnă, care constă în curse pe diferite distanțe pe o pistă acoperită cu gheață. Pista are forma ovală iar patinatorii ating viteze de peste 60 km/h. Patinatorii patineaza în perechi, fiind cronometrați separat. Perechile sunt stabilite în funcție de rezultatele obținute de-a lungul sezonului sau de tragerea la sorți de dinaintea concursului.
Patinajul viteză pe distanța scurtă (short-track) este un sport de iarnă asemănător patinajului viteză care se desfășoară pe o pistă scurtă de 111 m și folosește patine cu lame mai scurte decât cele de long-track, îndoite într-un arc care reflectă direcția virajului pe gheață. Tehnica de patinare este caracterizată de o poziție înclinată a corpului, cu mâna atingând gheața în timpul virajelor. Patinajul artistic este unul dintre cele mai frumoase și grațioase sporturi de iarnă, este o împletire perfectă dintre artă şi sport. Un spectacol dinamic, plin de culoare, graţie şi expresivitate. Nu degeaba competiţiile de patinaj artistic sunt dintre cele mai urmărite confruntări sportive de la Olimpiade sau concursurile internaţionale.

Patinajul este o formă de mișcare sănătoasă și distractivă, indiferent de vârstă și abilități. Stabilitatea, controlul și puterea sunt elemente-cheie în patinaj, fie că este practicat de performanță sau recreațional. Dotările moderne au transformat patinajul într-o activitate ce poate fi practicată pe tot parcursul anului pentru a vă menține activi și în formă. Datorită energiei consumate și a grupelor de mușchi antrenați, patinajul rivalizează cu aerobicul. Iar dacă este practicat în aer liber, câștigă detașat cursa. Patinajul contribuie la mentinerea sănătății tale datorită efectelor benefice pe care le are asupra organismului. Față de alergat, patinajul este un exercițiu cu impact redus, dacă nu faci salturi în timp ce patinezi. Este important însă, ca la început, să depui efort mai puțin pentru a permite organismului să se obișnuiască și în timp să exersezi mai mult pentru a contribui la creșterea rezistenței.

Victor Babeș - 50 euro cent

Victor Babeş (născut la data de 4 iulie 1854 în Viena şi decedat la data de 19 octombrie 1926 în Bucureşti) a fost un bacteriolog şi morfopatolog roman, membru al Academiei Române din anul 1893. A fost fiul lui Vicenţiu Babeş, originar din Banat. În colaborare cu Victor Andre Cornil, este autorul primului tratat de bacteriologie din lume (Bacteriile şi rolul lor în anatomia şi histologia patologică a bolilor infecţioase) şi prin care a pus bazele moderne ale acestei ştiinţe. De asemenea, este fondatorul şcolii româneşti de microbiologie. Îşi începe cariera ştiinţifică în Budapesta ca asistent în laboratorul de anatomie patologică. În anii 1885 – 1886 lucrează la Berlin, în laboratoarele lui Rudolf Virchow şi Robert Koch. În 1881 primeşte titlul deprofesor asociat (doctor-docent) iar în 1885 postul de profesor de histopatologie la Universitatea din Budapesta. În 1887 Victor Babeş este chemat la Bucureşti ca profesor la catedra de Anatomie Patologică şi Bacteriologie. În 1892 publică împreună cu Gheorghe Marinescu şi Paul Blocq un Atlas de Histologie patologică a Sistemului Nervos. A editat timp de mai mulţi ani Analele Institutului de Patologie şi Bacteriologie din Bucureşti. A deţinut şi titlurile de membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris şi ofiţer al Legiunii de Onoare (Franţa). In afara activitatii de cercetare-dezvoltare desfasurata, Institutul National de Cercetare-Dezvoltare in Domeniul Patologiei si Stiintelor Biomedicale "Victor Babes" acorda asistenta tehnico-stiintifica si metodologica retelei de asistenta medicala in probleme de diagnostic histopatologic supraspecializat; teste de imunologie umorala si celulara; diagnostic ultrastructural; consult genetic. Institutul National de Cercetare-Dezvoltare in Domeniul Patologiei si Stiintelor Biomedicale "Victor Babes" acordă asistentă metodologică în realizarea rezidentiatelor, licentelor, doctoratelor si specializărilor în domeniile anatomo-patologie, imunologie, genetică. Institutul a fost înființat la data de 28 aprilie 1887, ca Institut de Bacteriologie, pendinte de Ministerul de Interne, care pe atunci avea în sarcina sa problemele sănătății publice, fiind cel mai vechi institut științific medical din România. După sosirea lui Victor Babeș la București în luna august a aceluiași an, institutul intră în subordinea Ministerului Instrucțiunii Publice, iar denumirea instituției devine Institutul de patologie și bacteriologie, sub care a ființat până la data de 2 martie 1925, când, prin lege, a primit titlul de Institutul „Dr. Victor Babeș”, fapt ce nu a împiedicat pensionarea profesorului Babeș pe data de 1 octombrie 1926. Profesorul Victor Babeș a decedat scurt timp după pensionare, la 19 octombrie 1926. Inițial, institutul a funcționat, sub conducerea lui Victor Babeș, de la început și până în anul 1899, în vechiul palat al familiei Brâncoveanu, pe terenul dintre Palatul de Justiție și clădirea Teatrului de Operetă (demolată între timp), pe malul drept al Dâmboviței, în fața Căii Victoriei, unde se înalță în prezent blocul - turn. Vechiul palat al Brâncovenilor era o clădire enormă, dar dărăpănată, care servise un timp și ca reședință domnească pentru Gheorghe Bibescu. Din anul 1899 institutul funcționează neîntrerupt în clădirea de pe Splaiul Independenței, nr. 99 - 101, ridicată de către arhitectul francez Louis Blanc. Institutul a fost conceput inițial ca o școală practică superioară pentru toți cei din domeniul sanitar, un institut medical complex asemenea Institutului Pasteur de la Paris, având secții de anatomie patologică, bacteriologie, vaccinare antirabică, patologie veterinară, serologie și chimie. Între timp o parte din aceste domenii au fost preluate de alte așezăminte care au apărut ulterior, având ca model Institutul „Victor Babeș”: Institutul Cantacuzino, Institutul de Igienă și Sănătate Publică, Institutul de Virusologie și Institutul Pasteur.

Statul major al Forțelor Aeriene

Forțele Aeriene Române reprezintă aviația militară a Armatei Române. Înființată oficial la 1 aprilie 1913, prin aprobarea Legii privind Organizarea Aeronauticii Militare de către Parlamentul României, istoria aviației militare române începe odată cu Ordinul nr. 7925/5 noiembrie 1909 prin care se ordona Arsenalului de Construcții al Armatei din București construirea unui avion după indicațiile și sub supravegherea lui Aurel Vlaicu. În anul 1953 Şcoala militară de aviaţie nr. 1 de la Tecuci a primit numele de Şcoala de Ofiţeri de aviaţie „Aurel Vlaicu”, iar în 1958 şi-a mutat sediul pe aerodromul Boboc, devenind Şcoala Superioară de ofiţeri, cu durată de 4 ani, unde se pregăteau atât piloţi militari cât şi piloţi pentru aviaţia civilă, personal navigant şi nenavigant. Revoluţia din decembrie 1989 a deschis instituţiei noi perspective. În 1991 Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie „Aurel Vlaicu” s-a transformat în Institutul Militar de Aviaţie „Aurel Vlaicu”. Începând cu anul 1997, Institutul Militar de Aviaţie „Aurel Vlaicu” s-a transformat în Şcoala de Aplicaţie pentru Aviaţie „Aurel Vlaicu”. Sarcinile de formare a viitoarelor cadre de aviaţie, din punct de vedere teoretic, au fost preluate de Academia Forţelor Aeriene „Henri Coandă” din Braşov. La 1 august 2003, ca urmare a procesului de transformare şi redimensionare din cadrul Forţelor Aeriene, Şcoala de Aplicaţie pentru Aviaţie îşi schimbă denumirea în Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene şi reuneşte cele trei categorii de arme specifice Forţelor Aeriene: aviaţie, artilerie antiaeriană şi rachete sol–aer şi radiolocaţie. În anul 2007 au fost finalizate două proiecte importante, constând în procesul de modernizare a infrastructurii pistei de decolare şi punerea în funcţiune a simulatorului de zbor al avionului IAR – 99 SOIM. La 1 septembrie 2008 pentru eficientizarea procesului de instruire, Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene s-a reorganizat, înfiinţându-se Centrul de Instruire pentru Forţele Aeriene, structură responsabilă de procesul de învăţare şi instrucţie în şcoală.

Insigna - Paramedic

Paramedic este un termen care desemnează orice persoană care este calificată în acordarea primului ajutor calificat, constând în stabilizarea vieții și transportul victimelor către spitale, care dobândește aceste competențe în urma unor cursuri speciale de formare și stagii teoretice și practice în cadrul unor centre de formare, și care are în dotare echipamentele specifice acestui scop, inclusiv defibrilatoare semiautomate, funcționând sub formă de echipe de prim ajutor într-un cadru instituționalizat. În Clasificarea ocupațiilor din România, ocupația de paramedic are codul 325903 și impune nivelul de instruire 3, adică studii medii sau postliceale. De regulă, paramedicul lucrează în cadrul serviciului de ambulanță sau pe ambulanța pompierilor SMURD și acordă servicii de prim ajutor calificat în cazul victimelor accidentelor rutiere și dezastrelor naturale sau acelora a căror viață este în pericol din alte motive, sau celor care au urgențe medicale și solicită transport imediat la spital. În acest scop prestează toate activitățile medicale de salvare. Personalul paramedical care activează în cadrul echipelor de prim ajutor calificat este pregătit în instituțiile de învățământ și în centrele de formare specializate aflate în structura Inspectoratului General pentru Situații de Urgență și/sau în alte centre de formare autorizate și acreditate aflate în structura instituțiilor publice care dețin echipaje de prim ajutor calificat conform prezentei legi. În cazul echipajelor de pompieri care intervin la incendii, accidente cu

ambulanța din dotare, aceștia au echipament de prim ajutor, defibrilator semiautomat și personal calificat cel puțin 3 persoane formate ca personal paramedical. Cadrul medico legal pentru paramedici este foarte dependent de structura generală a serviciilor medicale de urgență pe teritoriul în care lucrează. În multe localități paramedicii operează ca o extensie directă a directorului medical și a practicii medicului ca o extensie a licenței directorului medical. În locurile în care paramedicii sunt recunoscuți profesioniști din domeniul sănătății înregistrați la un organism adecvat, aceștia pot desfășura toate procedurile autorizate pentru profesie, inclusiv administrarea medicamentelor eliberate pe bază de prescripție medicală și sunt responsabili personal față de o autoritate de reglementare. În unele zone, medicii paramedici au permisiunea de a practica multe abilități avansate, ajutând în același timp un medic care este prezent fizic, cu excepția situațiilor de urgență care amenință viața imediat.

Set 4 insigne - Yacht Clubul Român

Yacht Clubul Român a fost înființat în anul 1921, la Constanța cu scopul declarat de dezvoltarea sporturilor nautice în România. În 1924, Yacht Clubul Român a dobândit personalitate juridică, iar regele Ferdinand I a devenit Comodorul Clubului. Tot atunci, clubul și-a schimbat titulatura, numindu-se Yacht Club Regal Român. Din anul 1936, Y.C.R.R. devine, prin Legea de organizare a Ministerului Aerului și Marinei, reprezentantul oficial al României în competițiile nautice internaționale și organismul de legatură cu organizațiile similare din străinatate. În 1937, sediul Y.C.R.R. s-a mutat de la Constanța la București și la acea dată avea peste 200 de membri și dispunea de baze la Eforie, Mamaia și București, pe lacurile Herăstrău și Snagov. Flota clubului cuprindea peste 16 ambarcațiuni și yachturi, printre care și yachtul regal Luceafărul. În anul 1938, 8 yachturi românești participă la o croazieră și regată în Turcia. În același an, sosește în țară motoryachtul Taifun, proprietatea regelui Mihai. Activitatea Y.C.R.R. a fost îngreunată în timpul celui de-al doilea război mondial, apoi clubul este suspendat în 1948. În 1999, Yacht Clubul Regal Român a fost reactivat din inițiativa unor entuziaști, revenind la vechile însemne. În anul 2002, Majestatea Sa Regele Mihai I, a acceptat solicitarea de a-și relua vechile prerogative de Comodor.

Super grandonneur 2022 - Randonneurs România

Produsul de mai sus este o medalie specială realizată de firma privată orădeană Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților care au realizat bareme de participare în competiția de ciclism Super Grandonneur – Randonneurs România.

Radonneurs România, organizație națională de ciclism, non-profit, specializată în organizarea de brevete și ture de anduranță pe distanțe lungi (de la 50 la 1200+ km), sub licența și regulile Audax Club Parisien și Randonneurs Mondiaux.

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

______________ooOoo______________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ