Epaminonda's Blog.....: 2026

miercuri, 21 ianuarie 2026

GĂRI ROMÂNEȘTI DE-A LUNGUL VREMII; ADJUD (VN), AFUMAȚI (DJ), AGÂRBICIU (SB) ȘI AGNITA (SB)

Cuvântul gară este folosit în vorbirea curentă pentru a desemna doua noţiuni tehnice diferite. Pe de o parte se referă la ansamblul de linii, instalaţii şi clădiri feroviare dintr-o staţie de cale ferată, dar în accepţiunea curentă a termenului desemnează clădirea de călători a unei staţii. Din punct de vedere feroviar clădirile gărilor nu au constituit niciodată prioritatea principală a constructorilor din România. Eforturile constructorilor şi banii beneficiarului s-au îndreptat cu precădere către realizarea traseului unei linii de cale ferată (terasamente, poduri, tuneluri, instalaţii etc.) adică spre ceea ce condiţiona punerea în funcţiune a unei linii feroviare. O cale ferată se putea da în exploatare și ulterior se putea construi și gara. Acesta este motivul pentru care nu se poate vorbi, decât cu rare dar notabile excepţii, despre o arhitectură feroviară deosebită.

Gările româneşti au avut o monumentalitate proprie generată de condiţiile de exploatare (spaţii tehnice, deservirea călătorilor, etc.) şi mai puţin de considerente estetice. Este adevărat că municipalităţile au cerut mereu gări cât mai frumoase şi mai impozante pentru oraşele respective, dar cum banii erau la C.F.R, rezultatele nu au fost întotdeauna pe măsura dorinţelor. Cel puţin pentru perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea gările erau principala poartă de intrare în oraşe, erau interfaţa reţelei feroviare cu oraşul. Din punct de vedere urbanistic amplasarea gărilor au fost tratată, fie ca un cap de perspectivă, la capătul unui bulevard care ducea spre centru de obicei, fie prin includerea gării în laturile unei pieţe. În ambele situaţii gara a provocat o înflorire a comerţului şi turismului în jurul ei. Au apărut hoteluri, restaurante (vestitul restaurant al gării) şi mici magazine generând o zonă de interes a oraşului. Căile ferate ajung în România la aproape o jumătate de secol de la apariţia în Anglia a primei linii de cale ferată în 1825. Este drept că încă din timpul lui Mihai Sturdza şi Barbu Ştirbei se discuta în cele două principate despre introducerea căilor ferate. Construcţia primei căi ferate româneşti începe sub domnia lui A.I.Cuza, la 1 septembrie 1865, când se concesionează companiei engleze John Trevor-Barkley linia Bucureşti-Giurgiu, care a fost terminată în 1869. Regele Carol I a inaugurat la 26 august 1869 linia, călătorind până la Giurgiu cu trenul şi mai departe cu vaporul pe Dunăre până la Viena, dar deschiderea oficială nu a avut loc decât la 19/31 octombrie a aceluiaşi an. În anul 1869 apar deci primele două gări româneşti: Bucureşti şi Giurgiu.Pentru a lega cele două linii intre ele (Bucureşti-Giurgiu şi Roman-Paşcani-Cernăuţi-Lemberg) statul român contractează în 1868 realizarea altor trei importante linii de cale ferată cu dr.Bethel Henry Strussberg: Roman-Mărăşeşti-Tecuci-Galaţi cu ramificaţia Tecuci-Bârlad, Galaţi-Brăila-Buzău-Ploieşti-Bucureşti şi Bucureşti-Piteşti-Slatina-Craiova-Vârciorova. Lucrările demarează rapid şi primele realizări sunt remarcabile : în aprilie 1870 se dă în circulaţie provizoriu linia Galaţi-Tecuci iar în decembrie acelaşi an linia de la Roman la Bucureşti. După acest început promiţător relaţiile cu concesionarul prusac se deteriorează treptat, totul culminând cu ceea ce avea sa se numească scandalul Strussberg, o afacere în care se implică cancelarul Otto von Bismarck şi care la un moment dat generează chiar problema abdicării domnitorului Carol I ! În final acţionarii firmei germane se constituie într-o societate care reuşeşte să termine toate lucrările şi la 5 ianuarie 1875 se putea circula cu trenul de la Bucureşti la Vârciorova. Gările executate de compania Strussberg au avut o arhitectură modestă, clădirile fiind concepute în principal cu scopul de a asigura deservirea călătorilor şi erau foarte asemănătoare între ele. Uneori şefii de gară erau obligaţi să rezolve problemele de deservirea călătorilor cu modestele mijloace de care dispuneau. Astfel, şeful gării Craiova raporta superiorilor în geroasa lună ianuarie a anului 1876 că a distribuit sticle cu apă fiartă călătorilor dintr-un tren pentru a-şi încălzi picioarele! După perioada de pionierat încep şi românii să construiască linii de cale ferată. Este remarcabilă activitatea inginerului Elie Radu în proiectarea construcţiilor feroviare romaneşti. Clădirile de călători din gările Cucuteni (azi Leţcani), Carasa, Vorniceni, Ungureni, Dângeni, Todireni, Truşeşti, Zlătunoaia, Rediu, Şoldana, Vlădeni şi Jijia, proiectate de Elie Radu, sunt prevăzute cu gospodărie anexă pentru şeful de gară. Ele au fost construite cu cărămidă aparentă de Ciurea (Fabrica de cărămizi a C.F.R.-ului) de Serviciul de Construcţie al Căilor Ferate, înfiinţat în 1885 şi condus de ing. Petre Ene. Gările de mai sus se află pe linia Iaşi-Dorohoi dată în exploatare între anii 1895-1896. O altă reconstrucţie de gară a avut loc la Ploieşti (Ploieşti Sud de azi) a cărei arhitectură nu este deloc specifică companiei Strussberg. Modificarea gării ar fi putut avea loc în 1879 când s-a construit linia Ploieşti-Predeal. După anul 1893 îşi face apariţia în peisajul feroviar românesc un nou stil arhitectonic, cu puternice influenţe româneşti. Acest fapt se datorează inginerului Elie Radu care avea să realizeze multe gări din România care nici azi nu şi-au pierdut farmecul şi care a intrat în istoria Căilor Ferate Române ca părintele arhitecturii feroviare româneşti . Printre gările realizate de Elie Radu se numără cele din Tg. Ocna, Podu Iloaie, Hârlău, Comăneşti, Calafat, Băileşti, Merişani, Bascov, Băiculeşti şi Curtea de Argeş.

Adjud este un municipiu situat în partea de nord a județului Vrancea. Gara orașului Adjud deservește nodul feroviar, situat pe magistrala feroviară 500 care leagă capitala țării cu orașele Focșani, Bacău, Suceava, Vicșani, cu trecere spre Ucraina. Gara Adjud este stație principală pe tronsonul Mărășești-Bacău, parte a magistralei mai înainte menționată.

De la Adjud linia ferată se ramifică spre Onești, Târgu Ocna, Comănești, Ciceu, cu trecere spre Ardeal. Gările adiacente gării Adjud sunt: Adjudu Vechi (spre Bacău), Domnești Târg (spre Mărășești) și Urechești (spre Ciceu). Tronsonul de cale ferată Adjud – Târgu Ocna a fost construit cu mai bine de 130 de ani în urmă de un consorțiu englez la care și-a adus contribuția și renumitul inginer român Anghel Saligny, de altfel podul de peste râul Trotuș este chiar opera sa.

După cum se vede și din cărțile poștale atașate aici, gara din Adjud era pe acele vremuri o clădire modestă. Când s-a pus problema construirii platformei petro-chimice Onești, Borzești, regimul comunist a dispus demolarea vechii gării din Adjud și ridicarea celei de astăzi.

Gara din Adjud, ca și întreaga magistrală feroviară 500 cunoaște și astăzi un bogat trafic de călători și mărfuri.

Afumați este o comună de 2646 locuitori din județul Dolj, care include și satele Boureni și Covei. Comuna este situată în sudul județului, la 20 kilometri depărtare de Dunăre și 60 kilometri depărtare de municipiul Craiova. Ea este situată pe linia ferata Craiova Calafat de 107 kilometrii fiind încadrată de gările: Urzica Mare (spre Craiova) și Siliștea Crucii (spre Calafat).

Pe această linie sunt dispuse 14 gări cu elemente istorice, arhitecturale și urbanistice de valoare, linia fiind neelectrificată, gările și linia fiind incluse într-un program de modernizare în viitorul nu îndepărtat. În cadrul “Proiectului feroviar românesc” construirea liniei ferate Craiova- Calafat a fost cuprinsă în al doilea program guvernamental ce a fost aprobat prin Decretul 1050 din 29 martie 1885. Lucrarea a debutat in anul 1890 și a fost finalizată în anul 1895. Construirea acestui tronson a fost determinată de utilitatea militară și agricolă a sa, intenția guvernului fiind aceea de a include Calafatul în rețeaua porturilor dunărene din sudul țării.

Agârbiciu, mai demult Agribiciu, în dialectul săsesc Arbejän, sau Arbäjn, în germană Arbegen sau Erbegen, în maghiară Szászegerbegy sau Egerbegy), este un sat din compunerea comunei Axente Sever, județul Sibiu, situat în partea de nord a județului, în Podișul Târnavelor. Străbătut de pârâul Visa, Agârbiciu este o veche așezare săsească care aparținea de Scaunul Șeica, fiind întemeiată încă din secolul al XIII-lea. Prima atestare documentară a localității este din anul 1343. În sat se află o biserică fortificată, închinată Fecioarei Maria, ridicată pe o colină din mijlocul satului, ce datează de la începutul secolului al XV-lea. În punctul Pășunea din Deal a fost identificată o locuire din faza B a culturii eneolitice Petrești. Așezarea se află într-o poiană situată la o înălțime de 700 metri. În locul numit Strâmturi, aflat pe partea din stânga rambleului căii ferate Copșa Mică – Sibiu, s-au descoperit fragmente ceramice ale culturilor eneolitice Petrești și Coțofeni. Cu prilejul construirii căii ferate Sibiu – Copșa Mică, între Agârbiciu și localitatea Axente Sever s-a descoperit o necropolă de inhumație, cercetându-se cca 50 de morminte cu scheletele bine păstrate și cu obiecte de fier lângă decedați. Necropola a fost atribuită celei de a doua vârste a fierului, dar poate data și din perioada migrațiilor. Halta Agârbiciu este situată pe linia ferată simplă și neelectrificată Sibiu – Copșa Mică lungă de 45 kilometri, fiind încadrată de stațiile: gara Șeica Mare (spre Sibiu) și halta Axente Sever (spre Copșa Mică). Acest tronson este unul dintre cele mai vechi tronsoane de cale ferată din Transilvania ce a fost inaugurat în data de 11 octombrie 1872. Este o cale ferată de mare importanță deoarece este o secție de legătură între magistralele CFR 200 și 300.

Agnita, în limba germană - Agnetheln, în limba maghiară - Szentágota, în traducere „Sfânta Agata”, alternativ Szászágota, „Agata Săsească” sau Agota (Agata) este un oraș din județul Sibiu care include și satele Coveș și Ruja. Agnita, pomenită pentru prima oară într-un document săsesc din anul 1280, este un orășel cu tradiție meșteșugărească, renumit prin breslele germane de altădată ale tăbăcarilor, cizmarilor, croitorilor, dogarilor și olarilor, având economie semi-rurală. Aici se află una dintre cele mai vechi fortificații țărănești săsești din Transilvania.

Gara Agnita a fost o stație de cale ferată de pe magistrala Sibiu – Sighgișoara care a deservit orașul Agnita fiind situată între stațiile: Ruja (spre Sighișoara) și Coveș (spre Sibiu). Gara și calea ferată sunt protejate și încă mai există ele având statute de monument istoric. Această linie de cale ferată avea ecartament îngust de 760 mm și a existat integral până în anul 1965. Politica regimului comunist de dezvoltare a transportului rutier a dus la desființarea porțiunii Agnita – Sighișoara pentru a face loc noului drum județean pe versanții abrupți din apropierea Sighișoarei. O dată cu trasarea liniilor principale de cale ferată din Transilvania la sfârșitul secolului al XIX-lea, conducerea Imperiului Austro-Ungar a decis să încurajeze inițiativele private locale pentru construirea de linii secundare care să deservească principalele stații de pe liniile magistrale și care să ajute la dezvoltarea zonelor rurale, atât prin asigurarea transportului de călători, cât mai ales pentru transportul produsele agricole și forestiere. Așadar, beneficiind de suportul financiar al guvernului de la Budapesta, prefectul Gabor Apor din Sighișoara decide să construiască o cale ferată care să lege Podișul Târnavelor de Podișul Hârtibaciului. Din cauza dificultății traseului dintre Sighișoara și Brădeni, care presupunea curbe foarte strânse și o declivitate crescută pentru traversarea dealului Apoldului, s-a ales ecartament îngust standardizat în imperiu la 760 mm. În 1898 s-a dat ăn folosință linia Sighițoara – Agnita (48 km). În 1910 linia va fi prelungită cu încă 62 km, până la Sibiu. Trenul va traversa orașul Agnita pe strada principală, împărțind-o cu autovehicule, trăsuri și pietoni. În 1965 - linia dintre Sighișoara și Agnita a fost închisă și apoi demontată din cauza pantelor abrupte și a curbelor strânse, care o făceau dificil și scump de operat, viteza medie pe acest traseu fiind de 10 km/h.

Azi, pe linia Agnita – Sibiu, circulă pentru deliciul turistilor din când în când câte o mocaniță, ce pune în valoare frumoasele peisaje ale zonei.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM PROPRIU

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG FOTO-EPIGRAMATIC

________xxx________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

DECEBAL - GRATA 925

Decebal a fost regele Daciei în perioada anilor 87 - 106. Fiu al lui Scorillo si succesor al lui Duras-Diurpaneus, Decebal ocupa tronul Daciei intr-un moment in care tendintele expansioniste ale Imperiului Roman, care-si stabilise durabil frontiera pe linia Dunarii, se accentuau rapid. La inceputul secolului 3, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul Dio Cassius ii facea urmatorul portret leogios: “Era foarte priceput in ale razboiului si iscusit la fapta, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Abil in a intinde curse, era viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si de a scapa cu bine dintr-o infrangere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”. Din primul an de domnie Decebal este confruntat cu o situatie dificila. In urma expeditiei dace din iarna anului 85/86 in sudul Dunarii, in timpul careia insusi C. Oppius Sabinus, guvernatorul Mosesiei, isi gasise moartea, Roma organizeaza prima campanie in inima Daciei. In vara anului 87 o armata de 5-6 legiuni, secondata de numeroase unitati auxiliare si comandata de prefectul pretoriului Cornelius Fuscus, traverseaza Dunarea inaintand probabil pe Valea Oltului. Intr-un defileu (poate la Turnu Rosu) Decebal suprinde intr-o capcana fortele romane, in lupta cazand insusi comandantul roman: prizonieri, trofee si stindardul legiunii a V-a Alaude sunt duse de Decebal in Muntii Orastie. Stralucita victorie ii ofera lui Decebal un ragaz de un an, timp in care neobositul rege incheie aliante cu popoarele de la hotarele Daciei, cu sarmantii, iazigi si roxolani, cu marcomanii si quazii germanici. La un an de la infrangerea lui Fuscus, Decebal trebuie sa faca fata unei noi ofensive romane. Imparatul Domitian, venit in Moseia, in vecinatatea teatrului de operatiuni, numeste un fruntea legiunilor pe incercatul guvernator Tettius Iulianus (fost consul in anul 83, apoi guvernator al provinciei Moesia). Patrunzand in Dacia prin Banat, tettius Iulianus este intampinat de Decebal in defileul de la Tapae; confruntarea indarjita se incheie cu victoria romana. Dificultatile intampinate de armatele imperiale in Pannonia in lupta cu quazii si marcomanii, care-l sprijinisera pe regele dac, il determina pe Domitian sa accepte ofertele de pace facute de Decebal . Se incheie astfel in anul 89 o pace de compromis intre Imperiul Roman si Regatul Dac; in schimbul unor subsidii in bani si ingineri, instructori militari, Decebal se recunoaste rege clientelar, continuand in urmatorii 12 ani de pace sa-si consolideze puterea si statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat, armata este echipata si instruita, se initiaza un vast program de constructii civile si militare, indeosebi in regiunea Muntilor Orastie, soli incearca sa stabileasca relatii cu popoarele si statele inamice Romei. Dupa aproape 3 ani de pregatiri la hotarele meridionale ale Daciei, incepute imdeiat dupa urcarea pe tron, imparatul Traian (in timpul caruia Imperiul Roman atinge apogeul puterii si expansiunii sale teritoriale) concentreaza la inceputul anului 101 in Moesia Superior 13-14 legiuni si numeroase unitati auxiliare (in total circa 150.000 de soldati), in vederea ingenuncherii regatului lui Decebal. La 25 martie 101 imparatul paraseste Roma, traverseaza Dunarea pe poduri de vase la Laederata (Ramna) si Dierna (Orsova) patrunzand prin Banat in Dacia. La Tapae, in vara anului 101, Decebal incearca sa opreasca inaintarea romana. Crancena si indelungata batalie se incheie insa cu victoria romana. Spre sfarsitul anului 101 importante forte dace, aliate cu sarmati si bastarni, traverseaza Dunarea si patrund in Moesia, obligandu-l pe imparatul Traian sa se deplaseze spre noul teatru de razboi deschis de Decebal. Ingeniosul plan strategic, care-l face pe Traian sa nu poata exploata succesul de la Tapae, se prabuseste insa dupa infrangerea fortelor lui Decebal in iarna si primavara anului 102 (la Nicopolis ad Istrum si in Dobrogea la Adamclisi), initiativa militara trecand definitiv in tabara adversa. In toamna anului 102, indarjita rezistenta a lui Decebal il obliga pe Traian sa incheie pacea cu regele dac, pace inteleasa insa de ambele tabere doar ca un simplu armistitiu. Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, inalta, intre Dobreta si Pontes, in ani 103-105, un durabil pod peste Dunare, pe care legiunile romane il trec in vara anului 105, initiind cel de-al doilea Razboi dacic. Abandonat de aliati, atacat prin Banat, Valea Oltului si Moldova, constrans continuu la defensiva, Decebal se retrage in citadela din Muntii Orastie. Dupa cucerirea puternicelor cetati care pazeau accesul spre capitala (Blidaru, Costesti, Piatra Rosie, Banita, Capalna, Tilisca), legiunile romane incep asediul Sarmiszegetusei. In ciuda eroicei rezistente dace, cetatea este cucerita si distrusa din temelii. O parte dintre aparatori, printre care si Decebal, reusesc sa paraseasca cetatea incercand sa continue rezistenta impotriva romanilor in interiorul tarii. Urmarit de cavaleria romana, pentru a nu cadea viu in mainile romanilor, Decebal se sinucide. Cea mai mare parte a regatului dac este transformata in vara anului 106 în provincie romana.

Connex a fost primul operator de telefonie mobilă GSM din România, activ între anii 1997 și 2005. A fost fondat de grupul german Mobilfunk Beteiligungs AG și

investitori locali. Brandul a fost rebrenduit în Vodafone România după achiziția de către grupul britanic Vodafone în 2005. Piața mobilă din România era la începutul anilor ’90 dominată de operatorii pre-liberali și monopolul Romtelecom (telefonie fixă). Primii operatori GSM licențiați au fost: Connex (1997) și Dialog (Orange, 1998). Factorii favorabili lansării Connex au fost:

creșterea rapidă a cererii pentru telefonie mobilă;
liberalizarea telecomunicațiilor;
investiții externe din Germania și Europa de Vest.

Lansarea comercială a Connex GSM a avut loc în luna octombrie 1997 pe frecvențele 900/1800 MHz. În anul 1998 s-au introdus serviciile PrePay și abonamente individuale pentru ca în anul 1999 să aibă loc extinderea generalizată. În perioada 2001 – 2004 Connex avea acoperire urbanăp mai mare de 95% și o bază de clienți de peste 5 milioane. În anii 2004 – 2005 Vodafone Group achiziționează majoritatea acțiunilor Connex. Logo-ul operatorului de telefonie mobilă Connex a fost „Cel mai rapid GSM din România”.

A.S. (farmacie)

Produsul medalistic de mai sus este o insignă care suscită mare interes din partea colecționarilor. Deși reprezentarea grafică este clară înscrisul A S pune multe semne de întrebare. Nu se știe exact ce ar putea însemna. Sunt păreri care susțin că ar putea însemna: Asociație sportivă, Asociație studențească sau Asociație științifică. Eu personal sunt tentat să cred că piesa a fost realizată de o asociație studențească sau științifică din domeniul farmaciei.

Farmacia este, la modul general, știința și tehnica preparării și distribuirii medicamentelor. Colocvial, denumirea de farmacie face referire la locul unde se prepară și se eliberează medicamentele conform rețetelor medicale și normelor din farmacologie. Practica farmaceutică necesită cunoașterea în profunzime a informațiilor despre medicamnet, inclusiv detalii legate de mecanismul de acțiune, interacțiunile potențiale, interacțiunea organismului cu medicamentul și toxicitatea. De asemenea, sunt necesare cunoștințe legate de procesele fiziopatologice din organism.

C.T.A. - (geniu - transmisiuni)

Cercurile tehnico aplicative (C.T.A.) erau forme de pregătire specială în cadrul formațiunilor de pregătire militară a tineretului pentru apărarea patriei (P.T.A.P.). Pentru a înțelege contextul apariției formațiunilor PTAP să nu uităm că, urmare a creării NATO (1949), la 14 mai 1955, din inițiativa Uniunii Sovietice, apare al doilea bloc militar (Pactul de la Varșovia, semnat de toate statele comuniste) în scopul apărării colective împotriva unei agresiuni externe. Cu toate acestea, la data de 20 august 1968 o forță militară a Pactului de la Varșovia (formată din 23 divizii sovietice și 6 din partea altor țări comuniste) invadează Cehoslovacia pentru a înăbuși mișcarea reformatoare de acolo, împotriva URSS. E de reținut că România nu a participat la această acțiune, supărând rău de tot “prietenul de la răsărit”. O invazie asemănătoare celei din Cehoslovacia era iminentă și în România. La data de 15 noiembrie 1968 în România s-a adoptat Legea nr. 33 care a instituit pregătirea tineretului pentru apărarea patriei. Conducerea acestei pregătiri a fost încredințată UTC-ului, sprijinit de mai multe structuri administrative, militare și civile. Toți băieții și fetele cu vârste incluse între 18 – 20 ani erau incluși în formațiunile de PTAP. Pregătirea consta în pregătire militară generală, cunoașterea armelor de nimicire în masă și a modului de protecție împotriva lor, apărare locală antiaeriană, pregătire sanitară și de prim ajutor precum și pregătire de specialitate, în cadrul cercurilor tehnico-aplicative de pe lângă unitățile militare. Tinerii purtau pe timpul pregătirii o uniformă albastră asemănătoare cu cea a gărzilor patriotice (dar care era kaki) iar manualele după care se pregăteau erau asigurate de către Ministerul Apărării Naționale. Adeseori se organizau tabere și concursuri pe tematici specifice. Pentru stimularea tinerilor participanți la pregătire se acordau diplome, medalii, insigne și alte stimulente.

Conform DEX, Geniul este o armă (specialitate militară) care se ocupă cu executarea unor lucrări de fortificaţii, drumuri, şanţuri, locaşe în teren pentru personal şi tehnică militară, cu construirea de poduri, diguri, baraje, puţuri pentru alimentare cu apă precum şi efectivele umane care fac parte din aceasta specialitate. Geniştii sunt trupe auxiliare foarte utile pentru realizarea succesului în luptă. Necesitățile impuse de dezvoltarea şi modernizarea organismului militar românesc, conjugate cu cele ale economiei naţionale, l-au determinat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pe ceilalţi factori de decizie militară să pună bazele unor arme noi. În acest context ia fiinţa arma Geniului prin crearea în anul 1859 în Moldova a primei subunităţi române de geniu, Batalionul 1 Geniu, prin abrobarea data la 31 mai 1859 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza pe Raportul Consiliului de Ministrii nr. 1902.

Transmisiunile militare se referă la comunicarea și tehnologia informației în cadrul armatei, esențiale pentru conducerea operațiunilor, acoperind de la metodele tradiționale până la apărarea cibernetică modernă, având o istorie îndelungată, marcată de aniversarea a 150 de ani de existență ca armă specializată. Ele implică:

Asigurarea fluxului de informații între unități, comandamente și centre de decizie (vorbit, date, imagini).
Utilizarea echipamentelor radio, prin satelit, fibră optică, rețele mobile și sisteme informatice securizate.
Protejarea informațiilor sensibile de interceptare și acces neautorizat (criptare).
Protejarea infrastructurii de comunicații de atacuri informatice.

Transmisiunile sunt coloana vertebrală a sistemului de comandă și control (C2) al armatei, permițând luarea rapidă a deciziilor pe câmpul de luptă. Transmisiunile militare au evoluat de la semnale cu fum și steaguri la sisteme complexe, integrate, dependente de IT. Arma Transmisiunilor Militare din România și-a sărbătorit 150 de ani de existență în 2023, subliniind importanța sa istorică, de la începuturile telegrafiei la era digitală. Astăzi transmisiunile militare sunt indispensabile în operațiuni moderne, de la misiuni de menținere a păcii la război convențional, adaptându-se la războiul hibrid și amenințările cibernetice.

Concursul pe meserii al elevilor

Munca innobileza si nu degeaba bătrânii noștri spuneau ca ,,meseria este bratara de aur''. O persoana care munceste v-a fi intotdeauna respectata si privita cu admiratie de cei din jur. Muncind suntem utili societatii si nu vom fi priviti ca niste paraziti. In primul rand prin munca iti poti crea confortul de care ai nevoie - o casa, o masina, un concediu de vis etc. In al doilea rand daca muncesti nu vei fi o povara pentru cei din jur si vei reusi sa-ti intretii si familia. De asemenea poti asigura un viitor bun copiilor tai, oferindu-le educatia si confortul necesar. In concluzie munca nu trebuie sa sperie pe nimeni, ea ne face sa crestem in ochii nostri si a celor din jur. Asta e în teorie, dar în practică e total diferit. Foarte puțini dintre tinerii de azi se orientează spre o meserie toți caută funcții de birou, la calculator pe cât posibil și bine remunerate. Insigna prezentată aici s-a realizat în regimul comunist atunci când se punea accent deosebit și pe stăpânirea unei meserii. Pentru încurajarea elevilor și chiar a tinerilor meseriași periodic se organizau concursuri “Meseria – brățară de aur”. Participanților li se ofereau insigne și diplome, li se punea poza la panoul de onoare, iar câștigătorii erau recompensați cu premii în obiecte sau bani. Și astăzi societatea are nevoie de meseriași și pentru există licee tehnologice și școli de meserii. În aceste unități de învățământ și astăzi se desfășoară concursuri pe meserii. Obiectivul principal al acestor concursuri este formarea unor tineri bine pregătiți în calificările pentru care se pregătesc. Prin aceste concursuri se încearcă să se dezvolte elevilor atitudini şi comportamente orientate spre o bună formare profesională cu scopul declarat de a reconsidera meseria ca factor principal de reușită în viață.

C.A. ROMÂN

Studiind în amănunt netul nu am aflat nici un fel de informații despre insigna de mai sus. Flerul îmi spune că forma și înscrisul denotă faptul că este o insignă sportivă și ar putea însemna CAMPION ATLET ROMÂN sau CAMPION ROMÂN DE ATLETISM. Se impun deci câteva informații despre atletismul românesc.

Atletismul apare in Romania la sfarsitul secolului XIX, la initiativa studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din diverse orase. In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism (FRA), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in 1923 se afiliaza la IAAF. Primele Campionate Nationale ale Romaniei sunt organizate in 1914, la 16 probe, si se adreseaza doar barbatilor. Un an mai tarziu, in 1915, se inaugureaza la Bucuresti primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din 1922, femeile vor avea propriile competitii, iar trei ani mai tarziu vor fi organizate primele Campionate Nationale feminine, precum si primele Campionate pentru juniori. In 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegatie a Romaniei formata din 10 atleti si 2 atlete participa pentru prima data la o astfel de competitie, iar in acelasi an debutează Campionatele Universitare din Romania. In 1930, la Atena, atletii romani se claseaza pe locul al doilea, la prima editie oficiala a Jocurilor Balcanice, iar in 1934, la editia inaugurala a Campionatelor Europene, participa 4 atleti romani. In 1937, FRA organizeaza, pentru prima data in Romania, Jocurile Balcanice, iar in 1948 debuteaza seria Campionatelor Internationale ale Romaniei, nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA. Incepand cu anul 1952, atletii romani participa cu regularitate la toate marile competitii mondiale si europene si scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului romanesc.

____________ooOoo____________

O MARCĂ POȘTALĂ

DOCUMENT ISTORIC

50 BANI - Sprijiniți lupta eroică a poporului coreean

Detaliu vignetă de pe o felicitare franceză

Detaliu vignetă de pe o felicitare românească

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 21.01.2026

luni, 19 ianuarie 2026

CENTENARUL INDEPENDENȚEI DE STAT A ROMÂNIEI ÎN FILATELIE ȘI MEDALISTICĂ

Problema independenței statului românesc s-a pus încă din anul 1772 în memoriile adresate marilor puteri. Domnitorul Carol I era interesat de realizarea acestui obiectiv astfel că în 1873 ridică deschis problema independenței în fața guvernului național.

România independentă - 100 ani * 1877 - 1977

Bătălia de la Plevna

Luptele de la Rahova

O.Obedeanu - Dorobanțul

Clasa politică din Romania dorea realizarea acestui obiectiv dar în privința metodelor și căilor de realizare au existat păreri diferite:

liberalii (I.C.Bratianu, M. Kogălniceanu, V. Boerescu) susțineau o alianță cu Rusia care era și ea interesată în destrămarea Imperiului Otoman și a controlului strâmtorilor;
conservatorii vedeau în Rusia adevăratul pericol și se pronunțau pentru o alianță cu Germania și Austro-Ungaria.

După câțiva ani, în 1875 se redeschis Problema orientală prin mișcări antiotomane în Bosnia Herțegovina și Bulgaria (1876 răscoale antiotomane). Pentru că Imperiul Otoman a trecut la reprimarea dură a mișcărilor, Serbia și Muntenegru declară război Imperiului Otoman în 1876; în acest timp în Imperiul Otoman se petrecea revoluția junilor turci.

1877 - 1977 (Dorobanțul)

Sava Henția - Baterie de artilerie la Calafat

M. Grigorescu - Artileriști

Ștefan Luchian - Soldați atacând

Rusia se pregătea de război în condițiile în care Imperiul Otoman refuza orice mediere a Marilor Puteri în criza din Balcani. La 3 ianuarie 1877 Austro-Ungaria și Bosnia-Herțegovina semnează o înțelegere secretă la Budapesta. Noua constituție otomană, constituția lui Midhat Pașa din decembrie 1876 menționa România ca provincie privilegiată a Imperiului Otoman: era clar că singura cale de obținere a independenței naționale era pe calea armelor. Pentru început România alege tactica expectativei și a neutralității pentru a evita transformarea teritoriului său în teren de operațiuni.

Centenarul Independenței de Stat a României * 1877 - 1977

(Nicolae Grigorescu - Gornistul)

Trecerea Armatei Române în Dobrogea

(Vasile Alecsandri și George Coșbuc)

În ianuarie 1876 o notă diplomatică a lui Lascăr Catargiu susține neutralitatea României. În iunie 1876 un memoriu al guvernului român liberal către Poartă și Puterile garante cere recunoașterea individualității statului român, a numelui de România și recunoașterea pașapoartelor românești. În august Ion. C. Bratianu a avut o întrevedere cu împăratul austro-ungar Franz Iosif la Sibiu asigurându-l pe acesta de amiciția țării noastre.

Centenarul Independenței de Stat a României * 187 - 1977

(Nicolae Grigorescu - Atacul de la Smârdan)

Centenarul Independenței de Stat a României 1877 - 1977

Arcul de Triumf - București

Guvernul prezidat de Ion C.Brătianu duce tratative secrete cu Rusia, la Livadia (Crimeea) – reședința de vară a țarului, unde se întâlnește cu țarul Alexandru al II-lea și cancelarul Al. Gorceacov pentru a reglementa trecerea trupelor ruse pe teritoriul românesc (august 1876). Tratativele sunt finalizate prin Convenția din 4 aprilie 1877 încheiată la București între Mihail Kogălniceanu din partea României și baronul Dimitrie Stuart din partea Rusiei.

Centenarul Independenței de Stat a României 1877 - 1977

(Nicolae Grigorescu - Dorobanțul)

Bătălia de la Grivița

Horia, Cloșca și Crișan

Tudor Vladimirescu

Avram Iancu

Nicopae Bălcescu

Câteva din prevederile acestei Convenții erau:

Rusia se obliga să respecte și să mențină integritatea teritorială a României și “drepturile politice ale statului român”
Rusia urma să suporte cheltuielile ce rezultau prin trecerea trupelor ruse prin țara noastră
Traseul trupelor era fixat în detaliu, urmând să ocolească Bucureștiul

România a luat măsuri de organizare a apărării; este mobilizată armata – 120000 oameni din care forța operativă reprezenta 58000; unitățile militare fiind dispuse în sudul țării pentru apărare.

Centenarul Independenței de Stat a României * 1877 - 1977

(Nicolae Grigorescu - Atacul de la Smârdan)

La data de 12 aprilie 1877 Rusia declara război Porții. Primele încercări ale românilor de a colabora militar cu Rusa au eșuat căci experții ruși apreciau că pot învinge singuri; nu doreau să vadă România la masa tratativelor de pace mai ales că intenționau să obțină noi câștiguri teritoriale pe seama ei. armata româna își asumă apărarea linei Dunării până la sosirea trupelor ruse. Armata otomană bombardeaza localitățile de pe malul stâng al Dunării; artileria română ripostează și bombardează Vidin creându-se astfel o stare de război între România și Poartă deși nedeclarată. Parlamentul vota moțiuni prin care se cerea ruperea legăturilor de dependență față de Poarta și să se declare oficial război Imperiului Otoman. La 10 mai 1877, în Senatul țării, s-a declarat Independența de Stat a României. În iunie 1877 armata rusă ajunge la Dunare înaintând apoi pe trei direcții:

Sud:Târnovo-Șipka-Stara Zagora peste Balcani
Vest: Nicopole
Est:Biala-Rusciuc

Înaintarea a fost oprită la Plevna care era cheia operațiunilor din Balcani; această localitate apărată de un complex de fortificații (14 redute) toate de strategică importantă. Plevna controla direcțiile : Vidin-Târnovo și Nicopole-Sofia-Constantinopol. Primele asalturi ale rușilor au fost respinse cu mari pierderi; drept urmare arhiducele Nicolae comandantul frontului din Balcani îi cere sprijinul lui Carol I printr-o telegrama din 19 iulie. Nu s-a încheiat o convenție militară de colaborare ci doar o înțelegere verbală. Divizia 4 și o parte din divizia 3 trec Dunărea, conducerea trupelor româno-ruse fiind atribuită lui Carol.

Centenarul Independenței de Stat a României * 1877 - 1977

(Nicolae Grigorescu - Gornistul)

Contribuția armatei române a fost esențială pentru obținerea victoriei. Pe data de 30 august 1877, de ziua țarului, se dă încă un atac nereușit asupra Plevnei, singura izbândă fiind cucerirea redutei Grivița I de către români. Ulterior tactica atacului este schimbată cu cea a asediului. La sfârșitul lunii noiembrie 1877 Plevna capitulează. Comandantul ei Osman Pașa se predă colonelului român Mihail Cristodulo Cerchez. Armata rusă își continuă marșul spre Constantinopol iar armata română acționează în nord-vestul Peninsulei Balcanice. Războiul din Balcani a evidențiat spiritul de sacrificiu al armatei române căzând la datorie un număr semnificativ de oameni între care maiorul George Şontu, căpitanul Walter Mărăcineanu. Pe plan intern a creat condițiile întăririi regimului politic și accelerării modernizării. Pe plan extern România devenea o țară suverană cu drepturi depline în relațiile internaționale. Ulterior marile puteri europene au început să recunoască independeța României după cum urmează: 1878: Austro-Ungaria, Rusia, Imperiul Otoman, 1879: Italia, 1880 - Franța, Anglia, Germania

Ca o confirmare a independenței a fost realizată și conferită prima decorație națională superioară românească: Steaua României. Armata română, condusă de principele Carol I, a participat la luptele de la Plevna, Rahova, Smîrdan, Vidin, contribuind decisiv la înfrângerea Imperiului Otoman. La 19 ianuarie 1918, războiul ruso-otoman a luat sfârşit prin semnarea unui armistiţiu. Tratatele de pace, semnate la San Stefano (februarie 1878) şi Berlin (iulie 1878), au marcat încheierea războiului din Balcani, ceea ce pentru România a însemnat;

recunoaşterea independenţei şi încetarea suzeranităţii otomane;
intrarea în componenţa statului român a Dobrogei şi a Deltei Dunării, cedate de Imperiul Otoman Rusiei, dar acordate de aceasta României, în schimbul celor trei judeţe din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail. În această privinţă, punctul de vedere al României, privind încălcarea integrităţii teritoriale prin cedarea sudului Basarabiei nu a fost luat în considerare.

Pe frontul Războiului de Independență, alături de soldații români care au contribuit decisiv la cucerirea redutelor Grivița, Rahova, Smârdan și Vidin s-au aflat și câțiva pictori: Nicolae Grigorescu, Carol Popp de Szathmary, Sava Henția și George Demetrescu Mirea. Primind acordul Principelui Carol, artiștii fuseseră chemați în această misiune de doctorul Carol Davila. Datorită lor ne-au rămas peste timp schițe, desene, tablouri și fotografii surprinse în timpul luptelor, artiștii fiind de fapt niște reporteri de război la acea vreme. În monografia dedicată lui Grigorescu, Alexandru Vlahuță scria: ”Grigorescu a trecut cu soldații Dunărea. A trăit cu ei ostenelile, suferințele și primejdiile războiului. A pândit cu ei în șanturi, sub șuierul gloanțelor, s-a amestecat cu ei în iureșul de la Grivița. La Smârdan, la Opanez, la Plevna a văzut ce lucru de nimic e viața unui om în război și ce fiară a fost dormind sub înfățișarea aceea blândă a frumosului păstor ce făcea podoaba peisajelor lui. El era acolo în ceasurile acelea de scrâșnire, un glas al istoriei, un trimis care avea sa vadă într-o clipită, și pentru toți, ceea ce nu se poate vedea decât o singură dată, în toată întunecata nemărginire a timpului, să vadă profund, cu ochi pe care moartea nu-i închide, și să spună veacurilor viitoare ce-a văzut. În tablourile lui de campanie nu-s mișcări de manevre, nici grupări convenționale de modele care pozează. Nimic aranjat, nimic teatral. Sincer ca însuși faptul pe care-l privește, el te face să vezi, ca la lumina unui fulger, în grozăvenia unei clipe, toată zguduitoare tragedie a războiului. Dar așa de strașnic îți luminează clipa aceea, și așa din adânc îți răscolește sufletul cu ceea ce-ți arată că ai dintr-o dată întreaga priveliște a celor ce au fost și a celor ce au să fie. Ostașii lui Grigorescu se bat, ucid și mor în câmpul cel mai adevărat și mai serios al vitejiei și al morții. Bunătatea și mila acestui suflet de artist au strigat de groază și de durere în fiecare trăsătură de creion. Ceva din inima lui rănită se simte în fiecare lovitură de pensulă”. Între lucrările lui Nicolae Grigorescu inspirate din Războiul de Independență amintesc: Atacul de la Smârdan, Spionul, Transport de provizii, Artileriști în marș, Gornistul, Dorobanțul, Santinela, Roșiorul, și Convoi de prizonieri, multe dintre ele putând fi admirate și astăzi la Muzeul de Artă al României.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

AFORISM

Gh. Bâlici - R. Moldova

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

________xxx________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL GALAȚI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

A.M.E.P. - S.A .Tecuci

1 decembrie 1972 - 1 decembrie 1992

Insigna prezentată mai sus a fost realizată la comanda Societății A.M.E.P. S.A. din municipiul Tecuci, județul Galați. AMEP S.A. Tecuci, denumire oficială completă A.M.E.P. AMERICAN PACKAGING S.A. Tecuci are sediul central în Strada 1 Decembrie 1918, nr. 142 fiind dată în folosință în anul 1972. Acționarul principal al companiei AMEP Tecuci este compania Polish American Packaging, cu 94,74% din actiuni. Polish American Packaging apartine in proportie de 99,9% grupului Can Pack, unul din principalii jucatori de pe piata ambalajelor metalice la nivel mondial. Competitorii principali ai Can Pack la nivel mondial sunt Continental, Rexam sau Ball. Compania estimeaza ca va realiza anul acesta o crestere a afacerilor sale din Romania de pana la 40 % in termeni reali, fata de 2003. Clientii cei mai importanti ai companiei sunt Scandia, Ardealul, Mandy, iar la nivel mondial Can Pack este agreata de gigantii Coca-Cola, SabMiller sau Interbrew. Materiile prime folosite de companie provin in parte de la furnizori din Uniunea Europeana, din tari precum Germania, Franta sau Slovacia, care sunt principalele surse de tabla sau de lacuri necesare. Activitatea companiei este influentata de sezon, in lunile calduroase inregistrandu-se o crestere a afacerilor cu 40-50 %. AMEP Pack realizeaza aproape 60 milioane de cutii metalice pe an, 10 % fiind exporturi directe. Cota de piata a AMEP Pack este de 22,6 %, ocupand locul al doilea pe piata romaneasca a ambalajelor metalice, dupa Impress Buftea, care are o cota de piata de aproximativ 35 %. AMEP Tecuci este singurul producător de doze de aluminiu din țară și al doilea ca mărime din Europa.Grupul a realizat pana in prezent investitii de peste 8 milioane de euro in fabrica de la Tecuci, realizand retehnologizarea acesteia pentru a putea fi competitiva pe plan european. Printre investitiile realizate se numara si o noua linie de productie a capacelor. In prezent, compania se afla in proces de implementare a standardelor de management al calitatii ISO.

Tecuci este un municipiu din județul Galați, al doilea oraș ca mărime al județului. Orașul este situat într-o zonă de câmpie, pe malul râului Bârlad, afluent al râului Siret și pe malul râului Tecucel, afluent al Bârladului. Este un oraș mijlociu, cu un comerț în continuă dezvoltare. Așezată la o răspântie de drumuri vechi comerciale, localitatea s-a dezvoltat în vatra unei așezări geto-dacice și apoi daco-romane. Este un important nod feroviar și rutier situat în sudul Podișului Moldovei, pe cursul râului Bârlad. Atestat încă din anul 1435, târgul Tecuci era un important centru de tranzit și de schimb pentru negustorii din țările de la nordul și de la vestul Moldovei, ca și pentru cei din regiunile limitrofe. La recensământul din anul 2011 municipiul Tecuci număra 34871 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 83,2%, romi – 4,3% și restul –necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Tecuci astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 84,62%, penticostali – 2,2% și restul – nedeclarată sau altă religie. Enumăr mai jos câteva dintre atracțiile turistice ale orașului: Biserica Sfântul Gheorghe, Muzeul Mixt, Statuia cercetașului, Monumentul eroilor ceferiști și Obeliscul din Cimitirul eroilor.

Rotary Internațional

Dunărea de Jos - Galați - 20 de ani

Rotary Internațional este o rețea globală de peste 1,2 milioane de lideri, profesioniști și voluntari (numiți Rotarieni) organizați în cluburi locale, care lucrează împreună pentru a aduce o schimbare durabilă în comunități și la nivel mondial, concentrându-se pe domenii precum pacea, combaterea bolilor (în special poliomielita, sănătatea, apa, educația, economia și protejarea mediului. Motto-ul lor principal este „Service Above Self” (Serviciu mai presus de sine), având ca misiune să ofere servicii altora, să promoveze integritatea și să avanseze înțelegerea, bunăvoința și pacea în lume. Rotary se angajează să ia măsuri colective pentru construirea unor comunități rezistente, sigure, sănătoase și sustenabile. Prețuim dovezile științifice și recunoaștem impactul schimbărilor climatice. Ne angajăm să integrăm sustenabilitatea în procesele noastre și să minimizăm impactul asupra mediului al operațiunilor, evenimentelor, călătoriilor și proiectelor noastre. Încurajăm comunitățile să echilibreze nevoile naturii și ale oamenilor prin:

Reducerea consumului de resurse și a emisiilor de poluanți în aer, sol și căi navigabile
Efectuarea de schimbări în utilizarea apei și a energiei bazate pe principiile economiei circulare, care include repararea, reutilizarea și reciclarea·
Lucrări pentru protejarea și regenerarea ecosistemelor naturale
Ajutorarea comunităților afectate de fenomene meteorologice extreme, dezastre naturale, poluare și perturbări ale ecosistemului să devină mai rezistente.

Campionatul mondial de hochei pe gheață - România 1970

Campionatul Mondial de Hochei pe gheață (lunile februarie – martie 1970) a fost un eveniment sportiv major găzduit parțial de România, la noi în țară având loc grupele B (la București) și C (la Galați). În urma jocurilor grupei C de la Galați selecționata României a promovat în grupa valorică B. La această ediție a Campionatului Mondial de Hochei pe Gheață (ediția a 37-a) au participat 21 de națiuni ce au fost împărțite în trei grupe valorice:

Grupa A – Stockolm – Suedia ; 14-30 martie 1970
Grupa B – București – România; 24 februarie – 5 martie 1970
Grupa C – Galați – România ; 13 – 22 februarie – 1970

Pentru al optulea an consecutiv, Uniunea Sovietică a câștigat campionatul mondial. Inițial, turneul urma să se desfășoare la Montreal și Winnipeg în Canada. După o dispută privind permiterea participării jucătorilor profesioniști la turneele internaționale, IIHF a acordat campionatele altor orașe iar echipa canadiană s-a retras din competițiile internaționale de hochei. Nu aveau să revină la jocurile internaționale decât în 1977. Acest turneu a fost, de asemenea, primul care a impus obligatoriu purtarea căștilor pentru toți patinatorii. Mai jos prezint o serie de mărci filatelice dedicate acestui mare eveniment sportiv.

Hocheiul pe gheață este un sport de iarnă olimpic, de echipă, care se joacă cu crose și cu un puc. Termenul de hochei, cu origini medievale, este disputat de către francezi și englezi. O rudimentară formă de hochei a fost atestată în secolul al XVII-lea în Olanda,unde un grup de oameni, pe patine, se jucau cu un mic disc pe canalele înghețate. O altă teorie sugerează faptul că hocheiul își are originea pe continentul american, derivând din jocul similar al americanilor lacrosse. În sfârșit, cea mai acceptată teorie este aceea care arată dezvoltarea hocheiului pe gheață ca o variație a hocheiului pe iarbă. Primele reguli cu privire la pucul de joc și la numărul de jucători au fost introduse de un grup de studenți ai unei universități din Montreal – Canada în anul 1870. Prima ligă profesionistă de hochei s-a înființat în anul 1903 în SUA, iar liga internatională s-a înființat cinci ani mai târziu la Paris. Primul meci public de hochei a avut loc la Montreal în anul 1875, iar primele campionate organizate se cunosc din Europa anului 1910. Hocheiul masculin a devenit sport olimpic încă din anul 1920, de la Olimpiada de vară de la Anvers. Peste 4 ani, la Chamonix, a fost introdus în programul Jocurilor de iarnă.

S.N.G. 1893 - 1973 (Șantierul Naval Galați)

Municipiul Galaţi este de secole punctul central al construcţiilor navale din România. Începutul construcţiilor de nave la Galaţi este menţionat încă din 1565 de pe vremea lui Alexandru Lăpuşneanu când din conţinutul unui firman otoman rezulta ca la Galaţi exista un mic atelier de reparaţii navale. Mai târziu, in 1742, doua documente interne din colecţia Bibliotecii Academiei Române atesta construirea de corăbii in Șantierul naval din Galaţi. Şantierul şi perioada moderna a construcţiilor navale debutează cu Fernic. Născut in 1860, într-o vreme în care revoluţia industrială atingea, pe ici, pe colo, zona Galaţiului, Gheorghe Fernic, un pionier al timpului său, era un antreprenor veritabil, specializat în ştiinţa prelucrării metalelor prin turnare şi forjare. Uzinele “G. Fernic et Co”, cărora li s-a adăugat în 1897 şi “Şantierul Naval G. Fernic et Co”, au fost înfiinţate în 1893, într-un timp în care România depindea de străinătate pentru toate lucrările metalurgice şi mecanice, dar mai cu seamă pentru lucrările de reparaţii navale. Aşadar, anul 1893 reprezintă nu numai începutul industrie metalurgice naţionale, dar marchează şi debutul epocii moderne a construcţiilor navale la Galaţi, şi anume trecerea de la corăbii din lemn la nave cu corpul metalic. Şantierul naval şi-a făcut rapid un renume şi a devenit recunoscut pe plan internaţional pentru complexitatea navelor pe care le construia. Din anul 1999, când şantierul s-a alăturat grupului de Şantiere Navale Damen, am continuat tradiţia construirii unei game variate de nave complete şi complexe, printre care amintim super yahturi, nave de cercetare şi nave tip offshore dar şi nave militare. Sediul central al Șantierului naval Galați este situat pe Strada Alexandru Moruzi, la nr. 132. Șantierul naval Damen din Galaţi are 2400 de angajaţi permanenţi şi 900 de colaboratori, livrează anual o medie de 20 de nave de diferite tonaje și pentru destinații diverse, prelucrând anual 30000 tone de otel.

Set 3 medalii căștigători - Gârboavele Trail Run

Produsele de mai sus este sunt niște medalii aparte realizate de compania privată orădeană pentru a fi conferite câștigătorilor competiției contracost de alergare Gârboavele Trail Run ce are loc anual în Pădurea Gârboavele din proximitatea municipiului Galați.

Atletismul apare in Romania la sfârsitul secolului XIX, la initiativa studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din diverse orase. In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism (FRA), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in 1923 se afiliaza la IAAF. Primele Campionate Nationale ale Romaniei sunt organizate in 1914, la 16 probe, si se adreseaza doar barbatilor. Un an mai tarziu, in 1915, se inaugureaza la Bucuresti primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din 1922, femeile vor avea propriile competitii, iar trei ani mai tarziu vor fi organizate primele Campionate Nationale feminine, precum si primele Campionate pentru juniori. In 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegatie a Romaniei formata din 10 atleti si 2 atlete participa pentru prima data la o astfel de competitie, iar in acelasi an debuteaza Campionatele Universitare din Romania. In 1930, la Atena, atletii romani se claseaza pe locul al doilea, la prima editie oficiala a Jocurilor Balcanice, iar in 1934, la editia inaugurala a Campionatelor Europene, participa 4 atleti romani. In 1937, FRA organizeaza, pentru prima data in Romania, Jocurile Balcanice, iar in 1948debuteaza seria Campionatelor Internationale ale Romaniei, nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA. Incepand cu anul 1952, atletii romani participa cu regularitate la toate marile competitii mondiale si europene si scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului romanesc.

Pădurea Gârboavele este un sit de importanță comunitară desemnat în scopul protejării biodiversității și menținerii într-o stare de conservare favorabilă a florei spontane și faunei sălbatice, precum și a habitatelor naturale de interes comunitar aflate în arealul zonei protejate. Acesta este situat în sud-estul Moldovei, în partea sud-estică a județului Galați, pe teritoriul administrativ al comunei Tulucești, în vestul satului omonim, în apropierea drumului național DN24D (Bârlad – Galați). Zona a fost declarată sit de importnță comunitară prin Ordinul Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile Nr.1964 din 13 decembrie 2007 (privind instituirea regimului de arie naturală protejată a siturilor de importanță comunitară, ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România) și se întinde pe o suprafață de 219,8 hectare. Situl reprezintă o zonă de câmpie (râuri, lunci, pajiști, păduri de foioase și tufărișuri) încadrată în bioregiune stepică a Podișului Modovenesc; ce conservă habitatea naturale de tip: Tufărișuri de foioase ponto-sarmatice, Vegetație de silvostepă eurosiberiană cu Quercus spp și Vegetație forestieră ponto-sarmatică cu stejar pufos; și protejează o gamă variată de floră (stejar, stejar brumăriu, stejar pufos, păducel, porumbar, alun turcesc, măceș, scumpie) și faună rară.La baza desemnării sitului se află mai multe specii faunistice și floristice enumerate în anexa I-a a Directivei Consiliului European 92/43/CE din 21 mai 1992 (privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică); astfel: reptile și amfibieni cu specii de: năpârcă (Anguis fragilis), șopârlă de câmp (Lacerta agilis), gușter (Lacerta viridis), broasca-roșie-de-pădure (Rana dalmatina), broasca verde (Rana esculenta), broasca râioasă brună (Bufo bufo) sau broasca de pământ (Pelobates fuscus); lepidoptere (fluturi) cu specii de Parnassius mnemosyne, Tomares nogelii și Erannis ankeraria; precum și un coleopter din specia Cerambyx cerdo (croitorul mare al stejarului). Printre speciile floristice protejate se află capul-șarpelui (Echium russicum), târtan (Crambe tataria), sisinel (Pulsatilla grandis), stânjenel (Iris aphylla ssp. hungarica) sau bujorul românesc (Paeonia peregrina Mill. var. romanica). Aici se poate vizita Muzeului Satului, întreţinut de Centrul Cultural „Dunărea de Jos”. Muzeul în aer liber reconstituie, sub aspect etnografic, lumea satelor de pe ambele maluri ale Prutului, din sudul Moldovei şi din Basarabia. Gospodăriile sunt refăcute după modele tradiţionale din Corod, Măstăcani, Cavadineşti şi Cahul, de acum un secol. Muzeul se poate vizita contra sumei de 3 lei (doar copiii au acces gratuit), vinerea, sâmbăta şi duminica, între orele 10,00 – 17,00. Pentru viitor se are în vedere redeschiderea Grădinii zoologice, dar și a unui Muzeu al zonei pescăreşti, Consiliul Judeţului încercând să obţină fonduri europene pentru construirea lui. Dar cea ce este foarte important este posibilitatea de a te plimba sau alerga într-un peisaj deosebit și în aer curat.

Fotbal club - Galați

Fotbal Club Galați a fost un club de fotbal din orașul Galați. Clubul a fost înființat în 1970 și de-a lungul timpului a avut diverse denumiri precum: FCM Galați, Dunărea CSU Galați, Gloria CFR Galați, Constant CFR Galați, Dunărea Romport Galați, Știința Navrom Galați și Dunărea Galați. În anul 2014 clubul s-a desființat din cauza problemelor financiare. În Liga I Dunărea Galați a avut 5 prezențe. Deși a petrecut puține sezoane în prima ligă, echipa a obținut câteva rezultate memorabile (2-1 cu Dinamo în anul 1975, 1-0 cu Rapid în naul 1977, 2-0 cu Dinamo în anul 1980 și 3-1 cu Steaua în anul 1983. Echipa se poate mandri cu lansarea pe scena fotbalului romanesc a unor jucatori de mare valoare cum ar fi Costel Orac, Mihai Majearu, Ionel Chebac sau Danut Lupu.

Jocurile pe teren propriu se disputau pe cel mai mare stadion al orașului - Stadionul Dunărea - de 23000 locuri. Culorile tradiționale ale echipamentului de joc al echipei erau: albastru – pe teren propriu și roșu - în deplasare.

Municipiul Galați este reședința și totodată cel mai mare oraș al județului Galați situat în sudul Moldovei în apropierea frontierelor cu Republica Moldova și Ucraina. Conform ultimului recensământ din 2011, populația orașului era de 249732, fiind al 8-lea oraș din țară ca număr de locuitori. Este unul dintre cele mai mari centre economice din România, respectiv Moldova. Orașul Galați are o istorie încărcată și datorită faptului că este plasat pe Dunăre, cea mai importantă arteră comercial-fluvială europeană, Canalul Dunăre – Main – Rin. Primele semne ale unei așezări permanente în zona municipiului Galați s-au găsit pe malul estic al bălții Mălina (în nord-vestul municipiului), unde s-au descoperit fragmente din ceramica de tip Stoicani-Aldeni. Prima menționare documentară a orașului Galați (pe atunci târg) datează din anul 1445 (într-un act semnat de domnitorul Ștefan al II-lea). Sus am postat stema actuală și primul sigiliu al târgului Galați, iar jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Galați, din vremuri diferite.

Muzeul eroilor

Casa memorială - Alexandru Ioan Cuza

Muzeul de științe naturale

Teatrul dramatic de stat

Biserica armeană

Azilul "Alinarea"

Biserica fortificată Precista

Turnul de televiziune

Casa Balș

Catedrala arhiepiscopală

Galați este un județ situat în sudul provinciei istorice Moldova, România, cu reședința în orașul cu același nume. Județul Galați face parte din Regiunea de Dezvoltare Sud-Est (împreună cu județele Vrancea, Buzău, Brăila, Constanța și Tulcea), din Euro regiunea Dunării de Jos (alături de raioanele din sudul Republicii Moldova și vestul Ucrainei) precum și din Zona Economica Libera Galați-Giurgiulești-Reni. Acest județ are suprafața de 4466 kilometri pătrați și numără aproximativ 536000 de locuitori. Ca subunități administrative județul are în compunere; 2 municipii – Galați și Tecuci, 2 orașe – Târgu Bujor și Berești precum și 61 de comune. Sus am postat stemele comunistă și actuală precum și harta județului Galați, iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate și alte frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri.