Mai jos a admiri și alte fotografii reprezentând monumente de
cultură și arhitectură din localitatea franceză PECQUENCOURT
(NORD), departamentul NORD, regiunea HAUTS DE FRANCE,
din vremuri diferite, câteva trimiteri poștale și o medalie locală.
Primăria veche
Uzina de apă
Castelul Dampierre
Monumentu morților din marele război 1914 - 1918
Piața
Biserica
Parohia Saint Gilles
Școala agricolă
Școala de fete
Strada preoților
Trimiteri poștale
Medalie locală
xxx
O PASTILĂ DE UMOR
"PESIMISM POLITIC" - O CARICATURĂ
DE MARGARETA CHITCATII
O EPIGRAMĂ PROPRIE
ALEGERI PREZIDENȚIALE 2024
UN CAREU DE DEFINIȚII
REZOLVAT
UN DUEL EPIGRAMATIC
__________xxx_________
CÂTEVA
MEDALII ȘI INSIGNE
DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI
Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu,
MEDALIA, poți citi în articolul “Le
Havre – Franța”.
INSIGNA
este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din
materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă,
pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri
grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o
asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club,
de identificare localitate, de identificare societate comercială, de
identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare
asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări
sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.
Academia de înalte studii comerciale și industriale - București
1939 - 1943 - 40 de ani de la absolvire - 17 septembrie 1983
Academia de Studii Economice din
București (A.S.E.) este
o instituție publică de învățământ superior din București, fondată în anul
1913. Este cea mai importantă instituție de învățământ superior cu profil
economic din România și este situată în Piața Romană. În anul 2011 instituția a fost
clasificată în categoria universităților de vârf din România, respectiv cea de
„Universități de cercetare avansată și educație”. Academia de Studii Economice
din București a luat ființă în baza unei legi care a fost promulgată de regele
Carol I, prin Decretul Regal nr. 2.978 din 6 aprilie 1913, publicat în
Monitorul Oficial al României din data
de 13 aprilie 1913, sub denumirea de "Academia
de Înalte Studii Comerciale și Industriale" (A.S.I.C.I.). Actuala
denumire datează din anul 1967, de-a lungul anilor instituția a pregătit zeci
de generații de economiști, contribuind la afirmarea și dezvoltarea
învățământului, științei și culturii economice din România. Academia de Studii
Economice din București este atașată tradiției gândirii libere, libertății
academice, recunoașterii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și
principiului supremației legii. „Artizanul” înfiinţării Academiei Comerciale, cum era numită instituţia
pe scurt, a fost Ministrul Industriei – Nicolae Xenopol (primul ambasador al
României în Japonia şi frate al istoricului A. D. Xenopol). În cinstea acestuia
în toamna anului 2013 a fost dezvelit un bust în faţa ASE, autor Ioan Ladea. Până
în anul 1926 A.S.I.C.I. şi-a desfăşurat activitatea într-un spaţiu închiriat
dintr-o clădire ce se afla pe locul actualei parcări din faţa Restaurantului
Cina, vis-a-vis de B.C.U. Bucureşti (Biblioteca Centrală Universitară - Fundaţiunea
Universitară Carol I). Datorită creşterii numărului de studenţi şi a spaţiului
impropriu de desfăşurare a cursurilor se ia hotărârea de a se ridica un local
propriu. Rectorul Stanislas Cihoski, cumpără primele terenuri din Piaţa Romană
(fostă Lascăr Catargiu – statuia acestui om de stat aflată iniţial în mijlocul
Pieţii a fost reamplasată la ieşire de pe str. Povernei, vis-a-vis de Hotel
Minerva). Lucrările efectiv se desfăşoară între anii 1924-1926; este
remarcabilă rapiditatea cu care s-a ridicat acest Palat; banii cheltuiţi
atunci, dacă îi transformăm în moneda actuală, ar fi vorba despre aproximativ
26 milioane Euro. Pe plăcuţa de monument istoric sunt scrise următoarele:
Edificiu în stil neoclasic, cu un volum de colţ de secţiune circulară terminat
cu o cupolă, care marchează intersecţia dintre cele două corpuri. Faţadele sunt
tratate monumental, efectul fiind sporit de utilizarea coloanelor colosale. Arhitecţii
ce au lucrat la proiectare sunt: Grigore Cerkez, Edmond van Saanen-Algi
(olandez după tată) şi Arghir Culina. Cel care a făcut întreaga muncă este de
fapt Van Saanen-Algi, lucru recunoscut într-o scrisoare şi de bătrânul profesor
Cerkez (fapt dovedit de Nicolae Şt. Noica în ultima sa lucrare din 2014
referitoare la Palatul A.I.S.C.I.). Terminarea lucrărilor în anul 1926 a adus
în faţa bucureştenilor un imobil ce oferea condiţii de mediu şi studiu avansate
pentru acele vremuri. Instalaţia de încălzire şi ventilaţie era cea mai modernă
din ţară (existau 5 grupuri independente pe păcură pentru căldură şi 3 grupuri
independente pentru ventilaţia cu aer). Instalaţia de apă avea trei reţele;
existau 2 rezervoare mari în turnul amfiteatrelor; exista instalaţie de
canalizare. Instalaţiile electrice beneficiau şi de o baterie de acumulatori în
cazul întreruperii alimentării din reţeaua oraşului. De asemenea, exista o
instalaţie de telefonie automată (Ericson), o instalaţie de sonerie (pentru
clase şi chemarea oamenilor de serviciu) şi un sistem de ceasornice electrice
(au fost montate 30 de ceasuri electrice). La inaugurarea din 15 noiembrie 1926
în Holul de Onoare a Palatului a fost montată o placă, existentă şi azi. Pe
placă dăinuie cuvintele: Acest palat s-a ridicat sub augusta domnie a Regelui
Ferdinand I rector fiind Dl. Prof. Dr. I. N. Angelescu. Arhitecţi diriginţi:
Profesor Gr. Cerkez şi E. Van Saanen-Algi. Arhitect control: A. Culina,
1924-1926. Conform ziarelor vremii la solemnitatea inaugurării Aula Magna a
fost neîncăpătoare. Au participat patriarhul Miron Cristea, mitropoliţii
Moldovei şi Ardealului, miniştrii, generali, ambasadorii SUA, Italia şi Anglia,
ataşaţi comerciali, reprezentanţii Palatului Regal, directori ai Băncii
Naţionale, profesori, arhitecţi, ziarişti etc. Meniul servit cu această
ocazie e interesant: Aperitive, Şalău a la russe, Sos mayoneză, Vol-au-veant cu
ciuperci, Mazăre franceză în unt, Piept de Curcan, Salate de seson, Pepene,
Îngheţate, Asortiment de fructe, Cafe, Vin Drăgăşani vechi, Champagne Rhein,
Ape Minerale (document reprodus din cartea dlui Nicolae Şt. Noica). În
continuarea Palatului A.I.S.C.I. iniţial, pe actuala str. Căderea Bastiliei, s-au
ridicat încă două corpuri de clădire: unul în 1935 (numit „Clădirea
Bibliotecii”), altul în 1940. Între 2005-2009 au avut loc lucrări de
restaurare, consolidare şi modernizare a Palatului şi a celorlalte corpuri de
clădire. Chiar şi Aula Magna a fost restaurată (în 2002 şi 2008); totul a
căpătat strălucire şi au fost puse în valoare elemente decorative importante. Cine
are o clipă de zăbavă poate păşi în interiorul Palatului A.S.E. şi parcurge
culoarele şi scările vechi de 100 de ani. Sunt superbe scările monumentale ce
urcă şerpuind până la etajul 2. Luminatorul central, din sticlă colorată,
aruncă lumini şi umbre pe mozaicul şi marmura aşternută la picioare. Un mozaic
rozetă cu 6 raze străjuieşte podeaua chiar după uşile rotative de la intrare.
Altul sub formă de romb, reprezentând sigla AISCI încadrată de doi şerpi, se
află chiar în faţa scărilor monumentale. Deasupra intrării în Aula Magna o
placă mare de marmură aminteşte destinaţia acestei săli: AULA. Această Aulă a
Academiei Comerciale ascunde o capodoperă a picturii româneşti. Este vorba
despre pictura murală intitulată Istoria comerţului românesc (ori Istoria
negoţului românesc) executată de Cecilia Cuţescu-Storck. Pictura în ulei, ce
are 100 metri pătrați, a fost inaugurată în anul 1933, cu ocazia sărbătoririi a
20 de ani de la înfiinţarea A.I.S.C.I.. Pictura murală prezintă, în spirală, de
sus în jos, istoria comerţului românesc începând din cele mai vechi timpuri,
până în anii interbelici. Multiplele elemente decorative (se remarcă medalionul
A.I.S.C.I. înconjurat de cornurile abundenţei) fac din această Aulă festivă un
punct central al Palatului. Luminatorul central e o adevărată operă de
feronerie şi sticlă colorată. În nişele din Aulă sunt două busturi ale lui
Virgil Madgearu şi Ion N. Angelescu, executate în marmură albă de Adrian Pîrvu.
Holul central şi scara monumentală sunt impresionante. Începând de la parter şi
până la etajul 2 pe pereţi se desfăşoară Galeria Rectorilor, o salbă de
portrete ale tuturor rectorilor ce i-a avut A.S.E.-ul de-a lungul existenţei
sale, realizate de Nicolae Aurel Alexi. De altfel, A.S.E.-ul deţine mai multe
opere de artă (pictură, sculptură, mozaic), puţin ştiute. În Pinacoteca A.S.E.
se găsesc tablouri de Henri Catargi, Margareta Sterian, Costin Petrescu, Ion
Musceleanu, Eugen Crăciun, şi mai actualii Ion Sălişteanu, Dan-Cristian
Popescu, Gheo-Vlad Boţan, Valentin Tănase. Întâlnim şi mozaicuri de Zoe
Băicoianu (clădirea Cibernetică) şi Constantin Berdilă (clădirea Eminescu),
precum şi sculpturi în lemn de Radu Aftenie (la intrarea din str. Căderea
Bastiliei).De câţiva ani, începând cu mandatul de rector al regretatului
profesor Ion Gh. Roşca, holurile din faţa Bibliotecii A.S.E. (etajul 1 şi 2)
găzduiesc periodic expoziţii de artă. Sălile de lectură ale Bibliotecii
adăpostesc de asemenea opere de artă. În sala de lectură Victor Slăvescu se
află controversatele fresce ale lui Sabin Bălaşa, realizate în anul 2006 şi
intitulate Feerie şi Geneză. Pe alte holuri se află tablouri ale diverşilor
profesori ai Academiei Comerciale, precum şi diplome internaţionale obţinute de
aceştia. Întâlnim în interior un alt bust al lui Nicolae Xenopol (realizat de
acelaşi Ioan Ladea) şi un bust în ciment al lui Nicolae Iorga realizat de
sculptorul Iosif Constantin. În anul 2013, la centenar, a fost inaugurat şi un
mic muzeu al A.S.E., aflat în Palat la etajul 2. Se poate vizita gratuit, de
luni până joi între orele 09-16.00, iar vineri de la 09-14.00. Conţine cărţi
vechi din Biblioteca A.S.E., diverse documente privind istoria A.S.E.,
documente despre Nicolae Xenopol, despre profesorii celebri ai Academiei,
diverse reproduceri foto, medalii şi distincţii.Muzeul satului
Pe malul lacului Herăstrău, chiar în mijlocul capitalei României,
vizitatorul de pretutindeni are bucuria de a întâlni un „sat” adevărat, cu
monumente şi artefacte din sec. al XVII-lea, până la începutul sec. XX;
construcţii reprezentative provenite din importante zone etnografie au
recăpătat o a doua viaţă la Muzeul
Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”. Ideea unui muzeu în aer liber în
România se înfiripă încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În
1867 Alexandru Odobescu, eminent om de cultură, propune prezentarea, în cadrul
Expoziţiei Universale de la Paris, într-un pavilion special amenajat, a unor
monumente de arhitectură populară. Ceva mai târziu, savantul Alexandru Ţzigara
Samurcaş avea sa preconizeze aducerea în Muzeul Etnografic, de Artă Naţională,
Artă Decorativă şi Artă Industrială din Bucureşti, înfiinţat de el în 1906, a
unor "gospodarii autentice şi complete din toate regiunile mai însemnate
locuite de români", proiectul concretizându-se în 1909, prin expunerea în
acest muzeu a unei case ţărăneşti din judeţul Gorj. În anii `30 ai secolului al
XX-lea , în Europa, existau doar două muzee în aer liber: Muzeul Skansen din
Stockholm (Suedia, 1891) şi Muzeul Bygdøy din Lillehamer (Norvegia ). În ţara
noastră, la vremea respectivă, îşi avea deschise porţile, pentru public, Muzeul
Etnografic al Transilvaniei din Parcul "Hoia", de la Cluj, fondat în
1929 de către profesorul Romulus Vuia, cu specific regional şi Muzeul Satului
Românesc (astăzi Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”) din Bucureşti,
din 1936, cu caracter naţional. Crearea Muzeului Satului este rodul unor
cercetări intense şi susţinute, teoretice şi de teren, a unor experimente
muzeografice, de peste un deceniu, coordonate de profesorul Dimitrie Gusti,
întemeietor al Şcolii Sociologice din Bucureşti. Ca şef al catedrei de sociologie
din cadrul Universităţii Bucureşti, Gusti organizează între 1925-1935, cu
specialişti din diverse domenii (sociologi, etnografi, folclorişti, geografi,
statisticieni, medici ) şi cu studenţii săi, campanii de cercetări monografice,
cu caracter interdisciplinar, într-un număr relativ mare de sate (Fundu
Moldovei - jud. Suceava, Nereju - jud. Vrancea, Drăguş - jud. Braşov,
Dragomireşti - jud. Maramureş, Clopotiva - jud. Hunedoara, Runcu - jud. Gorj ,
Ruşeţu - jud. Buzău etc.). Pe baza acestor experienţe, a unei munci asidue de
concepţie şi a sprijinului moral şi material al Fundaţiei Regale
"Principele Carol", din martie 1936, în numai două luni, s-a putut
clădi o opera muzeografică de excepţie. În acest scurt interval de timp,
echipele de specialişti şi studenţi (aceiaşi care participaseră la campanile de
teren), conduse de profesorii D. Gusti şi H. H. Stahl, au achiziţionat din
satele cercetate construcţii ţărăneşti (case, anexe gospodăreşti, biserici,
instalaţii tehnice) şi obiecte de interior (mobilier, ceramica, ţesături,
unelte etc.), considerate ca reprezentative pentru locurile lor de origine. În
conformitate cu criteriul autenticităţii, al respectării tradiţiilor locale de
construcţie, în vigoare şi astăzi, la remontarea construcţiilor în muzeu au
lucrat, sub supravegherea atentă a specialiştilor, în primul rând a lui Henry
H. Stahl şi Victor Ion Popa, meşteri aduşi din satele de provenienţă a
monumentelor . Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai
1936, în prezenţa regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o săptămâna
mai târziu, 17 mai 1936. În etapa sa de început, respectiv între 1936-1940,
Muzeul Satului dispunea de 4.5 ha de teren. Pe acest teren au fast amplasate 33
de complexe autentice, transferate din satele cercetate: case cu anexe
gospodăreşti, o biserică (din Dragomireşti, jud. Maramureş), troiţe, instalaţii
tehnice, fântâni şi un scrânciob. Dispunerea lor s-a făcut după un plan
elaborat de dramaturgul şi scenograful V. I. Popa. Concepând Muzeul Satului
Românesc ca un muzeu sociologic, profesorul D. Gusti şi colaboratorii săi au
considerat că misiunea acestuia era de a înfăţişa vizitatorilor realitatea,
viaţa satului, aşa cum era ea trăită de ţăranul român. De aceea, periodic, vor
locui, în casele din muzeu, familii de ţărani din satele de origine a
monumentelor, la început chiar pe foştii proprietari. Aceşti
"locuitori" au venit la Bucureşti cu tot ceea ce era necesar
traiului, inclusiv cu pasări şi animale. Marile merite ale Şcolii Sociologice
condusă de savantul Dimitrie Gusti nu vor putea fi vreodată contestate, dar tot
aşa de adevărate sunt situaţiile care au dus la degradarea monumentelor şi a
obiectelor muzeale, prin utilizarea lor intensă în condiţiile în care, la
vremea respectivă, nu existau tratamente corespunzătoare de conservare şi
restaurare a patrimoniului. În 1940, ca urmare a înglobării Basarabiei, a unei
părţi a Bucovinei şi Ţinutului Herţa în Uniunea Sovietică, municipalitatea
Bucureştiului a hotărât ca în unele gospodarii din muzeu să fie găzduite
familii de refugiaţi bucovineni şi basarabeni. Faptul că, ulterior, nu au putut
fi găsite alte soluţii, a făcut ca aceştia să rămână în muzeu până în 1948. În
aceste condiţii, muzeul a fost pus în situaţia de a nu-şi mai putea continua
activitatea. În plus, utilizarea improprie a monumentelor, prin locuirea lor, a
dus la distrugerea unui număr însemnat de inventar de uz casnic. La capitolul
pierderi trebuie menţionate şi monumentele dezafectate în 1937 ( şase mori de
vânt din Basarabia, o casă de macedoneni, o locuinţă din Caliacra, o moară
plutitoare şi o cherhana), ca urmare a deschiderii şantierului pentru ridicarea
Palatului Elisabeta. Anul 1948, când Muzeul Satului îşi redeschide porţile
pentru public, iar la conducerea sa este numit Gheorghe Focşa, fost student al
profesorului D. Gusti şi membru al echipelor de monografişti, marchează
începutul unei a doua etape în evoluţia instituţiei. Prima sarcină pe care
Gheorghe Focşa şi-a asumat-o, la începutul directoratului său, a fost de a-i
evacua pe locatarii care mai rămăseseră în muzeu, pentru a stopa procesul de
degradare a patrimoniului. În acelaşi timp, eforturile sale s-au
îndreptat şi în direcţia dotării muzeului cu o schemă proprie de specialişti,
înainte de război instituţia având ca angajat numai un administrator. Dincolo
de vicisitudinile proprii regimului comunist, prin care ţara noastră a trecut
şi pe care muzeul le-a resimţit din plin, datorită capacitaţii profesionale a
directorului Gheorghe Focşa şi a refuzului său de a face concesii constrângerilor
şi presiunilor vechiului regim, muzeul a reuşit nu numai să supravieţuiască, ci
şi să înregistreze realizări importante. Au fost fundamentate direcţiile de dezvoltare a muzeului, pe baza unor
criterii multiple: istoric (reprezentarea habitatului tradiţional
- şi implicit a culturii populare - în dezvoltarea sa spaţială, între secolele
XVII - XX), social (astăzi discutabil, datorită modului
în care a fast abordat, preconizându-se ca expoziţia să reflecte şi situaţia
ţăranului exploatat), geografic (gruparea monumentelor pe provincii
istorice) - acest plan, care în buna măsura este valabil şi astăzi, tinde sa
reproducă harta României, prin gruparea monumentelor de arhitectură şi de
tehnică populară după criteriul vecinătăţii geografice a localităţilor de
provenienţa, în sectoare reprezentând marile provincii istorice ale ţării, economic (tipologia gospodăriei în funcţie de
ocupaţii şi meşteşuguri), artistic (prezenta esteticului ca valoare
implicită sau explicită), al autenticităţii şi tipicităţii. Pe baza acestor criterii, care au dus
implicit şi la efectuarea unor campanii sistematice de cercetare şi de
achiziţii, şi prin eliminarea componentei sociologice, a prezenţei ţăranului,
alături de exponatele - obiecte, expoziţia în aer liber îşi schimbă profilul,
transformându-se din "rezervaţie sociologică", în muzeu etnografic. Prin
expoziţia sa de arhitectură şi tehnică populară, şi implicit, prin inventarul
specific de obiecte etnografice, precum şi prin noua concepţie muzeografică de
organizare, muzeul reuşeşte să prezinte publicului, într-un mod mai sistematic
decât în trecut, imaginea unui sat - sinteză a României, în originalitatea,
reprezentativitatea, unitatea şi diversitatea sa. Totodată, respectarea şi
aplicarea cu consecvenţă a principiului unităţii în diversitate, a permis să
fie surprinse şi diferenţierile de ordin etnic precum şi interferenţele dintre
cultura populară românească şi a altor naţionalităţi din România, în muzeu
fiind transferate o gospodărie de secui din Bancu, jud. Harghita, şi o alta de
ruşi-lipoveni din Jurilovca, jud. Tulcea. Elaborarea unor noi strategii de
dezvoltare a patrimoniului, coroborată cu necesitatea măririi spaţiului de
expunere a muzeului, a dus la extinderea suprafeţei destinată prezentării
monumentelor, de la 4.5 ha, cât deţinea în 1936, la 9 ha, la creşterea şi
diversificarea colecţiilor. Patrimoniul din expoziţia în aer liber se
îmbogăţeşte, ajungând la un număr de 62 de complexe de arhitectură populară
(faţă de cele 33 din 1936), cu 223 de construcţii (40 de case, 165 de anexe
gospodăreşti, 3 biserici, 15 instalaţii tehnice şi ateliere meşteşugăreşti),
însumând un inventar de 17.000 obiecte. Între monumentele achiziţionate din
teren se număra gospodării şi case din zonele Suceava, Vaslui, Vâlcea, Constanţa,
Alba, Hunedoara, Maramureş etc. Alte obiective, pe care specialiştii muzeului
şi le-au asumat în această perioadă, au vizat diversificarea activităţilor
instituţiei, valorificarea ştiinţifică a patrimoniului şi a rezultatelor
cercetărilor (de teren şi în colecţii), precum şi a experimentelor
muzeografice, concretizată prin editarea unor publicaţii cu caracter periodic,
ca şi cea cultural - formativă, axată pe dialogul cu diferite categorii de
vizitatori (expoziţii temporare, spectacole şi festivaluri folclorice,
prezentări de costume tradiţionale, cenacluri, cataloage, pliante, ghiduri,
cărţi poştale, diapozitive etc.). Îmbătrânirea monumentelor, problemele de
conservare şi restaurare, rezultate din atacurile microbiene şi degradările
naturale inerente, au determinat constituirea unui serviciu specializat în
tratarea bunurilor de patrimoniu: "Laboratorul de
conservare-restaurare". În anul 1978, Muzeul Satului fuzionează cu Muzeul
de Artă Populară al R.S.R., sub titulatura de Muzeul
Satului şi de Artă Populară. El va funcţiona ca atare până în martie
1990. În perioada de până la Revoluţia din 1989, muzeul a fost de mai multe ori
ameninţat cu strămutarea pe un alt amplasament, în afara Bucureştiului, pe
locul sau fiind preconizată extinderea zonei rezidenţiale a conducerii
comuniste. El scapă de acest dezastru, dar, la fel ca toate celelalte muzee, va
avea de suportat, în special la finele celui de al 8-lea deceniu, consecinţele
nefaste ale lipsei de fonduri pentru cercetare, achiziţii şi restaurări de
monumente, şi ale aplicării politicii de "autofinanţare". În pofida
acestor condiţii vitrege, specialiştii muzeului au reuşit să găsească
"linii" de finanţare din contractele de cercetare etnografică
realizate în parteneriat cu diverse instituţii cultural ştiinţifice din ţară. Odată
cu Revoluţia din decembrie 1989, Muzeul Satului îşi recapătă individualitatea,
prin separarea de muzeul cu care fuzionase, actualul Muzeu al Ţăranului Român.
Sunt regândite şi reconfigurate toate activităţile muzeului. În acest sens, a
fost elaborat un program sistematic de priorităţi legate atât de dezvoltarea
patrimoniului şi acoperirea unor segmente tematice nereprezentate în expoziţia
permanentă în aer liber şi în colecţii cât şi de o nouă orientare şi
fundamentare a cercetării, care să asigure o bază ştiinţifică tuturor
celorlalte activităţi ale muzeului, de iniţierea şi aplicarea unor proiecte
coerente de pedagogie muzeală şi a unor forme interactive de comunicare cu
publicul. Exigenţele impuse de revigorarea imaginii muzeului şi de redarea unor
aspecte neilustrate în expoziţia permanentă că şi imposibilitatea dezvoltării
acesteia în spaţiul existent, au stat la baza solicitărilor muzeului de
obţinere, de la municipalitate, a terenului situat între Arcul de Triumf şi
Palatul Elisabeta, teren aflat în prezent în curs de amenajare. În vederea
organizării lui expoziţionale a fost elaborat un plan tematic şi au fost
transferate din teren primele monumente. Aceste monumente, alături de alte
construcţii, în curs de achiziţionare, vor permite amenajarea pe acest nou
teren, de 3,5 ha, a unui centru civic de sat şi a "aleii"
minorităţilor naţionale din România, ce va întregi patrimoniul de acest gen
ilustrat în sectorul vechi al muzeului. Totodată, în acest nou sector se vor
realiza spaţii pentru activităţile cu publicul şi pentru recreerea activă a
acestuia. Campaniile de cercetare şi achiziţii din ultimii ani au dus la
creşterea patrimoniului din expoziţia în aer liber şi din colecţii. În prezent,
expoziţia permanentă cuprinde 123 de complexe distincte, totalizând 363 de
monumente, iar patrimoniul mobil însumează peste 50 000 obiecte. Aceasta a
însemnat nu numai o creştere a patrimoniului, ci şi o diversificare a lui.
Între monumentele recent transferate în muzeu, respectiv la începutul anului
2003, se afla biserica din Timişeni (jud. Gorj): monument de o deosebită
valoare pentru arhitectura rurală religioasă veche (1773) şi pentru arta
execuţiei picturii. O altă achiziţie, ce merită menţionată, este din anul 2010,
o gospodărie cu ocol întărit specifică huţulilor din Bucovina. Pe lângă patrimoniul din expoziţia în aer liber şi din colecţii ,
muzeul deţine şi un bogat fond documentar de o inestimabilă valoare
istorico-etnografică. Acest fond este alcătuit din colecţii de manuscrise,
studii, schiţe, desene, relevee, planşe, clişee pe sticlă, filme, negative
alb-negru şi color, fotografii, ce provin atât din cercetările pe teren ale
echipelor de monografişti care au contribuit la fondarea Muzeului Satului cât
şi din investigaţiile ulterioare. O clădire multifuncţională, inaugurată în
luna noiembrie 2002, a constituit soluţia pentru rezolvarea, în mod
corespunzător, a problemei spaţiilor destinate adăpostirii colecţiilor de
obiecte de patrimoniu, a bibliotecii, a fondurilor documentare şi desfăşurării
activităţilor specifice muzeului. Au fost create spaţii, cu dotări moderne,
pentru laboratoarele de conservare-restaurare şi cele pentru activităţile
cultural-formative: expoziţii tematice şi diverse forme de "animare"
a patrimoniului sau de utilizare a tezaurelor vii ale satului românesc. Cerinţele
actuale legate de dezvoltarea colecţiilor, de acoperirea unor segmente
patrimoniale insuficient sau nesistematic tratate, de problemele create de
schimbările ce au loc în societatea rurală contemporană, de necesitatea
investigării tradiţiilor din perspectivă unei abordări identitare, de stabilire
a asemănărilor şi diferenţelor la nivel regional, naţional, european ca şi al
zonelor de coabitare etnică, interconfesională
etc., au impus noi direcţii în cercetare şi au dus la reevaluarea obiectivelor
etnologiei de urgentă. De aici, programele de cercetare consacrate studiului
relaţiilor interetnice din zonele în care comunităţile rurale româneşti
coabitează cu alte etnii (în cadrul arealului ţării şi înafara lui), al
spaţiilor de interculturalitate etc. Un număr însemnat de proiecte de cercetare
s-au finalizat sau sunt în curs de desfăşurare în cadrul unor finanţări sau
parteneriate cu instituţii de profil sau ministere. Anual, Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" editează
publicaţii cu caracter ştiinţific. Activitatea editorială a muzeului s-a
îndreptat în direcţia publicării unor cărţi de specialitate şi a fondurilor de
arhivă ale instituţiei. Programele de pedagogie muzeală şi toate activităţile
cu publicul certifică împlinirea şi exercitarea vocaţiei Muzeului Naţional al
Satului „Dimitrie Gusti”de "museum vivum", de muzeu ce valorifică
într-o manieră dinamică tot ceea ce este autentic şi reprezentativ în cultura
noastră populară. Intrate în tradiţia muzeului, Târgul meşterilor populari,
Tabăra de creaţie "Vara pe uliţă", Festivalul obiceiurilor de iarnă
"Florile dalbe", Zilele zonelor etnografice, a Zilelor Culturii
diferitelor popoare, susţinute de Ambasadele ţărilor respective etc. atrag un
număr mare de vizitatori şi contribuie, cu fiecare an, la creşterea publicului
Muzeului Naţional al Satului. Printr-o diversitate de publicaţii, difuzate prin
librăria muzeului: ghiduri, pliante, albume, cărţi poştale, diapozitive,
CD-uri, casete video şi audio etc., publicul este invitat să descopere muzeul
şi valorile sale şi, implicit, pe cele ale creaţiei populare, să le cunoască şi
să le preţuiască. Obiectele de artă populară, creaţii ale meşterilor
contemporani, puse la dispoziţia vizitatorilor prin magazinul muzeului, au nu
numai semnificaţia de obiecte-amintiri, ci şi rolul de a contribui la educarea
publicului pe linia bunului gust, a discernerii valorilor, de non-valori, a
ceea ce este autentic de ceea ce este kitsch. Mai puţin prezent înainte de 1989
în viaţa ştiinţifică şi muzeală internaţională, muzeul a reuşit, în ultimii
ani, să fie un partener activ în relaţia cu diferite instituţii cu vocaţie
similară cu a sa, din Europa şi din alte colţuri ale lumii. Dovadă o constituie
atât prezenta specialiştilor străini la colocviile cu caracter internaţional
organizate de Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti", la
sesiunile Asociaţiei Muzeelor în Aer Liber , cât şi participarea cercetătorilor
şi muzeografilor instituţiei la manifestările ştiinţifice realizate de instituţiile
de profil din alte ţări, ca şi colaborările pe linie de cercetare cu diferiţi
parteneri europeni. De asemenea, nu putem trece cu vederea nici faptul că, de-a
lungul anilor, Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" a acordat
sprijin pentru organizarea unor noi muzee şi secţii de etnografie din ţară
(Secţia de etnografie a Muzeului din Alexandria, a Muzeului Unirii din Alba
Iulia etc.). El a avut un rol fundamental şi în dezvoltarea reţelei muzeelor în
aer liber din România precum şi în realizarea primului muzeu de acelaşi profil
din Republica Moldova (Chişinău). Din păcate, istoria recentă a muzeului a
înregistrat şi două evenimente dramatice: incendiile din 5 septembrie 1997
(sectorul Transilvania) şi 20 februarie 2002 (sectorul Moldova şi Dobrogea),
care au afectat o serie de monumente şi obiecte de inventar aferente. Prin
eforturile întregului colectiv al muzeului, prin sprijinul unor muzee din ţară
şi prin susţinerea financiară a Ministerului Culturii şi Patrimoniului
Naţional, precum şi a unor sponsori, lucrările de restaurare, efectuate la
construcţiile care au avut de suferit de pe urma dezastrului, au fost
finalizate într-un termen relativ scurt, iar monumente au fost redate
circuitului de vizitare. Recentele schimbări în structura organizatorică a
Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, prin crearea unor noi direcţii
şi compartimente, asigură un echilibru între toate activităţile instituţiei şi
o eficientizare a acestora. Sursa – NET: https://www.muzeul-satului.ro/muzeul/6/istoric Dimitrie Gusti a fost un
filozof, sociolog și estetician român, care s-a născut la data de 13 februarie
1880 în Iași și a decedat la data de 30 octombrie 1955. A fost membru al
Academiei Române din anul 1919, președintele muzeului, care astăzi îi
poartă numele, între anii 1944 - 1946, ministru al învățământului
între anii 1932 - 1933, profesor la Universitățile din orașele Iași
și București, membru al unei loji masonice din Iași.
(Regele Ferdinand I al României)
Centenarul Muzeului Militar Național "Regele Ferdinand I
Istorie - tradiție - armată 1923 - 2023"
Produsul de
mai sus este o medalie realizată în anul 2023 la Monetăria Statului, care celebrează Centenarul Muzeului Militar Național “Regele Ferdinand I”. Muzeul
Militar Național „Regele Ferdinand I” reprezintă instituția din cadrul Armatei
Române care oferă cunoscătorilor și publicului larg atât din țară, cât și din
străinătate, o imagine obiectivă și complexă asupra evoluției în timp a
principalelor sale componente: infanteria, cavaleria, artileria, aviația,
marina, etc., precum și asupra faptelor de arme ale înaintașilor și a istoriei
militare a țării noastre in genere. Această imagine se concretizează prin
obiecte de patrimoniu de o valoare inestimabilă, care se regăsesc în colecțiile
sale, unde au ajuns prin grija și cu sprijinul unor personalități de marcă ale
istoriei și culturii române, precum Regele Ferdinand, Regina Maria, familia
Brătienilor, Radu R. Rosetti, Alexandru Tell, Alexandru Averescu, Constantin
Presan etc. Astăzi, Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”, prin
activitatea sa, prin valorificarea patrimoniului său deosebit prin intermediul
expozițiilor permanente sau temporare, prin maniera de abordare inedită a unor
evenimente istorice, cu ajutorul grupurilor de reconstituire istorice militare,
prin colaborarea în cadrul unor proiecte culturale cu instituții similare din
țară, constituie un spațiu cultural în care tradiția istorică și trecutul
nostru militar sunt evidențiate, cunoscute și transmise mai departe
generațiilor viitoare. Medalia s-a realizat ]n două
variante de metal compoziție: argint și aliaj de cupru. Caracteristicile
tehnice ale medaliei sunt:
- anul emiterii – 2023
- emitent – Monetăria Statului
- tema – Centenarul Muzeului Militar Național “Regele Ferdinand I”
- material compoziție – argint cu titlul de 99,9% sau aliaj cupru
- forma – rotundă
- diametrul 50 milimetri
- greutatea – 47 grame cea de argint și necunoscută cea din aliaj
- calitatea – proof
- tiraj – 60 exemplare cea din argint și 40 exemplare cea din aliaj
- preț unitar de vânzare din magazinele bucureștene ale Monetăriei Statului, cu TVA inclus – 563 lei cea de argint și 257 lei cea din aliaj cupru
Muzeul Militar
Național din București
a fost înființat în data de 18 decembrie 1923 prin Înaltul Decret nr. 6064,
semnat de regele Ferdinand I al României. Premergător constituirii acestui
muzeu a fost înființat în anul 1893 un muzeu al artileriei. Clădirea care apare
în vechile cărți poștale este fostul Palat al Artelor, edificiu construit pe
dealul Trocadero (Dealul Filaretului) pentru Expozițiunea Generală
București 1906, în locul în care se află în prezent Parcul Carol I. Palatul,
cu o suprafață de 2413 metri pătrați, a fost proiectat de arhitecții Victor
Ștefănescu și Ștefan Burcuș și apoi, realizat de inginerul
Robert Effingham Grant, directorul general al Societății Române de Construcții
și Lucrări Publice. Lucrările de construcție a Expoziției au demarat la 15 mai
1905, iar fundațiile pentru Palatul Artelor au fost așezate la 16 august 1905.
Palatul Artelor adăpostea „Muzeul trecutului nostru”, destinat a
conserva „tot ce privește neamul românesc, de la constituirea sa și până în
prezent” (1906. În anul 1919, Ministerul Agriculturii și Domeniilor a cedat
Ministerului de Război clădirea Palatului Artelor din Parcul Carol, împreună cu
alte două clădiri din apropiere, pentru a adăposti expozițiile și patrimoniul
viitorului muzeu militar. În anul 1923, în fața Palatului Artelor (Muzeul
Militar) a fost amplasat Mormântul Ostașului Necunoscut, ce avea să devină
locul național de pelerinaj și de reculegere în memoria celor 225000 de români
care s-au jertfit pentru întregirea Neamului. Tot în scop memorial, în holul de
onoare circular al muzeului a fost așezat grupul statuar „Pe aici nu se
trece”, înfățișându-i pe Regele Ferdinand I al României și
zeița Nike, zeița victoriei din mitologia greacă, operă realizată în
anul 1924 de sculptorul Ioan Iordănescu, iar pe pereți, au fost gravate
numele ofițerilor morți în război. Activitatea muzeului a fost temporar
suspendată în urma puternicului incendiu din vara anului 1938 și a încetat
definitv după cutremurul din anul 1940.Palatul a fost demolat în anul 1943,
pentru ca în locul său să se amenajeze un complex memorial. În prezent, pe
locul ocupat odinioară de Palatul Artelor este amplasat Mausoleul din Parcul
Carol. La 9 mai 1957, muzeul a fost redeschis sub titulatura de Muzeul
Militar Central, întâi în imobilul din Bulevardul Nicolae Bălcescu nr. 5-7,
apoi a fost mutat în clădirea fostei Școli de infanterie și cavalerie din
strada Izvor nr. 137. În perioada 1975-1987, director al muzeului a
fost istoricul militar general-maior Constantin Antip. În timpul directoratului
său, în 1985, instituția s-a mutat în actualul sediu din strada Mircea
Vulcănescu nr. 125-127. Clădirea a fost în trecut cazarma Regimentului de
infanterie IV Ilfov nr. 21 și, ulterior, sediul Comandamentului trupelor de
grăniceri. Din 1990 instituția a revenit la titulatura de Muzeul
Militar Național. În sălile sale, muzeul găzduiește o Expoziție de
Istorie Străveche, Colecția de arme albe și arme de foc, Colecția de
Machete (fortificații și tehnică militară), o bibliotecă cu carte și reviste pe
teme militare. În curtea muzeului
sunt expuse piese de artilerie și diverse tipuri de tehnică militară de
infanterie și de aviație. La intrarea în curte se
află Monumentul Eroilor Regimentului 21 Infanterie, operă a sculptorului
Spiridon Georgescu. Muzeul Militar Național are
filiale locale și în alte orașe ale României: Oradea
(1971), Constanța
(1985) Bacău (1997) și Buzău (2023).
Ferdinand I este unul dintre
cei mai importanți regi ai României, personalitatea sa fiind strâns legată de
realizarea Marii Uniri, visul de veacuri al românilor, despre care ne aducem
aminte cu emotie. Om de o vastă cultură, poliglot și botanist pasionat, Regele
Ferdinand a fost sincer devotat românilor, sub domnia sa înregistrându-se cea
mai înfloritoare perioadă a statului românesc modern. Născut la data de 24
august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von
Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul
Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui
Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns
la tron printr-o conjuctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și
importanța continuității statului roman sub formă de regat într-un context
politic internațional instabil. Când avea 19 ani a făcut prima sa vizită în
România, ulterior a revenit în Germania pentru a-și desăvârși studiile liceale
și universitare. Anul 1893 l-a găsit absolvind prestigioasa Universitate din
Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen.
Chiar în același an s-a stabilit la Bucuresti pentru a-și îndeplini menirea de
moștenitor al tronului României. El devenise de fapt moștenitor al tronului
Regatului Românie după ce atât tatăl său cât și fratele mai mare au renunțat la
tron. Odată sosit la București, tânărul prinț german se declara cucerit de
flora României, o adevarată provocare științifică pentru un botanist pasionat
cum era Ferdinand. Nu rămâne insensibil nici la frumusețea proverbială a
româncelor, fiind cucerit de Elena Văcărescu. Aventura celor doi idealiști a
fost oprită brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit să-și
întrerupă relația cu Elena Văcărescu la intervenția și insistențele Consiliului
de Miniștri al României, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al
Familiei Regale nu se poate căsători decât cu femei de sânge regal. Ferdinand
nu are încotro și pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh,
nimeni alta decât verișoara sa de gradul trei. Ferdinand și Maria au avut
împreună 6 copii, trei fete și trei băieți. Cel mai mare dintre băieți a
devenit urmîtorul rege al României, Carol al II-lea.La vârsta de 49 ani,
Ferdinand I devine rege al României depunând jurământul solemn și luându-și în
fața țării angajamentul că va fi un "bun român". Ferdinand a
iubit România și poporul roman. Din admirație și respect pentru religia
națională a românilor, Ferdinand renunță la cultul catolic și se botează
creștin-ortodox. Atașamentul și dragostea lui Ferdinand pentru mica și
fermecătoarea, la acea dată, tara din Est nu aveau să se limiteze la acest
gest. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru România, Regele
Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", sau
"Întregitorul". Visul lui Ferdinand a fost în egală măsură
același cu al românilor - crearea României Mari. La acea dată Ardealul se afla
sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii nu aveau nici cele mai
elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanșarea primului
război mondial. Deși era german a ales să acționeze în acel război de
partea Antantei (14 august 1916) luptând împotriva Puterilor Centrale conduse
de Germania. La Castelul Hohenzolernilor din Prusia era mare derută și
nemulțumire, Ferdinand a fost renegat iar steagul heraldic al familiei a fost
coborât în doliu. În ciuda entuziasmului și speranțelor românilor, situația pe
front era dezastruoasă, armata română, slab echipată și înarmata înregistra
mari pierderi. Puterile Centrale au ocupat și Dobrogea și Bucureștiul a intrat
sub ocupație germană. Ferdinand și întregul guvern român a fost nevoit să se
refugieze la Iasi. Luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, purtate de
Armata Română au schimbat cursul evenimentelor. Jertfa și eforturile românilor
au dus la oprirea înaintării germane în Moldova. În momentul în care bolșevicii
au pus mâna pe putere în Rusia și au cerut instituirea păcii (1918), România se
afla înconjurata de armatele Puterilor Centrale. Regatul Romaniei a fost forțat
de Germania să semneze la București un tratat de pace dezavantajos pentru țara
noastră, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze. Când trupele Triplei
Alianței au avansat pe frontul din Salonic dezmembrnd armata bulgară, România a
reintrat în razboi. Imperiile Rus și Austro-ungar se dezintegrau. Avantul
militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducând
la mult așteptata unire cu Bucovina, Basarabia si Transilvania. În urma
înfrangerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolșevic Bela Kun,
trupele române au ajuns să ocupe Budapesta, iar Ferdinand se întoarcea ca un
învingător în fruntea armatei, într-un București entuziasmat. În anul 1922, pe
data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat Rege al României Mari la Alba
Iulia. Viața politică din timpul domniei sale a fost dominată de Partidul
Național Liberal, condus pe atunci de frații Ion și Vintilă Brătianu. Unirea cu
Ardealul a lărgit, în mod ironic, baza electorală a opoziției ale cărei partide
principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc.
Regele a fost cu adevărat un "bun român" așa cum a jurat. Unii
istorici îl consideră ca cel mai strălucit rege, în ciuda faptului că era o
persoană relativ timidă și introvertită. Ferdinand I a fost martorul realizării
României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania și Bucovina de
Nord. A înfăptuit reforma agrară împărțind pământ țăranilor, prioritate
având veteranii de război și familiile celor căzuți în războiul pentru
reîntregirea țării. În ciuda succesului în război și al creării României Mari,
Ferdinand se confrunta cu mari probleme de ordin personal. Fiul său cel mare,
prințul Carol al II-lea, mare amator de lux și desfrâu, trăia o viață
scandaloasa, căsătorindu-se clandestin cu Ioana "Zizi" Lambrino, cu
care avea un copil nelegitim. Prințul a ajuns totuși să se căsătorească cu
Elena, fiica regelui Constantin al Greciei și acest mariaj eșuând repede. Carol
fuge cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris. Regele se vede nevoit să îl
desemneze drept urmaș la tron pe nepotul său, prințul Mihai de România, pe
atunci un copil, Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, fiind dezmoștenit de Regele
Ferdinand. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani
tumultuoși pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de
colon, fiind înmormantat la Curtea de Argeș alături de Regele Carol I și Regina
Elisabeta. În timpul scurtei sale domnii, România a atins un nivel de dezvoltare
nemaiîntâlnit pănă atunci. Agricultura era o forță, țara noastră fiind
supranumită "Grânarul Europei". S-a dezvoltat comerțul concomitent cu
exploatarea zăcămintelor de petrol, economia țării noastre fiind printre cele
mai puternice și stabile din întreaga lume, totul sub conducerea unui rege
care, între problemele personale și războaiele care au răvășit țara, a găsit
totuși timp să se dedice și știintei și cunoașterii, fiind președinte și
protector al Academiei Române din 1914 până la trecerea sa la cele veșnice (20
iulie 1927).
Rhytmic Beat - U.D.S.R. Uniunea dansurilor sociale din România
Piesa
de mai sus este o medalie aparte realizată de firma privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită
participanților la școala și competiția de dans Rhytmic Beat România. Rhytmic Beat
România este
o școală particulară cu taxă și competiție de dans ce se desfășoară sub egida
U.D.S.R. (Uniunea Dansurilor Sociale din România).
În
școală sunt cursuri pentru următoarele categorii de dansuri: balet clasic,
neoclasic, dans de caracter, folclor, contemporan, dans liric, jazz, acro
dance, areo dance, estetic dance, ballroom & latin, dansuri caraibiene, dans
internațional, dans tematic, fantezie coregrafică, dans modern, majorete,
musical, show dance, MTV commercial, street dance. Cursanții sunt împărțiți pe
categorii de vârstă și nivele de pregătire, băieți și fete.
Cercul de turism Bucur
Agenția B.T.T. București (Biroul de Turism pentru Tineret)
Până la instaurarea
comunismului, turismul românesc organizat se desfăşura prin intermediul
asociaţiilor şi cluburile de turism existente. Primul Club Alpin a luat
fiinţă în Braşov la 10 mai 1873. Cea mai veche asociaţie este S.K.V.–
Siebenbürgischer Karpaten Verein, înfiinţată la Sibiu la 28 noiembrie 1880 şi
dizolvată în 1944. Această asociaţie a avut cei mai mulţi membri (germani,
români, maghiari şi alte naţionalităţi) şi cele mai multe secţii, a construit
cele mai multe drumuri şi cabane (59), a editat 56 de Anuare, a înfiinţat un
corp de călăuze brevetate şi primele echipe de salvare în munţi. La 2
aprilie 1926 a luat fiinţă Turing-Clubul României, având mai multe secţii în
ţară. A construit cabane, a efectuat marcaje turistice şi a publicat Calendar
săptămânal, transformat în Enciclopedia Turistică Românească. Sub egida T.C.R.
au apărut şi alte publicaţii. Grupul Alpin Brav, transformat în 1937 în
Clubul Carpatin Român, a fost înfiinţat de câţiva elevi de la liceul Mihail
Viteazul, căpătând personalitate juridică la 18 martie 1936. Acesta a construit
cabana Brav, devenită Caraiman. Asociaţia turistică România Pitorească a luat
fiinţă în Bucureşti la 21 mai 1930. A construit cabana Ciucaş, a tipărit un an
revista România Pitorească şi apoi Buletinul România Pitorească. Clubul
Alpin Român s-a construit la 18 martie 1934. A construit Căminul Alpin –
Buşteni, un refugiu la intrarea în Valea Coştilei şi şi-a cumpărat un sediu în
Bucureşti. A tipărit Buletinul Alpin şi apoi Buletinul Clubului Alpin Român. A
practicat alpinismul şi căţărarea, înfiinţând în 1938 prima şcoală de căţărare
modernă în România, fiind organizat pe trei secţii. Asociaţia Piatra
Craiului a fost creaţia unui pensionar militar. A închiriat de la călugări
cabanele „Decebal” şi „Bucegi”, din apropierea peşterii Ialomiţei.
Activitatea acestor asociaţii a fost în general alpinismul. Ele au fondat
în 1934 Federaţia Societăţilor de Turism şi Alpinism, iar din februarie 1936,
data înfiinţării O.N.T. (Oficiul Naţional de Turism), în parte au fost
patronate şi de acesta. În cadrul O.N.T. au existat Birouri județene și
Birou național de turism pentru tineret (B.T.T.).
În cadrul amplei acțiuni de
propagandă (promovarea mărețelor realizări ale socialismului românesc)
conducerea de partid și de stat a RPR a decis organizarea unei grandioase Expozitii
a Realizarilor Economiei Nationale în anul 1964. În acest scop s-a edificat un
ansamblu de constructii, al carui nucleu il constituie Pavilionul Central din
Piața Scânteii, București după planurile unui colectiv de arhitecți condus de
arhitectul Ascanio Damian.
Edificiul se compune din doua parti importante,
constructia perimetrala si cupola. Prin cele trei galerii situate la cote
diferite, legate intre ele prin scari libere, dispuse ritmic si radial, se
realizeaza un interesant echilibru arhitectural interior. Accesul publicului se
face dinspre esplanada la nivelul primei galerii, prin intermediul unei rampe
care formeaza trena edificiului. Aria construita este de aproximativ 10.000 mp,
pavilionul inscriindu-se intr-un diametru de aproape 180 de metri. Inaltimea
totala este de 42 de metri, iar diametrul cupolei este de 93 de metri.
Edificiul a fost dat în folosință în anul 1962 Camerei de Comerț a municipiului
București, in calitate de beneficiar. Inca de la inceput a existat o fireasca
preocupare pentru folosirea in cea mai mare masura a constructiei. In
principal, au fost avute in vedere trei directii: organizarea de expozitii
romanesti, de expozitii straine si de manifestari culturale. In ceea ce
priveste expozitiile romanesti, s-a optat pentru organizarea targului anual
numit „Pavilionul de mostre”,
manifestare expozitionala care insotea contractarea centralizata a „fondului
pietei“ pentru marfuri metalochimice, textile-confectii- incaltaminte si
agroalimentare. Au avut loc și trei expoziții străine oragnizate de Franța,
Germania și Austria. Grandioasa Expozitie a Realizarilor Economiei Nationale
(EREN ‘64) a fost organizata pe un teren de peste 100 de hectare, intins de la
malul Lacului Herastrau pana dincolo de Pavilionul Central si de la Casa
Scanteii pana catre Strandul Herastrau (numit in epoca Strandul Tineretului). Parterul
Pavilionului Central a fost destinat prezentarii realizarilor din industria
metalurgica si a constructiilor de masini.Inelul al doilea a fost dedicat
energiei si industriei extractive. Pe inelul al treilea au expus unitatile din
silvicultura, economia forestiera si prelucrarea lemnului. Agricultura a avut
parte de o prezentare deosebita. In afara de produsele industriale destinate
agriculturii, de la celebrele tractoare universale U-650 si U-651 fabricate la
Brasov pana la combinele produse la Semanatoarea, au fost
amenajate, pe terenuri aflate in zona in care se gasesc astazi hotelurile Parc si Flora,
culturi demonstrative agricole (cereale, plante tehnice etc.), dar si
forestiere.Pe platforma exterioara a sectorului transporturilor au fost expuse
locomotivele Diesel electrice realizate la Electroputere,
vagoanele de cale ferata produse la Arad, autocamioanele Carpati si Bucegi fabricate
la Brasov. Unul dintre cele mai spectaculoase exponate (mai cu seama din cauza
iluminarii sale pe timp de noapte) a fost instalatia de foraj de mare adancime
3DH-200A produsa la Uzina 1 Mai din Ploiesti, amplasata pe
platforma de prezentare a sectorului petrolier. Sectorului constructiilor i-au
fost destinate pavilionul de pe malul Lacului Herastrau si platformele
exterioare din preajma. Au fost prezentate noile tehnologii si elementele
tipizate folosite in constructii. Expozitia Realizarilor Economiei Nationale a
fost completata cu doua noi pavilioane, unul social-cultural si altul de arta
populara, dar si cu un cinematograf in aer liber, in care au fost organizate
simpozioane si conferinte de specialitate, prezentari de filme documentare,
spectacole artistice, manifestari folclorice si altele. Inaugurarea oficiala a
EREN a avut loc vineri, 21 august 1964. Fata
de interesul de care s-a bucurat EREN ‘64, s-a luat hotararea ca o noua editie
sa aiba loc in 1969. Manifestarea a continuat si dupa aceea, in ritm de una la
cinci ani, dar sub numele adaptat de EDES, adica Expozitia Dezvoltarii
Economico-Sociale. Ideea organizarii unui targ comercial international cu
caracter industrial la Bucuresti precede, fireste, organizarea primei editii a
TIB.Ideea organizarii unui targ industrial a venit firesc, cu atat mai mult cu
cat practica desfasurarii targurilor in strainatate era cunoscuta in Romania. Si
de la idee la materializare n-a mai fost decat un pas…In ziua de 31 mai 1968,
in presa a aparut informatia avand urmatorul cuprins: „Potrivit unei
hotarari a Consiliului de Ministri, cu incepere din anul 1970, in Capitala se
va organiza, la fiecare doi ani, in luna octombrie, Targul International –
Bucuresti. Prima editie a Targului International Bucuresti a fost
programata pentru perioada 13-24 octombrie 1970. Desfasurarea primelor sase
editii ale Targului International Bucuresti, in deceniul 1970-1980, a cunoscut
un mare succes, cu mult peste asteptari. Cateva cifre sunt semnificative.
Recordul numarului de firme expozante: 1.100 in 1972. Recordul numarului de
pavilioane nationale: 22 in 1972. Recordul numarului de tari participante: 34
in 1974. Recordul suprafetei de expunere: 70.000 de metri patrati in 1974. Efectul
esential asupra economiei romanesti l-a constituit, in principal, faptul ca, in
imprejurarile epocii, s-a realizat o deschidere catre importuri si exporturi
semnificative. In deceniul 1970-1980, volumul comertului exterior al Romaniei a
sporit de 4,6 ori (exportul de 4,5 ori, importul de 5 ori). Succesul repurtat
de TIB n-a trecut fara efecte pe plan expozitional. S-a hotarat sa se
organizeze si alte manifestari comerciale. In acest fel au aparut TIBCO,
Salonul international al chimiei si Tehno-Expo. Cele trei noi manifestari au
fost, pe buna dreptate, considerate ca „frati mai mici“, adevarate mladite
dezvoltate din trunchiul viguros al TIB. TIBCO, manifestare comerciala internationala
special dedicata bunurilor de consum, a debutat in 1974, desfasurandu-se cu o
frecventa mai mare, in fiecare an, primavara. Salonul international al chimiei,
manifestare menita sa promoveze produsele industriei chimice si petrochimice,
aflata in epoca intr-un proces de intensa (chiar fortata) dezvoltare, a debutat
tot in 1974 si avea loc in corelare si concomitent cu TIBCO. In sfarsit,
Tehno-Expo, expozitie internationala specializata in produse tehnice, un fel de
„mini-TIB“, a fost organizata, incepand cu 1977, alternativ cu TIB si a fost
menita sa suplineasca, dupa parerea factorilor de decizie politica in domeniu,
faptul ca TIB se tinea doar o data la doi ani. Certificatul de nastere al TIBCO
a fost semnat la 12 mai 1974. In acea zi s-a inaugurat prima editie, orientata
catre textile si confectii, incaltaminte, articole de sticlarie, portelan si
faianta, mobila, produse cosmetice, detergenti, coloranti, fibre sintetice,
produse din materiale plastice, produse ale industriei electrotehnice si
electronice, artizanat. Din editia urmatoare, profilul s-a largit cu marfurile
agroalimentare. TIBCO s-a afirmat ca o manifestare economica statornica, cu o
participare de prestigiu, care a generat un urias interes in randurile
publicului larg. In anul 1973, odata cu adoptarea Decretului 623/1973 privind
reorganizarea Camerei de Comert si Industrie a Romaniei, conducerea Camerei
decide, potrivit atributiilor si competentelor ce i-au fost stabilite,
infiintarea Intreprinderii de Targuri si Expozitii. In legatura cu activitatea Intreprinderii de
Targuri si Expozitii, precursorul societatii comerciale Romexpo s.a., este
important de subliniat un aspect interesant. Intreprinderea de Targuri si
Expozitii a fost infiintata pentru a prezenta realizarile economiei nationale,
in special la targul intern. Includerea in structura sa a fostului Oficiu de
expozitii se explica prin nevoia folosirii in comun a unor elemente de
infrastructura. In deceniul al IX-lea al secolului trecut, Intreprinderea de
Targuri si Expozitii a ajuns sa desfasoare o extrem de intensa activitate externa,
de cateva zeci de participari la targuri comerciale internationale pe an.
Intreprinderea de Targuri si Expozitii si Camera de Comert si Industrie a
Romaniei realizau astfel prezentarea economiei romanesti si peste hotare,
pentru marirea volumului exporturilor, pentru identificarea, patrunderea si
pastrarea de noi piete de desfacere pentru productia autohtona si pentru
achitarea datoriei externe a tarii.
Municipiul București este capitala
României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat
oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de
1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al
zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă,
Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii
prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru
milioane. Prima mențiune a localității apare în anul
1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă
schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și
mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și
elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are
același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare.
Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale
orașului precum și câteva locuri frumoase ale Bucureștiului de acum sau
altădată și chiar unele trimiteri poștale ilustrate.
Casa L. Berkowitz - Str. Lipscani 12
Banca Chrissoveloni
Banca Marmorosch - Blank & Co
Sediul al V-lea, Str. Lipscani 8
Biserica Sfântu Gheorghe Nou
Biserica Sfântul Nicolae Vlădica
Biserica luterană
Ateneul popular Dichiu
Asigurarea românească
Hotel Splendid - Calea Victoriei
Banca Belgia
Biserica grecească
Biserica Sfântu Gheorghe Vechi
Stabilimentele Citroien
Arcul de Triumf
Azilul Ghiță și Eliza Cantacuzino
Ateneul român
Azilul Elena Doamna
Biserica Radu Vodă
Expoziția generală română 1906
Pescăriile Statului
_____________ooOoo_____________
O OBLIGAȚIUNE ROMÂNEASCĂ
Regatul României - Ministerul finanțelor - Datoria publică
ÎMPRUMUTUL INTERN 10000 LEI 1920 - 5 %
Detaliu vignetă de pe o felicitare rusească
Detaliu vignetă de pe o felicitare românească
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 13.03.2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu